(ordinele insectivora ?i rodentia) în transilvania - Universitatea din ...

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE BIOLOGIE
TEZĂ DE DOCTORAT
STUDII ASUPRA MAMIFERELOR MICI
(ORDINELE INSECTIVORA ŞI RODENTIA) ÎN
TRANSILVANIA - ROMÂNIA
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
- REZUMAT -
Dr. DUMITRU MURARIU
Membru Corespondent al Academiei Române
BUCUREŞTI
2008
DOCTORAND
ANA MARIA BENEDEK

1. Introducere ______ 6
CUPRINS
2. Istoricul cercetării mamiferelor mici în România cu referire specială
la studiile întreprinse în Transilvania ______ 8
3. Caracterizarea fizico-geografică a zonelor de studiu______ 14
3. 1. Munţii Retezat _______ 14
3. 2. Munţii Lotrului _______ 22
3. 3. Bazinul Râului Şes _______ 27
3. 4. Munţii Apuseni _______ 31
3. 5. Zona Agnita - Sighişoara ______ 34
3. 6. Parcul Natural Cefa ______ 37
3. 7. Ozun ______ 39
3. 8. Depresiunea Sibiu _______ 40
3. 9. Staţiile de colectare a ingluviilor ______ 42
4. Metode utilizate în cercetare ______ 44
5. Catalogul sistematic şi chorologic al mamiferelor mici (Ordinele
Insectivora şi Rodentia) din Transilvania ______ 50
5. 1. Ordinul INSECTIVORA Bowdich, 1821 _______ 50
5.2. Ordinul RODENTIA Bowdich, 1821 ________ 62
6. Studii asupra structurii şi dinamicii comunităţilor de mamifere mici
în Transilvania ______ 99
6. 1. Analiza comunităţilor de mamifere mici
din Munţii Retezat ______ 99
6. 2. Analiza comunităţilor de mamifere mici
din Munţii Lotrului ______ 153
6. 3. Analiza comunităţilor de mamifere mici
din Bazinul Râului Şes ______ 172
6.4. Analiza comunităţilor de mamifere mici din
Parcul Natural Apuseni ______ 182
6.5. Comunităţile de mamifere mici din zona Sighişoara-Agnita
în toamna anului 2003 ______ 191
6.6. Comunităţile de mamifere mici din Parcul Natural Cefa
în perioada septembrie 2005 – februarie 2008 ______ 202
6.7. Comunităţile de mamifere mici de la Ozun
în perioada noiembrie 2005 - noiembrie 2006 ______ 216
6.8. Analiza comunităţilor de mamifere mici
din Depresiunea Sibiu ______ 227
7. Analiza dimensiunii de habitat a nişelor ecologice
la speciile de mamifere mici din Transilvania ______ 242

8. Analiza seriilor de timp ale valorilor indicilor de captură pentru
comunitatea de mamifere mici de la Baza Didactică Valea Lotrioarei
(Munţii Lotrului) şi corelaţia cu parametrii climatici _______ 258
8.1. Analiza seriilor de timp ale datelor climatice
pentru perioada de referinţă ______ 259
8.2. Analiza seriilor de timp ale abundenţei mamiferelor mici
de la Pârâul Cailor pe baza valorilor sezoniere
ale indicelui de captură _____ 266
8.3. Analiza comparată a seriilor de timp climatice şi cele ale
comunităţii de mamifere mici de la Pârâul Cailor
(Valea Lotrioarei) _____ 273
9. Relaţia pradă-prădător. Rolul mamiferelor mici în hrana unor
păsări prădătoare ______ 279
9.1. Asio otus _____ 279
9.2. Strix aluco _____ 289
9.3. Tyto alba ____ 290
9.4. Analiza comparativă a rezultatelor obţinute
pe baza capturilor şi a prelucrării
ingluviilor _____ 296
10. Concluzii ______ 297
11. Bibliografie ______ 300

1. INTRODUCERE
Scopul lucrării:
Studiul comunităţilor de mamifere mici (Ordinele Insectivora şi Rodentia) din
Transilvania
Obiective:
- alcătuirea catalogului sistematic şi chorologic al mamiferelor din aria supusă investigaţiei;
- investigarea diversităţii mamiferelor mici din diferite arii ale Transilvaniei;
- urmărirea dinamicii sezoniere şi multianuale a comunităţilor investigate, sesizarea unor
eventuale cicluri populaţionale;
- identificarea unui model al distribuţiei altitudinale a speciilor de mamifere mici;
- analiza dimensiunii de habitat a nişelor ecologice ale speciilor studiate;
- evaluarea rolului pe care îl au mamiferele mici în cadrul regimului trofic al unor specii de
păsări răpitoare.
Motivaţii:
- mamiferele mici şi în special rozătoarele constituie un grup foarte important sub aspect
ecologic, îndeplinind un rol esenţial în circuitul materiei şi energiei din foarte multe ecosisteme
naturale;
- deşi sunt un grup de interes şi aparent cunoscut, există foarte puţine studii efectuate în ariile
montane din România, majoritatea fiind faunistice şi punctiforme;
- există date privind dinamica sezonieră şi multianuală a speciilor de rozătoare din zonele de
câmpie, în special din terenurile agricole, nu însă şi a celor din regiunile montane;
- pe plan european există numeroase studii asupra diferitelor aspecte ale ecologiei acestor grupe
de mamifere, însă rezultatele obţinute în alte zone geografice nu sunt întotdeauna valabile, fiind
necesară verificarea lor în aria de interes. De exemplu, preferinţele faţă de habitat ale unei specii
pot să difere foarte mult de la o zonă la alta a arealului ei, ciclurile populaţionale variază în
general geografic, de la cicluri mai lungi în nordul arealului la fluctuaţii aciclice în sud;
- deşi există numeroase studii publicate pe baza analizei ingluviilor de păsări răpitoare (în
special strigiforme) totalizând un volum foarte mare de date, nu există o sinteză privind rolul
mamiferelor mici în regimul trofic al acestor specii.

2. Istoricul cercetării mamiferelor mici în România cu referire
specială la studiile întreprinse în Transilvania
Primele observaţii asupra unor animale mai rare din Ardeal au fost făcute de un anonim
francez, iar informaţiile apar în lucrarea “ Histoire de l’état present du royaume de la Hongrie. À
Cologne chez Pierre le Jeune 1686” (Istoria stării actuale a regatului Ungariei).
În România, o primă listă care include speciile ordonate după sistemul lui Linné a fost
publicată de J. Benkö în 1777, urmată de lucrările lui J. Leonhard din 1812 şi 1818.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea sunt publicate în Transilvania numeroase
lucrări privind vertebratele, inclusiv mamiferele, dintre care cea mai importantă este publicată
de E. A. Bielz în 1888. În această perioadă date referitoare la fauna de mamifere din România
întâlnim şi în lucrări ale zoologilor străini care au prelucrat material colectat din ţară.
La începutul secolului XX numeroase date referitoare la fauna de mamifere din România
au fost publicate în lucrări ale zoologilor străini care au prelucrat material colectat din ţară.
Dintre lucrările autorilor români o lucrare sintetică mai cuprinzătoare privind fauna de mamifere
a României aparţine lui R. Călinescu (1931): “Mamiferele României. Repartiţia şi problemele
lor biogeografice-economice”. Ea cuprinde o listă cu 95 de specii şi subspecii care trăiesc în
România, cu elementele faunistice şi localităţile de unde au fost colectate sau citate, precum şi
aprecieri critice asupra menţionărilor anterioare. Lucrarea mai tratează 8 specii dispărute în
timpuri istorice, precum şi „cauzele împuţinării, migraţiei şi dispariţiei speciilor din România”.
În a doua jumătate a secolului XX studiile asupra mamiferelor mici se înmulţesc şi se
diversifică, fiind publicate lucrări de morfologie şi anatomie, fiziologie, parazitologie, genetică,
paleontologie, sistematică şi ecologie.
În domeniul anatomiei mamiferelor mici au fost întreprinse cercetări de către I.
Andreeescu, D. Murariu, L. Dumitrescu, Şt. Torcea. Studii de genetică au fost efectuate la
Bucureşti de către colectivul condus P. Raicu (D. Duma, S. Bratosin, M. Kirolova, M. Hamar,
Al. Tuţă), precum şi de cel alcătuit din L. Gavrilă, A. Lungeanu, C. Stepan şi D. Murariu. Studii
asupra helmintofaunei la mamiferele mici au fost întreprinse de A. Popescu, E. Chiriac, M.
Suciu, A. Popescu, P. Barbu iar asupra paraziţilor externi de Z. Feider, L. Solomon, M. Suciu, Z.
Wegner. Cercetări asupra răspândirii, variabilităţii şi sistematicii diferitelor specii au fost
efectuate de D. Ausländer, S. Hellwing, V. Simionescu, M. Hamar, D. Murariu, A. Popescu, Şt.
Torcea, G. Marcheş, G.D. Vasiliu şi M. Vasile.
Studii de ecologie a mamiferelor mici (structură şi dinamică a populaţiilor şi
comunităţilor, relaţii intraspecifice, teritorialitate etc.) au fost efctuate de numeroşi mamalogi:
G. Marcheş, D. Ausländer, S. Hellwing, B. Schnapp, M. Hamar, G. Marcoci, Felicia Theiss, D.
Murariu, Şt. Torcea, Maria Paspaleva, I. Andreescu, P. Barbu, A. Popescu, M. Şutova, I. Dănilă,
V. Simionescu, I. Szabó.
Lucrări de faunistică a micromamiferelor au fost publicate referitor la diferite regiuni ale
ţării: Ardeal - M. Hamar, P. Barbu, V. Banaru şi I. Coroiu, P. Istrate, T. Sike, S. Deaconu;
Maramureş - D. Murariu, N. Răduleţ, G. Ardelean şi I. Beres; Moldova – V. Simionescu, S.
Hellwing, G. Ghizelea, A. Papadopol, D. Murariu; Câmpia Română – G. Ghizelea, I.
Andreescu, P. Barbu, A. Popescu, D. Murariu, Şt. Torcea, O. Petrache; Dobrogea - G. Marcheş,
A. Popescu, P. Barbu, N. Răduleţ şi M. Stănescu; Delta Dunării – V. Simionescu, D. Murariu.
Un mare număr de date despre răspândirea mamiferelor mici au fost obţinute prin
colectarea ingluviilor răpitoarelor, atât de de noapte (Asio otus, Athene noctua, Tyto alba, Strix
aluco, Bubo bubo), cât şi zi (Buteo lagopus, Accipiter nisus), lucrările fiind publicate de B.
Schnapp, P. Barbu şi I. Korodi-Gál, A. Petrescu, L. Laiu, A. Popescu, I. Andreescu, M.
Pespaleva, D. Murariu, M. Tălpeanu, V. Banaru, T. Sike.
La începutul secolului XXI toate aceste date disponibile până în prezent au fost
sintetizate în cele două volume din « Fauna României »: D. Murariu (2000) - "Insectivora", A.
Popescu şi D. Murariu (2001) - "Rodentia".

3. Caracterizarea fizico-geografică a zonelor de studiu
Studiul de faţă s-a bazat pe o serie de investigaţii intensive care au urmărit dinamica
spaţială şi temporală a comunităţilor de mamifere mici din unele staţii, dar şi pe investigaţii
extensive care au urmărit acoperirea unor zone diverse din Transilvania, cu o mare varietate de
habitate. O atenţie mai mare a fost acordată ariilor montane, în care până în prezent a fost
efectuat doar un număr redus de studii, majoritatea faunistice şi punctiforme.
3.1. Munţii Retezat
În partea nordică a Retezatului (Retezatul Mare) au fost stabilite o serie de staţii, aflate la
distanţe relativ mari unele de altele, plasate în toate etajele de vegetaţie, cea mai joasă fiind
situată pe cursul Râului Mare, la Gura Zlata în etajul pădurii de fag. În amonte, pe Valea
Lăpuşnicului Mare, au fost stabilite alte patru staţii, dintre care cea mai înaltă în Poiana Pelegii.
În centrul masivului cea mai înaltă staţie a fost stabilită la Lacul Bucura. Majoritatea
investigaţiilor au fost întreprinse în partea sudică a Retezatului (Retezatul Mic) pe Valea Buţii
(cea mai joasă în Cheile Buţii, cea mai înaltă la Tăul Buta), pe Culmea Drăgşanu. În partea
calcaroasă au fost stabilite alte patru staţii, dintre care cea mai înaltă sub Vf. Piatra Iorgovanului.
Studiile au fost întreprinse în perioada 2000-2007.
3.2. Munţii Lotrului
Majoritatea staţiilor din Munţii Lotrului au fost stabilite pe Valea Lotrioarei, începînd cu
Satul Lotrioara, situat la 6 km amonte faţă de punctul de vărsare în Olt, până sub vârful Sterpu.
Principala staţie din cadrul prezentului studiu, în care s-au întreprins investigaţii intensive, este
reprezentată de Baza Didactică a Catedrei de Ecologie şi Protecţia Mediului, situată în
apropiere de gura de vărsare a Pârâului Cailor în râul Lotrioara, în etajul pădurii de amestec. În
această staţie s-a întreprins numărul maxim de campanii în cei 8 ani de studiu, în toate
sezoanele, inclusiv în lunile de iarnă. O altă staţie a fost stabilită pe o vale paralelă, Valea
Căprăreţ, la 6 km amonte de gura de vărsare.
3.3. Bazinul Râului Şes
Au fost stabilite 10 staţii de investigaţie în zona forestieră, la diferite altitudini, de la
nivelul lacului până la molidişul de limită, în diverse tipuri de pădure, studiile fiind întreprinse
în cea mai mare parte în vara anului 2003.
3.4. Munţii Apuseni
În Parcul Natural Apuseni au fost stabilite 11 staţii, mai ales în zona centrală, investigate
în toamnele anilor 2005-2006.
3.5. Zona Agnita - Sighişoara
Din punct de vedere geografic zona investigată se încadrează în două unităţi distincte.
Patru dintre staţiile stabilite se află în bazinul superior al Hârtibaciului şi a cincea în bazinul
mijlociu al Târnavei Mari, toate fiind studiate în campania din septembrie 2003.
3.6. Parcul Natural Cefa
A fost investigat începând cu toamna anului 2005. Capcanele au fost instalate în
apropierea Cantonului Forestier Cefa, între Pădurea Rădvani şi eleşteele din pescărie.
3.7. Ozun
În această zonă a fost stabilită o singură staţie, şi anume la periferia localităţii Ozun,
unde au fost cercetate cinci habitate în apropierea Râului Negru.
3. 8. Depresiunea Sibiu
În Depresiunea Sibiului au fost stabilite 9 staţii, majoritatea fiind investigate în cadrul
unei singure campanii în perioada 2000-2003.
3. 9. Staţiile de colectare a ingluviilor
Din Depresiunea Sibiu au fost colectate ingluvii aparţinând speciilor Strix aluco şi Asio
otus. Celelalte loturi de ingluvii provenind de la specia Asio otus au fost colectate din oraşele
Timişoara şi Satu Mare, din staţiunea Băile Felix, precum şi din Parcul Natural Cefa. Ingluviile
de Tyto alba prelucrate şi analizate în cadrul acestui studiu au fost colectate din două staţii
situate în judeţul Satu Mare, şi anume Nadişu Hododului şi Craidolorţ.

