Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

323[10 iunie 1877]„POMĂRITUL, ÎNTOCMIT CU DEOSEBITĂ PRIVIRELA GRĂDINA ŞCOLARĂ" DE D. COMŞA,Sibiiu, 1877, 1 vol. 8°, de 200 paginiÎn Institutul de teologie şi pedagogie din Sibiiu, care se vede a fi menit să dea preoţi şi învăţători comunelor gr.-orientale din arhidieceză, se predau pe lîngă cunoştinţe teoretice şi acelea cari sînt trebuitoare preoţilor şi învăţătorilorca viitori plugari şipovăţuitori ai ţăranului. D. D. Comşa, profesor la acel institut, ne dă un rezumat al prelegerilor sale de pomărit pe carel-a mai fost tipărit o dată în foişoara „Telegrafului român", dar pe care, complectîndu-l, îl retipăreşte astăzi cu ilustraţii,încît avem înainte-ne un manual îndemînatec şi popular.Pentru lauda autorului, trebuie s-o spunem că, deşi cartea sa e lucrată după cei mai buni autori străini (E. Lucas,Oberdieck, A. Courtin, Rubens, A.W. Babo, Berard, O. Siemens, Willemoz, I. Nessler, R. Noack, H. Jäger ş.a.), totuşi eferită de stilul greoi şi abstract pe care-l întrebuinţează mai cu samă autorii germani. Cartea se ţine prin limba la niveluloricărui gospodari român cu oarecare cultură şi este lesne de înţeles.Pentru a vedea ce scop urmăreşte autorul în scrierea sa, vom reproduce cîteva pasage din prefaţă:Prin cultura pomilor se poate folosi aproape fiecare petec de pămînt, mănos sau sterp, uscat sau apătos, cald saurece, reprezentînd un şes adăpostit sau un rozor pietros.Pomii frîng forţa vînturilor şi conservă timp îndelungat umezala care contribuie la formarea nourilor. De unde seesplică că, pe cînd ţările pleşuve adese ajung a fi bîntuite de secete îndelungate şi vijelii, ţările încarcate de pomiarareori duc lipsă de umezeala atît de priincioasă plîntelor.În ţările locuite de români condiţiunile naturale şi economice, cu puţine escepţii, sînt priincioase, pe alocureafoarte priincioase culturei pomilor.Cu toate aceste, pomăritul la români s-a aflat şi se află şi astăzi într-o stare aproape deplorabilă. Deprinşi a seîncrede orbiş în ce produce natura însăşi, ţăranii noştri aşteaptă totul de-a gata fără ca ei să mai îngrijască săpînd şigunoid pomii, cari şi aşa rodesc „cînd sînt anii buni". Această încredere oarbă în ajutorul esclusiv al naturei, dispreţuindcu desăvirşire forţele proprii, negreşit a contribuit şi ea foarte mult la indolenţa de care boleşte — mai ales în cepriveşte cultura pomilor — o mare parte a ţăranilor noştri.Pe cînd alte popoare din ţări puţin priincioase pomilor ştiu să facă cîştiguri însemnate din poamele multe şi bunece produc, poporul nostru adese le cumpără de la precupeţii străini cu preţuri piperate; pe cînd ţăranii germani şifrancezi ştiu să estragă din poame vinuri preţioase cu zecile şi sutele de buţi, mulţi din ţăranii noştri aruncă poamele laporci sau le vînd pe nimica sau le lasă de putrezesc, neştiind cum să le păstreze peste iarnă; pe cînd aiurea se foloseştetot petecul de pămînt, pînă şi vizuinile, cărările şi rozoarele pietroase, grădinile noastre întinse cît vezi cu ochii adeseservesc drept cuib şi adăpost pentru tot felul de burueni şi mărăcini netrebnici. În scurt, pe cînd alte popoare se silesc peîntrecute a pune în grabnică aplicare nouăle descoperiri realizate pe terenul pomăritului, poporul nostru continuă arămîne sclavul obiceiurilor ruginite de seculi.Este adevărat, în multe din comunele noastre vedem grădini gemînd, ca să zicem aşa, sub povara pomilor, cariînsă nu aduc mai nici un profit curat. Pentru ce ? Pentru că ţăranii nu-i ştiu cultiva. Pomii fiind îndeobşte prea grămădiţişi astfel neavînd la dispoziţie îndestulă lumină, căldură şi spaţiu în care să-şi întindă rădăcinile şi crengile, ei rămînpururea slăbuţi şi bolnăvicioşi, rodind tot numai la doi trei ani odată. De cu primăvară şi peste vară adese vedemlighioane întregi de omide despoind pomii pînă şi de muguri, şi mlădiţe şi fireşte în zadar se trudeşte unul sau altul a lestîrpi pe cît timp vecinii nu fac şi ei asemenea. Economul mai înţelept, care prevede şi voieşte să întîmpine primejdiace-l ameninţă, este sclavul vecinilor leneşi şi ignoranţi! O altă scădere este că ţăranii noştri, necum să gunoiască pomii,săpînd şi scormonind pămîntul din apropierea rădăcinilor măcar la cinci ani odată, mulţi din ci nu ştiu decît să aruncedupă poame cu pietre şi chiar cu lăstari, rumpînd crengile cu grămada şi sfîşiind coaja cu o nepasare vrednică decondamnat.