Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

139locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaş princip, carile se luptă pentru supremaţie.Statul însă, ca o formă şi mai înaltă a aceluiaşi princip, nu vede în clase indivizi deosebiţi, ci un complex de organesociale, un individ: naţiunea. Toate clasele sânt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia întreele, de a opri ca una să nu fie esploatată prea mult prin alta, căci toate trăiesc şi înfloresc una de la alta şi pieirea uneiacondiţionează pieirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte.2) Statul mai are şi un scop moral. Drept va rămânea totdeauna că societatea există prin esploatarea unei clase prinalta — afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care esploatează de-a dreptul natura, care producemateriile brute. Deci pe lângă aceea că statul va îngriji ca această clasă, aceşti hamali ai omenirei să stea cât se poate debine, el va căuta a deprinde şi clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celorinferioare. De aceea el va fi, prin o aspră organizare, contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinţei egoisticea acestor clase de a câştiga mult prin muncă puţină, de a nu se întreba în socoteala cui trăiesc.Deci societatea e câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contraomnes, statul este regulatorul acestei lupte, el opreşte ca aceste puteri egal de folositoare să nu se nimicească una pealta. Societatea e mişcarea, statul stabilitatea.De aceea, pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebuieşte o familie ale cărei interese să fie acelea alearmoniei societăţii, care să fie bogată când toate claselesunt bogate, puternică când toate sunt puternice. Aceasta e dinastia — monarhul. Tot pentru că individualismul esteprincipiul vital al naturei omeneşti, preferăm în privirea moştenirei legea salică şi nu maioratul.Cu totul opus acestei serii de idei este republicanismul. Nu vorbim de republicanismul în sens diplomatic, ci în senssocial. Republica este orice stat în care o partidă, reprezentanta unei sau mai multor clase (însă nu a tuturor), poate săajungă la stăpânire. Aceste republice le împart în antice şi moderne. Republicile antice se bazează pe supremaţiaclaselor în forma de caste, republica modernă se bazează pe supremaţia aceloraşi clase în formă movibilă. Deci Anglia,Franţa, Italia, Austria, România sunt astăzi republice în sens modern; Grecia, Roma, Egipetul, Polonia, Germaniaveche, Olanda veche erau republice în sens antic. Ele există sau prin esploatarea neomenoasă a unei clase prin alta, sauprin esploatarea sclavilor şi a ţăranilor robiţi (cele antice), sau prin esploatarea unei ţări prin altele, adese prin toate laun loc. Anglia esploatează India, Franţa pe toţi iubitorii de lux din lume, Veneţia şi Olanda în evul mediu erau ca Franţaastăzi, Grecia şi Roma trăiau prin sclavi, Polonia, Ungaria, Germania şi Franţia veche prin esploatarea neomenoasă aţăranilor, c-un cuvânt oriunde bună - starea unuia se traduce în apăsarea directă sau indirectă a unui altuia. O escepţiepar a forma Sviţera şi Statele Unite, dar par numai. Elveţia trăieşte prin esport industrial şi prin toţi indivizii câţialeargă ca să cheltuiască sudoarea fabricei şi a ţăranilor pe privirea dealurilor. America, pentru că clasa desmoşteniţilorgăseşte o avere neîmpărţită pe care şi-o împarte, preriile. S-o vedem când s-or împlea.De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere, aceea a individualismului, sistemulliberal, şi aceea a armoniei intereselor, a statului ca o unitate absolută, a monarhiei juridice 1 . Libertatea e libertatea de aesploata, egalitatea e egalitate[a] de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea — un moft ilustrat prin guilotină.Să cercetăm în zigzac ideea libertăţii. Cetăţenii germani şi poloni (o castă) cereau regelui libertate, adică libertateade a-şi dezbraca ţăranii şi de-ai spânzura după plac. Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie uncompendiu: liberum mare. Englejii răspund: ne iertaţi — mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei.Cetăţenii franceji (caste) strigau sub Richelieu libertate, adică o sumă de drepturi şi privilegii toate pe spatele ţăranului.Sa venim la republicele române care, ca şi cele antice, trăiau prin exploatarea sclavilor şi a ţăranilor, unde Domnulera cu mâinele legate şi cel întâi între egali — primus inter pares — unde o clasă stăpânea totul. Vodă, adică statul,putea să zică da, Hîncu zicea ba şi pe-a lui Hîncu rămânea. Să vedem cum libertatea, când nu porneşte din armoniaintereselor, ci din individualism, nimiceşte clasele sociale şi în urmă şi statul; cum, prin înmulţirea neamului lui Hîncu,influenţa economică a Austriei devine destructivă şi cum sub ea abia Hîncul îşi deschide ochii, se sparie de câte vede şinu ştie de unde vin relele, nu ştie că vin din ba al lui.De aceea să privim împrejurimile în care s-au dezvoltat românii, ca să pricepem şi mai bine organizarea lor putredăde stat. Noi am trăit sub influenţa dreptului public a unui popor republican, în sensul antic al cuvântului — respublicaPoloniae. Cetăţenii acestui stat era egali; fiecare din ei era statul polon în persoană. Cel din urma şleahţiţ care striga înparlament: nie poswoliam Panie, nimicea hotărârea corpului leguitor. Nisipul pustiilor nu poate avea mai marenestatornicie decât soarta acestei nefericite şi totuşi nobile naţii. Puterea supremă a statului sau, bine zis, scaunul celuiîntâi dintre egali era mărul de ceartă între cei influenţi. Regalitatea electivă i-a omorât politiceşte; aceasta şi escesullibertăţii individuale. Dar a fi cetăţan polon era un privilegiu. Cei mai mulţi locuitori — misera plebs contribuens — nuînsemna nimic. Poporul era sclavul unui milion de cetăţeni poloni.1Monarhia aceasta nu este de confundat cu despotismul. Despotismul, adică substituirea voinţei individuale în locul armoniei intereselor, după, noi senaşte sau prin uzurpaţiune sau acolo unde, pe aceeaşi întindere de pământ, o rasă domneşte peste altele, mai ales însă o rasă fundamental deosebită delocuitorii autohtoni. Ex. turcii şi slavii, hispanii şi maurii ş.a. Dovedirea acestei teorii însă o păstrăm pentru altă ocazie.Acest drept public polon avea mari farmace pentru clasele puternice din ţările învecinate. în Prusia boieriiîncepuseră a vorbi leşeşte de dragul instituţiilor polone, dar Marele Elector îi învaţă minte, lărgind dreptul breslelor şiregulând starea ţăranilor. În Suedia boierii vor tot aceste lucruri, încât Casa nefericită a regilor, dotată c-o energie şi cucalităţi rare în istorie, nefiind în stare să înfrâneze aceste elemente de disoluţiune, le adună sub steag şi declară război latoată lumea; o campanie care se sfârşeşte cu risipirea oştirilor lui Carol al XII până în ţările noastre, unde avem de laoamenii lui două zidiri: turnul Metropoliei din Suceava şi turnul Colţea din Bucureşti. C-un cuvânt acele instituţiigăsesc pretutindene trecere, unde pot numai.În aşa dese relaţii cu aceşti vecini, dreptul lor public nu putea să rămâie fără înrâurire asupra noastră. Mai întâinefericita de domnie electivă. Acest drept, atât de lăudat de cătră mai toţi publiciştii noştri, nu este nimic mai puţindecât vrednic de laudă. Domnia scurtă a lui Dragoş ne inspiră mari îndoieli asupra sorţii acelui voievod. După elurmează 6 domni în răstimp de 50 de ani, pentru fiecare media de 8 ani — puţin pentru o ţară care începe.Cu secolul al XV începe în sfârşit o domnie lungă şi liniştită. — a lui Alexandru cel Bun. Aici se văd rezultatele