Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

12Cu precădere, amintirile lui G. Panu au fost exploatate, reţinîndu-se atitudinea„grupului celor opt" la adresa subtilităţilor metafizice, în care erau trecute şi ,,teoriileextravagante ale lui Eminescu", divergenţele pe tema istoriei românilor, reacţia negativăcvasiunanimă la lectura Sărmanului Dionis — fapte cărora li se opunea dispreţul afişatal poetului. După G. Panu — el însuşi viitor „dizident" —, Eminescu ,,trata cu mareasprime pe mulţi din Junimea, iar cuvîntul de proşti şi ignoranţi era la fiecare pas pebuzele sale". (Cît îl priveşte pe Maiorescu se speculau incidentul cu Mite Kremnitz şianumite fraze din Însemnări zilnice.)Nu însă anecdotica este aceea care trebuie să primeze într-o astfel de dezbatere. Înlegătură cu Junimea se cade să se ţină seama că această grupare ocupă un loc de tranziţieîntre epoca anterioară, paşoptistă, care cunoscuse fenomenul larg, cuprinzător alspiritului de generaţie, şi şcolile, cenaclurile, cu un program zelos şi autarhic, ce vorurma. Cel puţin în prima ei fază, societatea ieşeană mai păstra caracterul recreativ şipaşnic de ,,soarea", abordînd cu voioşie zicala franceză: ,,entre qui veut, reste qui peut".După cum se ştie, mult mai tîrziu, cînd fruntaşii junimişti vor deveni sclaviiintereselor politice sau, şi mai exact, la Bucureşti, cînd societatea intră pe mînadiscipolilor universitari ai lui Maiorescu, ne întîmpină ceva din atmosfera de cerc închis,cu membri „înregimentaţi", intoleranţi faţă de actele de trădare etc.În aceste condiţii, atenţia va să se îndrepte nu atît către relaţiile personale alepoetului cu membrii Junimii, cît spre echivalentul social al gîndirii sale.După 23 August 1944, situaţiile menţionate par a se reîntîlni, în anumite forme, darocupînd poziţii inverse, ca într-un cadril. O perioadă, raporturile lui Eminescu cuJunimea erau fie global negate, fie ceea ce reprezenta ,,limită ideologică" se atribuiaautomat influenţei lor nefaste.Anii din urmă, aducînd o dreaptă înţelegere a meritelor incontestabile ale,,Convorbirilor literare" şi ale Junimismului în cadrul istoriei literaturii române, aufacilitat, într-un fel, şi reapariţia vechiului cult maiorescian. Nu era fără temei observaţialui Alexandru George că putem constata o întoarcere, în unele cazuri, ,,la faza precritică,prelovinesciană a considerării lui Maiorescu" 13 .Mă grăbesc să observ că această întoarcere — dat fiind nivelul atins de criticanoastră — nu se petrece în forme simple, ci antrenînd o argumentaţie teoretică, nu o datăsubtilă. S-a ridicat astfel problema, deloc neinteresantă, dacă în polemicile Junimii cualte grupări sau direcţii din cultura noastră n-ar trebui să vedem mai degrabă o funcţiecomplementară decît una antagonică — reacţie la ,,ascuţirea" exagerată aantagonismelor din perioadele anterioare. Nu se poate nega importanţa şi utilitatea uneiasemenea ipoteze de lucru. Se ştie, dealtminteri, că Ibrăileanu a relevat, la timpul său,elementele de continuitate ale ,,României literare'' prin ,,Convorbiri literare" (Alecsandrifiind considerat, de către junimişti, printre fondatori). Se cunosc, de asemenea,schimburile de amabilităţi care au avut loc, în primii ani, şi pe întemeiate motive,între ,,Convorbiri literare" şi ,,Contemporanul".