Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

35marea colectivitate, generînd fenomene de însingurare morală. Sînt adevăruri de careEminescu este perfect conştient. Cei dinainte credeau în „spusa" lor, simţindu-se, în chipfiresc, mădulari ai obştii, în vreme ce ,,faţă cu cea mai mare parte din scriitorii noştrimoderni ţi se impune simţămîntul că ei nu sînt pentru public, nici publicul pentru ei".Poetul este departe de a da o judecată superficială, înţelege că scriitorul din epocamodernă nu mai poate beneficia de „naivitatea sinceră, neconştiută", a mîncat din fructuloprit: ,,Noi ceşti mai noi cunoaştem starea noastră, sîntem trezi de suflarea secolului şide aceea avem atîta cauză de a ne descuraja" 74 . Că. este aşa ne-o dovedesc creaţiile salepoetice, care lasă să se întrevadă nu odată apa neagră a tenebrelor. Dar, exprimînd, cusinceritate dramatică, „răul secolului", gîndirea eminesciană nu devine sclavul acestuirău, nu-l mitizează, cum fac atîţia literaţi de ieri şi de azi, găseşte în sine resurselenecesare pentru a tinde către o viziune globală, echilibrată, armonioasă asupraexistenţei, în cadrul căreia să se reconstituie legăturile sufleteşti cu fiinţa poporului. Numai este nevoie să mai spunem că izvorul principal al vitalităţii morale, calea prin careEminescu descoperă pămîntul tare al unor certitudini, totul se leagă de ipostaza sagazetărească. Pompiliu Constantinescu afirma, despicînd poate prea tranşant apele:,,Este surprinzător cum aceeaşi sensibilitate trăieşte ideea categorică a neantului, înpoezie, şi respiră vitalismul ridicat la valoarea unei entităţi a ideii de naţiune, identificatăcu ţăranul şi voievozii" 75 .Merită să reţinem şi felul în care Eminescu receptează influenţele schopenhaueriene. N-am făcut această referinţă în capitolele anterioare pentru simplul motiv că a fostanalizată cu prisosinţă de către mai toţi specialiştii. Revenim acum, deoarece a fostunanimă concluzia asupra divorţului dintre cei doi în domeniul eticii, Eminescuneputînd accepta, în sinea lui, starea de ataraxie rezultată din mortificarea vieţii şi aoricărui impuls vital. Cît priveşte impactul filozofic, studiile din vremea din urmă audemonstrat convingător ca Schopenhauer putea să-l atragă pe junele poet şi prin criticazgomotos distrugătoare, prin ampla acţiune demistificatoare lansată împotrivaoptimismului factice, a meliorismului superficial. S-a remarcat, totodată, că, înmeditaţiile lui Eminescu, viziunea asupra răului din viaţă nu s-a dezvoltat în direcţiaabsolutizării planului ontologic — ca în metafizica filozofului german —, ci adezvăluirii multiplelor interferenţe cu determinările istorice ale fenomenelor. Şi asta,progresiv, cu trecerea anilor. Spune multe însemnarea din 1888, în care recunoaşte căexagerările exerciţiilor pesimiste pot afecta „bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta".G. Călinescu, ocupîndu-se într-o ,,cronică a optimistului" de Eminescu şicontemporanii săi, admonesta, la un moment dat, „filozofia schopenhauerianevazionistă"a lui Titu Maiorescu, precizînd: ,,în vreme ce, pornind de la acelaşiSchopenhauer, Eminescu era un combatant" 76 . Distincţia este adevărată, cu corectivulcunoscut că, în pofida unor teorii profesate, Maiorescu, într-o manieră proprie,conformă temperamentului său, fusese şi el un combatant, dînd tonul la ceea ce s-anumit criticismul junimist şi care a constituit o întreagă epocă.