Vatra veche 8, 2011, Final

STIMATE DOMNULE BĂCIUŢ,Permiteţi să vă spun gândurile mele demulţumire pentru revistă.Fără permisiunea dv., am încercat demultă vreme a face o mică scriere, lacartea pe care mi-aţi oferit-o. Nu amavut curajul s-o postez, însă am postato...,totuşi. Dacă cumva vă dedanjeazăacest comentariu, făcut de mine, sau nusunt în măsură să-mi spun părerea, eunu ma supăr şi-l voi şterge de pe umilulmeu blog. Vă mulţumesc pentru tot.Sacru şi profan în Țara Sfântă- comentariu -În desăvârşirea sa supremă,dintotdeauna omul, a avut nevoie decredinţă şi rugăciune. Ruga noastrăgândită este grăită cu ajutorul limbii, iaraceasta, la rândul ei, este îndemnată deinimă .Din inima noastră pleacă tot ceea cegândim, tot la ceea ce noi suntempărtaşi. Din inima noastră, pleacă mareaiubire, pleacă binele şi răul, dorinţelenoastre repetate la infinit, pleacă toatefaptele şi patimile noastre, pleacă toatăosteneala minţii noastre şi timpul încare trăim. Mărturisesc toate acestea caun preambul la cartea „Sacru şi profanîn Țara Sfântă”/jurnal pe care amprimit-o cu nespusă bucurie, dinmâinile autorului ei; poetul, eseistul,prozatorul, jurnalistul şi promotorulcultural – NICOLAE BĂCIUȚ.Mi-a fost dăruită în semn de respectpentru cultură, în ziua vernisajului laexpoziţia mea de grafică din 16octombrie 2010, care a avut loc înoraşul Tg.-Mureş.„ Sacru şi profan în Țara Sfântă” /jurnal, a fost editată la Ed. Nico, Tg.-Mureş, anul 2008.După ce am fost părtaşă la toatemărturisirile autorului în acest jurnal,m-am bucurat de toate acestea, întăcere.Consider tăcerea, un element sacru !Un om când face o faptă bună sau omilostenie, oricât de mică ar fi ea, oface în tăcere. Citind cartea” Sacru şiprofan în Țara Sfântă”, autorul NicolaeBăciuţ ne mărturiseşte prin descrierilesale aici marea bucurie, adevăratabucurie plecând ca pelerin înnecunoscut şi întorcându-se din”profan”, ca un chemător, întrebător,doritor şi rugător la tot ce-i este de folossufletului. Nicolae Băciuţ, nemărturiseşte cu toată căldura inimii,despre toată bunătatea şi toată dragosteape care i-au însuflat-o această călătoriepelerină, tulburându-i fiinţa şidinlăuntrul inimii, prin a tinde şi maimult către Dumnezeu.Dumnezeu, care niciodată nu nescapă din ochi, care ne dă iubirea şibunăvoinţa Sa, mai mult; când noi, ceipăcătoşi şi ieritori, cugetăm cu toatăinima noastră, cu vorba, cu fapta, cumişcarea şi nădejdea noastră, de a biruiorice rău.„Tg.- Mureş, 8 mai 2006Ierusalimul e foarte aproape.Poimâine voi pune piciorul în ȚaraSfântă. Încă nu am reuşit să măpregătesc sufleteşte pentru acestpelerinaj, nici măcar să mă spovedesc,aşa cum este de cuviinţă înaintea uneiastfel de întâlniri. Dar aproape că m-ausufocat evenimentele din ultima vreme,parcă duşmănoase, ostile plecării mele.A trebuit măcar în parte, să le înfrunt,să fac faţă, să obţin măcar amânare aunui deznodământ. A unor „chestiuniarzătoare la ordinea zilei”, care n-aunici un Dumnezeu !Dar acest drum trebuie făcut. Măcarîn parte, am reuşit să străbat istoriaIerusalimului. Informaţii despre ȚaraSfântă se găsesc foarte multe, chiarderutant de multe. Organizatorii au fostobligaţi, prin forţa împrejurărilor, sălimiteze pelerinajul la minimul necesarşi obligatoriu, pe traseele biblice, sălase deoparte muzeele, deşi Israelul, sespune, are cel mai mare număr demuzee, raportat la