Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

411Amin.[9 iunie 1876]PENTRU COMEDIA CEA DE OBŞTEUn manuscript din 1790, cuprinzînd gîndirile lui Oxenstierna arată cam în ce chip aveau obiceiul de a privistrămoşii noştri lumea aceasta. Iată ce zice un pasagiu din acea carte:Lumea este privelişte, oamenii sînt comedinanţii, norocul împărţeşte jocurile şi întîmplările le alcătuiesc.Teologii ocîrmuiesc machinurile şi filozofii sînt privitorii. Bogaţii prind locurile, cei puternici apucă locul cel mai înalt,şi la pămînt sînt saracii. Muierile aduc răcoreală şi cei necăjiţi de noroc iau mucul lumînărilor. Nebuniile alcătuiescîntocmirea cîntecelor şi vremea trage perdeua ... Lumea vrea să se înşele — înşele-se dar. Deschiderea comediei începedin lacrămi şi din suspinuri. În lucrarea cea dentîi se arată pricinele cele nebuneşti a oamenilor. Cei făr-de simţire bat înpalme ca să arate a lor bucurie, cei înţelepţi fluieră jocurile. Cel ce intră plăteşte la uşă un ban ce se numeşte ostenealăşi ia în locul lui un petec pecetluit ce însemnează neodihna cît îşi va ţinea locul. Schimbarea pricinilor îi zăboveştepuţin pe privitori. Împletiturilecele bune sau rău împletite fac să rîdă filozofii. Acolo se văd urieşi care deodată se fac logoşi (?) şi logoşi, carifăr-de veste se fac mari şi vin la o înălţime făr-de măsură. Acolo se arată oameni cari se par că au toate măsurile şi pazace s-ar putea socoti ca să nu lese drumul cel adevărat care duce la sfîrşitul ce-şi pun înainte; în vreme cînd despre altăparte cei nebuni şi făr-de grijă apipăie uşa nenorocirilor lumeşti. În scurt: acest fel este comedia lumei aceştia, şi cela cevrea să aibă zăbavă cu linişte să se puie într-un unghi mic de unde să poată cu odihnă ca să fie privitoriu şi unde să nufie nicidecum cunoscut, ca să poată fără de grijă a o batjocori după cum i se cade.Nu mai puţin interesante sînt proverbele româneşti asupra comediei cei de obşte. Iată cîteva:Lumea-i ca o oglindă în care se găteşte omul ca să arăte precum nu este, ea-i ca o comedie în care fiecare joacărola sa şi unde cel mai de rîs prinde locul cel mai bun. Ea e ca un liman unde unul soseşte şi altul purcede; unul sebucură de cel ce vine ş-altul se întristează de cel ce purcede. Ea i ca un spital plin de orice patimi. Ea i ca un birt cudouă porţi deschise, pe una intră, pe alta iesă; beau, mănîncă şi se duc; unul pe altul nu se cunoaşte cine intră şi cineiese. Lumea-i ca un bîlci unde unii cîntă, alţii joacă, unii vînd, alţii cumpără, unii beau şi chiuiesc, iar alţii numaiprivesc. Toate-n ea ca ziua vin şi se duc. Precum în fundul mării stă mărgăritariul şi mărgeanul şi în fundul pămîntuluipietrele cele mai scumpe, iar pe faţa mării toate mortăciunile, aşa şi în lume: cei vrednici şi cinstiţi — ascunşi şinevăzuţi, iar cei nerozi în cinste mare. Lume fără nebuni, ca pădure fără uscături — nu se găseşte.[13 iunie 1876]O TRAGEDIE ŢIGĂNEASCĂÎntre mai mulţi prăşitori ţigani care lucrau cu nevestele împreună pe o moşie din ţinutul Cahulului se aflau doi înîmprejurări foarte deosebite. Unul avea nevastă frumoasă, altul urîtă.Cel cu nevastă urîtă putea să cînte:Cîtu-i ţara şi lumeaNu-i nevastă ca şi-a mea,Cu cînepa cea de varăSe joacă cînii pe-afară;Cea de iarnă-o bagă-n tăuŞi mă pune s-o scot eu.