Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

43descarce, la modul exploziv, de sfînta mînie care clocoteşte în sufletul său. Poetul însuşi este conştient de aceastăparticularitate, găsindu-i justificarea în faptul___________84D. Murăraşu, op. cit., p. 322.85Ibidem, p. 498.că pentru extirparea răului ,,nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului", drept care,,tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională să reîntregească golurile create printăieturi..." 86 .Acest caracter direct al satirei eminesciene, care-şi refuză orice ornament de stil, aspirînd spre nuditateafierului înroşit (şi, trebuie să recunoaştem, aici îşi dă adevărata măsură a talentului), l-a definit, cu pregnanţăsugestivă, G. Călinescu: „Eminescu e posedat de o furie sublimă, de mînie directă, şi numai un geniu ca el a fost înstare să apuce fierul înroşit cu mîinile nude" 87 .Dar, în mod surprinzător, deşi articolele sale au o adresă exactă, la oamenii politici ai vremii, fiind cel maiadesea atacuri ad personam, din ansamblul lor nu se reţine, pînă la urmă, nici un portret distinct al vreuneia dintrevictime. Cauza acestei insuficienţe ţine tocmai de calitatea de bază a satirei sale: forţa distructivă care acţionează întrunmod atît de absolut încît anihilează ceea ce ar putea avea un rol constructiv, dislocînd trăsăturile reale şi dilatînduleîn chip grotesc, pînă la neverosimilitatea unui coşmar. Politicienii liberali devin monştri apocaliptici, ,,luceferinegri"; pentru a-i compromite definitiv îi prezintă ca pe nişte degeneraţi, de o „decrepitudine fizică vădită", ,,guşaţicretinizaţi — neaude, neavede, neagreul pămîntului", etc. etc. C.A. Rosetti, „hidoasa pocitanie", printr-un cumul deatribute negative, îngroşate la extrem, ajunge să se identifice cu însuşi Antichrist.Este cert că valoarea satirei eminesciene rezidă în această forţă demonică a deformării, într-o viziunepersonală, mutînd accentul de la individual la universal 88 , înfăţişînd viaţa contemporană nu atît în culorile infernuluidantesc, cît în cele ale Apocalipsului. Eminescu aplică acest procedeu şi conştient, pomenind o legendă care pretindecă Antichrist ,,duşmanul universului se va naşte lîngă gurile Dunării". El s-a şi născut: ,,Aici unde vînzătorii patenţide ţară trec de mari patrioţi, aici în Babel, unde cuvintele şi-au pierdut înţelesul lor originar, aici unde cei ce vor aveanenorocirea de a trăi vor invidia repaosul celor din mormînt" 89 .Practic, poetul ajunge să se războiască cu proiecţiile fantastice ale propriei imaginaţii. Înţelegem de ce C.A.Rosetti, după spusele lui Iacob Negruzzi, putea să se delecteze cu articolele ,,duşmanului", admirînd virtuozitatea însine a dezlănţuirilor pasionale.Patosul viziunii eminesciene — care nu cunoaşte decît culorile de alb şi de negru, separînd, în chip maniheist,tot ce se întîmpla în istoria trecută şi contemporană a ţării, în bine şi rău — aminteşte, într-un fel, de ingenuitatea şide schematismul poetic ce ne încîntă în satira cronicarilor. Poetul conferă din plin tonuri apocaliptice prezentului şiculori paradisiace timpului de altădată. A mai extrage citate de acest fel ni se pare de prisos. ,,Raiului Moldovei",„pămîntului cel mai înflorit", îi vor fi dedicate imnuri, cu termeni împrumutaţi tot din Biblie, dar, de astă dată, dinCîntarea cîntărilor.Articolele sale sînt străbătute de un suflu incandescent care le înalţă şi le adînceşte în plan literar. Ar fi oeroare să le considerăm simple descărcări sentimentale, neorganizate interior. Eminescu îşi creează propriile legistilistice, ştiind să dea expresie artistică tumultului pasional, şi, numai aşa, poate să acţioneze cu atîta forţă asupracititorului. Torentul frazelor îşi descoperă un ritm specific care le luminează şi le urcă pe culmile lirismului.Exemplul magistral rămîne evocarea evenimentului tragic al răpirii Bucovinei de către Imperiul habsburgic.Sentimentele de revoltă şi durere ale poetului sînt subliniate prin imaginea veşnicei deschideri a rănilor sufleteşti:,,Dar nu vom lăsa să se închidă această rană. Cu a noastre mîni o vom deschide de-a pururea, cu a noastre mînivom zugrăvi icoana Moldovei de pe acea vreme şi şirurile vechi, cîte. ne-au rămas, le vom împrospăta în aducereaminte, pentru ca sufletele noastre să nu uite Ierusalimul" 90 .Cadenţa frazelor este de verset biblic. Iar dacă în această ieremiadă, pentru a spori impresia de bocet, facereferiri la plîngerile de la zidul Ierusalimului, în final articolul valorifică legenda populară, conform căreia în 1777candelele de pe mormîntul lui Ştefan Vodă s-ar fi stins.___________86M. Eminescu, Opera politică, ed. cit., vol. II, p. 332.87G. Călinescu, op. cit., p. 41.88Tot G. Călinescu, în articolul menţionat; ,,Mînia lui Ahile este universală, aşijderi aceea eminesciană".89M. Eminescu, Opera politică, ed. cit., vol. I, p. 572.90V. infra, p. 429.