4. Metode utilizate în cercetare
Lucrarea de faţă se bazează în cea mai mare parte pe datele obţinute pe parcursul
campaniilor de teren desfăşurate între anii 2000 şi 2008. Întrucât unul dintre principalele scopuri
ale acestor cercetări a fost investigarea dinamicii spaţiale şi temporale a populaţiilor şi
comunităţilor de mamifere mici, am evitat sacrificarea animalelor capturate, care ar fi condus la
modificări structurale în cadrul comunităţilor. Capturarea animalelor s-a făcut cu ajutorul
capcanelor tip cutie (box - traps) artizanale, de diferite modele şi dimensiuni. Capcanele au fost
instalate fie în reţea, fie în linie sau aleator, distanţa dintre ele fiind în medie de 10 m. Ele au fost
prevăzute cu hrană şi material vegetal în vederea izolării termice. Indivizii capturaţi au fost
determinaţi, cântăriţi, marcaţi, li s-a stabilit sexul, categoria de vârstă, starea reproducătoare,
apoi au fost eliberaţi.
Prelucrările datelor au constat în calcularea mai multor indici pentru caracterizarea
comunităţilor, pentru datele cantitative fiind utilizat indicele de captură, fără a se face estimări în
termeni de densitate. Metoda Jolly-Seber s-a aplicat pentru populaţia de Clethrionomys
glareolus de la Baza Didactică Valea Lotrioarei, în perioada 2000-2002. A fost de asemenea
estimată diversitatea comunităţilor din diferitele arii şi perioade. În analiza dimensiunii de
habitat a nişei ecologice la speciile de mamifere mici s-a utilizat atât evaluarea lăţimii cât şi a
suprapunerii nişelor. Aceleaşi metode au fost aplicate şi în prelucrarea datelor provenite din
analiza ingluviilor celor trei specii de strigiforme (Asio otus, Tyto alba şi Strix aluco).
Alte metode ultilizate în analiza şi prelucrarea datelor au fost: statistica descriptivă,
testele neparametrice, metodele de clasificare numerică ierarhică multivariată (analiza
dendrogramelor).
Analizele seriilor de timp s-au realizat prin reprezentarea grafică a acestora, construirea
graficelor funcţiilor de autocorelaţie (autocorelogramelor), analiza spectrală Fourier
(periodograme), iar compararea diverselor serii, două câte două, prin construirea funcţiilor de
trans-corelare. Tendinţele au fost urmărite la scară sezonieră şi anuală prin tehnici de tipul
analizei de regresie.
Catalogul sistematic şi chorologic al mamiferelor mici din Transilvania se bazează pe
datele personale, cele din colecţii şi din literatură.

5. Catalogul sistematic şi chorologic al mamiferelor mici (Ordinele
Insectivora şi Rodentia) din Transilvania
Pe baza datelor personale, obţinute în cadrul campaniilor de teren desfăşurate între anii
2000-2008 în ariile investigate, a informaţiilor cuprinse în lucrările din literatură asupra
mamiferelor mici din Transilvania, precum şi a datelor conţinute în cataloagele colecţiilor din
diferite muzee de ştiinţe naturale din ţară, am întocmit un prim catalog sistematic şi chorologic
al acestor grupe. Acesta cuprinde pentru fiecare specie răspândirea generală şi în Europa,
habitatul specific, localităţile din Transilvania citate pe baza capturilor şi separat pe baza
analizei ingluviilor, exemplarele existente în colecţiile de mamifere ale muzeelor şi datele
originale.
5.1. Ordinul INSECTIVORA Bowdich, 1821
Au fost semnalate până în prezent din Transilvania 9 specii de insectivore, aparţinând la
trei familii. Specia C. russula, citată de o serie de autori nu este recunoscută ca prezentă în
România, fiind vorba despre confuzii cu C. suaveolens.
5.1.1. Fam. Erinaceidae Bonaparte, 1838
Erinaceus concolor Martin, 1838
5.1.2. Fam. Soricide Gray, 1821
Sorex araneus Linnaeus, 1758
Sorex minutus Linnaeus, 1766
Sorex alpinus Schintz, 1837
Neomys fodiens (Pennant, 1771)
Neomys anomalus Cabrera, 1907
Crocidura leucodon (Hermann, 1780)
Crocidura suaveolens (Pallas, 1780)
5.1.3. Fam. Talpidae Gray, 1825
Talpa europaea Linnaeus, 1758
5.2. Ordinul RODENTIA Bowdich, 1821
Au fost citate până în prezent din Transilvania 30 specii de rozătoare, aparţinând la 8
familii.
5.2.1. Fam. Sciuridae Gray, 1821
Sciurus vulgaris Linnaeus, 1758
Marmota marmota Linnaeus, 1758
Spermophilus citellus (Linnaeus, 1766)
5.2.2. Fam. Castoridae Gray, 1821

Castor fiber (Linnaeus, 1758)
5.2.3. Fam. Gliridae Thomas, 1897
Eliomys quercinus (Linnaeus, 1766)
Dryomys nitedula (Pallas, 1778)
Glis glis Linnaeus, 1766 = Myoxus glis (Linnaeus, 1766)
Muscardinus avellanarius (Linnaeus, 1758)
5.2.4. Fam. Cricetidae Rochebrune, 1883
Cricetus cricetus (Linnaeus, 1758)
5.2.5. Fam. Arvicolidae Gray, 1821
Clethrionomys glareolus (Schreber, 1780)
Arvicola terrestris (Linnaeus, 1758)
Pitymys subterraneus = Microtus subterraneus de Selys-Longchamps, 1836
Microtus arvalis (Pallas, 1778)
Microtus agrestis (Linnaeus, 1761)
Microtus tatricus Kratochvil, 1952
Chionomys nivalis (Martins, 1842) = Microtus nivalis Martins, 1842
Ondatra zibethicus (Linnaeus, 1766)
5.2.6. Fam. Muridae Gray, 1821
Micromys minutus (Pallas, 1771)
Apodemus sylvaticus (Linnaeus, 1758)
Apodemus flavicollis (Melchior, 1834)
Apodemus agrarius (Pallas, 1771)
Apodemus uralensis (Pallas, 1811) = Apodemus microps Kratochvil et Rosicky, 1952
Rattus rattus (Linnaeus, 1758)
Rattus norvegicus (Berkenhout, 1769)
Mus musculus Linnaeus, 1766
Mus spicilegus Petenyi, 1882
5.2.7. Fam. Spalacidae Gray, 1821
Spalax leucodon Nordmann, 1840 = Nannospalax leucodon (Nordmann, 1840)
Spalax microphtalmus Guldenstaedt, 1770
5.2.8. Fam. Zapodidae Coues, 1875
Sicista betulina Pallas, 1779
Sicista subtilis (Pallas, 1773)

6. Studii asupra structurii şi dinamicii comunităţilor de mamifere
mici în Transilvania
6. 1. Analiza comunităţilor de mamifere mici din Munţii Retezat
Până în prezent 22 specii de mamifere mici sunt cunoscute din Munţii Retezat, dintre
care 9 insectivore (toate speciile care trăiesc în România) şi 13 rozătoare. Dintre acestea, pe
parcursul celor 11 campanii de teren întreprinse între 2000-2007, am capturat 13 specii (6
insectivore şi 7 rozătoare), alte 3 fiind semnalate pe baza observaţiilor directe sau a urmelor
lăsate.
Numărul de specii din Munţii Retezat, citate în bibliografie sau semnalate pe parcursul
propriilor studii între anii 2000-2007, descreşte cu creşterea altitudinii. Cele mai multe specii
(18) au fost menţionate de la altitudini joase, de la poalele muntelui, în zona pădurilor de fag.
Între acestea majoritatea populează aproape exclusiv zone împădurite (S. vulgaris, E. quercinus,
M. glis, C. glareolus, A. flavicollis), şi numai puţine trăiesc în zone deschise (C. suaveolens, T.
europaea - aceasta din urmă întâlnindu-se şi la marginea pădurilor sau în poieni) sau în aşezări
umane (M. musculus). Cel mai mic număr de specii a fost semnalat în tundra alpină, unde
condiţiile sunt cele mai nefavorabile, în special lipsa vegetaţiei şi temperaturile scăzute. 5 specii
au fost capturate sau observate aici. Dintre aceastea, M. marmota se întâlneşte doar în acest
habitat, în timp ce T. europaea şi S. araneus sunt specii cu o distribuţie foarte largă. Din
Depresiunea Haţeg au fost citate 10 specii, în timp ce de pe Valea Streiului, 14 (una dintre
aceastea, R. rattus a dispărut probabil). 6 dintre speciile capturate în aceste două arii nu sunt
regăsite în Munţii Retezat, populând zone deschise, terenuri agricole sau aşezări umane.
Diversitatea habitatelor din staţiile investigate în Munţii Retezat, situate în toate etajele
de vegetaţie, precum şi numărul mare de campanii de teren desfăşurate în acest masiv între anii
2000 şi 2007, au permis capturarea unui număr mare de specii. Între acestea cea mai ridicată
abundenţă relativă, cu aproape jumătate din numărul de indivizi capturaţi (45%), a fost
înregistrată pentru A. flavicollis, urmată de C. glareolus (34%). Dealtfel, acestea au fost speciile
dominante în toate zonele montane investigate pe parcursul studiilor personale. Dintre
insectivore cea mai ridicată abundenţă a fost semnalată pentru S. araneus (14.7%), fapt întâlnit
de asemenea nu numai în zonele montane studiate, ci şi în majoritatea celor de la altitudini
joase, într-o varietate relativ ridicată de habitate. Spectrul frecvenţelor este dominat tot de aceste
trei specii, raporturile fiind însă diferite. Astfel, valoarea cea mai ridicată o înregistrează C.
glareolus (60%), apropiată de cea pentru A. flavicollis (57%). Faptul că A. flavicollis are o
frecvenţă relativ scăzută (comparativ cu abundenţa sa relativă) se datorează fluctuaţiilor
numerice ample ale populaţiilor sale în zonele montane, în anumiţi ani fiind complet absentă din
cadrul capturilor de la altitudini mai mari. Cea mai ridicată valoare a frecvenţei, comparativ cu
abundenţa relativă, aparţine lui S. araneus (39.7%). Aceste rezultate sugerează că în Retezat (dar
şi în alte regiuni de munte) S. araneus prezintă o distribuţie largă, ocupând habitate diverse la
toate altitudinile, însă de cele mai multe ori nu atinge densităţi populaţionale mari, fapt infirmat
de unii autori (Wagner, 1974). Restul speciilor au prezentat abundenţe scăzute (sub 1.1%), fiind
capturate doar ocazional, astfel încât frecvenţele lor sunt de asemenea scăzute (cea mai mare
7.9% - S. minutus, întâlnit într-o varietate mare de habitate, la toate altitudinile, urmată de M.
agrestis - 6.8% şi Ch. nivalis - 5.6%).
Comunităţile de mamifere mici din habitatele împădurite ale masivului Retezat sunt
dominate de două specii de rozătoare tipice de pădure, şi anume C. glareolus şi A. flavicollis, şi
în anii cu densităţi scăzute ale acestora, de insectivorul S. araneus. Se pot însă constata câteva
trăsături caracteristice în diferitele tipuri majore de habitat.

În pădurile de fag comunităţile sunt dominate de cele două rozătoare menţionate, A.
flavicollis fiind de obicei mai abundent, chiar şi în ani cu densităţi populaţionale scăzute (2003,
2005), când a fost întâlnit doar în aceste staţii. Pădurile de amestec adăpostesc comunităţi
similare de mamifere mici, dar A. flavicollis a fost absent în 2003 şi 2005, când cea mai ridicată
abundenţă a fost înregistrată pentru C. glareolus. Pădurile de molid pot fi împărţite în două
categorii. Molidişurile umede cu strat ierbos bogat, truchiuri căzute de arbori şi bolovani mari
prezintă o diversitate ridicată a comunităţilor de mamifere mici. În afară de A. flavicollis şi C.
glareolus, dominante în anii lor de vârf, au fost întâlnite şi alte specii de rozătoare: M. agrestis,
P. subterraneus şi Ch. nivalis. Insectivorele sunt de asemenea bine reprezentate. Molidişurile cu
strat ierbos slab dezvoltat, uscate, excesiv acide sau în care se manifestă un impact antropic mai
puternic, adăpostesc o faună săracă de mamifere mici, cuprinzând cel mult cele trei specii
comune (C. glareolus, A. flavicollis şi S. araneus).
Tufărişurile subalpine sunt dominate în anii de vârf de către A. flavicollis, alături de care
apar C. glareolus şi M. agrestis, care prezintă densităţi mai scăzute. Interesant este faptul că în
Munţii Retezat C. glareolus a fost capturat în acest tip de habitat exclusiv sub Vf. Piatra
Iorgovanului. Considerând faptul că cea mai ridicată valoare a abundenţei acestei specii a fost
înregistrată în molidişul de limită situat între Vf. Piatra Iorgovanului şi Cantonul Câmpuşel,
putem avansa ipoteza că habitatele de la altitudine mare situate pe substrat calcaros reprezintă
medii favorabile pentru C. glareolus, în care acesta atinge densităţi mai ridicate comparativ cu
cele situate pe substrat silicios. O explicaţie posibilă este că fiind o specie care se hrăneşte
preponderent cu părţile verzi ale plantelor, abundenţa şi diversitatea mai ridicată a covorului
vegetal de pe calcare este un factor favorizant al dezvoltării numerice a populaţiilor sale.
În anii de declin se înregistrează în tufărişurile subalpine un număr mic de capturi, mai
ales de S. araneus. Stâncăriile subalpine (Vf. Drăgşanu şi Scorota, Lacul Bucura) sunt
caracterizate de prezenţa lui Ch. nivalis, care însă, în mod surprinzător, nu a fost capturat la
Lacul Bucura. În anii de vârf A. flavicollis a fost de asemenea întâlnit, dar a fost mai puţin
abundent decât în jnepenişurile învecinate. În anii de declin net dominant este S. araneus.
Etajul alpin nu a fost investigat prin utilizarea capcanelor, ci numai prin observaţii
vizuale. El adăposteşte o faună de mamifere mici formată dintr-un număr mic de specii. Între ele
una se întâlneşte doar aici (Marmota marmota), unele sunt caracteristice pentru altitudini mari
(Ch. nivalis, P. subterraneus), în timp ce altele sunt euribionte (S. araneus, T. europaea). Ch.
nivalis populează etajul alpin până la cele mai mari altitudini, fiind observat sub Vârful Peleaga
(2508 m).
Zonele deschise, fără vegetaţie lemnoasă (pajişti secundare montane, pajişti subalpine,
poieni - Poiana Pelegii, Culmea Drăgşanu), nu prezintă o faună caracteristică de mamifere mici.
Aici a fost găsit un număr foarte mic de animale, aparţinând speciilor mai abundente din
habitelor învecinate (S. araneus, C. glareolus sau A. flavicollis, în funcţie de campanie).
Malurile râurilor reprezintă un habitat distinct, caracterizat prin prezenţa lui N. fodiens,
întâlnit de-a lungul majorităţii râurilor sau pâraielor montane din zone împădurite de la diferite
altitudini. El prezintă însă densităţi scăzute, fiind astfel doar rar capturat (Poiana Pelegii, Ch.
Buţii). N. anomalus este chiar mai rar, un singur exemplar fiind capturat în Cheile Buţii, în
pădurea de foioase, la aproximativ 60 m de mal. Din punct de vedere cantitativ se pot de
asemenea remarca o serie de caracteristici ale acestui tip de habitat. Abundenţa lui A. flavicollis
pe parcursul anilor de vârf este de obicei mai scăzută decât în pădurile învecinate, în timp ce în
anii de declin ea este mai mare, malurile râurilor reprezentând probabil o cale de recolonizare a
habitatelor de la altitudini mai mari. C. glareolus şi S. araneus nu par să prezinte preferinţe
pentru acest habitat, fiind capturate de-a lungul râurilor cu o frecvenţă mai scăzută decât în
pădurile învecinate.
Sub aspectul distibuţiei de altitudine a populaţiilor de mamifere mici putem distinge
câteva trăsături evidente. C. glareolus prezintă cea mai ridicată abundenţă la altitudini medii, în
pădurile de amestec şi molid, până la limita lor superioară. La altitudini mici, în pădurile
predominate de foioase, C. glareolus are abundenţe scăzute. În etajul subalpin el a fost absent în

