Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

3777Pompiliu Constantinescu, op. cit., p. 542.78„Semănătorul". III, 1904, 11 ianuarie.apostrofa astfel pe cei de la „Românul": ,,Ne întrebăm însă dacă sînt bărbaţi ori sibariţi? Dacă sînt bărbaţi, atuncivorbească-ne făţiş, privească-ne în ochi, arată-se vrednici de a sta de vorbă cu noi, iară nu să caute a se furişa pepoteci ascunse, pe care niciodată nu-i vom putea urma" 79 .Pentru a termina registrul comparaţiilor, vom aminti că Eminescu acuză o „sensibilitate rurală", cei de laJunimea una urbană.Să încercăm a urmări felul în care, avînd o astfel de structură sufletească, dublată de o neşovăitoare concepţieetică, poetul evoluează în spaţiul gazetăriei. Materialul de exemplificare îl vom scoate, pentru început, din „Curierulde Iaşi".Pe baza volumului de faţă, ne dăm seama cît de sărăcită era imaginea de pînă acum asupra activităţiieminesciene din aceşti ani, redusă, de regulă, la cîteva articole cu caracter mai mult sau mai puţin cultural. Nu nereferim doar la aspectul cantitativ, deşi este uimitoare pofta de scris a „redactorului", cu tot spaţiul restrîns alpublicaţiei, contrazicînd, încă o dată, ideea unei muncii silite, de modest simbriaş. Atrage însă atenţia talentul cu careEminescu ştie să imprime ,,foii vitelor de pripas" — în pofida caracterului ei specific de buletin — atribute prinexcelenţă moderne ale gazetăriei, între care cel al diversităţii, alternîndu-se, cu vioiciune şi cu simţ al actualităţii,temele ca şi speciile şi subspeciile publicistice.O citare la întîmplare a materialelor o dovedeşte din plin. Elogierea spiritului gospodăresc al ,,bătrînilor",evocarea patetică a lui Grigore Ghica în legătură cu „Răpirea Bucovinei", alături de însemnări care valorifică seducţiafaptului divers: sinuciderea unui ofiţer rus, o ,,otrăvire", denunţarea unui avort etc.; reproducerea unor anecdotepopulare, a ,,crezului beţivilor", critici la adresa administraţiei oraşului şi serialul de foiletoane externe: De pe cîmpulde război; cronici despre Serate teatrale în Grădina Primăriei, menţionarea unei „mistificări arheologice", Floristilistice din ziarele româneşti, comentarea testamentului lui Ioan Otetelişeanu şi dări de seamă asupra discuţiunilordin parlament ,,cu ocazia ... proiectului de buget"; recenzarea operei lui Odobescu Pseudo-kinegetikos şi a lucrăriiPomăritul, întocmit cu deosebită privire la grădina şcolară, recomandarea (în cîteva rînduri) a manualului şcolar allui Ion Creangă şi a operei ,,materialiste" a lui Vasile Conta sau a Logicii lui Titu Maiorescu etc. etc.Pentru caracterizarea acestui panoramic gazetăresc am putea împrumuta propria formulă a poetului utilizată încazul cărţii lui Al. Odobescu: de „mozaic", inclusiv explicaţia ce o oferă: ,,genul acela de pictură care cearcă a imitaprin bucăţi de marmură, de piatră colorată, de sticlă sau de lut ars, colorile naturii".Nu ne îndoim, prin această structură mozaicală, ,,Curierul de Iaşi" aminteşte, într-un fel, de particularităţileprimelor gazete româneşti, care se constituiau ca almanahuri cu caracter mai mult sau mai puţin enciclopedic. Amcomite însă o greşeală dacă n-am sesiza că, faţă de descriptivismul pur informativ şi eclectic al acelor reviste,destinate unui public de „familie", Eminescu cultivă — în conformitate cu spiritul modern amintit — o jurnalistică deatitudine, implicînd opinia publică în dezbaterea celor mai importante probleme ale actualităţii. Dacă în lumeamiturilor antice Midas era blestemat ca pe tot ce punea mîna să se transforme în aur, tot astfel putem spune că tot ceeace atinge condeiul poetului capătă inflexiuni grave şi înţelesuri adînci, devine pretext pentru rostirea unor crezuri.(Evident îşi spune cuvîntul şi talentul literar: o simplă semnalare administrativă că, în urma ploilor, străzile devinimpracticabile, se înnobilează prin expresivitatea verbului, evocîndu-se epoca locuinţelor lacustre.)Să luăm ca exemplu dările de seamă privind spectacolele ,,teatrului de vară" din grădina Primăriei. Aspectelepur locale ale acestei iniţiative nu-l împiedică să analizeze legile specifice ale teatrului, prezentînd ca ,,profesor"absolut „natura", prilej pentru a-şi exprima opţiunea faţă de Moliere, opunîndu-l pieselor lui Corneille şi Racine(,,aceşti iluştri mergători pe catalice"). De la opinii asupra dramaturgiei — care trebuie să respecte legile „adevăruluişi naturii", de aceea admonestează „tot calabalîcul intelectual al dramelor de senzaţie" — va ajunge la joculactoricesc, criticînd pronunţia defectuoasă, datorită neînţelegerii diferenţelor dintre accentul etic şi logic (sauintenţional) al vorbirii şi cel pur gramatical. (Mai ales actriţele devin victimele lecţiilor sale profesionale.)____________79M. Eminescu, Opera politică, ed. cit. vol. I, p. 120.Nu e de mirare că cea mai modestă ştire poartă pecetea unei judecăţi avizate, dacă ţinem seama că, încă întrunuldintre primele sale articole din presă, Repertoriul nostru teatral, apărut în ,,Familia" (la 18/30 ianuarie 1870),tînărul Eminescu arăta a se afla în stăpînirea unei concepţii sigure (nici vorbă şi pe baza unei experienţe proprii înempireul Thaliei). Ceea ce atrăgea atenţia încă de atunci era caracterul total al viziunii sale ocupîndu-se în egalămăsură de valorile etice şi estetice ale repertoriului, chiar dacă în acele condiţii, de început, preconiza că „piesele, denu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută", de arta actorilor — repertoriul reprezintă sufletul,