Obezitatea şi diabetul zaharat tip 2 la copil şi adolescent

Nu trebuie să uităm că, deşi televiziunea prin programele sale poate promova informaţii
deosebit de utile, nu-i va face pe copii mai deştepti şi nici nu le va îmbunătăţi performanţele
şcolare. Copiii au nevoie să descopere singuri propriile slăbiciuni şi calităţi, iar televiziunea
nu-i va ajuta să descopere aceste lucruri; ea doar limitează implicarea copilului în activităţi
din viaţa reală care le-ar putea oferi posibilitatea testării acestor abilităţi pe viu. Totodată,
nevoia de fantezie se poate regăsi în jocurile "ca şi cum" create de ei înşişi şi nu în programele
de ficţiune create de adulţi pe care copiii le urmăresc pe ecranul televizorului. De asemenea,
de multe ori părinţii aleg ei înşişi programele de divertisment tv., mai degrabă decât
programele educaţionale, fără a lua în considerare efectul acestora asupra psihicului
copilului. Şi nu au nici o clipă impresia că această alegere este tot o formă de neglijenţă la
care-şi supun copiii, involuntar.
Pentru un copil, părintele este cea mai importantă persoană din lume, mai importantă
chiar decât sine însuşi. Sau, mai corect spus, relaţia cu părintele este atât de necesară, de
vitală copilului, încât acesta din urma este dispus să gândească sau să simtă oricum, numai să
nu piardă această relaţie. Ameninţarea pierderii părintelui sau a iubirii acestuia este mult mai
mare decât nevoia de păstra o imagine pozitivă de sine. Copilul este mai dispus să o sacrifice
pe aceasta din urmă, asumându-şi întreaga responsabilitate pentru conflictele din relaţia
părinte-copil, culpabilizându-se enorm, decât să îşi acuze părinţii, să îi refuze sau să îi
dezamagească. În multe cazuri extreme de abuz sau neglijenţă, s-a constatat că aproape
niciodată copiii nu îşi acuzau părinţii, ci se învinovăţeau pe ei înşişi pentru presupuse defecte
sau neajunsuri care justificau, în mintea lor, comportamentul abuziv al părinţilor.
Dacă cineva are o anumită aşteptare sau mai multe de la tine şi tu şti asta, te simţi obligat,
într-o anumită măsură, să îi îndeplineşti aşteptarea. Desigur, s-ar putea să nu o faci, dacă
propriile interese contravin dorinţei celuilalt sau dacă pur şi simplu nu e posibil să faci ceea ce
se aşteaptă de la tine. Dar, în forul tău interior, te simţi obligat cel puţin să iei în calcul
posibilitatea de a-i împlini aşteptarea celuilalt, de a hotărî dacă e cazul să te conformezi sau să
refuzi. Ce vreau să spun cu asta? Un lucru destul de banal şi anume că aşteptările celorlalţi ne
obligă, ne limitează libertatea de a fi sau de a face după cum dorim noi şi numai noi, astfel
încât să nu devenim egoişti, egocentrişti, inumani. Iar acest lucru nu trebuie să-l uităm mai
ales atunci când suntem părinţi, deoarece copiii înfloresc într-o casă în care părinţii înţeleg că
au datoria sacră de a-şi creşte copiii cu dragoste. Aşa că ... să nu uităm nici o clipă să acordăm
copiilor noştri toată atenţia de care au nevoie. Doar aşa avem şansa să-i ocrotim. Avem şansa
să-i facem fericiţi. Să fim fericiţi.
A XII-A Conferinta Nationala a Societatii Romane de Ultrasonografie in