Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

285politic ş.a., au făcut să încolţească în sufletul nostru părerea că din Nazareth nu poate ieşi nimic bun.Această părere nu e tocmai nejustificată , deşi cam unilaterală . Noi credem că răul de căpetenie este următorul.În toate ramurile activităţii publice n-a fost şi multă vreme încă nu va fi stabilitate . Precum în viaţa statului fiecareurmaş strică jucăriile pe care şi le făcuse predecesorul său, tot aşa în teatru vedem succedându-se direcţii cu totuldeosebite. Într-un an vedem tendenţe mai curate, într-altul ne trezim din nou cu offenbachiadele , iar o parte din public,aceea căreia - i mai place un repertoriu ce nu-i dă nici de gândit , nici de simţit, încurajează adesea piese la cari un tatăde familie nu-şi duce bucuros nici nevasta, nici copiii.Întrebarea dar este dacă teatrul românesc are destulă putere de viaţă casă se cristalizeze în mijloculnestatorniciei împrejurărilor noastre. Cu toată sfiala ce ne-o impune fizionomia intelectuală a României, vom răspundetotuşi da.Drept dovadă aducem reprezentaţia de joi, atât de netă şi bine condusă până la sfârşit , încât un mic teatru decurte n-ar fi avut să se ruşineze de ea. În privirea comediei ne-am format de mult opinia. Comedia ar putea să aibă laromâni un viitor foarte însemnat, din cauza voioşiei cu care se joacă, mai ales când piesa se petrece în cercuri socialebine cunoscute de actori. În iarna asta s-a jucat mai multe cu oarecare virtuozitate . Cităm numai pe „Revizorulgeneral", unde aproape fiecare reprezenta un tip interesant de provincial, apoi „Palma în sala teatrului", în care toatefigurele se mişcau c-o nerezistibilă inspiraţie şi c-o veselie de student în bune dispoziţii.Cum am zis, în comedie nu e pericol. Ea poate să aibă viitor, şi daca s-ar începe a se juca deocamdată pieselemai uşoare ale lui Moliére în bunele traduceri vechi, editate de societatea filarmonică din Bucureşti s-ar pune începutulunui repertoriu comic statornic.Mai greu era a ne formula opinia asupra reprezentaţiei serie. Dramele de bulevard, date pentru a asiguraexistenţa zilnică a teatrului, vor fi plăcut la mulţi; noi însă am dat sama despre ele numai întrucât observasem pe ici, pecolea câte-un caracter mai bine desemnat. Altfel aceste ne-au lăsat în deplină apatie şi nici una nu ne-a inspirat interespână la sfârşit . Ele toate nu sunt cu mult mai mult decât figurele pe care le formează un caleidoscop . Fabula piesei oformează o crimă monstruoasă , persoanele sunt unele ş-aceleaşi şi samănă între ele ca figurele dintr-un joc de cărţi.Reţeta pentru comiterea unei asemenea piese e foarte uşoară: iei o ingenuitate , un tată nobil, o mamă iubitoare,un amant frumos, un intrigant cu pălăria mare şi cu ochii boldiţi, un pahar cu apă în care se toarnă sare, un pumnar, leamesteci toate bine, le dai cinci clocote , ca să iasă cinci acte, şi în sfârşit te duci acasă, mulţămind Domnului că toaterelele din lume sunt trecătoare. Două dame, un fante de cupă, doi rigi şi câteva articole din codul penal formează totcalabalâcul intelectual al dramelor de senzaţie. Dar fiindcă mare parte din public — din cel ce se crede cult chiar — arenevoie de asemenea drame, în cari, după un distic clasic, ,,virtutea s-aşază la masă, după ce viciului i s-au aplecat ", deaceea acest soi de repertoriu, necesar din cauze reale, e un adevărat pericol pentru inima şi creierii actorului, un pericolce nu se poate neutraliza decât printr-un repertoriu seriu mic, însă ales, care să-i readucă pe nefericiţii martiri, torturaţiîn piesele de bulevard, într-un aer mai curat, la măsură mai dreaptă, la caractere adevărate, c-un cuvânt un repertoriucare să prefacă temniţa şi spitalul în teatru. Proba de vitalitate era în acest punct mai grea, şi am primit-o joi sara.Ne întoarcem dar la obiect. Scribe e cunoscut prin fineţea tecnicei sale şi prin zugrăvirea foarte îngrijită acaracterelor.Situaţii pline de viaţă dramatică, o intrigă interesantă şi totdeauna bine condusă, un ton cuviincios , depărtat deorice trivialitate , sunt calităţi care ne fac a uita lipsa lui de adâncime şi de poezie. Piesele lui sunt gingaşe, fiecarescenă-i drămuită după efectele ce le va face, scrierile lui samănă cu acele obiecte de lux al căror neântrecut producătorrămâne Parisul . „Moartea lui Petru cel Mare" este desigur una din cele mai bune ale scriitorului francez. Caracterul luiPetru e nimerit de minune, căci ni se arată un om în care patimi foarte deosebite formează o energică unitate. Toatetonurile de colori sunt păzite . Ici vedem persoana istorică simţind menirea sa nepieritoare în lume, urieşul care prefaceun infinit de stepe într-un imperiu mare, într-oputere europeană, dincolo omul viclean, prepuielnic şi gelos. În unele momente Petru uită persoana lui proprie, raţiunilede stat dictează reci, crude şi neîmpăcate faptele lui. Dar alăturea se ivesc deodată neâncrederea , viclenia, rumegareacontinuă a preocupaţiilor mici de curte cari răsar nemijlocit după planuri de cuceriri şi afaceri de stat. Aceste contrasteîl fac tragic, fac din el o natură problematică, dar impuitoare prin mărimea patimelor ei. Astfel e rece şi neândurat ca untiran neâncrezător şi prepuielnic , gelos, ambiţios, vecinic calculând , având asupra tuturora iubirea pentru viitorulRusiei şi ură neîmpăcată pentru oricine se opune intenţiilor lui. Figurile cari încadrează acest tip sunt asemenea frumosşi curat desemnate ; astfel Caterina, principele Mencicof , contele Sapieha , Olga Mencicof , toate Pân-la cel maineînsemnat în intriga piesei au caracterul lor, fiecare e un om aparte deosebit de ceilalţi.Ce să zicem despre d. Galino în rolul lui Petru, pe care l-a jucat c-o virtuozitate pe care n-am observat-o la niciuna din reprezentaţiile acestei stagiuni . De la fizionomia sa, care era aproape portretul lui Petru cel Mare, cu atâta