cele mai multe staţii, fiind întâlnit doar sub Piatra Iorgovanului. A. flavicollis prezintă valori mai
ridicate ale abundenţei relative în staţiile de la altitudini joase. Abundenţe ridicate au fost
înregistrate şi în staţiile de la altitudini mari, din etajul subalpin, însă doar în cele care au fost
investigate în 2002. În zonele înalte A. flavicollis nu are o prezenţă constantă, fiind absent în anii
de declin. Alături de altitudine intervin însă şi alte elemente de natură geografică care
influenţează structura şi dinamica comunităţilor de mamifere mici din habitate similare.
Ponderea lui S. araneus în cadrul comunităţilor de mamifere mici depinde nu atât de altitudine,
cât de perioada în care sunt efectuate cercetările, valori ridicate înregistrându-se atât la altitudini
mici, în etajul montan mijlociu, cât şi mari, în molidişuri şi etajul subalpin. Toate aceste staţii au
fost investigate în septembrie 2003, anul de vârf al lui S. araneus. Se pare că această specie
prezintă o dinamică temporală accentuată, însă are o valenţă ecologică largă, populând diferite
tipuri de habitate la toate altitudinile, fapt confirmat, după cum am menţionat anterior, şi de
valoarea ridicată a frecvenţei.
Restul speciilor prezintă valori scăzute ale abundenţei relative, şi apar mai ales în acele
staţii care au fost cercetate pe parcursul mai multor campanii, la toate altitudinile. Ponderi mai
însemnate ale acestora au fost semnalate la altitudini mari, în etajul subalpin. Majoritatea
speciilor cu abundenţă scăzută nu par să manifeste vreo preferinţă pentru o anumită altitudine. S.
minutus şi M. agrestis au fost capturate cu intermitenţe la toate altitudinile, din Cheile Buţii până
pe Vf. Scorota, respectiv Piatra Iorgovanului. Gliridele au avut o frecvenţă foarte scăzută, astfel
încât nu se poate desprinde o concluzie privind repartiţia lor reală pe verticală. M. avellanarius a
fost capturat doar la Beci şi observat în Poiana Pelegii, iar M. glis în molidişul de limită, ambele
fiind observate vizual şi la Gura Zlata. În alte zone aceste specii au fost întâlnite la diferite
altitudini până la limita superioară a pădurii, astfel încât putem presupune că ele au o distribuţie
altitudinală continuă în întregul etaj montan, cu densităţi variabile, atât în timp cât şi în spaţiu,
depinzând în mare măsură şi de caracteristicile de vegetaţie ale habitatelor (prezenţa stratului
arbustiv şi a unei diversităţi vegetale ridicate). Tot în etajul montan, însă strict legat de cursurile
de apă, este prezent N. fodiens. Ch. nivalis este răspândit la altitudini mari, limita altitudinală
inferioară a distribuţiei sale în Munţii Retezat fiind reprezentată de pădurile de molid situate la
1400-1500 m. O dependenţă mai accentuată de altitudine pare să existe în cazul speciei S.
alpinus, întâlnită în toate cele trei staţii situate în subetajul pădurii de molid, la altitudini
apropiate. Acest fapt este însă valabil doar în Munţii Retezat, întrucât în celelalte zone montane
el a fost capturat mai jos, în subetajul pădurii de amestec, la 1200 m în bazinul Râului Şes şi la
900 m pe Valea Lotrioarei.
Dinamica multianuală a comunităţii de mamifere mici din Munţii Retezat, ilustrată în se
caracterizează prin fluctuaţii semnificative atât ale densităţii totale, cât şi ale abundenţelor
relative, în special în cazul speciilor comune. Indicele total de captură înregistrează variaţii
foarte ample, valorile extreme fiind până în prezent Ic = 1.75 în iunie 2007 şi Ic = 62.5 în
septembrie 2004.
Considerând abundenţa întregii comunităţi, se pot desprinde câteva trăsături ale
dinamicii sezoniere şi multianuale. În primul rând, în anii impari (2003, 2005, 2007) densitatea
comunităţilor de mamifere mici din Munţii Retezat a fost mai scăzută comparativ cu anii pari.
Această abundenţă scăzută apare în principal pe seama densităţii reduse a populaţiilor de A.
flavicollis, care în aceşti ani se întâlneşte exclusiv la altitudini mici (excepţie septembrie 2007,
când a fost întâlnit doar în Poiana Pelegii), cu abundenţe scăzute. Toamna A. flavicollis
migrează probabil la altitudini mai mici, iar în anii cu densităţi scăzute el nu mai revine, astfel
încât în anii de minim este absent (în 2003 şi 2005) la altitudini mari (începând cu pădurile de
amestec). Un argument în favoarea ipotezei migraţiei altitudinale a lui A. flavicollis o constituie
rezultatele capturilor de la Buta în anul 2004, când aceasta a fost prins în număr mare în iunie,
fără a fi regăsit în septembrie. El a fost de asemnea absent în septembrie 2006, atât la Buta cât şi
în aval, la Beci. Dintr-o cauză încă necunoscută, se pare că pe V. Buţii retragerea la altitudini
joase se face mai devreme decât pe valea mai nordică, a Lăpuşnicului. Recolonizarea se face dea
lungul râurilor. Astfel se poate explica faptul că pe malul Râului Mare A. flavicollis a fost

capturat în campaniile în care el a fost absent în amonte, dar nu a fost întâlnit în septembrie
2006, când a fost abundent la altitudini mai mari (1600 m - Poiana Pelegii). De asemenea, faptul
că în iunie 2005 el a fost capturat pe V. Jiului de Vest la Câmpuşel (1150 m), dar nu şi la aceeaşi
altitudine pe V. Lăpuşnicului (la Lunca Rotunda), poate fi explicat prin faptul că, deplasându-se
de-a lungul râului, pe V. Jiului el nu întâlneşte nici un obstacol, însă pe V. Râului Mare
deplasarea lui este oprită de Barajul de la Gura Apei. Mai mult decât atât, datorită captărilor din
zonă, sub baraj în cea mai mare parte a timpului Râul Mare practic nu mai există, el formânduse
în aval, din afluenţii de pe cei doi versanţi ai văii.
C. glareolus este o prezenţă constantă în Munţii Retezat, cel puţin în zona forestieră, atât
în timp cât şi în spaţiu, având amplitudini reduse ale fluctuaţiilor densităţii, care de asemenea au
o ciclicitate bianuală. Rezultatele obţinute pe Valea Lotrioarei ne permit să afirmîm că aceste
variaţii sunt rezultatul dinamicii ciclice a populaţiilor şi nu sunt doar efect de probă.
În cazul speciei S. araneus modelul dinamicii multianuale nu este foarte clar, dar nu pare
a fi corelat în vreun fel cu al celorlalte două specii comune (A. flavicollis şi C. glareolus). În
2000 şi 2002 pare a fi aproape absent, densitatea sa creşte semnificativ în 2003, continuă să
crească în 2004, după care înregistrează un oarecare declin în 2005 şi se menţine la aproximativ
aceeaşi valoare în 2006. În vara anului 2007 este absent, după care revine, având însă abundenţă
scăzută. Aceste fluctuaţii par a fi parte dintr-un ciclu mai lung, de câţiva ani (cel puţin 4). Un şir
mai lung de date va putea stabili dacă dinamica acestei specii în zonele montane are într-adevăr
un caracter ciclic sau este aciclică. Diferenţa faţă de modelele dinamicii speciilor anterior
amintite poate fi explicată prin regimul diferit de hrană al acestora. În timp ce rozătoarele
consumă preponderent vegetale, S. araneus consumă exclusiv hrană de natură animală, a cărei
disponibilitate variază după un model mai complex decât a hranei vegetale, fiind influenţată de
mai mulţi factori. Evidentă este însă dinamica sezonieră a populaţiilor de S. araneus. La
începutul verii densităţile sale sunt scăzute, în sezonul cald având loc o creştere semnificativă a
abundenţei sale, astfel încât toamna înregistrează valori ridicate ale abundenţei relative. Această
dezvoltare numerică în timpul sezonului cald se observă la nivelul întregii comunităţi, dar este
mult mai accentuată în anii pari. Astfel, în anul 2004 valoarea indicelui de captură a crescut din
iunie până în septembrie de aproximativ 6 ori (de la Ic = 11.47 la Ic = 62.5), pe când în 2005
creşterea a fost nesemnificativă (de la Ic = 7.64 la Ic = 9.01).
Celelalte specii prezintă densităţi scăzute, în perioada 2000-2007 abundenţa lor relativă
maximă a fost înregistrată în septembrie 2003, un an de declin semnificativ al rozătoarelor
dominante. Sub aspect cantitativ însă, valorile indicilor de captură au fost mai mari în toamna
următoare, din 2004. Dinamica acestor specii nu pare să prezinte o amplitudine largă. Absenţa
lor în anumiţi ani sau în anumite habitate favorabile se datorează densităţii lor scăzute care face
capturarea lor un eveniment stochastic. Se pot avansa însă unele ipoteze privind dinamica uneia
dintre aceste specii, şi anume S. alpinus. Ea a fost prima dată capturată pe parcursul acestui
studiu în anul 2003 (două exemplare la Buta), când, aşa cum s-a menţionat anterior, rozătoarele
(şi mai ales A. flavicollis) au înregistrat un semnificativ regres numeric. În acelaşi an, între
august şi noiembrie, S. alpinus a fost capturat în mai multe zone montane - Munţii Ţarcu,
Godeanu, Retezat, Lotru (Murariu şi Benedek, 2005), acestea fiind primele semnalări ale speciei
începând din 2000. Anul următor, 2004, după un declin în primăvară (care a cauzat absenţa sa
între animalele capturate în iunie) şi-a revenit în timpul verii, fiind capturat în toate cele trei
staţii situate în zona păduriilor de molid (Buta, Campare Drăgşanu şi Poiana Pelegii). În 2004 S.
alpinus a fost capturat în Munţii Retezat şi de Sike şi Gubányi (2003-2004), precum şi în Munţii
Făgăraş (Murariu şi Benedek, 2005). În 2005 el nu a mai fost găsit, deşi densităţile
populaţionale ale rozătoarelor au fost din nou foarte scăzute. Aceste fapte duc la concluzia că
dezvoltarea numerică a populaţiilor de S. alpinus poate să aibă loc doar în absenţa presiunii
competiţionale exercitată de speciile de rozătoare, şi mai ales A. flavicollis (între speciile S.
alpinus şi S. araneus nu pare să existe o relaţie de concurenţă). Dar chiar şi dacă presiunea
competiţională se menţine la valori scăzute, densitatea populaţională a speciei S. alpinus scade

