Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

348ci ele sînt scrise ,,cu restrîngerea la acele pasage din a căror studiare să se tragă în adevăr un folos pentru lămurireaîntrebărilor atinse în text". Căci dacă ele ar fi fost scrise ,,în scop de a aduna multe nume de autori" atunce poate firecenzentul sigur că n-ar fi lipsit nici unul din citatele pentru care-l doare inima; poate că n-ar fi lipsit nici în cazul cîndautorul ar fi gîndit cu ce soi de recenzenţi se expune a avea a face. A plagia va să zică a lua ideile sau formularea lor dela un autor fără a-l cita nicăiri. De la Mill în cele trei citate autorul logicei n-au luat idei nouă, căci acestea se găsesc înorice logică elementară; ci numai formularea limpede. Ajungea deci să citeze o singură dată cartea ca op întrebuinţatpentru a-l lua oricui dreptul de a presupune plagiare. În privirea citaţiei de ,,simple titluri", imputată autorului, găsimasemene în răspunsul din ,,Presă" reticenţe unice în felul lor. Cînd noi spunem că autorul dă notiţe critice asupra cărţilorcetite, atunci d-sa vine tocmai cu o carte (Prantl, Istoria logicei) la care nici nu se-ncape critică din punctul de vedere alideilor, ci numai din acela al datelor. De ce n-au reprodus notiţa despre cartea lui Bain sau despre cea a lui Mill sauchiar despre cea a lui Twesten? Numai atunci am fi putut presupune că recenzentul e leal şi voieşte a spune adevărul.Cît despre ,,este" ca terminus medius (Trendelenburg), noi, care am văzut citate „cercetările logice" de 5 ori,avem dreptul a crede că nu-i un plagiat, căci la un asemenea se presupune totdeauna intenţia de a lua făr-a pomeni, pecînd la autorul logicei, prin exemplele date, probabilitatea unui plagiat e cu totul înlăturată. Nefiind niciodată dispuşi săesplicăm asemenea lucruri prin întîlnirea în idei a două genii, am putea presupune că autorul logicei au citit înTrendelenburg această esplicare şi apoi nu şi-au adus aminte că au cetit-o, ci au crezut că e o idee proprie a sa. Pentrucel ce cunoaşte modul abstract de scriere a profesorului german, aceasta esplicare ar fi cea mai naturală. La idei care nise comunică în mod foarte abstract pierdem adesea conştiinţa originei lor şi numai la acelea care ni se dau în modintuitiv, oarecum plastic, printr-o imagine, ne aducem mai totdeauna aminte şi de cel ce ni le-au comunicat. În cazulnostru vina ar fi de atribuit memoriei, nu voinţei autorului logicei. Noi însă renunţăm de bună voie la această esplicarefirească. Dintr-o cauză cu totul materială nu avem ediţia a treia a cercetărilor logice pe care recenzentul o citează. Într-adoua ediţie, pe care o avem la mînă, ideea nu este de loc atît de precis şi limpede esprimată ca în logica d-luiMaiorescu. Pentru curiozitatea lucrului lăsăm să urmeze ,,esplicarea" lui Trendelenburg:Concluzia ipotetică sună: Dacă A este, este B; dar A este, deci este B. În această formă se esprimă în modul cel mai abstractcă cele singulare sînt sumise celor generale, Nu se împreunează un conţinut nou cu noţiunea medie, precum se întîmplă aceastaîndealtfel în concluzia categorică, ci se esprimă fără nici un fel de legătură existenţa pură a noţiunii medie (A). Prin aceasta se şidescopere existenţa predicatului (B) în mod gol şi dezlipit. Dacă numărăm în concluzie trei termeni, aicea sînt deocamdată numai doi,şi existenţa, cel mai abstract rezultat al intuiţiunii, apare incolor ca al treilea. Pe cînd în concluzia categorică (după sensul general)existenţa se presupune pentru că cele singulare care repaoză pe baza lor apar în propositio minor, pe cînd deci concluzia categoricăoferă, cu presupunerea existenţei, o raportare mai bogată a cuprinsului: concluzia ipotetică reprezintă numai izolarea aceasta, existenţafără raporturi a predicatului (B) şi este în această privinţă mai săracă decît concluzia categorică. Apoi am făcut atenţi mai sus căconcluzia categorică admite şi ea această formă. Deci concluzia ipotetică, care fără nimic alta nu are alt cuprins decît faptulsubsumţiunii, n-o putem ţinea de-o dezvoltare mai deplină a concluziei categorice, ci numai de-o formă care şi-au lepădat florile şi n-au lăsat decît trunchiul purtător 1 .Să luăm acum explicarea d-lui Maiorescu:La regula că silogismul trebuie să aibă trei termeni pare a face escepţiune aşa numitele silogisme hipotetice cu numai doitermini aparenţi. Ele au formele următoare;___________________Daca este m, este s.,însă m este (sau nu este),prin urmare este (sau nu este) s.1Vezi Cercetări logice, vol. II, p. 342 şi 343, ediţia a doua.Dacă este m, nu este s,însă m este,prin urmare nu este s.Dacă nu este m, este s,însă m nu este ,prin urmare este s.Argumentarea se face în forma dintîi după modus ponendo ponens şi tollendo tollens, în cazul al doilea modo ponendotollente, în cazul al treilea modo tollendo ponente (V. §24). În toate cazurile însă, argumentarea se face şi la silogismele hipotetice cuajutorul a trei termini. Nici că poate să fie altfel. Din judecata ,,dacă este m, este s", întrucît rămîne mărginită la aceşti doi termini m şis nu va rezulta niciodată o concluziune nouă. Cînd însă în premisa a doua se zice ,,m este", atunci se adaugă terminul al treilea,adică ,,este", care aici nu are înţelesul unei copule, ci înţelesul predicativ al existenţei reale (comp. § 20). Prin urmare silogismulhipotetic se reduce la următoarea formă de silogism obicinuit cu trei termini;s este o dependinţă a lui m,