Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

343abia trei - patru reprezentări ocupă în acelaşi timp atenţiunea noastră; tot ce trece peste acest număr dispare de regulădin sfera percepţiunii intelectuale şi se întunecă. De aici provin lacunele , unilateralitatea , în genere defectelecaracteristice ale inteliginţei celor mai mulţi oameni. Singurul mijloc de a remedia în parte acestui inconvenient este dea introduce în conştiinţă noţiunile generale în locul reprezentărilor sensibile şi de a avea astfel în acelaşi cerc mărginital conştiinţei esinţa unui câmp foarte întins de reprezentaţiuni experimentate . Astfel, pe când simplul grădinar îşiîncarcă conştiinţa şi memoria cu reprezentările individuale ale fiecărui exemplar de flori ce le cultivă, şi prin aceasta nuare inteliginţa liberă pentru alte gândiri , naturalistul ştienţific primeşte numai noţiunile generale despre felurileplântelor , are în extract esenţa tuturor şi inteligenţa lui rămâne liberă a concepe alte tărâmuri ale naturei şi a formaastfel o ştiinţă universală. Fiind dar că noţiunile cuprind mai puţin decât reprezentările originarie , însă conţin toatăesenţa lor, de aceea operaţiunea cu ele este cea mai potrivită repejunii de progres în inteliginţa omenească, pe când ceice operează numai cu reprezentaţiuni poartă cu sine masa greoaie şi superfluă a sensibilităţii şi îşi întârzie şi-şi încurcăprospectul . Astfel întrebuinţarea noţiunilor este de comparat operărei cu cuintesenţe în locul specialelor de plante, cuchinina în loc de chină , şi noţiunea se rapoartă la reprezentare ca formula algebraică la calculul cu cifre sau calogaritmul la numărul său. Tocmai prin această libertate a generalizărei este omul în stare a-şi concentra mintea şi acâştiga acea circumspecţiune peste un câmp vast de experienţe ce-l deosebeşte de toate celelalte fiinţe ale naturei. El nueste uimit şi cotrupit prin varietatea infinită a indivizilor din natură şi nu este, ca animalul , fatal legat de impresiuneamomentului; ci liber aruncă căutătura abstracţiunii în univers şi reduce masa, multiplă şi extensivă , la o cităţimemărginită dar intensivă , scoate în idei sucul şi măduva obiectelor şi, astfel domnind peste ele, câştigă locul şi timpul dea le compara între sine şi cu trecutul şi viitorul şi formează din ceea ce năvălea în capul său ca un haos orb alîntâmplării sfera luminată şi regulată a inteliginţei .Noţiunile sunt dar productul cel mai important, productul specific al raţiunii omeneşti.După ce lectorul va fi trecut peste acest paragraf întreg, din care d. recenzent rupe numai de ici-cole cîte - obucăţică — întrebăm ce contraziceri au observat?Într-adevăr, la începutul paragrafului stă într-un loc:reprezentări relative la acelaş obiectşi într-alt loc;reprezentări asupra aceluiaşi fel de obiecte.Dar din exemplul cu copilul urmează evident că numai versiunea a doua e cea adevărată şi că cea dendâi e încazul cel mai rău un lapsus calami — o greşală de condei.Acest lapsus , aflat pe o singură pagină şi corijat cu cinci şiruri mai jos, îl esploatează apoi recenzentul înîntreaga sa critică.În sfârşit d. Zotunu poate termina fără a vorbi şi despre impresiunea de mirare ce i-au lăsat apendicele .în care d. Maiorescu promisese a da notiţe bibliografice pentru studierea controverselor logice şi nu dă decîttitlurile unor cărţi generalmente cunoscute, simple titluri.Noi n-avem nici un fel de impresiune de mirare numai pentru că d. Zotu bine-voieşte a da şi aici rodul fantazieisale, în locul adevărului. Iar adevărul este: la pagina 104 şi 105 sînt citate manualele întrebuinţate la compunerealogicei, fiecare însoţit de-o scurtă notiţă critică sau de-un aviz pedagogic, iar după aceea urmează citate toate locurile(volum, carte, §, pagină) din opurile cari pot servi la o dezvoltare mai departe a paragrafilor din manual.Cît despre ,,dar" ca formă concludentă şi despre ceea ce voieşte recenzentul a zice în privirea deosebirii,,reprezentării comune" de ,,noţiune" nu vom răspunde nimic. Cauza e simplă — ne sînt indiferente atît ideile d-saleasupra nuanţelor de înţeles al particulelor româneşti, pre cît şi părerile filozofice. Rolul criticei noastre se mărginea larespingerea bănuielelor de plagiat, a contrazicerii flagrante şi a bănuielii de superficialitate aruncată asupra autoruluiprin ,,mirarea" de la capăt.Dar să admitem — deşi nu concedem — că în cartea d-lui Maiorescu ar fi nu o contrazicere — ci zece. De undeşi pînă unde vine recenzentul să deducă din contraziceri neştiinţa autorului? De cînd contrazicerile sînt o dovadă deneştiinţă? Dacă noi am susţinea de ex. că Condillac a fost materialist, că st. Ioan e întemeietorul logicei, că romaniivorbeau greceşte, atunci aceasta ar fi o dovadă de neştiinţă. Dar o contrazicere ? Dovedeşte cel mult ceva în privireaputerii de judecată a unui om, nu în privirea ştiinţei.Ce ignorant ar trebui să numim pe Kant, care se contrazice cîteodată, care dă cîte două definiţii despre un lucrudin care nici una nu-i bună, ba se esclud ... C-un cuvînt orice neconsecuenţă în gîndire ar trebui stigmatizată dreptneştiinţă.Dacă învăţătura l-ar garanta pe cineva contra erorilor de judecată, atuncea pe de o parte n-ar mai fi dispute între