Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

125TEATRU DE VARĂ [„ACTORII TINERI..."]Actorii tineri ai Teatrului naţional au rădicat în grădina cafenelei Chateau aux fleurs o scenă mică, pe careexecutează cu mult succes mici piese într-un act şi canţonete, înaintea unui public adesea foarte numeros. Piesele suntîn genere bine alese. D-nii Manolescu, Ionescu, Arceleanu şi Alexandrescu au fiecare câte un teren deosebit de comică,pe care câteodată ce-i drept îl părăsesc, dar în genere ei reprezentează roluri cari convin mai bine talentului lor. Aceastaar trebui s-o urmeze întotdeauna, şi atunci teatrul românesc ar sta foarte bine. Constatăm cu plăcere că aceşti tineri, cutotul în antiteză cu vechii rutinari ai teatrului nostru, vorbesc natural, au ceea ce se numeşte l'art de causer, ceea ce învremi trecute, afară de Millo, n-o mai avea mai nimenea. Şi iată de ce. Teatrul românesc au avut în trecut drept modelteatrul francez. Actorii francezi au acea pronunţie nazală, acele prelungiri a sfârşitului cuvintelor care rezultă dinîmprejurarea că limba franceză nu are alt accent decât numai pe ultima silabă. De acolo actorii noştri deprinsese a cântaultima silabă a cuvintelor româneşti, încât auzeai următoarele intonaţii: ,,Ei bine, domnuleee !" ,,D-zeul m e e e u" ş.a.,pe când urechea românească cunoaşte îndată că tonul vorbirei în esclamaţia dentâi cade pe bi (în bine), în a doua pe ze(în Dumnezeul). Din această pronunţie rutinată a mai rămas câteva urme la d. Ionescu. A doua observaţie însemnată ceam făcut-o e că tinerii noştri au început a caracteriza sau, cum se zice în limbagiul teatrului, a ,,crea rolurile". În piesa„Doi amploiaţi într-o păreche de ciubote" d-nul Alexandrescu a caracterizat în mod măiestru pe ,,Sfâşiuţă " şi cu greu s-ar găsi actor care să joace mai bine acel rol. Afară de aceea d-l Alexandrescu are glas puternic şi o dicţiune foartenaturală în cântec , ceea ce se găseşte rar. D. Manolescu are o voce simpatică în rolurile sale de servitor naiv şi un jocde scenă foarte bogat şi variat (precum în ,,Ordinul este de a sforăi" şi în „Cei doi surzi"), Noi îl cunoaştem dinparodiarea d-lui Pascaly, acărui pronunţie greşită şi exagerări scenice d. Manolescu le-a reprodus cu atâta succes în „Năbădăile dramatice".Într-adevăr ne bucurăm mult văzând un început de emancipare de nefasta influinţă franceză, cu toate ideile ei pedos despre clasicism, cu mişcarea ei pe catalici, cu vorba afectată şi pronunţia falşă. Reîntoarcerea la natură şi lapronunţia firească şi 'mbărbătată a limbei româneşti ni pare un succes foarte însemnat, oricât de nensemnat ar păreaunor ochi mai puţin pătrunzători. Astfel vedem accentuându - se ,,îndreptăţirea farsei", căci o farsă poate fi clasicăchiar, ceea ce un francez n-ar admite niciodată. De aceea farsele lui Moliére sunt clasice, pe când dramele lui Racine şiCorneille, şi cum se mai numesc acei iluştri mergători pe catalici, nu sunt de fel clasice, ci nişte imitaţii slabe şi greşiteale tragediei antice. Moliere n-au avut un alt profesor decât natura, de aceea e clasic în farsele sale chiar.De aceea adăugăm un sfat care, urmat fiind, credem c-ar avea consecinţe bune atât pentru tinerii noştri, cât şipentru teatru în genere. D-nia lor ar trebui să-şi procure repertoriul vechial teatrului românesc (de ex. repertoriul luiMillo) şi, studiindu-l împreună, să-şi creeze un capital de roluri şi de piese cu care în urmă uşor ar putea să cucereascăscena şi s-o cureţe de florile exotice şi de senzaţie ale teatrului francez modern. Ar trebui culese vechile traduceri dinMoliére, Kotzebue, Goldoni şi reintrodus acel repertoriu cu limbă sănătoasă, nepretenţios şi de atât efect.[4 iulie 1876]DARE DE SAMĂ DESPRE MIŞCAREA LITERARĂA ROMÂNILOR ÎN ANUL 1819Avem înaintea noastră un volum dintr-un fel de revistă românească, din a. 1820, numită ,,Biblioteca".Acest mănunchi conţine sub titlul „izvodul cărţilor" o dare de samă despre mişcarea spirituală a românilor înanul 1819.Reproducem următoarele:Cei ce din[tru] dragostea cea negrăită şi din râvna cea fără de asemănare cătră folosul şi luminare a naţionului românesc nuau întârziat a tălmăci şi tipări cărţi folositoare în limba acestui naţion, în anul trecut:Preacinstitul părinte potropop Petru Maior de Dicio Sînmărtin, crăiesc revizor, au dat la lumină Telemachu, tălmăcit dinlimba italienească, cum şi Orthografia română, de sine făcută, întru care învaţă cum are a se scrie româneşte cu strămoşeştele slovelatine. La aceste au adaos un Dialog pentru începutul limbei româneşti, întru care [le] vădeşte că, limba românească, e mai veche nunumai decât cea frâncească şi spaniolească, ci şi decât cea italienească de acum; ba şi decât cea latină, ce iaste în cărţi şi cumcă