Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

25Ne este uşor să sesizăm eroarea comisă, Eminescu neacordînd o valabilitate istoricăstării prezentului, mai important însă este să înţelegem modul paradoxal în care tocmai oastfel de poziţie îi permite să ajungă la un radicalism al criticii sale, comparabil doar curadicalismul criticii socialiştilor. Căci, spre deosebire de obiecţiile formulate de cătreunii dintre junimişti, care se fac dinlăuntrul societăţii acelui timp, revendicările lorurmărind ,,cîrpirea" realităţilor injuste, critica eminesciană este exprimată din afaracadrului social existent, punînd sub acuzaţie — în numele epocii de aur, de altădată —societatea exploatatoare, în totalitatea raporturilor ei social-umane.Sorbind forţă spirituală din contactul anteic cu civilizaţia rurală românească, viziuneapoetului va purta, desigur, pecetea respectivului determinism ideologic. Drept exemplu,vom analiza formula de stat elogiată — unul dintre elementele trecutului care i se păreacă ar putea fi preluat, cu rol salvator, de către contemporaneitate —, şi anume, cea astatului absolutist.O teză care a stîrnit oarecare zarvă. G. Panu, în amintirile sale, declară că relativizareaexpresiei: guvern monarhic ,,mai mult sau mai puţin absolut", din conferinţa: Influenţaaustriacă ..., se datorează intervenţiei lui Negruzzi şi a celorlalţi junimişti. Aceştia sesperiaseră că textul eminescian ar fi putut ridica voci împotriva Junimii — care intrasedeja în arena vieţii politice —, provocînd confuzii în privinţa programului societăţii,întrucît un astfel de deziderat putea fi uşor etichetat drept reacţionar._____________52Vezi lucrarea noastră J. J. Rousseau şi L. N. Tolstoi în căutarea vîrstei de aur, Ed. Univers, Bucureşti, 1978 (cap. ,Între Eros şiThanatos'')53M. Eminescu, Opera politică, ed. cit., vol. II p. 375.Punctul de vedere eminescian dezvăluie, desigur, semnificaţii ceva mai profunde decît le apăreauconvorbiriştilor. Poetul se ridica împotriva ,,republicanismului" luat nu „în sens diplomatic, ci în sens social",respectiv, împotriva republicii înţeleasă ca ,,un stat în care o parte, reprezentanta uneia sau a mai multor clase (însă nua tuturor) poate să ajungă la stăpînire". Eminescu dezvăluie cu multă ascuţime faptul că, în spatele unor frazefrumoase despre libertate şi democraţie, atît republicile antice, cît şi cele moderne se bazează pe ,,esploatareaneomenoasă a unei clase prin alta" —, cele antice vizînd ,,esploatarea sclavilor şi a ţăranilor robiţi" —, într-un cuvînt,este vorba de o formă de stat în cadrul căreia „bunăstarea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unuialtuia".Altfel stau lucrurile în statul absolutist preconizat: ,,Toate clasele sînt înaintea sa egal de importante, menireasa este de a stabili armonia între ele, de a opri ca una să fie esploatată prea mult prin alta...". Cînd ajunge la soartaţărănimii, clasa ,,cea mai importantă", singura care nu exploatează pe nimeni, ci numai natura, producînd bunurileesenţiale ale existenţei, poetul devine mai sever, cerînd ca ,,aceşti hamali ai omenirii să stea cît se poate de bine".Considerentul „moral" impune, cu necesitate, obligarea ,,claselor superioare la o muncă folositoare", care săcompenseze pe deplin sacrificiile ,,celor inferioare", statul, printr-o ,,aspră organizare", luptînd ,,contra tendinţeiegoistice a acestor clase de a cîştiga mult prin muncă puţină, de a nu se întreba în socoteala cui trăiesc".În concepţia asupra rolului intervenţionist şi armonizator al statului regăsim certe influenţe ale ideilor,,socialismului de stat", propăvăduite, în epocă, de unii gînditori germani. G. Călinescu îi aminteşte pe Rodbertus şiAlbert Schaeffle, ultimul menţionat de poet, în manuscrisele sale.O discuţie mai amplă în plan teoretic ar putea detecta puncte de sprijin şi în filozofia pozitivistă, a cărei forţăde atracţie am recunoscut-o pe parcurs. Ne gîndim, în special, la teza atît de mult agreată a echilibrului. Se ştie că, înviziunea pozitivistă, evoluţia fenomenelor are ca scop realizarea unui echilibru între tendinţele antagonice. Lucrărilede specialitate au relevat originea erorii în absolutizarea unor legi împrumutate din sfera ştiinţelor naturii (cum ar ficea a autoreglării homeostatice, ca moment esenţial al stabilităţii sistemelor dinamice). Aplicarea respectivelor legi în