Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

38actorii: trupul —, ca şi de problema publicului, spectacolele fiind menite „de a ridica pe public la sine şi de a fi cutoate astea înţeles în toate de el".Era îndreptăţită concluzia categorică a lui Tudor Vianu (care, ca estetician, se preocupase şi de un asemeneasubiect): ,,Nimeni, înaintea lui Eminescu, şi puţini după el au consacrat teatrului studii mai temeinice, din unghiulunei cunoaşteri mai apropiate a literaturii dramatice şi a variatelor probleme în legătură cu jocul actorilor şi cu graiullor" 80 .Deşi, ocupîndu-se cu atîta pasiune şi consecvenţă de teatru, Eminescu se referea, implicit, şi la o anumită ariea literaturii, după cum opiniile sale estetice vădeau o aplicabilitate generală, nu rămîne totuşi lipsită de temei uimirealui G. Ibrăileanu: ,,Despre literatură — lucru curios — a vorbit puţin cel mai mare poet al nostru". Explicaţia rezidă,probabil, în faptul că mişcarea literară, în acei ani, nu dezvăluie aspecte nevralgice atît de importante încît să poatăincendia preocupările actualităţii. Nu este vorba, după cîte s-a văzut, de o ocolire a domeniului, unele opere fiindrecenzate — Pseudokinegetikos, Novele din popor —, după cum portretul lui Constantin Bălăcescu, Monumentul I.Heliade Rădulescu sau Literatură din Botoşani ilustrează calităţi de critic literar, cu un just simţ al ierarhizăriivalorilor. Mai important este însă că, de-a lungul carierei sale publicistice, Eminescu va sprijini curentul unui realismpopular. Întrucît, pînă în prezent, mai stăruie părerea că poetul n-a făcut altceva decît să ,,adere" la teoriile exprimateîn această problemă de Titu Maiorescu, îl vom cita din nou pe Tudor Vianu, care menţiona în spiritul adevărului:„Comediei franceze, el îi preferă pe cea rusă, a lui Gogol din Revizorul, aparţinînd curentului unui realism popular, pecare — înaintea lui Maiorescu — îl remarcă în operele germanului Fritz Reuter, ale americanului Bret Harte, aleungurului Petöfy, dar şi ale românilor Anton Pann şi I. Slavici, la care adaugă pe I. Creangă, pe care prietenul lui încădin primul an al aşezării în Iaşi îl recunoscuse în întinsa semnificaţie a operei şi temperamentului său".Dacă Eminescu a fost totuşi mai zgîrcit în emiterea de judecăţi în marginea fenomenului literar, nu acelaşilucru se poate afirma în cazul altor domenii ale culturii, analizate în fel şi chip, cu o persuasiune caracteristică. Nevom opri — drept exempli graiia — asupra învăţămîntului. Ar putea fi întreprinse instructive comparaţii între poetulnostru şi, de pildă, Lev Tolstoi — pentru amîndoi problemele respective neinteresînd doar din punct de vedereteoretic, ci întruchipînd pasiuni de o viaţă, exemplificate şi prin experienţe proprii (Eminescu în calitate de revizorşcolar şi, incidental, suplinitor de profesor; scriitorul rus conducînd ani de zile şcoala de la Iasnaia Poliana sauîntocmind manuale didactice). Ei vor fi împotriva studiului bucheresc din şcoli — ceea ce Eminescu va numi„învăţarea rutinară şi mecanică" sau, simplu, ,,dresură" —, declarîndu-se pentru învăţămîntul intuitiv, care ţine seamade particularităţile psihice ale copiilor, aderînd astfel la curentele noi din pedagogia modernă. Pe aceeaşi poziţie segăsesc şi atunci cînd evidenţiază rolul muncii manuale, al însuşirii unei meserii — poetul român publică în ,,Curierulde Iaşi" cîteva articole cu astfel de preocupări.În sfîrşit, cei doi se întîlnesc şi în pasiunea cu care pun la temelia învăţămîntului principiile educaţiei morale.Există, bineînţeles, şi aspecte diferenţiatoare. Tolstoi îmbrăţişează principiul rousseauist al ,,educaţieinegative", fiind pentru ,,şcoală liberă", care să asigure libertatea nelimitată a copiilor. Eminescu este mai restrictiv,înfricoşat, poate, de ideea anarhiei. Şi, aşa după cum în statul natural acordă un rol central monarhului pe post de,,matcă" a comunităţii, în cadrul învăţămîntului înclină să supraliciteze rolul pedagogului (acesta__________80T. Vianu, V. Streinu, Şerban Cioculescu, Istoria literaturii române moderne. ed. cit., p. 260.trebuie să ţină locul manualelor viciate, care, la unele discipline, ,,ar trebui, pur şi simplu, aruncate"). Mai menţionămşi unele neconcordanţe în stabilirea priorităţii unor materii. Tolstoi, de pildă, aprecia şi el cultura clasică, dar mai multca scriitor decît ca pedagog şi, oricum, nu ajungea la formele cultului eminescian. Din motive lesne de înţeles,Eminescu va vedea în „spiritul latinităţii" ,,regulatorul statornic al inteligenţei şi al caracterului şi izvorul simţuluiistoric". Iar, în ultimii ani de viaţă — şi sub imperiul boalei —, va cere chiar ca „toate cărţile de şcoală" să fie,,traduse în latineşte".Dacă există însă ceva care-i apropie fundamental pe cei doi mari scriitori este, desigur,dragostea lor comună pentru ţărănime, cele mai diverse probleme ale învăţămîntuluifiind reduse, în ultimă instanţă, la modul în care se reflectă în condiţia umană a clasei ceîntrupează entitatea spirituală a poporului. Cu cîtă patimă demonstrează poetul: ,,Cauzarelei frecventări nu este aversiunea poporului nostru contra şcoalei, ci sărăcia", dovadăbuna frecvenţă ,,acolo unde a mai rămas o urmă de neatîrnare economică, anume însatele răzăşeşti" 81 .Renunţăm să includem în dezbatere şi alte arii problematice dorind să trecem de la„revista internă" la particularităţile „revistei externe". O facem şi pentru că, pînă la