Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

41în România. Astăzi în ziua (cutare) la 7 ore seara va începe reprezentaţia vestitului,atotputernicului Abdul-Hamid şi a vizirului său Mehmet-Ruşdi.Însuşi a sa înaltă persoană va executa cele mai grele jocuri pe frînghie, însoţit devestitul vizir în calitate de clovn. Intrarea 50 de bani".Se pare că ,,întîmpinarea" ne-a creat unele dificultăţi în plan diplomatic.,,Monitorul oficial" va cere explicaţii, statuînd şi principiul că, în astfel de cazuri,trebuie să se aştepte punctul de vedere oficial al Ministerului de externe. Eminescu varăspunde cu arguţia unui logician, fără a-şi retracta atitudinea: de vreme ce vizirul nuputea să se adreseze direct domnitorului, nefiind de acelaşi rang, notificarea sa nu aveaacoperire legală, prin urmare, problema nu era de competenţa oficialilor, căpătîndstatutul iniţiativei unui particular. Ergo, în articolul din ,,Curierul de Iaşi" trebuie să sevadă „meritata ironie a unui supus românesc" la ,,necuviinţa unui supus turcesc".Cine parcurge gazetăria sa din aceşti ani constată că, spre deosebire de ultimaperioadă, cînd predomină atitudinea încruntat-polemică, poetul îşi îngăduie acum şiclipe de răsfăţ satiric, diversificîndu-şi şi înseninîndu-şi tonurile, neocolind nici glumamai slobodă, ţărănească. Am spune că articolele sale sînt mai mult foiletoane decîtpamflete, chiar dacă nu va ajunge niciodată la rafinamentul înţepăturii fine, a ironiei desalon, firea lui combativă, cu reacţii directe, dîndu-şi repede în petic.Iată-l amuzîndu-se — după exemplul convorbiriştilor — cu Flori stilistice din ziarele româneşti. Insanităţileverbale dintr-un articol de fond al „Salvărei Piteştilor" sînt divulgate prin acelaşi procedeu al falsei admiraţii.Învăţatul chinez d. Iang-Keh-Tiang ar fi ,,tresărit de bucurie la citirea acestor cuvinte". ,,Apocaliptica claritate" afrazelor l-a făcut pe reputatul savant să vadă în ,,iluminatul necunoscut" ,,o nouă întrupare a lui Budha" ş.a.m.d.Din ziarul ,,Ialomiţa" se reţin paginile unei povestiri ,,foarte originală": Dramele Bărăganului. După un lungcitat, cu sublinieri concludente sub raportul stilului şi al viziunii prăpăstios romantice, transformînd obişnuita„urmare" în ,,Ferească D-zeu să urmeze", poetul încheie într-un limbaj verde, aproape de graniţele vulgarităţii, dar,salvat prin introducerea unui plastic proverb: ,,Aşadar scumpe, avanti! ce dracu, ori caftan pînă-n pămînt, oriştreangul de gît...".Deşi atunci cînd împrumută armele voioşiei acuză o anume stîngăcie, glumele sînt cam greoaie — ca un urspus să execute figuri graţioase —, nu se poate spune că, în evoluţia scrisului său gazetăresc, Eminescu nu izbuteşte săfolosească, în chip fericit, resursele vii ale umorului de factură populară.Din serialul de articole: Icoane vechi şi icoane nouă, din „Timpul", reţinem portretul lui Ştefan cel Mare,realizat pe un ton mucalit moldovenesc, parodiind uşor stilul cronicăresc: ,,Bietul Ştefan Voevod! El ştia să facăfărîme pe turci, leşi şi unguri, ştia niţică slovenească, avusese mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechiu deCotnar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier sau nasul vreunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca în tîrguri de-alungul râurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunea hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelorde oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri, şi iar se însura, pînă ceşi-a închis ochii în cetate la Suceava, şi l-au îngropat cu cinste la mănăstirea Putnei" 82 .Tot în vederea nuanţării fizionomiei gazetarului, adesea redusă în chip abuziv la ipostaza pamfletaruluivindicativ, amintim calitatea de cugetător. Am mai subliniat gustul său pentru ideile generale. Articolele eminescieneprezintă două feţe, una care îmbrăţişează faptul concret, şi cealaltă planul abstracţiunii, demonstraţie a unui principiu.Această ambivalenţă se evidenţiază, bineînţeles, în forme diferite, în funcţie de orientarea materialului. Sînt cazuricînd Eminescu simte nevoia unor clarificări cu caracter programatic, ca în Icoane vechi şi icoane nouă. Altă dată, şide cele mai multe ori, se etalează aspectul concret al disputei, lăsîndu-ne doar să întrevedem orizontul mai adînc,problematic — ca în metafora cunoscută cu aisbergul. Ceea ce ţinem să subliniem e că în cea mai directă intervenţiepolemică descoperim un plan ideatic mai îndepărtat. Singur, dealtfel, atrăgea atenţia că, există două moduri de asusţine o ,,discuţiune serioasă şi onestă": unul ad rem, care ,,dovedeşte adevărul tezei în sine", celălalt ad hominem,care arată că ,,adversarul a susţinut sau făcut însuşi lucrul pe care azi îl combate". Cu cîtă amărăciune constata poetulcă ,,adversarii" nu-i prea oferă prilejul unor argumente ad rem: ,,Purtaţi de dorinţa de a nu risipi anii vieţii şi puterile