Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

239Despre trei reprezentaţii avem să dăm samă şi anume despre cele a pieselor „Cerşitoarea ", ,,Paza bună treceprimejdia rea" şi ,,Ucigaşul ".Piesele nouă se urmează aşa de repede una după, alta încât ne mirăm cu drept cuvânt de memoria actorilor, caritrebuie să 'nveţe pe de rost două - trei piese pe săptămână , precum şi de ansamblul care merge strună, cu toatărepejunea punerei în scenă a repertorului .Direcţia, ţiind samă de gustul publicului de duminecă, dă în aceste zile piese de spectacol în cîte cinci acte,adică romane dramatizate . Deşi în princip protivnici acestor piese, cari reprezintă dramatizarea tuturor cazurilorprevăzute şi pedepsite de articolele respective ale codului penal , totuşi trebuie să-i dăm drept direcţiei că urmeazăgusturile publicului şi s-o spunem verde că teatrul, chiar aşa cum este, e prea bun pentru publicul nostru. Căci întradevărun public care strâmbă din nas îndată ce vede repetându-se de două sau trei ori o piesă bună şi aşteaptă cunerăbdare tot lucruri nouă crezând pe actori cai de poştă, un public ce aplaudează piesele rele şi primeşte cu multărăceală pe cele bune, care prin eventuala sa nepăsare sileşte pe direcţie să deie trei piese nouă pe săptămână , unasemenea public pierde dreptul de-a avea un teatru bun şi ne mirăm cum de actorii, demoralizaţi , pun asemenea muncăde salahor unde orice idee de arte dramatică e subordonată trecătoarei petreceri, îşi mai dau atâta silinţă, deşi ştiuîncalţe rolurile.Noi nu ne speriem de-a supăra pe cetitor cu aceste cuvinte. Nu linguşim pe nimenea, pentru că nu suntem înstare de-a spune neadevărul, iar adevărul este singura raţiune de-a fi a unei dări de samă de orice natură. Cu pericoluldar de-a nu fi aprobaţi de cetitor, întrebăm ce piesă este aceasta: ,,Cerşitoarea "? Ce roman de mansardă a slujit dreptplan acestei drame, în unele părţi de-a dreptul respingătoare ? Nici un caracter natural de la început Pân - la sfârşit .Fierarul , natură nobilă, care lucrează totdeauna după codul duelgiilor ; femeia lui, care fuge cu un conte, naturănobilă, care espiază până la sfârşit greşala ei şi se-ntoarce oarbă, urâtă , însă pocăită în braţele bărbatului ; contele,cicisbeo al femeiei fierarului , natură nobilă, care nu refuză a-i da acestuia satisfacere tot după codul duelgiilor ; mamafierarului , natură nobilă, contesa pe care a dădăcit-o , estremamente nobilă, servitoarea , o bunătate de femeie, uceniciifierarului item , fetiţa cea de 6 ani, virtutea încarnată , păstorul luteran , un adevărat apostol , şi toate aceste într-odramă în care se petrec lucruri grozave. Această piesă curioasă este un infern plin de îngeri şi de oameni de treabă.Ce sunt aceste caractere boite cu albeaţa morală, unse cu badanaua nobleţei de suflet?Apoi ce să mai zicem de providenţă, care joacă rolul de maşinist . Când mama are să-şi vadă copila, un fulgerprovidenţial o orbeşte; Când copila are să să roage pentru sufletul mamei, o mână providenţială surpă bolta bisericei;Când oarba se aruncă în râu , un păscar providenţial o mântuie de moarte.,,Nici o situaţie care nu rezultă din conflictul caracterelor nu este admisibilă "— regulă veche. Maşinistulprovidenţial , deus ex machina , n-are ce căuta în drame. în fine, ce e toată povestea asta băbească , fără nici overisimilitate, făcută pentru ca să spărie copiii şi învârtită împrejurul unui adulteriu? Răutatea şi perversitateaomenească au rămas să fie reprezentate — prin cine? Prin nişte saltimbanci caraghioşi . Egoismul omenesc, acestsâmbure al răului, acest nerv al caracterelor, care s-a 'ntrupat mai bine şi mai perfect sub frumoasele obrazare de bronzale cezarilor decât sub mutra de capră a unui satir , acest egoism este reprezentat printr-un măscărici. Toţi ceilalţi, afarădoar de contele în unele momente slabe, sunt nişte îngeri.Piesa a fost jucată bine. Fierarul (d-nul Galino), sora lui de lapte (d-şoara Dănescu ), mama (d-na Evolschi) n-au ieşit din cadrul acestei poveşti rele; au făcut ce au putut din rolurile lor imposibile. Nu tot astfel d-na Stavrescu . D-nia ei a vrut să deie relief acestui nonsens dramatic, să iasă din cadru afară prin jocul său de scenă, au jucat deci cu atâtabarbară cruditate , mai ales ca oarbă, cu grimarea de om mort, cu ochii adânciţi şi vineţi în cap, încât nu inima —stomahul ni s-a întors la această privelişte. Pentru D-zeu! Nu tot ce e natural e frumos. Aceasta trebuie să fie regula deaur a tuturor artiştilor, fie ei poeţi, fie pictori, fie muzicanţi , fie actori. Deşi aceste drame de bulevard tratează în genereîncălcările codului penal şi boalele trupeşti, încât adevăratul lor loc este temniţa şi spitalul, iar nu teatrul, deşi în teatrulde bulevard am văzut piese a căror eroi sunt gheboşi , surzi, muţi, orbi, hectici , nebuni, idioţi, totuşi nu credem căreprezentarea crudă şi realistă a slăbiciunilor trupeşti este menirea artei dramatice. E drept că dintre toate infirmităţilenumai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin linişte[a] care o inspiră: orbia şi nebunia. Amândouă aceste levedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operele celui mai mare poet: în Regele Lear, în Hamlet, a luiShakespeare.orbia răspândeşte linişte fericită pe faţă, o espresie de tristă şi totuşi senină resignaţiune, un orb are asemănarec-un dormind sau c-un sfânt . Nu numai atâta . Cine nu vede lumea dinafară trăieşte numai înlăuntrul sufletului său, deaceea aerul de înţelepciune al orbilor , de aceea şi cei vechi şi-l închipuiau orb pe Homer, de aceea legenda spune căOssian a fost orb. Dar, pentru a fi frumos, orbul trebuie să fie liniştit. Un orb agitat de spaimă sau de patimi este unspectacol penibil .