Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

1521Acest studiu ar trebui, bunăoară, să acorde atenţie şi unei aproximări a lui G. Călinescu, care, referindu-se la cercul„Convorbirilor literare", observa: ,,Acest cerc nu este identic cu Junimea, deşi junimiştii precumpănesc" (Cronicile optimistului,EPL, 1964, p. 420).22Tudor Vianu, op. cit., p. 169.cîştigat vor fi ,,cîrciocarii", oameni fără meserie şi fără caracter, trîntori şi profitori. Consecinţele sînt încă şi maigrave. Neexistînd un organism social cristalizat, în stare să-i oblige pe toţi să muncească, s-a născut ,,o mişcarenesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu". ,,Negustorul vrea să fie boier, ţăranul — feciorboieresc, boierul mic — boier mare, cel mare — domn" ; ,,prin această îngrămădire la porţile privilegiilor şi aleslujbelor" se creează ,,goluri economice'', pe care le umplu străinii. Este, aşadar, în pericol să dispară însăşi naţiunearomână. O problemă pe care o va dezbate în chip patetic, cauza cauzelor descoperind-o în ,,nimicirea" ţărănimii,,,clasa cea mai pozitivă din toate". De fapt, toată critica adusă schimbărilor produse în ultima jumătate de secol înţările române se focalizează în acest punct al înrăutăţirii vieţii ţăranului. ,,Istoria celor din urmă 50 de ani, pe caremulţi o numesc a regenerării naţionale, — aşa o numise şi Eminescu, n.n. — mai cu drept cuvînt s-ar putea numiistoria nimicirii răzeşilor şi breslaşilor". De atunci „apăsarea devine atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi.Aceasta merge crescînd ...". Ţărănimea este singura clasă producătoare care asigură ,,trebuinţele fundamentale aleomului", ,,ţăranul munceşte singur pentru toţi". Or, el lucrează cu aceleaşi mijloace ca şi în urmă cu 50 de ani, dartransformările petrecute, trebuinţele artificiale importate de aiurea fac ca sarcinile lui să fie înzecite şi să crească întroprogresie înspăimîntătoare. ,,Răul deci e înlăuntru", exclamă, cu un adînc spirit participativ, poetul.Am întocmit acest tablou al argumentaţiei eminesciene pentru a se observa cum, pornindu-se de la unele ideiîmpărtăşite şi de junimişti, critica sa este cu mult mai vastă şi mai radicală. Nu de o ,,metafizică" contradicţie întreformă şi fond (expresia lui Ibrăileanu) e vorba aici, ci de racile care pun în discuţie înseşi bazele societăţii. Se ştie căTitu Maiorescu şi unii dintre junimişti limitau criticile lor la planul culturalului sau al instituţiilor politice, în oricecaz, aici se concentra interesul lor principal. Eminescu depăşeşte acest cadru, cufundându-se cu pasiune (şi voluptateteoretică) în zonele subterane ale vieţii economice-sociale, în ceea ce el numeşte (în aceeaşi conferinţă) ,,legilefiziologice ale societăţii".Fireşte, ţăranul, cu viaţa lui grea, atrăsese şi atenţia junimiştilor, dar una este compătimirea de ordin general,pledoaria pentru ridicarea nivelului său de viaţă (în primul rînd, cultural) şi chiar transformarea sa într-un simboletnic, şi alta a-l opune tuturor celorlalte clase (considerate a fi exclusiv consumatoare) şi a face din destinul săupiatra unghiulară a unui sistem de gîndire economic-istoric.Procesul intentat de Eminescu are un caracter total, critica sa privind, cum am spus, infrastructura societăţii.Din această cauză, el îi critică sever pe liberali pentru că :,,în loc de a-şi arunca privirile la răul esenţial al societăţii, s-au ţinut de relele accidentale şi fără însemnătate". Chiarşi conservatorii (perioada ,,Curierului de Iaşi") primesc observaţia că ,,au încercat ani îndelungaţi de zile a cârpi oclădire a cărei temelie chiar e o mare greşeală".Pentru a înţelege mai limpede în ce constă ,,răul esenţial", care afectează „temelia" societăţii, e bine să neîntrebăm dacă, în viziunea eminesciană, acest rău are o semnificaţie limitată la situaţia din ţara noastră — are, adică,un caracter ,,local" — sau reprezintă un fenomen mai general, ca un fel de molimă ce se abate şi asupra altor popoaredin acest colţ de lume?Iată-l, bunăoară, pe poet analizând situaţia din Ungaria (articolul publicat în 26 noiembrie 1876, în „Curierulde Iaşi"). Dovedind cu cîtă forţă îl urmăresc asemenea probleme, transformându-se în autentice obsesii, el ledescoperă reflexul şi în viaţa ţării vecine, amîndouă ţările fiind ,,jertfele unei esploatări comune". Şi în Ungaria seînmulţeau ,,trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceeaşi pripă ca şi noi",fiind, după România, ,,patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni" (bineînţeles, a speculaţiuniicapitalului străin, prin care Eminescu subînţelege, de regulă, pe cel evreiesc. Vom reveni la acest aspect).Condamnată să rămînă „ţară curat agricolă" la cheremul Austriei, Ungaria exportă lînă şi primeşte postavul fabricilorde aiurea, exportă porci şi consumă cîrnaţi ,,fabricaţi" la Viena etc. Şi, ceea ce este mai grav: apăsarea din ce în cemai mare a ţăranului, ,,proletarizarea" lui. Adăugînd cultura extensivă, „barbară" a pămîntului, pustiirea pădurilor,Eminescu ajunge la o imagine de coşmar care prevesteşte viziunea apocaliptică din Doina:apar epidemii, nu se mai nasc copii sau cei care se nasc sînt bolnavi, se schimbă pînă şi ,,mediul climatic":,,temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi viceversa, şi trecerea e nemijlocită, fără gradeintermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta". Perspectivele? ,,Robia occidentală", „ei — ungurii, n.n— sînt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus", cu corolarul .respectiv al pierderii