Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

21decembrie 1882 respinge de plano acuzaţiile aduse că ar dori, întoarcerea la lucruri de dinainte de 1700, declarîndferm: ,,Dacă ne place uneori a cita pe unii din domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.Nu". Şi din nou: ,,Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneşti şi sobre, iată ţinta la care semărgineşte oricare din noi" 40 .Astfel de disculpări abundă (propriu-zis, ori de cîte ori i se aduce acuza de reacţionarism), Eminescu apelînd ladiverse argumente socio-istorice în sprijinul acestei idei absolut adevărate: ,,O lungă experienţă învaţă că pasuriîndărăt nu se pot face".Tabloul atitudinilor sale este, fireşte, mai amplu, nu vedem însă utilitatea reconstituirii sale exhaustive, maiimportant părîndu-ni-se să facem această precizare de ordin metodologic: cu oricîtă atenţie ,,ştiinţifică" am studiagîndirea politico-socială eminesciană, oricîtă importanţă i-am acorda în contextul ideologic al epocii, nu putem săomitem faptul esenţial că ea nu aparţine unui gînditor de profesie, ci unui scriitor. N-avem în vedere — şi acesta esteun aspect important — că ideile lui Eminescu nu se organizează într-un sistem riguros închegat, gîndurile rămînînduneori vag schiţate, alteori avîntîn-du-se temerar, dar rămînînd suspendate în gol, fără, punţi între ele, ci pondereaaccentelor afective în raport cu cele raţional-intelectuale.Se cere, prin urmare, pentru a nu greşi, să supunem textele eminesciene unei citiri atente, receptînd motivaţiainterioară, ceea ce, dincolo de fraze, poate să capete forţa unor convingeri tainice, dar fundamentale.Este ceea ce au sesizat unii dintre critici. E. Lovinescu, reţinînd că totdeauna problemele dezbătute deEminescu capătă ,,adînci rezonanţe sufleteşti" şi că, deşi ,,cunoştea trecutul ca istoric, îl simţea totuşi ca poet",conchidea: ,,Consideraţiile lui sparg deci cadrele teoriei, pentru a intra în inima timpurilor revolute" 41 .(G. Călinescu atrăgea şi el atenţia asupra dualităţii proprii gîndirii eminesciene ca ,,poet" şi ca ,,intelectual".)Revenind la tema în discuţie, vom adăuga că e necesar să se facă o deosebire între programul politic adoptatde scriitor şi idealul său general-uman (incontestabil mai amplu şi cu consecinţe mai profunde, implicîndsubstructura sa sufletească).Este cert că, dacă pozitivistul Eminescu nu putea preconiza ca soluţie politică reîntoarcerea la trecut — decît,cel mult, între graniţele anumitor limite şi restricţii —,_____________37Ibidem, vol. II, p. 499.38Ibidem, vol. I, p. 573.39Ibidem, vol. II, p. 375.40Ibidem, p. 512. 41 E. Lovinescu. Istoria civilizaţiei române moderne, Ed, ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 303.nimic nu-l împiedica pe poet să se orienteze spre acest trecut şi, mai mult, să descopere aici elementele unui modeluman, pe care să-l preamărească.Sub acest unghi se cade să revedem cu o mai mare atenţie patetica mărturisire din 9 decembrie 1882, reţinînd,alături de afirmarea imposibilităţii unei întoarceri a vechii stări de lucruri, şi recunoaşterea deschisă a admiraţiei faţăde trecut. ,,Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul?", se întreabă Eminescu, observînd că, totuşi, calităţi ale vechilorgeneraţii, precum: independenţa de caracter, curajul, sentimentul datoriilor către ţară, ,,n-ar fi vreo pagubă dac-arexista şi astăzi". În continuare, va formula metafora, dezvoltată în cunoscuta sa poemă, a luminii acelor stele ce s-austins demult, dar raza lor continuă să călătorească în univers, aşa după cum ,,din zarea trecutului mai ajunge o rază deglorie pînă la noi". Metafora îl obseda, dovadă reluarea ei, bunăoară, într-unul din ultimele articole, cînd i seadresează lui Ştefan cel Mare: ,,— Tu, ale cărui raze ajung pînă la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins,dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui" —, bineînţeles, opunîndu-l oamenilorprezentului ,,incapabili de adevăr şi dreptate", „traficanţi de credinţe şi de simţiri" 42 .Atitudinea poetului faţă de trecut a furnizat totdeauna argumente celor care l-au acuzat de reacţionarism.„Numai reacţionarii poetizează vremea trecută", afirma simplu C. Dobrogeanu-Gherea, punînd în legătură aceastăpoetizare cu „lipsa de încredere în propăşirea omenirii". Cînd se referă concret la Eminescu, tonul este ceva mai blînd,nu într-atît însă încît să nu sancţioneze iubirea şi entuziasmul ,,pentru cavalerii şi damele de la «o mie patru sute »".Pornit pe această cale, criticul va exprima reticenţe şi faţă de antiteza istorică din Scrisoarea a III-a, subordonîndconsideraţiilor sociologice judecăţile estetice: „Contrastul cu vremea lui Mircea Vodă, menit a da o şi mai mareputere satirei, de fapt o slăbeşte" 43 .Înţelegem, desigur, că pentru militantul socialist, orientat cu faţa spre prezent şi viitor, tot ceea ce părea să seîndepărteze de imperativul actualităţii cădea sub un con de umbră, defavorizant. Avem însă impresia că eroarea estemai profundă, ţinînd de anumite confuzii care mai stăruiau înăuntrul mişcării socialiste faţă de raportul dintrepatriotism şi internaţionalism proletar, respectiv opoziţia faţă de naţionalismul burgheziei făcea să se privească într-unfel cu suspiciune reliefarea rădăcinilor istorice ale neamului, evidenţierea rolului tradiţiilor naţionale. Nu se înţelegea,