Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

14Mai departe demonstra că numai ,,la o privire superficială" ar putea să pară că „Eminescu este un junimistcare duce la extrem critica junimistă", în realitate, el inaugu-______________14Pompiliu Constantinescu, Scrieri 6, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 55.15Z. Ornea, Junimea şi junimismul, Ed. Eminescu, Bucureşti, (prima ediţie a apărut în 1966, la EPL).16E. Lovinescu, Antologia ideologiei junimiste, Casa şcoalelor, 1943.17E. Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, Casa şcoalelor, 1943, p. 53.18Alexandru George, op. cit., p. 60.19G. Ibrăileanu, op, cit., p. 119.rează o „nouă fază" — a treia — din evoluţia spiritului critic în cultura românească, exprimînd interesul „claselor dejos", ,,al meseriaşilor, al răzeşilor, al ţăranilor" 20 .Este vorba, prin urmare, nu de a diminua cu ceva studiul relaţiilor cu Junimea 21 , ci de a releva, cu mai multătărie decît s-a făcut pînă acum, specificitatea fenomenului de gîndire eminescian, unul dintre cele mai remarcabile dinepocă. În acest fel, se îmbogăţeşte, devine mai vie şi mai complexă şi harta mişcărilor ideologico-culturale aletimpului.Să încercăm a prezenta argumentele de rigoare. Teza sub care a fost situată, de regulă, Junimea şi, totodată, aservit drept mijloc de racolare a poetului a fost aceea a formelor fără fond. Unii specialişti au relevat însă că aceastăcritică nu poate constitui monopolul maiorescienilor, fiind exprimată şi de prejunimişti, după cum, în anii respectivi,se înscrie şi unei arii extrajunimiste. G. Ibrăileanu menţiona numele lui Alecu Russo, C. Negruzzi, M. Kogălniceanusau V. Alecsandri. Dacă ar fi depăşit ,,moldovenismul" său şi ar fi acordat o atenţie mai mare muntenilor, n-ar fi citatnumai pe Al. Odobescu şi pe Ion Ghica, ci şi exemplul cel mai elocvent — pe Eliade Rădulescu. Aceeaşi critică ogăsim însă adresată şi de Brătianu, şeful Partidului naţional-liberal — lui îi aparţine comparaţia sugestivă cu casa lacare s-au pus stîlpii şi s-a înălţat acoperişul, dar lipsesc ,,bazele edificiului" —, ca şi de către socialişti. Este drept, nupoate fi negat meritul lui Titu Maiorescu de a fi găsit o formulă fericită, care, prin calităţile ei aforistice, s-a impus, afăcut o frumoasă carieră în publicistica românească. Tudor Vianu era însă în drept — după ce constata că tezaformelor fără fond este ,,comună ideologiei sociale a vremii" — să preconizeze cu hotărîre: ,,Dintr-o doctrină şi oatitudine atît de răspîndite, nu se poate face deci o trăsătură proprie Junimii" 22 .Este interesant că însuşi Eminescu ia act de faptul că această problemă îi preocupă pe mai mulţi dintreideologii epocii. În articolul Imitarea civilizaţiei străine, din ,,Curierul de Iaşi" îşi exprimă consensul de opinii cudiscursul rostit de Brătianu pe marginea proiectului de buget. (Faptul că, şi la această dată, îşi păstrează o atitudine, săspunem amabilă, faţă de fruntaşul liberalilor, ne-o dovedeşte caracterizarea ,,bărbat aşa de popular în toatăromânimea", ceea ce nu se va întîmpla mai tîrziu, cînd va deveni o ,,enigmă" şi un simbol al tuturor relelor comisede ,,roşii".) Printre cei care au contribuit la propagarea adevărului, recunoscut şi de Brătianu, că ,,primirea formelor decultură ale străinătăţii, fără bazele şi cuprinsul echivalent, se soldează cu mizeria claselor muncitoare", Eminescumenţionează pe: „Marţian în Analele statistice, Titu Maiorescu în critica direcţiei culturii române, d. Ioan Ghica înConvorbirile economice, Teodor Roseti (sic !) în articolul asupra progresului la noi" şi, la sfîrşit, chiar pe ,,M.Eminescu în discursul public asupra influenţei austriace".Este adevărat, în această conferinţă — important document programatic —, deşi poetul se referă pe larg la alteprobleme, asupra cărora vom reveni, găsim idei care se înscriu în circumferinţa problematicii enunţate. Pe scurt, elconstată că legislaţia introdusă se revendică de la alte realităţi decît cele de la noi. Trimiterile se fac la situaţia dinAnglia — o posibilă influenţă junimistă. Acolo există clase sociale importante în stat, cu corelativul lor politic,partidele. Este semnificativ că, alături de partidul proprietarilor, al negustorilor şi industriaşilor, Eminescu aminteşteşi de cel al lucrătorilor, de socialişti. Sistemul parlamentar se sprijină pe mecanismul unei reale vieţi politice. Careeste însă situaţia din România? A dispărut „aproape" aristocraţia istorică — ,,şi ea trebuie să fie totdeauna istoricăpentru a fi importantă". ,,Clasa de mijloc pozitivă nu există", ţăranii şi meseriaşii sînt ruinaţi, „disoluţiunea claselorpozitive creşte, creşte — creşte şi azi". Ne-am pricopsit, în schimb, cu o pătură de ,,proletari ai condeiului", caresînt ,,fără nici o însemnătate pentru naţie", preocupaţi numai de obţinerea de posturi grase, de extorcarea politicianistăa bugetului. Sistemul alegerilor, în acest context, este o simplă comedie, neexistînd ,,partide de principii, ci de interesepersonale". (Să reţinem critica globală la adresa partidelor, pe care declară că nu le numeşte ,,conservatoare sauliberale, ci — oameni cu slujbă:guvernamentali, oameni fără slujbă: opoziţie".) Singurii, prin urmare, care vor avea de________________20Ibidem, p. 136.