Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

36Sub acest unghi general, nu pot fi negate reale tangenţe cu fizionomia şi cu spiritulcriticii eminesciene. E drept, în articolele sale, poetul nu practică în chip predilect sau_____________74M. Eminescu, Scrieri politice, ed. cit., p. 13 — 14.75Pompiliu Constantinescu, Scrieri, 2, EPL, Bucureşti, 1967, p. 543.76G. Călinescu, op. cit., p. 421.exclusivist disertaţia speculativ-filozofică, anexînd şi alte domenii, cum ar fi cel al istoriei (în primul rînd) sau aleconomiei politice. E de reţinut însă pasiunea ideilor generale, intervenţiile sale gazetăreşti, oricît de ancorate ar fiîntr-o realitate imediată, dezvăluind clare vederi teoretice (atunci cînd nu sînt expuse pe îndelete, într-o suită deeseuri, cu caracter doctrinar).Această manieră a teoretizării va fi corespuns gustului junimist. Pe de altă parte, Eminescu — a cărui gazetărie estelipsită de particularităţile stilului scriptic, captînd, oricît de specioasă este uneori, toată savoarea oralităţii — se va fiarătat sensibil la farmecele spiritului convorbirist, marcat de demonul conversativ şi de demonstraţiile oratorice.Ne grăbim să amintim de ,,ştiinţa" polemicii eminesciene, acel mod strîns, implacabil al demonstraţiei, utilizîndîntregul arsenal al principiilor logicii formale întru luminarea adevărului — şi care ar putea acuza influenţe alecampaniilor maioresciene (patosul dezlănţuit, „paşoptist" trece, e cert, printr-un filtru al limpezirii şi al supunerii laidee).Pe măsură însă ce încercăm să descoperim apropieri, deabia ies în evidenţă deosebirile. Căci, aşa cum arăta PompiliuConstantinescu, ,,Maiorescu opera în regiunea mai frigidă a raţiunii, pe cînd Eminescu se adresează unui instinct vital,de forţe ancestrale obscure". Sau: ,,proza politică eminesciană creează deci o valoare sufletească, ea e mai multexpresia unei simţiri decît rezultatul reflexiei reci" 77 .Am menţionat modelul oratoric. Junimiştilor le plăcea însă rolul agreabil de avocaţi care voiau să strălucească în ochiiasistenţei cu fraze de efect, cu o întreagă artă a gesticulaţiei, în vreme ce poetul nu se sinchisea de strălucireaexterioară, adoptînd o atitudine austeră, monahală, rolul care i-ar fi plăcut într-un complet de judecată ar fi fost doaracela de procuror. Un procuror de stirpe veche, amestec de tribun popular şi profet biblic. Ultima comparaţie facecarieră în publicistica noastră. Se cunoaşte apologul lui N. Iorga, Eminescu fiind ,,un luptător, un profet, da un profet,ca profeţii vechii Iudeie, biciuind şi arzînd, de o parte, sfătuind şi revelînd, de alta — în numele aceluiaşi Dumnezeual înţelepciunii" 78 .Metafora se justifică prin pasiunea cu care poetul îşi trăieşte şi-şi comunică convingerile — adevărate limbi de flăcăriîi aureolează scrisul. El se identifică la modul absolut cu ideile sale, necunoscînd alt mod al abordării lor decît celgrav, solemn, ca şi în cazul lucrurilor sfinte care nu pot fi luate în nici un fel în derîdere. Ne închipuim ce figurăaparte putea face Eminescu în mediul junimist, predispus la zeflemea uşoară, la o ironie care nu cruţa nimic,acceptînd hazul împotriva a toate şi a tuturor, pe scurt neavînd nici un dumnezeu. G. Panu îşi amintea că poetul nu-iprea agrea tovărăşia din cauza modului său de a rîde în doi peri: ,,Eminescu era şi el în momentele lui bune vorbăreţşi glumeţ, deşi întotdeauna cu o umbră de melancolie, însă nu admitea gluma asupra credinţelor şi convingerilorsale".Portretul este dintre cele mai adevărate şi corespunde exigenţelor etice proclamate deschis de poet înpublicistica sa. Căci nu declara el, în Repertoriul nostru teatral: ,,Ni place nouă şi gluma mai bruscă, numai ea să fiemorală, să nu fie croită pe spetele a ce e bun"? În articolul său de debut O scriere critică trebuie să vedem nu numai ocritică la adresa anistorismului, ci şi a manierei polemice folosite de junimişti care ridiculizau de dragul ridiculizăriiprincipii exprimate defectuos de publiciştii ardeleni, dar slujite cu devotament în serviciul luptelor naţiunii. Neamintim obiecţia sa: ,,Combăteţi-o — forma defectuoasă, n.n. — cu rigoarea şi seriozitatea convicţiunii, nu cupamfletul ridicol şi fără preţ". A şi găsit la acea dată o etichetă pe care o aplică acestui fel de critică: este „feminină".Neîmpărtăşind admiraţia faţă de Alecsandri decît în aria poeziei, despre proza sa, va spune că ,,nu e decît spirit şijocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin: căci spiritul — zice Jean Paul — este raţionamentulfemeii". (Nota bene: de această caracterizare are parte şi critica maioresciană care i se pare, desigur, din acelaşimotive „de o fineţe feminină".)Formula va fi preluată peste ani, căpătînd o accepţie mai gravă din punct de vederemoral, vizînd fluctuaţia de păreri, nesinceritatea frazelor declamate, modul furişat, cuperfidii ascunse, lipsit de curajul francheţei, din „duelul ziaristic". În „Timpul", el îiva_____________