Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

224pasiunei ; din care cauză principalul lui colaborator — Legouvé — era acela care vorbea prin gura eroilor celor cetrebuia să inspire simpatie. În piesa aceasta însă lipseşte cu totul graiul pasiunei ; chiar regele suedez , coborâtorul caseide Wasa, a cele mai îndărătnice familii regale ce-au existat vrodată, nu vorbeşte limba lui Gustav-Adolf sau a lui Carolal XII-le . Căci, pentru ca acest erou să vorbească limba neamului său, autorii ar fi trebuit să aibă simţământ , ceea cetrebuie să li denegăm aproape tuturor dramaticilor francezi. Ei au ,,esprit ", simţământ nu. Cetitorul va vedea uşorcumcă planul piesei nu lasă nimic de dorit, căci ne interesează pân-la scena din urmă; dar tot ce înfrumuseţează şiconstituie meritul nepieritor al unei piese: caracterizarea energică, farmecul limbei, c-un cuvânt poezia-i lipseşte. Oproză elegantă , nimic mai mult. Intriga e purtată aici de Iliada frumos - povestitorului Homeros şi de-o carte de joc.Din punctul de vedere al ,,curăţeniei " recunoaştem şi lăudăm alegerea piesei. Nu este în caracterul renaştereiromantice din Franţa de-a se învârti împrejurul adulteriului ; această din urmă calitate e esclusiv a literaturei francezemoderne, a d-nilor Alex . Dumas - fiul , V. Sardou şi ceilalţi. Scribe n-au tratat obiecte în care instinctele animalice aleomului să joace rolul principal, precum o fac aceasta urmaşii săi de astăzi.Deci, în alăturare cu repertoriul francez modern, piesa aceasta e bine aleasă.Venim acum la jocul actorilor. Îmbrăcămintea îngrijită, un joc de scenă corect, o grimare destul decaracteristică, sunt lucruri ce le-am lăudat întotdeuna la actorii noştri, cărora nu le-am disputat niciodată talentul. Darceea ce constatăm cu părere de rău este că afară de doi-trei , ceilalţi nu ştiu a vorbi. În teatrul românesc ţi se pare căauzi citind pe cineva într-o limbă pe care el n-o pricepe. Ca să ne lămurim mai bine, vom stabili mai întâi că, afară deaccentul gramatical , pe care se 'nţelege că nu-l poate greşi un român, căci nimene nu zice minune în loc de minune,există acea parte intenţională a vorbirei care se numeşte c-un cuvânt technic : accentul logic.Să luăm de ex. întrebarea: De unde vii tu? accentul logic poate cădea pe fiecare din cele trei vorbe: unde, vii şitu, şi în fiecare caz fraza va avea alt înţeles.De unde vii tu? (Tonul pe un ...). Întotdeauna la o asemene întrebare ne vine să ne închipuim că esteriorulpersoanei întrebate trebuie s' arăte urme c-a petrecut înlocuri grozave, din care a ieşit ca vai de el.De unde vii tu? (Subânţeles : nu te 'ntreb ce gândeşti sau ce faci, ci de unde vii?) Aicea s-arată că cel întrebat afost într-un loc ce-i era oprit să-l viziteze . În fine:De unde vii tu? (Subânţeles : nu-mi pasă unde au fost ceilalţi, unde ai fost tu?) Întrebătorul arată interesesclusiv pentru cel întrebat.Se 'nţelege că printr-un singur exemplu nu putem da decât o idee aproximativă despre accentul logic. Destulînsă că prin acest accent, care în cărţi se 'nseamnă , în cazuri escepţionale, cu litere cursive , se modifică adesea întregsenzul vorbirei. Alt înţeles are: ce face? şi cu totul altul: ce face? Întrebarea din urmă are înţelesul proverbial de: cum?aud? se poate?Ei bine, acest accent logic, sufletul vorbirei, se aşază de cătră actori adesea cu totul fals. A vorbi natural esteîncă un mister pentru preoţii Taliei române.Ne sfiim a mai atinge acel accent care, asemenea în terminologia artei scenice, se numeşte etic. Vom spunenumai 'n treacăt că un actor trebuie să cunoască tonul cel mai adânc şi cel mai nalt al vocei sale vorbite şi că în nuanţeleinfinite ale acestei scări se pot oglindi sute de caractere, mii de simţăminte omeneşti. Când un actor cunoaşteînsemnătatea fiecărui ton al glasului său, precum şi fiecărei încreţituri a feţei sale, abia atuncea îşi cunoaşte averea şi eartist. El mânuie persoana sa proprie ca pianistul un piano, ca violinistul vioara .De aicea se vede totodată că importanţa mijloacelor e secundară alăturea cu talentul „înnăscut". Precum unvirtuos în violină va cânta totuşi bine c-o vioară rea, astfel au existat artişti mari cu organ slab, mici de trup şi cu feţeneînsemnate.Dar până la accentul etic şi în comparaţie cu acesta, cel logic este ceva cu totul elementar şi trebuie păzit.Vom aminti că aciia cari au jucat mai bine în această sară au fost d-nii Galino şi Bălănescu şi d-na Evolschi ,deşi tocmai dama aceasta, c-un escelent joc de scenă, are defectul impropriei aşezări a accentului logic.Încă o observaţie ce nu ni se pare de prisos este ca d-nii actori să ţie samă de cultura publicului. Nu e permis dea spune Heliadă în loc de Iliadă . Povestea vechiului oraş Ilium , poemul atât de cunoscut al bătrînului Homer, nu poatefi prefăcut, făr' a jena urechea auditorilor , într-o poveste a soarelui.Cât despre limba traducătorului — ar putea fi mai românească. Ce va să zică prizon ? N-avem vorbe româneştiîndestule pentru a însemna punerea la răcoare? Închisoare , temniţă, prinsoare nu sunt destul de bune pentru traducător? Cererea curăţeniei limbei e atât de dreaptă şi apoi nici nu ţine pe nimenea nimic. Traducătorul n-are decât să se 'ntrebecum zice românul cutărui sau cutărui lucru pentru a se lecui de galomanie.Preste tot reprezentaţia a fost din cele mai bune. Cu mijloacele date, inclusiv manierele contractate de cătrăactorii noştri, reprezentaţia n-a putut fi mai bună, va să zică atât actorii Cât şi direcţia şi-au dat toate silinţele pentru a