Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

240Tot astfel nebunia reflexivă şi numai aceasta este într-adevăr dramatică. Nebunii lui Shakespeare sunt adevăraţiînţelepţi. Cuprinşi de o idee fixă , ei esprimă în maxime paradoxale adevăruri vecinice, dar aceste idei paradoxale , pecare omul cuminte le esprimă c-un fel de agitaţie, nebunul le spune liniştit, ca un ce cu totul firesc.Antiteza la cel Întâi este: seninul ochilor minţii şi întunericul ochilor trupului; antiteza la cel de al doilea suntmaximele de înţelept în gură de nebun, dar aceste antiteze nu se luptă, ci se-mpreună în linişte, din care cauză acesteinfirmităţi — singurele însă — nu jignesc simţul estetic. Un nebun sau un orb agitat sunt o privelişte penibilă, urâtă , şimai urâtă încă Când actorul îi reprezintă cu toată cruditatea realităţii.În toată piesa a fost un singur moment dramatic. Tocmai de ziua fetiţei fierarului soseşte vestea că muma ei amurit. Scena cu crepul negru între fierar şi mumă - sa e singura care trezeşte în privitor simţăminte într-adevăromeneşti; tot restul piesei e calculat pentru a băga în boală pe privitor.Noi se 'nţelege că nu dăm vina direcţiei pentru alegerea acestei piese. Avizată a susţine o trupă îndestul denumeroasă, ea este silită să recurgă la piese scrise în direcţia gustului public; de aceea, dezaprobând cu desăvârşireacest gen de opere dramatice, întemeiete sau pe crime comune sau pe boale trupeşti, recunoaştem totuşi că direcţia şiactorii îşi dau toată silinţa, în marginele pe cari le impun nevoile teatrului românesc.IIAm arătat în rândul trecut scăderile romanelor dramatizate, vorbind în pilda cazului concret al ,,Cerşitoarei ".Teoreticeşte s-ar putea statornici antiteza între roman şi dramă astfel: romanul e gen de scriere povestitoriu , elzugrăveşte ceea ce se 'ntîmplă , eroii lui sufăr fără vină lovirile unei sorţi adesea străine de caracterul lor. În opuldramatic nu există întâmplare . Drama arată ce se lucrează de cutare ori cutare caracter conform predispoziţiei salenaturale. De aceea ea implică în sine vina tragică . Nu o vină pedepsită de articolele codului penal, căci codul loveştenumai în infracţiunile pactului primit pe tăcute de societatea omenească, infracţiuni a garanţiei reciproce dintre om şiom, cea dentâi însă nu are de obiect acest conflict între om şi societate, ci acela care se naşte din ciocnirea caracterelordeosebite. Toate soiurile de scriere dramatică se 'mpart numai în două genuri , din care unul e mai nalt, celălalt mai derând : drama de caractere şi drama de intrigă. Genul întâilea arată caracterele în toată curăţenia şi consecuenţa lor, aldoilea le admite ca fiind cunoscute, iar conflictele se nasc din planuri premeditate , ca să zic intelectuale, a două părţiopuse. În cel de Întâi gen conflictul trebuie să se nască cu necesitate, ca între două puteri elementare aduse în contact,precum urmează cu necesitate esploziunea dacă arunci o scânteie într-o magazie de praf. Aduse odată în contact,caracterele se dezvoltă repede şi energic, privitoriul rămâne uimit, nu de ceea ce se 'ntîmplă , căci aceasta o poate ghicimai totdeauna, ci de espresia curată, străvăzie a caracterelor omeneşti, cari-n viaţa comună se ascund sub mascaconvenţiilor sociale. Astfel în tragediile lui Sofocle ştim de mai nainte ce are să se 'ntâmple , dar caracterele suntcristalizate şi ne uimesc prin teribila lor consecuenţă , până sunt înfrânte prin ele înşile, urieşi ce cad sfărâmaţi subpropria lor greutate. Drama de intrigă consistă nu atâta în conflictul a două caractere, ci în acela a două planuri opuse.Aicea publicul priveşte cu mult mai mare interes desfăşurarea, căci el poate ghici ce se petrece în inima unui om, nuînsă ce se petrece în capul lui. În acest al doilea gen spaniolii şi francezii au ajuns foarte departe; cel dentâi ereprezentat din veac în veac de câteva genii izolate, în vechime de tragicii greci, în vremea nouă de Moliere şiShakespeare, şi în cazuri izolate în câteva alte scrieri, concepute în acele momente fericite în cari, după spusa unuiscriitor, fiecare om e un geniu.Tot ce se abate de la aceste două norme generale e greşit.Aceste premise , trecem la a doua reprezentaţie, despre care avem să dăm sama. În beneficiul d-şoarei Dănescus-a reprezentat piesele: ,,Doi surzi" şi ,,Paza bună trece primejdia rea". Piesa întâia e, se înţelege . din seria celor greşite,căci conflictul se naşte dintr-o infirmitate fizică: surzenia . Dar este o farsă destul de plăcută, bine condusă şi a fost şibine jucată. A doua: ,,Paza bună trece primejdia rea" este o comedie de intrigă, în stagiunea aceasta a treia piesă bună.Celelalte au fost ,,Revizorul general" şi „Caterina". Planul femeiei unui fierar de-a scăpa pe nevasta unui marchiz deurmăririle adoratorului ei succede până la un punct oarecare. Rolurile fierarului (d. Bălănescu), a femeiei lui (d-şoaraDănescu), a surorei marchizului (d-na Sarandi) au fost cu deosebire bine executate. Celelalte asemenea, numai pe d-naConta am sfătui-o ca să vorbească mai natural. D-nia ei vorbeşte mai totdeauna c-un ton îngânat şi sentimental . Cutoate ca suntem plecaţi a ţinea în samă împrejurarea că D-nia ei s-a suit de curând pe acele scânduri , cari dupăproverb ,,însemnează lumea", totuşi n-am crezut de prisos a descoperi scăderi cari, cu puţină silinţă, se pot evita. Ceeace constatăm cu plăcere este că d-şoara Dănescu pe zi ce merge devine o actriţă mai bună, promite a deveni o artistă înputerea cuvântului . Publicul are cuvânt să fie îndrăgit de tonul cu totul firesc, niciodată afectat cu care d-nia savorbeşte, fie scenele sentimentale , fie vesele . Acesta e titlul său de superioritate faţă cu celelalte colege (esceptând se