după o anumită perioadă, posibil (şi) datorită condiţiilor climatice nefavorabile (vara anului
2005 a fost extrem de ploioasă, cu temperaturi relativ scăzute).
Trăsăturile stucturii şi dinamicii comunităţilor de mamifere mici nu au un caracter
localizat, ele fiind observate şi în alte zone montane, şi anume bazinul Râului Şes şi Munţii
Lotrului (Valea Lotrioarei).
6. 2. Analiza comunităţilor de mamifere mici din Munţii Lotrului
Începând din octombrie 2000 am întreprins pe Valea Lotrioarei, la Baza Didactică a
Catedrei de Ecologie şi Protecţia Mediului, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, un studiu
intensiv privind structura şi dinamica sezonieră şi multianuală a comunităţii de mamifere mici,
utilizând metoda captură-marcare-recaptură. Pentru studiul extensiv, urmărind distibuţia pe
verticală a speciilor de mamifere mici, am stabilit alte 7 staţii de-a lungul Văii Lotrioara, la
diferite altitudini şi una pe Valea Căprăreţ. Pe parcursul investigaţiilor au fost capturate în aria
menţionată 11 specii (5 insectivore şi 6 rozătoare).
Comunitatea de mamifere mici din Munţii Lotrului se caracterizează printr-o diversitate
specifică ridicată dar şi o structură neechilibrată, dominată de două specii de rozătoare, A.
flavicollis şi C. glareolus, restul speciilor având ponderi reduse. A. flavicollis a fost specia cea
mai abundentă, reprezentând mai mult de jumătate din indivizii capturaţi (52.8%). Acest procent
este mai mic decât în Munţii Retezat întrucât altitudinea medie la care s-au întreprins cercetările
este mai scăzută şi A. flavicollis a fost o prezenţă constantă de-a lungul anilor. C. glareolus
(35.3%) are aceeşi pondere în ambele masive, deşi această specie prezintă abundenţe mai
ridicate în pădurile de la altitudini mari. Explicaţia este că pe Valea Lotrioarei au fost întreprinse
campanii de teren şi iarna, când C. glareolus este în continuare prezent, spre deosebire de A.
flavicollis care nu este capturat. Dintre speciile cu ponderi scăzute Ch. nivalis (3.4%), deşi este o
specie caracteristică pentru zonele înalte şi stâncoase, este o prezenţă constantă la Baza
Didactică în sezonul rece, fără a fi capturat în alte staţii. A. agrarius (2.9%), specie higrofilă de
altitudini joase, se întâlneşte în sectorul inferior al văilor Lotrioara şi Căprăreţ, pe malul râurilor.
Punctul cel mai înalt în care a fost capturat este Baza Didactică (în două campanii). În aval însă
este o prezenţă comună atât în sezonul cald cât şi iarna, deşi nu atinge abundenţe ridicate ca în
zonele de câmpie. Insectivorele sunt foarte slab reprezentate în aria investigată. Cea mai mare
pondere a fost înregistrată pentru S. araneus - 1.7%, valoare semnificativ mai scăzută decât în
oricare altă arie montană studiată. Întrucât au fost cercetate staţii situate la diferite altitudini şi
diverse tipuri de habitat, putem afirma că în Munţii Lotrului S. araneus prezintă o densitate
populaţională mai scăzută decât în restul masivelor investigate, indiferent de altitudinea
acestora. Restul speciilor de insectivore au ponderi şi mai scăzute, sub 1%, însă au fost întâlnite
toate speciile genurilor Sorex şi Neomys prezente în România. Dintre pârşi şi în acest masiv au
fost capturaţi doar M. glis (1.5%) şi M. avellanarius (0.4%), acesta din urmă doar la Baza
Didactică.
Frecvenţele de captură ale speciilor sunt corelate cu abundenţele relative. Însă în cazul
celor două specii dominante, A. flavicollis şi C. glareolus, deşi abundenţele lor sunt semnificativ
diferite, frecvenţele sunt similare (67 respectiv 63.7). Acest fapt confirmă afirmaţia că C.
glareolus prezintă fluctuaţii numerice mult mai scăzute comparativ cu A. flavicollis, atât în timp
cât şi în spaţiu.
Structura comunităţii de mamifere de la Baza Didactică Valea Lotrioarei, aşa cum apare
ea pe baza rezultatelor capturilor din perioada 2000-2008, este foarte diversă. Au fost capturate
10 specii, efect al numărului mare de campanii întreprinse în această staţie. Comunitatea este
dominată în măsură egală de cele două specii de rozătoate A. flavicollis (43.5%) şi C. glareolus
(44.7%). Ponderea ridicată a celei din urmă se datorează faptului că, spre deosebire de alte staţii
din zonele montane (cu excepţia Cantonului părăsit), aici au fost întreprinse investigaţii şi în
sezonul rece, când C. glareolus predomină, echilibrând astfel structura totală a comunităţii. O
pondere importantă în cadrul comunităţii o are Ch. nivalis, care constituie o prezenţă constantă,

deşi nu foarte abundentă, în sezonul rece. Insectivorele au, la fel ca în celelate staţii investigate
în acest masiv, densităţi scăzute. Între ele mai numeros este S. araneus, cu o pondere de 2.1%,
urmat de S. minutus (1.2%). S. alpinus şi N. fodiens au fost capturate o singură dată (0.2%).
Pentru A. agrarius acesta constituie cel mai înalt punct în care a fost întâlnit pe parcursul
întregului studiu. Fiind la limita superioară a distribuţiei altitudinale, densitatea sa este scăzută
(reprezentând doar 0.7% din indivizii capturaţi) iar prezenţa este probabil discontinuă în timp,
limitată la perioadele de dezvoltare numerică. Pârşii sunt reprezentaţi de cele mai comune două
specii, M. glis (1.4%) şi M. avellanarius (0.7%).
C. glareolus este întâlnit constant de-a lungul anului, însă prezintă fluctuaţii mari ale
abundenţei de la un an la altul. Astfel, similar cu alte staţii, abundenţa maximă a fost înregistrată
în anul 2004, iar în 2005 nu a fost capturat deloc, probabil datorită densităţii foarte scăzute,
aceeaşi situaţie fiind semnalată şi în 2003. De asemenea, în anul 2006 densitatea speciei a fost
foarte scăzută, ea nefiind capturată decât în iulie. Sub aspectul dinamicii sezoniere interesant
este faptul că după o abundenţă mai scăzută în timpul iernii, datorată probabil mobilităţii mai
scăzute a animalelor, are loc la începutul primăverii (februarie-martie) o creşterii a valorii
indicelui de captură, urmată în aprilie-mai de o scădere a acesteia. Dacă este un an favorabil
dezvoltării numerice a populaţiei de C. glareolus, va urma o nouă creştere a abundenţei, dacă
este un an de regres, abundenţa se va menţine scăzută, valorile indicelui de captură fiind mici
sau chiar nule.
A. flavicollis manifestă caracteristici şi mai distincte ale dinamicii în acest habitat. În
primul rând, prezenţa lui este discontinuă, fiind limitată la sezonul cald (excepţie a făcut iarna
2007-2008, când a fost capturat atât în decembrie cât şi în februarie). Însă momentul apariţiei şi
al dispariţiei sale de pe Pârâul Cailor variază de la un an la altul. Astfel, în anul 2000 el a fost
prezent până în noiembrie, pe când în 2001 el nu a mai fost capturat începând din septembrie.
De asemenea, în 2001 a fost întâlnit din mai, iar în anul următor deja în martie.
Dinamica multianuală a lui A. flavicollis se caracterizează prin fluctuaţii numerice
importante de la un an la altul. Pe parcursul studiului, anii de vârf au fost 2002 şi 2004, ceea ce
este în concordanţă cu rezultatele din Munţii Retezat, sugerând existenţa unui model al
dinamicii la o scară mai mare. Se observă o corelaţie între abundenţa speciei într-un anumit an şi
durata perioadei în care este întâlnit în zonă. Trebuie menţionat însă că în cabană unele
exemplare rămân şi peste iarnă (beneficiind de adăpost şi sursă de hrană) şi chiar se reproduc.
Astfel, la începutul lui martie 2007 a fost găsită o femelă cu patru pui în vârstă de câteva zile.
Dintre celelalte specii se remarcă Ch. nivalis, prezent în zonă în sezonul rece, începând
din octombrie-noiembrie până în martie-aprilie. Această specie, şi mai ales femelele, se
caracterizează printr-un grad ridicat de fidelitate pentru teritoriul lor şi o mobilitate redusă,
exemplarele fiind recapturate cel mai adesea în aceeaşi capcană.
Dinamica lunară a indicelui de abundenţă relativă a comunităţii de mamifere mici de la
Baza Didactică Valea Lotrioarei relevă faptul că cele două specii dominante de rozătoare, C.
glareolus şi A. flavicollis nu sunt codominante, fiecare fiind mai abundentă într-un anumit
sezon. C. glareolus este dominant în sezonul rece, când poate atinge 100% din exemplarele
capturate, iar A. flavicollis atinge cea mai ridicată abundenţă relativă în timpul verii, fiind în
general absent iarna. Această înlocuire sezonieră între speciile dominante, împreună cu
rezultatele capturilor din decembrie 2000 din staţia de la Cantonul părăsit, situată în aval,
sugerează ipoteza migraţiei altitudinale a lui A. flavicollis, care după sezonul de reproducere se
retrage de-a lungul văii la altitudini mai joase. Prezenţa lui Ch. nivalis, specie caracteristică
pentru zonele stâncoase din etajul alpin şi subalpin, în staţia de la Baza Didactică, la o altitudine
de 850 m, exclusiv în sezonul rece, indică posibilitatea migraţiei pe verticală şi la această specie.
Dinamica structurii pe vârste la cele două populaţii de rozătoare dominante este ilustrată
pentru aceeaşi perioadă, confirmând succesiunea lor.
În zona investigată prezenţa juvenililor de C. glareolus este limitată la septembrie, care
reprezintă, conform datelor din literatură (Popescu şi Murariu, 2001), sfârşitul perioadei de
reproducere. Absenţa puilor şi juvenililor la începutul verii, când reproducerea lor atinge punctul

de intensitate maximă, sugerează posibilitatea ca, cel puţin în anumiţi ani majoritatea indivizilor
să migreze în sezonul cald şi să se reproducă în alte zone, probabil în sus pe versanţi,
perpendicular pe vale. Nu toţi indivizii întreprind aceste migraţii, unii dintre ei rămân în acelaşi
loc pe durata întregului an. Un argument în favoarea acestei afirmaţii o constituie faptul că în
iunie şi iulie majoritatea indivizilor sunt recapturi.
Prezenţa juvenililor de A. flavicollis la Baza Didactică la o lună după apariţia lor
(indiferent când are loc - mai în 2001, martie în 2002) certifică faptul că specia se reproduce aici
în timpul verii. Comparând cele două grafice, se observă o separare netă între perioadele de
reproducere ale speciilor dominante. În perioada amintită în zona cercetată nu există nici o
suprapunere a indivizilor tineri de C. glareolus şi A. flavicollis.
6. 3. Analiza comunităţilor de mamifere mici din Bazinul Râului Şes
În vara anului 2003 a fost întreprins un studiu coordonat de ICAS (Institutul pentru
Cercetări şi Amenajări Silvice) Simeria, asupra diversităţii unor grupe de plante şi animale din
zona forestieră a Bazinului Râului Şes. Studiul a urmărit să compare biodiversitatea diferitelor
tipuri de păduri (virgine, cvasi-virgine, naturale, plantaţii), pe baza datelor privind o serie de
grupuri taxonomice (plante ierboase şi arbori, amfibieni, reptile, păsări şi mamifere). Din păcate,
realitatea din teren a fost complet diferită de ceea ce a fost aşteptat. De exemplu, unele parcele
care, conform amenajamentului ar fi trebuit să fie virgine, fuseseră exploatate recent sau erau în
curs de exploatare. De aceea, obiectivele studiului au fost doar în parte atinse, fiind însă obţinute
alte date interesante, privind structura comunităţilor şi variaţiile ei în spaţiu şi în timp (întrucât
în anii 2004 şi 2005, unele habitate au fost din nou investigate).
Campaniile de teren s-au desfăşurat între 26 iunie - 2 iulie şi 5-25 august 2003, 3-6
septembrie 2004 şi 13-15 iunie 2005. Au fost capturate în total 71 exemplare, aparţinând la cinci
specii, două insectivore (S. araneus şi S. alpinus) şi trei rozătoare (M. avellanarius, C. glareolus
şi A. flavicollis). Alte două specii au fost observate în zona de studiu.
Valorile totale ale indicelui de captură înregistrate în vara anului 2003 în Bazinul Râului
Şes sunt corelate cu cele din Munţii Retezat şi Lotrului, indicâd un declin numeric al
populaţiilor de rozătoare în acel an în toate ariile montane investigate. De asemenea, comparativ
cu alte studii întreprinse în zone montane (Simionescu, 1968; Benedek şi col., 2004), nu se
constată o creştere semnificativă a abundenţei comunităţilor pe măsura scăderii altitudinii
Aceasta se datorează probabil faptului că la altitudini mai mici habitatele investigate au fost mai
mult sau mai puţin deranjate de activitatea umană, în timp ce la altitudini mai mari staţiile au
fost plasate în arii cu impact antropic scăzut. Astfel, două din cele trei habitate în care nu a fost
capturat nici un mamifer mic în anul 2003 sunt situate în etajul pădurii de amestec, iar cea mai
mică valoare a indicelui de captură a fost înregistrat tot aici.
În staţiile de la altitudini mici, situate în etajul pădurii de amestec, datorită numeroaselor
exploatări forestiere mai recente sau mai vechi, s-au înregistrat valori mici ale indicilor de
captură. Cea mai abundentă şi diversă comunitate de mamifere mici a fost întâlnită la confluenţa
cu pârâul Metania, unde au fost investigate trei habitate de pădure de amestec. Această staţie
este singura în care a fost capturat S. alpinus. În staţiile de la altitudini mai mari se observă o
scădere semnificativă a densităţilor populaţionale, în conformitate cu modelul observat în alte
regiuni montane. Aici factorul limitativ pentru comunităţile de mamifere mici este reprezentat
nu de impactul antropic, întrucât în nici una dintre ultimele trei staţii nu au fost observate urme
de exploatare, ci de caracteriticile habitatelor şi de altitudine. Aici elementul comun este C.
glareolus, prezent în toate staţiile, însă cu abundenţe scăzute.
În 2004 structura comunităţii de mamifere mici a suferit o modificare semnificativă. A.
flavicollis, complet absent în cadrul capturilor din 2003, a devenit specia dominantă,
reprezentând jumătate din animalele capturate, iar anul următor, 2005, a cunoscut un nou regres
al populaţiilor de mamifere mici.

Dacă modificările de habitat nu sunt semnificative, exploatările forestiere au asupra
mamiferelor mici un impact pe o perioadă relativ scurtă. Anul următor după încetarea
activităţilor de exploatare structura comunităţilor de mamifere se aseamănă cu cea din ariile
neperturbate. Acest fapt pare însă să fie valabil doar în anii cu densităţi ridicate ale speciilor de
mamifere mici. În anii de declin numeric al populaţiilor repartiţia animalelor pare să fie
influenţată de lucrările silvice mai vechi.
6.4. Analiza comunităţilor de mamifere mici din Parcul Natural
Apuseni
În vara şi toamna anului 2005 şi în toamna anului 2006 am întreprins o serie de
investigaţii în Munţii Bihor-Vlădeasa, pe teritoriul Parcului Natural Apuseni.
Pe perioada cercetărilor care au totalizat 654 capcane-nopţi în 2005 şi 344 în 2006, au
fost capturate 68 de mamifere mici, aparţinând la 8 specii (3 insectivore şi 5 rozătoare). În total
18 specii de mamifere mici sunt cunoscute până în prezent în Munţii Apuseni, dintre care pentru
trei nu există semnalări anterioare în literartură.
Structura specifică a comunităţilor de mamifere mici în anul 2005 este echilibrată şi
diversă. Au fost capturate în total 8 specii. Deşi aflat într-un an de regres numeric (în acest an
densităţi scăzute s-au înregistrat şi în alte zone montane), A. flavicollis este dominant,
reprezentând 31% din totalul indivizilor capturaţi. Comparativ cu Munţii Retezat în acelaşi an
abundenţa relativă a lui A. flavicollis în Parcul Natural Munţii Apuseni este mai ridicată, datorită
altitudinilor mai mici. Tot datorită altitudinii scăzute C. glareolus prezintă o abundenţă relativă
mai mică comparativ cu Munţii Retezat. Acest fapt, alături de capturarea lui doar în două staţii
din zona centrală, confirmă preferinţa speciei pentru pădurile situate la altitudine mare. S.
araneus reprezintă 13.05% din totalul exemplarelor, valoare relativ scăzută, considerând că
investigaţiile au fost întreprinse la sfârşitul verii şi toamna, când are loc o creştere a densităţilor
populaţionale la această specie.
Sub aspect cantitativ cea mai importantă trăsătură o constituie densitatea foarte scăzută a
populaţiilor. Această situaţie nu este limitată la această arie, declinul numeric al populaţiilor
dominante de mamifere mici fiind înregistrat, aşa cum am menţionat anterior, şi în alte zone
montane în anul 2005 (Munţii Retezat, Munţii Lotrului).
Anul următor, 2006, structura comunităţii de mamifere mici din P.N. Munţii Apuseni s-a
caracterizat prin creşterea semnificativă a ponderilor speciilor dominante de rozătoare. Această
creştere a fost mai accentuată în cazul lui A. flavicollis, valoarea fiind dublă faţă de cea din anul
precedent (62.2%). Creşterea abundenţei speciilor dominante de rozătoare s-a făcut în
detrimentul celorlalte specii. Astfel, ponderea lui S. araneus a scăzut la 4.44% iar a lui N.
fodiens la 2.22%. De asemenea, o parte dintre specii (S. minutus, M. avellanarius, M. agrestis)
nu au fost regăsite. Sub aspect cantitativ, în acest an comunitatea de mamifere mici din Munţii
Apuseni, la fel ca în alte zone montane, a înregistrat o creştere semnificativă.
6.5. Comunităţile de mamifere mici din zona Sighişoara-Agnita în
toamna anului 2003
În timpul campaniei desfăşurate între 29 august - 10 septembrie 2003, totalizând un efort
funcţional de captură de 418 capane-nopţi, am capturat 13 specii de mamifere mici (4
insectivore şi 9 rozătoare).
Marea varietate de habitate (atât naturale cât şi antropice) din zona Agnita-Sighişoara se
reflectă şi în structura comunităţilor de mamifere. Diversitatea specifică este mare iar ponderile
speciilor sunt relativ echilibrate. Genul Apodemus este cel mai abundent, iar dintre speciile sale
preponderent este A. flavicollis (26.47%), întrucât terenurile forestiere ocupă o importantă parte
a ariei investigate şi toate staţiile au fost stabilite în apropierea pădurilor. Influenţa puternică a

acestui tip de habitat în zonă este ilustrată şi de frecvenţa ridicată a speciei A. flavicollis,
identificată aproape în jumătate dintre habitatele investigate (42.1%).
Abundenţe ridicate au fost semnalate şi pentru A. agrarius (17.64%) şi A. sylvaticus
(14.7%).
Dintre insectivore S. araneus a fost cel mai numeros, reprezentând 12.5% din totalul
indivizilor capturaţi. El găseşte condiţii favorabile în habitatele cu vegetaţie bogată şi umiditate
suficientă. Mai mult decât atât, anul 2003 a fost un an de vârf pentru această specie, densităţi
ridicate înregistrându-se şi în alte zone, mai ales în munţi. Populaţiile sunt neuniform distribuite
între localităţi, majoritatea indivizilor (76.47%) fiind capturaţi în liziera pădurii de la Brădeni,
deşi a fost întâlnit în toate staţiile (frecvenţa fiind de 26.31%).
O abundenţă scăzută a fost înregistrată de M. arvalis (8.82%), deşi au fost studiate mai
multe habitate cu terenuri deschise. Acest rezultat se datorează în parte efectului de probă.
Întrucât studiul acestei zone a fost planificat în regim extensiv, urmărind investigarea a cât mai
multe habitate, capcanele au fost menţinute doar câte două nopţi în fiecare habitat, fără o
perioadă prealabilă de obişnuire. Această metodă este potrivită pentru speciile forestiere, care
sunt obişnuite cu schimbări bruşte intervenite în mediul lor şi intră în capcane imediat după
instalarea lor. Speciile care trăiesc în zone deschise (M. arvalis este una dintre cele mai tipice)
sunt reticente faţă de obiectele noi apărute în habitatul lor, evitându-le. Astfel, pentru a putea fi
capturate, capcanele trebuie lăsate o perioadă mai lungă în acelaşi loc, în mod ideal înainte de
perioada de captură ele sunt lăsate câteva zile cu momeală, deschise şi nearmate. Acest fapt a
fost confirmat şi de alţi cercetători. Robert Rose (in verbis) a obţinut acelaşi rezultat în cazul
speciei M. pennsylvanicus din statul Virginia - SUA. Un alt argument în favoarea acestei ipoteze
îl constituie frecvenţa ridicată a lui M. arvalis în zona investigată (36.84%), doar un pic mai
mică decât cea mai mare valoare înregistrată (pentru A. flavicollis).
C. glareolus, M. glis şi M. avellanarius sunt puternic legate de ariile împădurite. C.
glareolus, frecvent simpatric cu A. flavicollis, chiar mai abundent decât acesta în anumite
habitate montane, nu găseşte în pădurile joase condiţii de mediu favorabile, fapt relevat de
valoarea scăzută a abundenţei relative (3.67%). În ţinuturi de la altitudini mici C. glareolus este
larg răspândit în zone împădurite (frecvenţa înregistrată în aria de studiu fiind de 21.05%), dar
nu dezvoltă populaţii cu densităţi mari. M. glis este probabil mai abundent în pădurile din zonă
decât arată valoarea abundenţei relative (3.67%), dar este mai dificil de capturat cu capcane
plasate pe sol. Cerinţele sale faţă de condiţiile de habitat sunt mai ridicate decât ale altor specii
forestiere (frecvenţa - 10.52%). M. avellanarius este o specie frecventă în ariile împădurite din
zonă (21.05%), fiind capturat în majoritatea habitatelor cu vegetaţie lemnoasă sau din
vecinătatea lor (ca la Şaeş, în stufăriş).
Cele mai scăzute abundenţe sunt înregistrate de restul speciilor de insectivore: S.
minutus, C. leucodon şi N. fodiens, cu mai puţin de 2%.
6.6. Comunităţile de mamifere mici din Parcul Natural Cefa în
perioada septembrie 2005 - februarie 2008
Până în prezent au fost întreprinse în Parcul Natural Cefa 7 campanii sezoniere, între
2005-2008. Au fost capturaţi în total 162 indivizi, aparţinând la 8 specii: 3 de insectivore (S.
araneus, C. leucodon şi C. suaveolens) şi 5 de rozătoare (M. arvalis, A. agrarius, A. sylvaticus,
A. flavicollis şi M. musculus). Pentru alte 8 specii există dovezi ale prezenţei lor în zonă.
Considerând întreaga faună de mamifere mici din zona Pescăria Cefa - Pădurea Rădvani,
pe baza capturilor realizate în cele cinci campanii de teren, se constată dominanţa netă a speciei
A. agrarius, cu o valoare a abundenţei relative de 67.61%. Această specie, care prezintă un
accentuat caracter higrofil, găseşte condiţii favorabile în vecinătatea pescăriei Cefa, ce imprimă
habitatelor din zonă un grad ridicat de umiditate pe parcursul întregului an. Pădurea Rădvani are
o influenţă mai redusă asupra structurii comunităţii de mamifere mici din zonă comparativ cu
lacurile pescăriei şi canalele. Astfel, A. flavicollis, elementul caracteristic pădurii, reprezintă

doar 16.47% din totalul exemplarelor capturate. Comparată însă cu procentul reprezentat de A.
sylvaticus (3.4%), specia soră caracteristică pentru zone deschise, ponderea lui A. flavicollis în
cadrul comunităţii este însemnată, ceea ce arată rolul important pe care îl are pădurea în această
parte a Câmpiei Mersigului.
M. musculus are o pondere scăzută (1.7%) în cadrul comunităţii de mamifere mici din
zonă, fiind întâlnit numai în apropierea cantonului (pe malul canalului) şi în clădiri. Prezenţa sa
este legată de diferitele clădiri din apropierea pescăriei (şi de resursa trofică reprezentată de
hrana pentru peşti), în habitatele naturale el fiind înlocuit cu M. spicilegus. Cel mai mic procent,
de 0.56% (un singur individ capturat) a fost înregistrat pentru M. arvalis. Acestă specie de
microtide, caracteristică pentru pajişti, fâneţe şi terenuri nearate, ce poate atinge în habitate
favorabile, în anii de vârf, densităţi foarte mari, prezintă probabil în zonă o abundenţă mai
ridicată decât apare din spectrul capturilor, deşi sub nivelul densităţilor din alte zone. Un
argument în acest sens îl constituie ponderea mare (dar mai scăzută decât valorile din alte zone
sau citate în literatură) pe care o are acest rozător în cadrul dietei coloniei de Asio otus de lângă
han.
Insectivorele au o pondere mai redusă în cadrul comunităţii de mamifere mici din zona
Cefa. O abundenţă mai ridicată a fost înregistrată pentru C. leucodon, reprezentând 6.25% din
animalele capturate. A fost întâlnit în mai multe habitate, fără a părea să aibă preferinţă pentru
vreunul dintre ele. Interesant este însă faptul că în campanii diferite a fost întâlnit în habitate
diferite. Astfel, în septembrie 2005, cele 5 exemplare au fost capturate numai la lizieră, în
februarie 2006, 3 indivizi la lizieră şi 2 în pădure, iar în septembrie 2006 cei 2 indivizi au fost
întâlniţi pe malul canalului. C. suaveolens a fost capturat numai în prima campanie, în
septembrie 2005, având o abundenţă relativă scăzută, de 1.23%. S. araneus (2.84%), a fost
întâlnit toamna, atât în 2005 cât şi în 2006 la liziera pădurii, iar în februarie 2008 în tufărişuri.
Urmărind dinamica comunităţilor de mamifere mici din zona Pădurii Rădvani - Cefa în
întreaga perioadă de studiu, septembrie 2005 - februarie 2008, sub aspect calitativ se constată o
sărăcire constantă a acesteia, un număr mai mare de specii fiind capturate toamna, datorită
creşterii densităţilor populaţionale ca urmare a reproducerii din timpul verii. Rezultatele din
ultima campanie, în februarie 2008, sugerează că urmează o redresare a diversităţii specifice.
Sub aspect cantitativ dinamica sezonieră a comunităţii de la Cefa se caracterizează prin variaţii
semnificative, valorile indicelui de captură fiind mai mari toamna-iarna şi minime la începutul
verii, indicând un sezon târziu de reproducere, cel puţin în cazul speciei dominante, A. agrarius.
Caracterizând dinamica de la un an la altul putem spune că a avut loc o scădere a abundenţei
comunităţii în ultima perioadă a studiului, în special pe baza scăderii densităţii populaţionale la
A. agrarius.
6.7. Comunităţile de mamifere mici de la Ozun în perioada noiembrie
2005 - noiembrie 2006
Până în prezent sunt cunoscute din judeţul Covasna 23 specii de mamifere mici. Între
ele, S. citellus se găseşte numai în depozitele fosile. 15 specii au fost semnalate de la Malnaş
Băi, 11 au fost identificate în ingluviile de Asio otus din zonele Mestecănişul de la Reci şi
Sfântu Gheorghe, 7 au fost capturate la Ozun între noiembrie 2005 şi noiembrie 2006, şi 4 au
fost observate în ultimii ani în localitate. Semne ale prezenţei în zonă au fost identificate pentru
alte două specii.
Comunitatea de mamifere mici din împrejurimile localităţii Ozun este net dominată de
specia A. agrarius. În cele trei campanii între noiembrie 2005 - noiembrie 2006 ea a reprezentat
mai mult de trei sferturi (77.05%) din animalele capturate. Prezenţa ei în toate habitatele
investigate indică o umiditate ridicată a acestora pe percursul întregului an, ilustrând rolul
important pe care îl are Râul Negru în edificarea comunităţilor de mamifere mici din habitatele
situate în vecinătatea sa. A. flavicollis are o abundenţă mult mai scăzută (13.11%), fiind întâlnit
în zăvoiul de sălcii de pe malul Râului Negru şi în tufărişurile din cimitir, habitate care însă nu

întrunesc condiţiile optime pentru această specie. Interesantă este însă abundenţa şi mai scăzută
a speciei A. sylvaticus, ce a reprezentat doar 3.28% din indivizii capturaţi, deşi zona investigată
este dominată de terenuri deschise şi diferite culturi agricole, habitate favorabile pentru această
specie. Acelaşi procent scăzut a fost înregistrat şi pentru o altă specie de habitate deschise, şi
anume M. arvalis. În cazul acestei specii însă rezultatul este parţial subiectiv, fiind datorat
numărului mic de nopţi (două) din fiecare campanie, întrucât, după cum am menţionat anterior,
M. arvalis evită obiectele noi din mediu, fiind capturat numai după o anumită perioadă de
acomodare. Restul speciilor, M. minutus şi M. spicilegus au fost capturate în cimitir. Ele au cea
mai scăzută valoare a abundenţei, 1.64%, fiind capturat câte un singur exemplar.
Considerând toate habitatele investigate, dinamica sezonieră a comunităţii de mamifere
mici din localitatea Ozun are o amplitudine mai mare comparativ cu dinamica anuală. Primăvara
are loc o reducere semnificativă a abundenţei comunităţii păstrându-se însă, în ansamblu, o
valoare ridicată a diversităţii specifice (4 specii capturate în martie comparativ cu 5 în
noiembrie), remarcându-se apariţia unei specii noi, A. sylvaticus, capturată numai în această
campanie. În cazul celorlalte trei specii are loc o scădere a abundenţei, cea mai accentuată la A.
agrarius. Toamna are loc o redresare numerică a comunităţii de mamifere mici, deşi la o valoare
mai mică a indicelui de captură comparativ cu anul precedent, dar şi o reducere a numărului de
specii, fiind capturate numai A. agrarius şi A. flavicollis. Aceasta înseamnă că în cazul celorlalte
specii densitatea se menţine scăzută şi în toamna anului 2007.
6. 8. Analiza comunităţilor de mamifere mici din Depresiunea Sibiu
Până în prezent au fost identificate în Depresiunea Sibiu 28 de specii de mamifere mici
(exclusiv C. russula) dintre care 25 au fost menţionate deja în secolul XIX de către Bielz, 17 se
găsesc în colecţiile Muzeului de Istorie Naturală din Sibiu şi pentru 18 specii au fost obţinute în
ultimii ani date asupra prezenţei lor (10 au fost capturate cu ajutorul capcanelor tip cutie, 5 au
fost văzute, 8 au fost identificate în ingluviile provenind de la indivizi de A. otus din Cimitirul
Municipal şi Cimitirul Eroilor de pe Dealul Dăii şi 6 în ingluvii de Strix aluco din Parcul "Sub
Arini" din Sibiu), patru fiind menţionate prima oară în zonă. Dintre acestea, C. suaveolens şi A.
flavicollis au fost probabil confundate de Bielz cu C. russula şi A. sylvaticus.
Speciile dominante în cadrul comunităţilor de mamifere mici din Depresiunea Sibiu, aşa
cum rezultă din analiza datelor din habitatele investigate, sunt cele două muride din genul
Apodemus, şi anume A. flavicollis şi A. agrarius, între acestea abundenţa cea mai ridicată
înregistrând-o prima. Acest rezultat nu caracterizează însă întreaga depresiune, staţiile alese
fiind situate preponderent în sau lângă zone împădurite, excepţie făcând Troiţa de la Şopa şi
Dealul Dăii. Prin urmare se poate afirma că în Depresiunea Sibiu A. flavicollis predomină în
cadrul comunităţilor de mamifere mici din habitatele forestiere sau situate în vecinătatea
pădurilor, abundenţa acestuia scăzând în habitatele cu tufărişuri, în timp ce în terenurile deschise
înregistrează abundenţe foarte scăzute sau chiar lipseşte. A doua specie, A. agrarius, este de
asemenea bine reprezentată în depresiune, constituind 16.38% din comunităţile investigate, fiind
caracteristică pentru habitatele cu umiditate ridicată, în care poate atinge o abundenţă relativă de
100%. M. arvalis a fost capturat doar într-o proporţie de 13.36%, în terenurile deschise situate la
distanţe mari de păduri, adică tocmai în acele habitate în care A. flavicollis este absent sau foarte
slab reprezentat. Această valoare este însă mult subestimată pentru depresiune în ansamblu,
deoarece ponderea habitatelor deschise în aria de interes este mai mare decât cea din staţiile
investigate, acestea nefiind alese după modelul stratificat randomizat. Acelaşi lucru este valabil
şi în cazul speciei M. spicilegus, caracteristică pentru terenurile agricole, fiind însă investigată o
singură cultură de porumb. Restul rozătoarelor au o pondere de sub 1% în cadrul comunităţii, şi
fiind vorba despre două rozătoare silvicole (C. glareolus şi M. avellanarius) şi un murid
antropofil (M. musculus). Investigaţiile viitoare din alte terenuri deschise sau culturi agricole nu
vor evidenţia o abundenţă mai ridicată a celor două specii de pădure, fiind chiar posibil ca în
fapt ponderea lor să fie şi mai redusă.

7. Analiza dimensiunii de habitat a nişelor ecologice la speciile de
mamifere mici din Transilvania
Habitatele investigate pe parcursul acestui studiu au fost grupate în categorii şi
subcategorii, în vederea analizării dimensiunii de habitat a nişelor ecologice ale speciilor de
mamifere mici capturate. În delimitarea categoriilor s-a ţinut cont de tipul major de vegetaţie
(păduri, tufărişuri, pajişti etc), de altitudine, iar în cadrul pădurilor, şi de compoziţia arboretului.
Pentru a ilustra preferinţele speciilor de mamifere mici capturate pe parcursul studiului
am utilizat frecvenţele lor de apariţie în categoriile de habitat în care au fost întâlnite, în raport
cu numărul de habitate investigate din fiecare categorie. În cazul habitatelor investigate în cadrul
mai multor campanii au fost considerate rezultatele cumulate ale capturilor.
C. glareolus manifestă o preferinţă evidentă pentru pădurile de la altitudini mari, unde
prezintă cele mai ridicate frecvenţe. A. flavicollis are cea mai ridicată ocurenţă, fiind întâlnită în
toate categoriile de habitate cu excepţia tăieturilor din zonele joase, această categorie fiind însă
reprezentată de un singur caz. Ca şi C. glareolus, el manifestă o preferinţă pentru habitatele cu
vegetaţie lemnoasă - păduri, tufărişuri, liziere, însă, în ceea ce priveşte altitudinea, A. flavicollis
are o frecvenţă mai ridicată în pădurile de foioase, de la altitudini joase. În zonele montane o
frecvenţă ridicată este înregistrată de A. flavicollis pe malul apelor, valoarea fiind mai mare
decât în pădurile învecinate şi pe malul apelor din zonele joase. Acest fapt pare să confirme
importanţa cursurilor de apă în dinamica spaţială şi temporală a populaţiilor de A. flavicollis din
zonele de munte, în migraţia sa altitudinală. În cazul insectivorului S. araneus preferinţele faţă
de categoriile de habitat sunt similare cu cele ale rozătorului C. glareolus manifestând preferinţe
similare cu C. glareolus, cele mai ridicate frecvenţe fiind calculate tot pentru pădurile din zonele
de munte, valorile fiind însă mult mai scăzute. Repartiţia speciei A. agrarius pe categorii de
habitate indică preferinţele acestei specii pentru culturile agricole şi habitatele umede de la
altitudini joase. La munte A. agrarius urcă de-a lungul râurilor numai în sectorul inferior.
Considerând preferinţele lor faţă de categoriile de habitat, speciile de mamifere mici se
grupează în trei categorii, cu o structură uşor diferită în funcţie de metoda prin care se realizează
analiza, însă cu acelaşi nucleu de specii în fiecare. Grupul speciilor care populează păduri şi alte
habitate cu vegetaţie lemnoasă reuneşte cele mai comune mamifere mici din zonele investigate,
şi anume A. flavicollis, C. glareolus şi S. araneus, cele două specii de pârşi capturate şi câteva
specii cu abundenţe mai scăzute, între care Sorex alpinus şi Pitymys subterraneus prezintă o
similitudine ridicată, ambele fiind întâlnite în pădurile de amestec şi molid. Mamiferele mici
care populează terenuri deschise în zonele de câmpie (Microtus arvalis, Mus spicilegus,
Micromys minutus, Apodemus uralensis, A. sylvaticus) alcătuiesc nucleul central al celui de al
doilea grup. Grupul speciilor cu trăsături intermediare are o structură mai variabilă, incluzând
Mus musculus şi Crocidura spp.
În ariile studiate cea mai largă toleranţă faţă de tipul de habitat, exprimată prin ponderea
categoriilor de habitat în care a fost întâlnită, este manifestată de A. flavicollis, iar A. agrarius,
specie caracteristică pentru zonele joase, se situează pe al doilea loc. Deşi a fost capturat un
număr relativ mic de exemplare, S. araneus a fost întâlnit într-un număr mare de tipuri de
habitate ceea ce indică faptul că acest insectivor are un caracter puternic euribiont, având o
răspândire largă, fără să atingă însă densităţi mari. Dimpotrivă, C. glareolus, dominant sau
codominant în cadrul celor mai multe comunităţi de mamifere mici din masivele montane, a fost
întâlnit în mai puţine categorii cercetate, indicând o selectivitate mai ridicată a acestuia faţă de
habitat.

Pe baza comunităţilor de mamifere mici pe care le adăpostesc, categoriile de habitat
investigate se grupează în principal pe altitudine, formând două grupuri distincte. Unul cuprinde
habitatele din zonele de munte: pădurile, lizierele, malurile, tufărişurile, dar şi clădirile, întrucât
majoritatea dintre ele au fost plasate în etajul montan. Zăvoaiele din zonele de câmpie sunt de
asemenea incluse în acest grup, datorită umidităţii constant ridicate a acestor habitate, care
permite supravieţuirea unor specii primar montane care lipsesc în majoritatea zonelor joase.
Restul habitatelor de câmpie sunt grupate împreună. Pajiştile montane reprezintă o categorie
distinctă de habitat, în aceasta fiind întâlnit doar A. flavicollis.
Considerând indicele FT Smith, care ia în calcul atât preferinţele speciilor cât şi oferta de
habitat, situaţia se prezintă diferit. Cea mai generalistă specie în ariile investigate pare a fi A.
flavicollis (0.98) fiind apropiată de valoarea maximă. Speciile de cîmpie par a avea nişe mai
înguste decât cele de munte, dar acest rezultat se datorează în parte numărului mai redus de
categorii de habitat investigate la altitudini mici. Speciile specializate nu sunt comune în cadrul
acestui grup. De obicei valoarea scăzută a indicelui FT Smith (M. minutus, N. anomalus, A.
uralensis, C. suaveolens), este rezultatul densităţii scăzute mai degrabă decât al preferinţelor lor.
În cazul genului Mus nişele sunt înguste. M. musculus este întâlnit doar în aşezările umane şi
dintre habitatele naturale, pe malul râurilor. M. spicilegus populează culturi şi terenurile
deschise învecinate. În zonele de munte ca specialişti au fost identificaţi S. alpinus şi P.
subterraneus, deşi ultimul este menţionat din literatură şi din zone mai joase. Noi am identificat
această specie în ingluviile de Strix aluco din Parcul Sub Arini din Sibiu, la 450 m altitudine.
8. Analiza seriilor de timp ale valorilor indicilor de captură pentru
comunitatea de mamifere mici de la Baza Didactică Valea
Lotrioarei (Munţii Lotrului) şi corelaţia cu parametrii climatici
Pentru evaluarea dinamicii populaţiilor şi a comunităţii de mamifere mici am ales seria
de date de la Baza Didactică Valea Lotrioarei (Munţii Lotrului), mai precis informaţiile obţinute
de-a lungul anilor prin reţeaua de capcane instalate la Pârâul Cailor. Alegerea acesteia se explică
prin faptul că este cea mai lungă şi mai densă serie de timp.
Adecvat datelor mamalogice de care dispunem din locaţia specificată (43 de probe în
sensul instalării şi verificării capcanelor), începând cu noimebrie 2000 şi până în luna martie
2008, am ales analiza tendinţelor şi periodicităţii pe valori medii sezoniere, calculând media
valorilor indicelui standardizat de captură pe cele 4 sezoane (iarna: decembrie-februarie;
primăvara: martie - mai; vara: iunie - august şi toamna: septembrie - noiembrie). Datele
climatologice au fost analizate separat la nivel sezonier şi anual, servind ca bază pentru
compararea parametrilor ecologici. Pentru analiza dinamicii seriale a comunităţii de mamifere
mici am ales sumele valorilor indicilor standardizaţi de captură pentru întreaga comunitate,
precum şi separat a celor două specii mai abundente, care edifică structura comunităţii în
proporţiile cele mai mari, şi anume C. glareolus precum şi A. flavicollis.
8.1. Analiza seriilor de timp ale datelor climatice pentru perioada de
referinţă
Periodogramele din pentru valorile termice sezoniere şi pentru valorile precipitaţiilor
obţinute prin analiza spectrală Fourier indică o ciclicitate evidentă a ambilor parametri climatici,
de 4 sezoane fiecare ciclu. Spre deosebire de temperatură, caracterizată exclusiv de această
definire a periodicităţii, la precipitaţii modelul este mai puţin evident, implicând şi cicluri
secundare, dintre care mai bine exprimat este cel de 12 sezoane. Pentru fiecare etapă se
înregistrează o corelaţie puternică şi pozitivă sezonieră, comparabilă ca dimensiune dar negativă
cu câte două sezoane decalate înainte şi după cel de referinţă. Temperatura este nesemnificativ
corelată cu precipitaţiile din sezonul imediat următor sau cel precedent. De asemenea sezoanele

de acelaşi tip sunt direct corelate în exprimare cu anul precedent şi - respectiv - cel următor. Atât
în cazul temperaturii cât şi al precipitaţiilor se constată absenţa unei tendinţe raportate la scara
studiului.
8.2. Analiza seriilor de timp ale abundenţei mamiferelor mici de la
Pârâul Cailor pe baza valorilor sezoniere ale indicelui de captură
Seria de timp pentru specia C. glareolus indică existenţa a cel puţin un pic principal,
mărginit la distanţă de cca. 2 ani, în fiecare sens, de câte un alt pic secundar (valoare maximă
secundară, locală), sugerând o ciclicitate primară de 4 ani, în cadrul căreia este intercalată (la
plus şi minus 2 ani) una secundară, caracterizată prin fluctuaţii populaţionale mai estompate ca
expresie numerică. Pantele marginale (evidente şi abrupte) ale graficului care delimitează - până
în prezent - totodată şi intervalul de timp în cadrul căruia s-a realizat această lucrare, sugerează
existenţa unui maxim major care a precedat şi - probabil - unul care va urma, posibil chiar în
acest an (fapt care va putea fi verificat în curând). Este posibil ca dinamica populaţională a
acestei specii, în aria de investigaţie, să se realizeze după un model temporal de tipul ciclului
limită în patru puncte. Analiza tendinţei la scară sezonieră indică o serie staţionară (regresie
nesemnificativă la nivel de asigurare peste 0.6 şi coeficient de determinare sub 15%). Aceeaşi
lipsă de tendinţă se constată şi la scară anuală (probabilitate cca. 0.4 şi coeficient de determinare
sub 15%). Prin urmare la ambele scări distingem o serie staţionară dar cu indiciile evidente ale
unor cicluri.
Analiza seriei de timp a IC la specia A. flavicollis ilustrează un model oarecum
asemănător în aspectul general, cu cel constatat la analiza speciei precedente. Se observă în zona
centrală un maxim absolut, flancat cu o oarecare defazare dar relativ simetric, de două picuri
secundare. Fluctuaţiile par să fie mai frecvente şi mai bruşte. Modelul indică un ciclu limită în
mai mult de 4 puncte, dar posibil o putere de 2 a acestuia. Şi această specie se caracterizează
prin absenţa tendinţei.
Reprezentarea seriei sezoniere a valorilor întregii comunităţi de mamifere mici de la
Pârâul Cailor indică pe parcursul celor 7 ani de studiu, un model marcat de un maxim central,
flancat de două secundare, în care maximele locale (secundare) se repetă la 4 ani, iar cele
primare - posibil - să fie distribuite în mod similar, precum şi lipsa vreunei tendinţe evidente
(posibil determinate şi de absenţa tendinţei la nivelul parametrilor climatici analizaţi la scara
studiului). Autocorelograma relevă corelaţii puternice şi pozitive cu sezonul imediat anterior,
acestea atenuându-se brusc, după care trece în registrul negativ spre sezonul similar din anul
precedent, fiind din nou puternic şi pozitiv corelate cu sezonul similar dar din urmă cu 2 ani.
Modelele dinamicii populaţionale ale celor două specii prezintă forme generale similare,
dar cu valori maxime şi minime defazate în timp. De exemplu valorile maxime (locale sau
absolută) ale speciei A. flavicollis tind să fie - aproximativ - frecvent sincrone cu valorile de
minim ale (inclusiv cu absenţa) speciei C. glareolus şi invers. Pe de altă parte minimele lui A.
flavicollis tind să preceadă (de obicei cu unul sau cu două sezoane) pe cele de minim ale speciei
co-dominante, fapt care se reflectă aidoma şi în privinţa distribuţiei valorilor maxime.
8.3. Analiza comparată a seriilor de timp climatice şi cele ale
comunităţii de mamifere mici de la Pârâul Cailor (Valea Lotrioarei)
Corelaţiile dintre seria temperaturilor sezoniere şi valorile corespunzătoare ale indicelui
de captură la specia C. glareolus sunt reduse, mult sub limitele intervalului de confidenţă, dar
sugerând o relaţie negativă în sezonul actual, mai puternic, dar tot negativă, cu valorile celeilalte
variabile în sezonul următor, sau pozitivă, dar slabă, în cel precedent. O relaţie mai puternică se
înregistrează cu sezonul următor, dar din anul viitor. Un model similar prezintă şi corelaţia cu
seria precipitaţiilor.

