Mihai Eminescu, Opere vol IX, Publicistica

10ne amintim şi de atitudinea sa critică la adresa exagerărilor comise de adepţii maiorescieni, care tindeau să arunceodată cu apa din copaie şi copilul. Or, şi în acest caz, Eminescu nu rămîne prizonierul unui prozelitism îngustardelenesc, recunoscînd deschis „vestmîntul defectuos" al unor exerciţii gazetăreşti sau oratorice, dar cerînd să se„combată" „defectuozitatea şi nu ... principiul cel bun". Fără a mai spune că, în problemele ortografiei, el este total departea junimiştilor, numai că reclamă o critică obiectivă şi înţelegătoare, iar nu persiflarea plină de dispreţ.După încheierea serbărilor de la Putna, în mijlocul membrilor Societăţii „România jună" se creează un curentcontra ,,cosmopolitismului" ,,şcolii lui Maiorescu", asupra căreia fiecare era invitat ,,să scuipe". Eminescu are prilejulsă respingă şi de această dată falsele acuze, cu o remarcabilă siguranţă a judecăţilor. În articolul (dare de seamă)destinat ,,Românului" dar nepublicat, el demonstrează că principiul naţiunii nu poate fi opus principiuluiadevărului: ,,ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine justprin aceea că-i naţional, ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional". Or, în toate lucrările lui Maiorescu,,,principiul fundamental" este, ,,după cît ştim noi, naţionalitatea în marginea adevărului". Un punct de vederedisociativ, care nu poate fi pus doar pe seama calităţii sale de colaborator al ,,Convorbirilor literare" sau a primei salevizite făcute în răstimp celor de la Junimea, ci corespunzînd unor convingeri profunde, orientate încă de atunciîmpotriva retoricii goale patriotarde, a frazelor sforăitoare, a cuvintelor mari nesprijinite prin fapte. O însemnare dinmanuscris mărturiseşte că-i este ruşine de acel ,,român de paradă" care „vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiulpatriotismului şi a naţionalităţii". Nu principiul naţionalităţii îl dezavuează, ci compromiterea acestuia prin freneziedemagogică:„Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adînc sepronunţă arareori".O atitudine justă, echilibrată, care ştie să ţină cumpăna adevărului, ridicîndu-sedeasupra exceselor provenite din adoptarea unor optici unilaterale. Atingîndproblema — atît de disputată — a raportului dintre naţiune şi umanitate, Eminescudezvăluie aceeaşi luciditate şi intuiţie dialectică. Cosmopolitismul nu poate exista —este cel mult un subterfugiu verbal, mascînd interese meschine —, căci nu poţi săiubeşti umanitatea decît iubind acea parte a omenirii în care te-ai născut. Pentru elcele două noţiuni nu se opun, ci se interdetermină. Bineînţeles, tînărul Eminescu nuva omite să sublinieze, cu un accent aparte, obligaţia fiecărui popor de a crea ,,ocoardă nouă, originală, proprie pre bina cea mare a lumii".Astfel de aspiraţii spre o viziune larg comprehensivă par a se subsuma unuiprogram urmărit conştient de tînărul poet şi care preconizează circumscriereafenomenelor cu mijloacele ştiinţifice ale secolului, atingîndu-se maxima obiectivitate acercetătorului. Articolul de debut — O scriere critică — notează în chip apăsat că ceicare au ,,avut meritul adevărului absolut", sînt cei care ,,au pătruns, au înţeles obiectulaşa cum el trebuie să fie înţeles, adică fără scrupule, fără prejudeţ subiectiv". Sau, cumva spune el, cu alt prilej, pentru a nu fi sedus de aparenţe, pentru a nu lua fantasmeledrept realitate, se cere o analiză a faptelor ,,asemene unui chimist".Din acest punct de vedere, Eminescu critică maniera polemică folosită de D.Petrino, care dă curs liber subiectivismului. În ce-l priveşte, poetul este pentru ,,ochiul