Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

276e numai un talent, căci talentele se găsesc uşor, ci d-[s]a a ştiut totodată să rămîie pîn-acum neatinsă de toate obiceiurilerele, de manierile stranie, de rutina viţioasă a celor mai mulţi ,,artişti". Vorbind simplu şi natural, mişcîndu-se liber pescenă, d-ra s-a ferit pîn-acuma în mod egal de jocul glacial al unora şi de exagerările celorlalţi. Fie aceasta o fericităpredispoziţie naturală de-a păstra totdeauna măsura cuviincioasă în vorbă şi gest, fie efectul studiului, pentru critic eegal. Dar pentru un om care cunoaşte bine stările de cultură din ţara noastră, care ştie ce ieftină e lauda şi batjocurajurnalelor şi ce schimbător gustul publicului se naşte întrebarea gravă dacă un artist, fie el oricît de pătruns de sfinţeniaaspiraţiunei sale, va şti să se împotrivească tuturor ademenirilor pe care actorii setoşi de aplauze le fac spectatorilor lor.După o lungă esperienţă ne-am încredinţat că mai în toate vremile adevărul, fie-n arte, fie-n ştiinţe, n-au adus decîtroade amare şi că trebuie să ai credinţa tare că eşti plăsmuit din alt lut mai bun decît majoritatea oamenilor pentru a nute coborî la ei, a pune preţ pe opinia lor şi a asculta instinctul mai bun al naturii proprie. Duşmanul cel mai mare alacestui instinct este succesul şi cu atît mai de temut, cu cît e mai uşor.La noi în ţară succesul mediocrităţii e foarte uşor şi lupta tuturor elementelor mai bune peste măsură grea.Vorbind îndeosebi despre arta reprezentării dramatice, vom căuta în zadar, în ţară la noi, un razim pentrutalentele adevărate. Căci ce soarte-l aşteaptă pe actorul cel bun chiar? Este vreun teatru naţional c-o existenţă asigurată,care să-şi urmeze calea c-un repertoriu ales, neatîrnînd de publicul mare? Este vrun repertoriu în care fiece figură să fieeternă, încît actorul să-şi poată însuşi ,,capitalul de roluri" potrivit cu talentul său, singura avere pe care un talent şi-lpoate cîştiga? Nu. Fiecare director e silit să deie sau piese de senzaţie, pline de crime, dureri fizice, boale, si lipsite decaractere dramatice sau, alegînd o cale şi mai rea, să deie farse obscene în chiotele unui auditoriu foarte primitor deasemenea hrană, care nu apelează la inteligenţă sau la inimă, ci la simţiri mult mai josnice. Dac-am avea înainte-ne untalent de rînd, toate reflecţiile noastre ar fi de prisos. Ele ni sînt inspirate numai de convingerea că avem a face c-untalent superior, căruia voim a-i arăta toate greutăţile pe care le-a întîmpinat şi le va întîmpina încă în spinoasa cale de„actor român".Din parte-ne dorim din toată inima ca reprezentaţia de beneficiu a d-rei Dănescu sa fie onorată de prezenţa unuipublic cît se poate de numeros, ceea ce ne-ar dovedi ca el a ştiut să aprecieze ,,dreapta măsură" în jocul de scenă atinerei artiste.[4 martie 1877]TEATRU [„JOIA TRECUTĂS-A REPREZENTAT, ÎN BENEFICIUL..."]Joia trecută s-a reprezentat, în beneficiul d-nei Raiu Stavrescu, piesa ,,Maria Tudor", dramă în 4 acte de VictorHugo, tradusă de Const. Negruzzi. Amintim că d-nul Manolescu, d-na beneficientă şi d-na Conta au jucat bine, dacăvom abstrage de la unele deprinderi de rostire contrare ortoepici româneşti şi de la unele intonări retorice false.Am spus-o de mai multe ori că un n nazal de felul celui franţuzesc nu există în limba românească şi pronunţiaconte, contra, în care o şi n să se rostească ca un singur sunet, nu se află după a noastră ştire decît în vechea limbăbulgară, în limba polonă de astăzi şi în cea franceză. Căci on nazal nu e sunet compus, ci o vocală de sine stătătoare,pentru care în limba românească nu aflăm nimic analog. Totodată protestămcontra unor neologisme introduse în frumoasa traducere a lui C. Negruzzi, ,,Rezbel civil" desigur că nu este în scrierealui Negruzzi, deşi l-am auzit rostindu-se .D. Galino a fost asemenea bine, deşi după a noastră părere vor fi fost cauze care l-a oprit de-a fi şi mai bine.Acele cauze se 'nţelege că nu le cunoaştem. Poate o prea repede punere în scenă, poate iar o dispoziţie personală puţinfavorabilă l-au oprit de a crea pe deplin rolul ,,strungarului Gilbert ". Ne-am deprins de a vedea pe d. Galino tocmai înacest soi de roluri la toată înălţimea talentului său, pe când în această sară jocul d-sale ni s-a părut puţin cam obosit.D-na Conta a jucat cu mult adevăr şi cu multă simţire. În privirea vorbei d-sale facem observaţia care am făcutoşi în trecut. Este în glasul d-sale un ton îngânat şi plângător care trebuie înlăturat prin studiu şi deprindere. D-satrebuie să-şi asprească pronunţia şi să vorbească din piept, rostind fiecare cuvânt bine despărţit de celelalte şi cuoarecare energie. Aceasta este pronunţia cea mai prozaică , ce-i dreptul, dar e cu mult de preferat acelui ton îngânat ,