Pentru seria temperaturilor şi a valorilor IC la A. flavicollis se constată o relaţie mai
strânsă a variabilelor decât cea constatată la specia precedentă. Relaţia este semnificativă şi
pozitivă în cadrul aceluiaşi sezon, dar semnificativă şi negativă din doi în doi paşi, precum şi -
pozitivă dar din ce în ce mai slabă - cu sezonul echivalent din anii precedenţi şi următori.
corelograma dintre valorile MAR şi IC pentru A. flavicollis şi conţine totodată un element
extrem de interesant, dificil de explicat. Conform acesteia, cea mai puternică corelaţie,
semnificativă şi pozitivă dintre valoarea unui parametru din intervalul (pasul, sezonul) actual se
înregistrează cu valoarea celuilalt parametru din sezonul care ar urma, dar ... din urmă cu 4 ani.
Astfel, de exemplu, o valoare mare a lui MAR (o iarnă caldă şi secetoasă) ar fi corelată cu o
abundenţă mai ridicată a populaţiei de A. flavicollis peste trei ani în toamnă. În rest valorile sunt
mici, modelul este vag. Un model similar apare şi dacă considerăm întreaga comunitate.
9. Relaţia pradă-prădător. Rolul mamiferelor mici în hrana unor
păsări prădătoare
Studiile privind hrana păsărilor răpitoare (în special strigiforme) bazate pe analiza
ingluviilor sunt foarte numeroase, fiind întreprinse în majoritatea regiunilor României. Aceste
investigaţii oferă informaţii atât despre comportamentul de hrănire al păsărilor, cât şi despre
structura şi dinamica comunităţilor de mamifere mici din zonele respective.
9.1. Asio otus
În studiul de faţă ingluviile analizate provin din Depresiunea Sibiu, Timişoara, Satu
Mare şi Parcul Natural Cefa. Regimul trofic al speciei Asio otus este dominat de microtidul M.
arvalis. La Satu Mare, considerând loturile separat se remarcă o diferenţă semnificativă între
structurile lor. În ianuarie ponderea microtidului este foarte scăzută, de numai 25%, dominante
fiind muridele, în special M. minutus şi speciile genului Apodemus. Luna următoare ponderea
muridelor înregistrează o scădere însemnată, în favoarea lui M. arvalis, care atinge o valoare
apropiată de media pe întreaga perioadă. La începutul lunii martie aceste modificări se
accentuaează, ponderea lui M. arvalis se apropie de 90%, Mus. sp. şi A. uralensis nu mai sunt
identificate, urmând ca la sfârşitul aceleaşi luni structura hranei să revină la imaginea medie.
Prin urmare, se constată că în timpul iernii prada principală a lui Asio otus o reprezintă muridele
(mai ales din genurile Apodemus şi Micromys), M. arvalis fiind capturat mult mai rar, iar
primăvara situaţia este inversă. Aceasta se explică prin faptul că M. arvalis se deplasează mai
ales pe sub stratul de zăpadă, spre deosebire de muride care ies mai frecvent la suprafaţă, ceea ce
măreşte riscul prădării de către păsări. Considerând dinamica greutăţii medii a prăzilor speciei
Asio otus în perioada din care provin cele patru loturi de ingluvii, se observă o creştere a
acesteia din iarnă spre primăvară, de la 19.19 g în ianuare la o medie de 28 g în martie. Aceasta
înseamnă că la acelaşi efort de vânătoare (sau chiar mai mic, întrucât M. arvalis este mai puţin
agil decât muridele şi prin urmare, mai uşor de capturat) cantitatea de hrană obţinută primăvara
este semnificativ mai mare (cu o treime) decât iarna în prezenţa stratului de zăpadă. La Cefa a
fost obţinut un rezultat similar.
Pe baza prezenţei în loturile de ingluvii analizate speciile de mamifere mici se grupează
în funcţie de frecvenţa şi abundenţa lor în dieta lui Asio otus. Astfel, se disting trei grupe. M.
arvalis, specia net dominantă în toate loturile de ingluvii, se grupează separat, la cea mai mare
distanţă. Un al doilea grup este format din speciile care apar relativ constant în toate staţiile (A.
agrarius, M. minutus, Mus sp.), având ponderi în general scăzute. Ultimul grup, mai omogen,
cuprinde resursele accidentale, care apar în număr mic doar în unele loturi (S. araneus, S.
minutus, C. leucodon, A. terrestris, A. flavicollis, A. uralensis). A. sylvaticus, aflat în acest grup
la cea mai mare distanţă, are în realitate o poziţie şi mai apropiată de cea a grupului intermediar,

considerând că majoritatea indivizilor identificaţi doar până la nivelul de genului Apodemus (cu
dentiţie incompletă) aparţin probabil acestei specii (pe baze biometrice).
Loturile de ingluvii se grupează atât geografic, cât şi în funcţie de perioada anului. De
remarcat este faptul că cea mai ridicată similitudine o prezintă loturile din Cimitirul Municipal şi
din Satu Mare, şi nu cele două din Sibiu, sugerând influenţa pe care o are oraşul asupra
spectrului trofic al răpitoarelor. Acelaşi aspect este relevat şi de ingluviile de la Timişoara care,
deşi colectate iarna, la mijlocul lunii decembrie, se alătură acestui grup de ingluvii de primăvară,
deşi la o distanţă mai mare. Grupul ingluviilor de iarnă este mai puţin omogen. Cele mai
asemănătoare sunt cele două loturi de la Cefa, dar distanţa dintre ele este mai mare decât cele
dintre loturile celuilalt grup. Aceasta sugerează fie condiţii meteorologice diferite în cele două
perioade de colectare, fie că în sezonul rece sunt exploatate diferite resurse alternative, în timp
ce în sezonul cald M. arvalis este exploatat constant în toate zonele ca sursă trofică principală.
Prin urmare, diferenţele geografice între structura spectrelor trofice sunt mai importante în
timpul iernii.
9.2. Strix aluco
În dieta lui Strix aluco ponderea mamiferelor mici este mult mai redusă, hrana principală
fiind reprezentată de păsări. Deşi este cunoscut că această specie consumă pe lângă mamifere
mici şi păsări, ponderea acestora în dieta coloniei din Parcul “Sub Arini” este mult mai mare
decât menţionează alte lucrări (Popescu şi Savu, 1981; Petrescu, 1992). Acest fapt se datorează
probabil ofertei trofice deosebite a parcului, acesta concentrând într-o măsură relativ mare
populaţiile de păsări care înregistrează aici densităţi ridicate comparativ cu alte habitate ocupate
de vegetaţie arborescentă. Dintre mamifere se observă în cadrul dietei dominanţa netă a
muridelor, şi în principal a speciilor din genul Apodemus. Se remarcă de asemenea prezenţa cu o
abundenţă ridicată (16%) a speciei P. subterraneus. Este interesant de menţionat că P.
subterraneus nu a fost întâlnită pe parcursul investigaţiilor de teren întreprinse în Depresiunea
Sibiu şi nici în alte regiuni de la altitudini joase. De asemenea, se remarcă absenţa din ingluviile
de Strix aluco colectate din Parcul "Sub Arini" a speciei M. arvalis.
9.3. Tyto alba
Deşi numărul ingluviilor a fost mic, diversitatea dietei speciei Tyto alba în cele două
localităţi este mare. Au fost identificate în total resturi scheletice aparţinând la 12 specii de
mamifere mici (5 insectivore şi 7 rozătoare) şi o specie de pasăre.
Există diferenţe semnificative între dietele indivizilor din cele două localităţi. Astfel, în
Craidolorţ sunt net dominante rozătoarele, şi dintre acestea cea mai mare abundenţă o prezintă
M. arvalis - 35.04%, ceea ce corespunde cu datele din literatură (Bezzel, 1996). În această
localitate, insectivorele reprezentate prin 4 specii aparţinând genurilor Sorex şi Crocidura, deşi
sunt relativ bine reprezentate, prezintă ponderi mult mai reduse decât rozătoarele, constituind o
hrană de rezervă.
O situaţie cu totul diferită s-a înregistrat la Nadişul Hododului unde insectivorele sunt
net dominate. Pe lângă cele patru specii prezente la Craidolorţ aici apare şi o specie a genului
Neomys, având însă o pondere foarte scăzută, fiind reprezentată printr-un singur individ.
Abundenţa maximă este atinsă de C. leucodon, care constituie puţin peste o treime din totalul
animalelor-pradă. Dintre rozătoare abundenţa cea mai mare o are tot M. arvalis, care însă abia
depăşeşte 10% din totalul dietei.
Acest spectru particular al regimului trofic al speciei Tyto alba în localitatea Nadişu
Hododului se datorează probabil atât unui regres al densităţii populaţionale a speciei M. arvalis
cât şi unei abundenţe ridicate a populaţiilor de insectivore. Acest fapt este demonstrat de lipsa
altor animale-pradă în afara mamiferelor mici. Selecţia în cadrul grupului insectivorelor se face
probabil pe baza dimensiunilor, întrucât ponderea lor în cadrul dietei este direct proporţională cu

masa lor. Astfel, abundenţe mai ridicate au C. leucodon şi S. araneus, cele mai mari specii din
cadrul celor două genuri, cu dimensiuni semnificativ mai mari decât C. suaveolens şi respectiv
S. minutus.
Indicii de lăţime ai nişei înregistrează valori similare în cele două localităţi. La
Craidolorţ indicele Levins este B = 5.172 iar indicele Levins standardizat BA = 0.348, uşor mai
ridicate decât la Nadişu Hododului: B = 4.737 şi BA = 0.311. Valoarea calculată pentru indicele
Pianka de suprapunere a nişelor este 0.712, indicând o asemănare relativ ridicată între cele două
localităţi, în special din punct de vedere calitativ, datorită numărului mare de resurse comune.
Considerând împreună cele două seturi de ingluvii, valorile calculate sunt puţin mai mari decât
pentru fiecare localitate: B = 5.772 şi BA = 0.398, datorită atât numărului mai mare de specii
pradă, cât şi echilibrării ponderilor acestora.
Dintre insectivore mai abundente sunt C. leucodon şi S. araneus, speciile mai mari din
cadrul genurilor Crocidura şi Sorex. Mai mult decât atât, aşa cum am arătat anterior, abundenţa
speciilor de insectivore în cadrul dietei descreşte cu greutatea lor corporală (cu excepţia lui N.
fodiens, o specie acvatică identificată numai la Nadişu Hododului, într-un singur exemplar), în
ambele localităţi. Conform ipotezei lui Emlen (1966) citat de Bellocq (1998) prădătorii se
hrănesc selectiv atunci când hrana este abundentă. Bellocq mai notează că indivizii
reproducători de strigă se hrănesc selectiv cu rozătoarele mai mari (în cadrul speciei). În cazul
nostru, la Craidolorţ densitatea populaţiei de M. arvalis a fost probabil suficient de mare încât să
permită prădarea sa selectivă, reprezentând hrana principală. În schimb, la Nadişu Hododului,
prădarea selectivă a avut loc asupra insectivorelor (dar nu în cadrul speciilor, aşa cum notează
Bellocq, ci între specii), fiind alese acele specii cu masă corporală mai mare. Acest fapt indică o
densitate ridicată a tuturor speciilor de chiţcani în ambele localităţi.
Valorile medii per ingluvie a numărului de indivizi şi a biomasei arată că efortul depus
pentru hrănire este acelaşi în ambele localităţi (în medie 11 prăzi pe zi), dar energia obţinută este
mult mai scăzută (cu aproximativ 50%) la Nadişu Hododului. Acest fapt este reflectat şi în
statutul reproductiv al păsărilor. La Craidolorţ ingluviile au provenit de la o pereche
reproducătoare, în timp ce la Nadişu Hododului ele au fost produse de un individ care nu a
participat la reproducere.
Cantitatea de hrană necesară pentru ca puii să atingă o greutate corporală stabilă de 450-
500 g în 30 până la 35 de zile (Bellocq and Kravetz 1993, ap. Bellocq, 1998), precum şi
consumul energetic al adulţilor reproducători sunt mai mari decât energia necesară doar pentru
menţinerea condiţiei fizice a corpului în condiţii de mediu obişnuite. Astfel, în condiţiile în care
se păstrează aceeaşi abundenţă a mamiferelor mici, cantitatea de hrană consumată de bufniţe
este mai mare în timpul sezonului de reproducere. Dacă această cantitate de hrană nu este
disponibilă, păsările nu se reproduc, cum a fost şi cazul la Nadişu Hododului. Aceste rezultate
sunt în concordanţă cu cele obţinute în cadrul unui studiu de 14 ani în Turingia, asupra
reproducerii la Tyto alba (Bezzel, 1996). Acest studiu a relevat că în anii de declin ai
populaţiilor de M. arvalis, până la 60% din adulţii de strigă nu se reproduc iar mortalitatea
puilor poate atinge 100%.
10. Concluzii
• Pe parcursul investigaţiilor de teren întreprinse în perioada 2000-2008 în diferite regiuni
ale Transilvaniei au fost capturate 21 de specii de mamifere mici, dintre care 7
insectivore (toate speciile de soricide care trăiesc în România) şi 14 rozătoare. Alte 7
specii au fost semnalate pe baza observaţiilor vizuale.
• În ariile montane cercetate (Parcul Naţional Retezat, Munţii Lotru, Bazinul Râului Şes,
Parcul Natural Munţii Apuseni) comunităţile de mamifere mici sunt dominate de două
specii de rozătoare: Apodemus flavicollis şi Clethrionomys glareolus. În anumite
perioade, mai ales pe fondul densităţii scăzute a acestor specii, se înregistrează o