numărul de locuitori.Ca să-l parafrazez pe cunoscutul ompolitic evreu Simon Perez, care afirmadespre râul Iordan că are mai puţină apădecât istorie, cred că Israelul are maimultă istorie / trecut decât prezent şiviitor. Deşi, cu viitorul nu-i de glumit !Un joc inevitabil de cuvinte, pentruîntrebări deloc retorice; Câtă istorieatâta credinţă sau câtă credinţă atâtaistorie ? „Nicolae Băciuţ, prin mijloacelecuvintelor, deşi este aproape supustăcerii emoţionale înaintea plecării, segândeşte la toate urmările mântuitoare,ale bunei înţelegeri, după ce va ajungesă pună piciorul pe Pământul Sfânt.Aproape stă de veghe, pierindu-i şisomnul la gândurile că va sosimomentul, când va sta câteva secundela Mormântul Domnului nostru IisusHristos. O asemenea bucurie dingândurile sale îi dă puterea să se aduneşi să vină în întâmpinarea puterniceloremoţii, de ce-i vor vedea ochii.„ E copleşitor şi contradictoriu ceeace dezvăluie Ierusalimul. Sigur, fiinţaoricărui creştin se înfioară de bucurie şitrăire religioasă, realizând, de fapt, căse află într-un tunel al timpului, că dăceasul înapoi mai bine cu două mii deani şi păşeşte pe aceste locuri pe unde a83călcat Mântuitorul, că aduce foarteaproape în inima sa un timp, că încearcăsă se regăsească în acel timp,întrebându-se poate în ce fel şi-ar figăsit rostul, atunci, în orice loc s-ar fiaflat, de la Biserica Ecce Homo laBiserica Sfântului Mormânt. În aceastădin urmă biserică, adevăratul creştin nupoate intra decât în genunchi,cutremurându-se.Câţi dintre noi ne-am fi purtat caSimon Cirineanul, la al cincilea popas,câţi ar fi avut curajul să ia crucea de peumerii Mântuitorului, să ducă singurpovara ei ?Nu poţi, străbătând Via Dolorosa, sănu atingi cu mâna locul în care sepăstrează amprenta unei palme, care e aMântuitorului şi care a rămas acoloîntr-unul din momentele în care acesta,urcând spre Golgota, sub apăsareacrucii, s-a sprijinit cu mâna de stâncă.E un sentiment puternic al „atingerii”locurilor cu istoria sacră, ortodocşiiromâni având în tradiţie atingereaicoanelor, a moaştelor, nu doar cubuzele, ci şi cu obiecte de îmbrăcămintesau diverse alte lucruri care, astfel, s-arîncărca de har dumnezeesc.Caldarâmul Căii Crucii e ros depaşii, de genunchii celor care au trecutpe aici, prin veacuri, pe urmeleMântuitorului. Pietrele sunt parcăşlefuite, sticloase, cu luciri de oglindă.”Cutremurându-se de toate celevăzute, Nicolae Băciuţ descrie cusmerită pioşenie întregul arhipelag debiserici vizitate pe Pământul Sfânt.Toate acestea, dăruindu-i mai multvirtutea creştină, transmiţând-o princele mărturisite în carte, ca noi,oamenii, să fim mai buni, mai smeriţi –prin toate acestea să aflăm adevăruldespre noi înşine.Înfăptuind din acest adevar, poatevom deveni mai curaţi în cuget şi înfapte, mai înălţători prin ceea cesuntem, mai răbdători.Răbdarea este sentimentul nostru dea crede în aproapele de lângă noi.Răbdarea înseamnă dragoste.Răbdarea este esenţa vieţii noastre.Scriind această carte cu răbdare şiinima plină de bucurie emoţională,Nicolae Băciuţ îşi însuşeşte încă o datăajutorul primit de la Dumnezeu, ca printot harul scriierilor sale să neîmpărtăşească şi nouă din bucuriile fărăde seamă : simţământul adevărului princredinţă, aceasta învăţându-ne să fimmai buni în viaţa ce ne este dată să otrăim.CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