Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

34anume. C.A. Rosetti — viitoarea victimă a poetului — realizase cu „Românul" primul nostru cotidian de facturămodernă.Ca şi în domeniul poeziei, valoarea lui Eminescu nu rezidă pur şi simplu în ,,inaugurarea" unor genuri sauformule literare, ci în consacrarea lor, efortul ţintind spre sinteză, în retorta incandescentă a talentului său fiindcombinate şi sublimate ,,descoperiri" ale predecesorilor.S-ar putea face un interesant studiu privind filiaţiile cu scriitorii-publicişti ai epocii de la 1848. Eminescuînsuşi se va compara cu Bolliac, invocînd, e drept, consonanţe de atitudine — faptul că numai autorul Clăcaşilor sepreocupase în scrisul său atît de mult şi cu atîta pasiune de soarta ţărănimii române. Atunci cînd se referă însă maiîndeaproape la calitatea de jurnalist a acestuia, va scoate în evidenţă şi aspecte specifice sub raportul expresiei,elogiind ,,Buciumul" şi ,,Trompeta Carpaţilor", fiindcă erau ,,scrise în graiul viu al poporului, cu acel bun simţ şi cuacea bogăţie de locuţiuni şi figuri care de-abia dau un caracter curat şi naţional limbii noastre" 73 .Aprecierea lui G. Călinescu: ,,Fără o apropiere vădită verbal, Bolliac este substanţial cel mai înrudit poetpremergător cu modul eminescian", parcă îşi găseşte o aplicabilitate şi mai adevărată în planul gazetăriei politice.Aceeaşi investigare a surselor ,,culturii" poetului îi îngăduie criticului să reţină ca termen de comparaţie şiopera lui Eliade Rădulescu. Atitudinea lui Eminescu în acest caz este, cum se ştie, diferenţiată, aducînd amendamentejuste exagerărilor din perioada de după 1850 (Heliade contra lui Eliade), referirile demonstrează însă o directă şibogată cunoaştere a creatorului lui Sarsailă. G. Călinescu descoperea similitudini de idei în direcţia unui evoluţionismmoderat, care osîndea împrumutul nechibzuit de „forme" noi. Pot fi reţinute şi unele apropieri sub raportul paleteipamfletarului — la amîndoi distingîndu-se latura dantescă, pasiunea vindicativă care-i face să-şi vîre contemporaniiîn bolgiile unui imaginar infern.Gazetăria eminesciană impresionează prin forţa cu care reuşeşte să îmbine — într-un aliaj original — trăsăturiale fazei romantic-generoase a începuturilor cu habitudinile curente şi îndătinate ale ziaristului modern.Căci, se ştie, pentru mulţi dintre scriitorii paşoptişti actul publicistic ,avea o funcţie ocazională şi oricumsubordonată unei imediateţi pragmatice, fără a mai pune la socoteală — în afara excepţiilor cunoscute — un anumeamatorism, o agitaţie de suprafaţă, potrivit dorinţei de a face cîte ceva din toate, ca în parabola lui Călinescu cu ,,găinade Renaştere", care depune ouă în mai multe cuiburi şi aleargă succesiv între ele, în perioada clocitului, fără a reuşi săle încălzească îndeajuns pe nici unul.Articolele eminesciene se impun însă prin înaltul lor profesionalism, poetul practicînd gazetăria ca pe oautentică meserie, cu toate prerogativele de rigoare. Se cere a se adăuga că, ştiind să facă faţă prozaicei şi istovitoareimunci de galeră a ziarismului cotidian, el nu cedează spiritului de rutină şi de convenţionalism, ridicînd paginatipărită la înălţimea unor probleme de conştiinţă, păstrînd nealterată, vechea funcţie sacerdotală a cuvîntului scris.Studiul modelului pe care-l oferă Eminescu este cu atît mai instructiv, cu cît se constituie într-o perioadă cînda încetat devălmăşia dintre genuri, cînd fiecare domeniu tinde să-şi impună, cu străşnicie, statutul specific, opunînduseimixtiunilor altor activităţi. Dacă aceasta e adevărat, într-o formulare generală, cu atît mai mult apare în cazulantitezei — exagerată de atîţia — dintre poezie şi gazetărie.__________73„Timpul", VI (1881). nr. 45, 27 febr., p. 1.Ne amintim de simbolul utilizat de Titu Maiorescu, cu statuia de marmură carepriveşte surîzătoare, de la înălţimea augustă a veşniciei artei, la zgomotoasa agitare aoamenilor în politică, deci, în efemer. Iată însă că Eminescu, fără a trăda cu nimiclegile eterne ale creaţiei, în acelaşi timp, trăieşte, cu incandescenţă, cele mai„prozaice" probleme ale actualităţii, dar de care depindea destinul ţării. Explicaţia ocunoaştem, ţine de situarea pe poziţiile ţărănimii, clasa fundamentală a naţiunii.Această platformă spirituală îl ajută să nu rămînă prizonierul orizontului strict alatelierului său de creaţie, să aibă preocupări mai ample, menite să cuprindă viaţatrecută şi prezentă a poporului.Lucrurile nu se desfăşoară, desigur, simplu. În perioadele istorice anterioare, relaţiiledintre scriitori şi marele public se stabileau, în mare măsură, spontan. Din momentulînsă în care diviziunea muncii a impus o acută specializare — cu tendinţe deautonomizare — a diferitelor forme de activitate, baza socială a creaţiei devineproblematică, ridicînd obstacole în calea refacerii totalităţii spirituale, a identificării cu