abundenţă mai ridicată a insectivorului Sorex araneus, mai puţin în Munţii Lotrului unde
densitatea insectivorelor a fost constant scăzută. În ariile din regiunea de câmpie
structura comunităţilor de mamifere mici este influenţată de prezenţa pădurilor. În zonele
în care acestea ocupă o suprafaţă importantă din teritoriul investigat (Depresiunea Sibiu,
Zona Agnita-Sighişoara), ele sunt dominate tot de A. flavicollis, însă cu o pondere mai
scăzută, iar structura lor este mai echilibrată. Ariile ocupate preponderent de terenuri
deschise, cu umiditate ridicată (Parcul Natural Cefa, Ozun) sunt favorabile pentru specia
A. agrarius, singura care este capturată în anumite perioade.
• Considerând preferinţele lor faţă de categoriile de habitat, speciile de mamifere mici se
grupează în trei categorii, cu o structură uşor diferită în funcţie de metoda prin care se
realizează analiza, însă cu acelaşi nucleu de specii în fiecare. Grupul speciilor care
populează păduri şi alte habitate cu vegetaţie lemnoasă reuneşte cele mai comune
mamifere mici din zonele investigate, şi anume A. flavicollis, C. glareolus şi S. araneus,
cele două specii de pârşi capturate şi câteva specii cu abundenţe mai scăzute, între care
Sorex alpinus şi Pitymys subterraneus prezintă o similitudine ridicată, ambele fiind
întâlnite în pădurile de amestec şi molid. Mamiferele mici care populează terenuri
deschise în zonele de câmpie (Microtus arvalis, Mus spicilegus, Micromys minutus,
Apodemus uralensis, A. sylvaticus) alcătuiesc nucleul central al celui de al doilea grup.
Grupul speciilor cu trăsături intermediare are o structură mai variabilă, incluzând Mus
musculus şi Crocidura spp.
• În ariile studiate cea mai largă toleranţă faţă de tipul de habitat, exprimată prin ponderea
categoriilor de habitat în care a fost întâlnită, este manifestată de A. flavicollis, iar A.
agrarius, specie caracteristică pentru zonele joase, se situează pe al doilea loc. Deşi a
fost capturat un număr relativ mic de exemplare, S. araneus a fost întâlnit într-un număr
mare de tipuri de habitate ceea ce indică faptul că acest insectivor are un caracter
puternic euribiont, având o răspândire largă, fără să atingă însă densităţi mari.
Dimpotrivă, C. glareolus, dominant sau codominant în cadrul celor mai multe comunităţi
de mamifere mici din masivele montane, a fost întâlnit în mai puţine categorii cercetate,
indicând o selectivitate mai ridicată a acestuia faţă de habitat.
• Pe baza comunităţilor de mamifere mici pe care le adăpostesc, categoriile de habitat
investigate se grupează în principal pe altitudine, formând două grupuri distincte. Unul
cuprinde habitatele din zonele de munte: pădurile, lizierele, malurile, tufărişurile, dar şi
clădirile, întrucât majoritatea dintre ele au fost plasate în etajul montan. Zăvoaiele din
zonele de câmpie sunt de asemenea incluse în acest grup, datorită umidităţii constant
ridicate a acestor habitate, care permite supravieţuirea unor specii primar montane care
lipsesc în majoritatea zonelor joase. Restul habitatelor de câmpie sunt grupate împreună.
Pajiştile montane reprezintă o categorie distinctă de habitat, în aceasta fiind întâlnit doar
A. flavicollis.
• Diversitatea şi abundenţa comunităţilor de mamifere mici în general descreşte pe
altitudine, cea mai bruscă scădere fiind înregistrată deasupra limitei superioare a pădurii.
Acest fapt nu pare să fie valabil în anii de vârf ai speciei A. flavicollis, când el este
prezent, cu abundenţe similare până în etajul subalpin.
• În cazul speciei S. araneus modelul dinamicii multianuale nu este foarte clar şi nu pare a
fi corelat în vreun fel cu cel al celor două specii comune de rozătoare (A. flavicollis şi C.
glareolus). Fluctuaţiile abundenţei sale par aciclice sau parte dintr-un ciclu mai lung.
• Datele investigaţiilor proprii coroborate cu cele din literatura recentă duc la concluzia că
dezvoltarea numerică semnificativă a populaţiilor de S. alpinus a avut loc în anul 2003
simultan în toate masivele din Capaţii Meridionali, în absenţa presiunii competiţionale
exercitată de speciile de rozătoare (mai ales A. flavicollis), aflate într-un an de regres.
• În zonele de câmpie A. agrarius prezintă o abundenţă relativ stabilă de la un an la altul,
înregistrând însă o dinamică anuală cu amplitudine mare, cu densităţi minime la

începutul verii (ceea ce denotă o perioadă de reproducere târzie) şi maxime în sezonul
rece.
• C. glareolus este o prezenţă constantă în ariile montane investigate, cel puţin în zona
forestieră, atât în timp cât şi în spaţiu.
• Seriile de timp pentru speciile C. glareolus de la Baza Didactică Valea Lotrioarei, de
unde dispunem de cele mai lungi şi complete serii de date privind comunitatea de
mamifere mici, indică existenţa a cel puţin un pic principal, mărginit la distanţă de cca. 2
ani, în fiecare sens, de câte un alt pic secundar (valoare maximă secundară), sugerând o
ciclicitate de 4 ani, în cadrul căreia este intercalată (la plus şi minus 2 ani) una
secundară, caracterizată prin fluctuaţii populaţionale mai estompate ca expresie
numerică.
• La A. flavicollis apare un model oarecum asemănător în aspectul general, însă fluctuaţiile
par să fie mai frecvente şi mai bruşte, ciclurile primare fiind tot de doi ani. În perioada de
studiu în ariile montane investigate densităţile ridicate ale acestei specii au fost
înregistrate în anii pari. Probabil această specie migrează toamna la altitudini mai mici,
iar în anii cu densităţi scăzute nu mai revine, astfel încât în anii de minim este absentă (în
2003 şi 2005) la altitudini mari (peste 1000 m). Recolonizarea se face de-a lungul
râurilor.
• Modelele dinamicii populaţionale ale celor două specii prezintă forme generale similare,
dar cu valori maxime şi minime defazate în timp. Valorile maxime (locale sau absolută)
ale speciei A. flavicollis tind să fie frecvent sincrone cu valorile de minim ale speciei C.
glareolus şi invers. Pe de altă parte minimele lui A. flavicollis tind să preceadă de obicei
cu unul sau cu două sezoane pe cele de minim ale speciei co-dominante, fapt care se
reflectă aidoma şi în privinţa distribuţiei valorilor maxime.
• Ciclurile primare de opt sezoane (doi ani) evidenţiate în cazul ambelor specii de
rozătoare se suprapun peste cicluri secundare, probabil de patru ani. Mai mult decât atât,
se poate intui existenţa de cicluri terţiare mai lungi, deşi seriile de date de care dispunem
până în prezent sunt prea scurte pentru a le verifica.
• Analiza de regresie a seriilor de timp a evidenţiat lipsa tendinţelor, atât în cazul datelor
climatice cât şi a valorilor indicelui de captură pentru cele două specii de rozătoare.
• Regimul trofic al speciei Asio otus este dominat de microtidul M. arvalis şi prezintă
structuri similare în toate staţiile de colectare a ingluviilor.
• Urmărind dinamica structurii dietei speciei Asio otus se constată că în timpul iernii prada
principală a lui o reprezintă muridele (mai ales din genurile Apodemus şi Micromys), M.
arvalis fiind capturat mult mai rar, apoi ponderile celor două grupe se echilibrează iar
primăvara situaţia este inversă. Aceasta se explică prin faptul că M. arvalis se deplasează
mai ales pe sub stratul de zăpadă, spre deosebire de muride care ies mai frecvent la
suprafaţă, ceea ce măreşte riscul prădării de către păsări.
• Considerând dinamica greutăţii medii a prăzilor speciei Asio otus se observă o creştere a
acesteia din iarnă spre primăvară. Aceasta înseamnă că la acelaşi efort de vânătoare (sau
chiar mai mic, întrucât M. arvalis este mai puţin agil decât muridele şi prin urmare, mai
uşor de capturat) cantitatea de hrană obţinută primăvara este semnificativ mai mare (cu o
treime) decât iarna în prezenţa stratului de zăpadă.
• Pe baza prezenţei în loturile de ingluvii analizate speciile de mamifere mici se grupează
în funcţie de frecvenţa şi abundenţa lor în dieta lui Asio otus, distingându-se trei grupe.
M. arvalis, specia net dominantă în toate loturile de ingluvii, se grupează separat, la cea
mai mare distanţă. Un al doilea grup este format din speciile care apar relativ constant în
toate staţiile (A. agrarius, A. sylvaticus, M. minutus, Mus sp.), având ponderi în general
scăzute. Ultimul grup, mai omogen, cuprinde resursele accidentale, care apar în număr
mic doar în unele loturi (S. araneus, S. minutus, C. leucodon, Arvicola terrestris, A.
flavicollis, A. uralensis).

• Imaginea comunităţii de mamifere mici ilustrată prin analiza ingluviilor de Strix aluco
colectate din Parcul “Sub Arini” din Sibiu, prezintă unele particularităţi deosebite
comparativ cu cea redată în literatură. Se remarcă mai ales ponderea speciei P.
subterraneus (singurul microtid identificat) în ingluviile analizate, care este foarte
ridicată în comparaţie cu cea constatată în alte studii. De asemenea, semnalăm absenţa
lui M. arvalis.
• Igluviile analizate de Tyto alba de la Craidolorţ şi Nadişu Hododului au relevat o
diversitate ridicată a dietei acestei specii, fiind identificate resturi scheletice de la o
pasăre şi 12 specii de mamifere mici (5 insectivore şi 7 rozătoare), mai abundente fiind
insectivorele, în special Crocidura leucodon. Această caracteristică a fost mai pregnantă
la Nadişu Hododului, unde au fost net dominante, probabil datorită atât declinului
numeric al lui M. arvalis cât şi densităţii ridicate a insectivorelor. Întrucât masa
corporală a insectivorelor este mai mică decât cea a rozătoarelor, acelaşi efort de
vânătoare în cele două localităţi a rezultat într-un aport scăzut de energie pentru indivizii
de la Nadişu Hododului comparativ cu cei de la Craidolorţ, cauzând diferenţa în statutul
lor reproducător (pereche clocitoare la Craidolorţ şi un individ nereproducător la Nadişu
Hododului).
Lista lucrărilor publicate de autoare legate de tema tezei de doctorat
1. BENEDEK A.M., SÎRBU I., COŢOFANĂ M., 2001 - Vertebratele din Bazinul Lotrioarei
(Supraclasa Tetrapoda). Valea Lotrioarei - ghid de ecologie montană, editori I. Sîrbu, A.M.
Benedek, Ed. Mira Design, Sibiu: 55 – 68.
2. BENEDEK A.M., SORICU M., DRUGĂ M., 2002 - Preliminary data regarding the small
mammal populations (Ord. Insectivora and Ord. Rodentia) in Sibiu Depression. Acta
oecologica, Ed. Univ. "L. Blaga" Sibiu, IX, 1-2: 11-24.
3. BENEDEK A.M., SÎRBU, I., COŢOFANĂ, M., 2002 - Study on the small mammal
communities from the Lotrioara River Basin (Lotru Mountains). Trav. Mus. Nat. Hist Natl.
”Gr. Antipa”, Bucureşti, XLIV: 455-464.
4. BENEDEK A.M., 2003 – Aspects regarding the population dynamics in Apodemus
flavicollis, Melchior 1834 and Sorex araneus Linnaeus, 1758, recorded in some
mountainous regions. Acta oecologica, Univ. "L. Blaga" Sibiu, X (1-2), p. 147-156.
5. BENEDEK A.M., SORICU M., DRUGĂ M., 2004 - Preliminay data regerding the fauna of
small mammals (Ord. Insectivora and Ord. Rodentia) from the Retezat Mountains and the
surrounding areas. Stud. Com. Muz. Bruckenthal, Sibiu, 29, p. .
6. SÎRBU I., BENEDEK A.M., 2004 - Ecologie practică. Ed. Univ. Lucian Blaga din Sibiu: 1-
260.
7. BENEDEK A.M., DRĂGULESCU, C., DRUGĂ, M., 2004 – Aspects regarding the ecology
of some cormophyte communities from Retezatul Mic Mountains (Romania). Contrib. Bot.,
Cluj-Napoca, 39: 56-67.
8. BENEDEK A.M., 2004 - Aspects regarding the small mammal communities (Ord.
Insectivora and Ord. Rodentia) from the Sibiu Depression, based on Strix aluco and Asio
otus pellets. Acta oecologica, Univ. Lucian Blaga, Sibiu, XI, 1-2: 209-216.
9. BENEDEK A.M., DRUGĂ M., 2005 - Data regarding the small mammal communities
(Mammalia: Insectivora et Rodentia) from Râu Şes River Basin (Ţarcu and Godeanu
Mountains, Romania). Trav. Mus. Nat. Hist. natl. “Grigore Antipa” , XLVIII: 321 - 329.
10. MURARIU D., BENEDEK A.M., 2005 - New data on the presence of Sorex alpinus Schinz,
1837 (Insectivora: Soricidae) in the Southern Carpathians - Romania. Trav. Mus. Nat. Hist
Natl. ”Gr. Antipa”, XLVIII: 330-341.

11. BENEDEK A.M., SÎRBU, I., 2005 - Small mammals from Rădvani Forest - Cefa fishponds
area (Bihor County, Romania). Studii şi Comunicări, serie Biologie, Muzeul Judeţean Satu
Mare, VI: 112-114
12. BENEDEK A.M., SÎRBU I., VASILE M., 2005 - Small mammals (Ordo Insectivora and
Ordo Rodentia) from the Apuseni Mountains Natural Park area (Western Carpathians,
Romania). Studii şi Comunicări, serie Biologie, Muzeul Judeţean Satu Mare, VI: 116-121.
13. SÎRBU I., BENEDEK A.M., 2005 - Freshwater Mollusca Fauna and Cormoflora from the
Cefa Area (Bihor County, Romania). Muzeul Bruckenthal, St. şi Com - Şt. nat., 30: 79-88.
14. GURZĂU A.M., BENEDEK A.M., 2005 - Small mammals from Covasna county
(Romania). Acta oecologica, Univ. Lucian Blaga, Sibiu, XII, 1-2: 73-80.
15. BENEDEK A.M., 2006 - Dynamics of small mammals communities (Insectivora and -
Rodentia) from Retezat National Park. Trav. Mus. Nat. Hist. natl. “Grigore Antipa”
Bucharest, XLIX, 401-409.
16. BENEDEK A.M., 2006 - Small Mammals (Ordo Insectivora and Ordo Rodentia) from
Retezat Mountains National Park (Romania). Transylvanian Review of Systematical and
Ecological Research, 3, The Retezat National Park, Sibiu: 139-146.
17. BENEDEK A.M., 2006 - Dynamics and altitudinal distribution of the Rodents communities
from southern Romanian Carpathians in the 2000-2006 period. Hystrix. It. J. Mamm. Suppl.
Proc. 10 th Rodens&Spatium. The international conference on rodent biology: 24-26.
18. BENEDEK A.M., 2007 - Ecological niches habitat dimension of terrestrial Small Mammals
in Transylvania (Romania). Hystrix. It. J. Mamm. Suppl. 5 th European Congress of
Mammology.
19. BENEDEK A.M., DUMITRU A., SBÂRCEA R., 2007 - Correlation between diet and
breeding of Tyto alba (Scopoli, 1769) (Aves; Tytonidae). Trav. Mus. Nat. Hist. natl.
“Grigore Antipa”, XLX (in press.).
20. SCHNEIDER E., DRĂGULESCU C., BENEDEK A.M., 2007 - Fitodiversitatea habitatelor
din Carpaţi. Ed. Univ. Lucian Blaga din Sibiu: 1-160.
21. BENEDEK A.M., 2008 - Small mammals (Ordo Insectivora and Ordo Rodentia) from
Agnita-Sighişoara area (Romania). Transylvanian Review of Systematical and Ecological
Research, 3 (in press.).