Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

279înrîurirea naturei împuitoare a ţării şi că soarele dătător de viaţă al miilor de forme organice era privit ca tatăl făptureiîntregi, ba că fiecare făptură în parte era el însuşi sub o altă formă. Cu acestă ocazie a citat testul unui imn din Rigveda,făcut soarelui, şi alt imn întru glorificarea focului, ca celui mai apropriat reprezentant al zeului suprem.Despărţirea oamenilor în caste nemişcătoare a rezultat asemenea din acest mod de a privi lumea ca şi credinţa înmetempsicoză şi apatia poporului din India. Urmînd apoi cu detalii din cosmogonia şi mitologia inzilor, a trecut la aceamare reformă religioasă datorită lui Budha. D-sa a arătat că budhaismul s-a lăţit mai mult în alte ţări decît în India dinaceleaşi cauze din cari creştinismul, născut în Iudeea, s-a răspîndit mai cu samă afară de această ţară. Această nouăreligie era pesimistă, ca şi creştinismul, şi opusă concepţiei optimiste judaice. Aducînd cîteva detalii din viaţa luiBudha, prelectorul a espus mai pe larg cuprinsul moral al doctrinelor sale. În fine, abătîndu-se la cruţarea animalelorcomandată de reformatorul din India, au arătat că în acest punct morala budhaistă e superioară celei biblice şi a încheiatzicînd că concepţia religioasă brahmanică e cea mai apropiată de rezultatele ştiinţei moderne, iar morala budhaistă areanalogii multe în formarea de societăţi în Europa pentru apărarea animalelor. Auditoriul, numeros şi de astădată, a fostmulţămit atît cu cuprinsul prelecţiunei cît şi cu dicţiunea vie a vorbitorului.[9 martie 1877]TEATRU [„REPREZENTAŢIA DE DUMINECĂ..."]Reprezentaţia de duminecă în beneficiul d-şoarei Dănescu a fost din cele mai succese. Vesela comedie în douăacte ,,O palmă în sala teatrului", localizată cu îndemânare de d. Manolescu, s-au jucat repede şi c-o rară dispoziţie dinpartea tuturor actorilor ocupaţi în ea.În „Judita şi Olofern" intriga piesei e mai puţin interesantă, dar acest neajuns a fost precumpănit de ariileplăcute ale bătrînului Wachman, executate cu simţământ şi tact atât de cătră beneficientă şi cât şi de cor.Amândouă piesele s-ar mai putea repeta cu succes.[9 martie 1877]MONUMENTEDe la o vreme încoace publicul românesc a început a încuraja prin subscrieri ridicarea de monumente întruamintirea voievozilor care au asigurat existenţa sau a ridicat vaza ţărilor noastre şi a acelor cărturari care la începutulveacului nostru au dat început mişcării intelectuale. Astfel Mihai Vodă cel Viteaz, acea nenorocită jertfă a politiceicasei de Austria, care-a realizat pentru câteva zile trecătoarea coronă a Daciei romane, acel bun ostaş şi rău politic areastăzi statua ecuestră în faţa Academiei din Bucureşti; Ştefan cel Mare, asupra mărimii căruia abiaarchivele din Venezia încep a ne lămuri şi care crease Moldovei un rol atât de strălucit pentru vremea sa, va avea statuasa în Iaşi; lui Grigorie Vodă Ghika , nobilul martir care au protestat contra ciuntirii pământului nostru, i s-au ridicat unmonument în piaţa Beilicului cu concursul preaînălţatului nostru domn.Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu ).Eliad se vede a fi fost în tinereţe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia românătoate semnele prisositoare , prin cărţile sale didactice au dat fiinţă limbei ştiinţifice, din tipografia sa au ieşit la luminăîntre anii 30 şi 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în româneşte. Cam de pe la anul 1845 începe însă în minteascriitorului bucureştean o suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade eraprivit în vremea lui ca un fel de oracol . Limba ,,Curierului de ambe sexe" se latinizează şi se franţuzeşte, el începe ascrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică , un product bastard al lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al uneiimaginaţii utopiste . Făr' a avea el însuşi talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării meriteconsistau într-o limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice , pe jumătate sofistice . Ruinafrumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase