You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
ŞTEFANIA OPROESCUZăpada neagră1
Lector de carte: I.D. DenciuCoperta & tehnoredactare: Adrian MirodoneIlustraţia grafică: Diana Rozalia TăicuţuDescrierea CIPa Bibliotecii Naţionale a RomânieiOproescu, ŞtefaniaZăpada neagră / Ştefania Oproescu,Râmnicu Sărat - Valman, 2007; 170 pag.; 11x19cm.I.S.B.N. 978-973-88137-2-4821.135.1-322
Ştefania OproescuZăpadaneagrăEditura VALMAN3
Ştefania Oproescu(Dorina-Ştefania Cristea)Născută la 1 ianuarie 1949 în comunaPătârlagele, Jud. Buzău, autoarea îşi începestudiile primare în comuna natală urmândliceul din aceeaşi localitate. Continuă studiileuniversitare la Institutul de Medicină şi FarmacieIaşi, postuniversitare în specialitateaExpertiză medicală şi recuperarea capacităţiide muncă.Debutează la revista „Porto Franco” în1990 cu poezie sub îndrumarea lui IonChiric.Debut editorial: 1996 – volum de poezie„Naştere perpetuă”, urmat de volumele „Potcoavede catifea” (2001) şi „Singurătateanisipului” (2004), toate la Editura Zedax,Focşani.Publică eseuri, proză scurtă poezii în„Jurnalul de Vrancea”, „Gazeta vrânceană”,„Salonul literar”, „Pagini medicale bârlădene”şi „<strong>Oglinda</strong> literară”, demonstrând o5
vie preocupare estetică.Din anul 2000 este secretar de redacţiela „<strong>Oglinda</strong> literară”, folosind experienţacăpătată anterior la „Jurnalul de Vrancea”.În aceeaşi perioadă frecventează Cenaclul„Salonul literar” şi este membru fondatoral Cenaclului „Duiliu Zamfirescu”, ambeledin Focşani.A fost remarcată de revistele „Convorbiriliterare”, „Luceafărul”, „Amurg sentimental”,„Renaştera culturală” şi „OpiniaBuzăului”.Participă la diverse festivaluri din Iaşi,Brăila, Buzău, Tecuci, Bârlad, susţinândrecitaluri poetice din opera proprie.Referinţe critice: S-au exprimat despreopera scriitoarei: Magda Ursache, Liviu Grăsoiu,Gheorghe Istrate, Adrian Dinu Rachieru,Constantin Miu, Marin Ifrim, Valeria MantaTăicuţu, Victor Sterom, Ludmila Bârsan,Emilian Marcu, Marius Chelaru, ConstantinGhiniţă şi alţii.Adresa e-mail:www.ştefaniaoproescu@yahoo.com6
Linia din care picură întunericGândul ca un vierme. Se întinde, sestrânge, se ondulează. Merge în felul lui, înlumea lui de gelatină, în ţara lui, în casa lui, înpatul lui. Îl ating cu vârful fragil al voinţei. Îlirit, îl incit, îi dau comenzi. Ridică-te, pleacă,umblă, vezi! Îi dau de lucru, îl împing de laspate. El nu înţelege îndemnul “trebuie”. El esuveran, el e invincibil. Mă ridic eu, gesturilesunt largi, moi, amorfe. Un rest de strădanie,un surogat de decenţă, învelesc de bine de răuconturul chipului şi asemănării. Deschid uşa,uşa se multiplică, nu văd decât mâna repetândla nesfârşit rotaţia cheii. Gândul zvâcneştescurt a spaimă, suficient cât uşa să se deschidăbrusc. Păşesc, solidul se ondulează sub tălpica o saltea groasă de puf, vederea e în ceaţă,auzul înfundat. Miros, gust, văz, s-au retrasîntr-un punct. Trebuie! Perdele de imaginiapar şi dispar ca într-o peliculă veche de filmuzat. Ce caut eu aici? Petece mari de absenţămă plasează în locuri necunoscute. Insule cuvegetaţie aspră de sare, netopită încă. Neşti-9
fiecare dată altele. De unde le scotea… Poateşi ea se droga. Prima dată mi-a spus: “O zi dinurmă, mult în urmă, care a fost scrisă încopilărie, a crescut prea mult pe scoarţa ta,cum cresc inimile scrijelite pe scoarţa copacilor”.“Şi ce-i cu asta, câtă vreme copacul esănătos?”“Este că ocupă locul…”Atât.Altădată spunea că: “O linie nu aresfârşit şi din ea picură întuneric”.Chestii de-astea. Timp în care stam peun scaun fără spătar, aşezat în mijloculcamerei goale, acolo unde se proiecta luminadin fereastra cu geam violet, poziţionată sus,la îmbinarea peretelui cu plafonul. Ea stătea înumbră, la trei metri distanţă şi mă privea. U-neori avea chef de vorba, alteori nu. Aproapenici nu-mi păsa. Simţeam violetul cum mătraversa lent, timp în care treceam prin toateculorile, ameţind ca într-un carusel. Culoareşi vertij. Ea spunea că roşul este marginea dinsprevenirea lumii, iar violetul cea dinspreplecare. Că ambele margini sunt muchiităioase ale luminii şi că trecerea lor e la fel depericuloasă. Că odată trecut de roşu eşti prinsîn capcană şi nu mai eşti liber decât după ce11
treci de violet. Că la trecerea peste roşu eştiajutat iar dincolo nu, că tot ce e înainte de roşue numai roşu şi dincolo de violet numai violet,iar culorile doar o iluzie. Că infinitul nu e albastru,cum şi-au imaginat unii ci… desigur,violet. Că de ce unii cardinali poartă veşminteroşii şi alţii violet, că de ce Papa numai şinumai alb… Că doliul ar trebui să fie nunegru ci… violet. Am simţit atunci că dejaeste prea mult şi că mă aflam în pericol desupradozaj. De fapt, mi se făcuse chiar rău,iar ea tăcea. Am devenit dependent. Căutamvioletul, dar nu oricum, în stare brută, ci filtratlent dintr-un anume unghi al luminii, în cantităţimici, penetrante ca o singură rază distilatăde impurităţi. Am evoluat în subtilităţiledrogului. Puteam să-mi citesc singur semnele.Îmi trăiam moartea inventându-mă. Multepagini şterse, pagini rătăcite, nu-mi ieşeau lanumărătoare. Şi rar, mult prea rar, revelaţiaunui înscris în stare să mă impresioneze.Stăteam cu un gând pe malul violet şi cu altulpe malul roşu. Eram singurul mort în viaţă,singurul violet traversând lumina înapoi. Ceaflam nu mă mulţumea şi de asta mă comportamciudat. Nu mă legaţi încă, am spus “ciudat”,nu “periculos”. Deşi poate aveţidreptate, poate chiar sunt periculos…12
* * *De când stau în camera fără ferestre, nuştiu. Ştiu doar că sunt despărţit de drog. Mi-auamorţit convulsiile cu injecţii. Dorm mult.Aproape tot timpul. Aş fi vrut să spun zi şinoapte, dar aici zilele şi nopţile nu au graniţe.Vin uneori şi mă întreabă: “Cine eşti? Mai eştimort în viaţă?” Privesc buimac contururiumplute cu zid. Tac. Îmi injectează iarăşisomn. Mă deranjează faptul că nu visez.Sigur, aş vrea să visez violet. Dar nu mi sepermite. Probabil mi se vrea binele. Sunt liniadin care picură întuneric, întreruptă din loc înloc de galbenul isterizant al becului din tavan.Baia în care mă târăsc la răstimpuri fiziologice,e cenuşie. Mâncarea la fel. Nu-mi estefoame, dar ei mă obliga să înghit. Sunt păzitpână termin. După ce pleacă, vomit. Tânjescdupă violet. Întreruperile galbene mă dezintegrează.Între ele zidurile se ondulează şicresc modificând armonia formei. “Bineleacesta nu-l vreau”, rostesc. Dar vorba e spartăşi nu aud decât geamătul. Aud sau doar mi separe? Fantasme albe îmi dau roată. Îmivorbesc cu glas serafic, înşelător, despre darulcare trebuie lăudat şi despre iubire. Roiesc în13
jurul meu contururi albe umplute cu zid. U-neori mă ating cu moliciunea necuviincioasăa mângâierii. Asta suport cel mai greu.Tremur cuprins de silă şi primesc iar somn.Vomit galben în galben, până când în istovirezăresc umbra palidă, roz, a speranţei. Bruscam dorit să mă rog, doar că-mi erau străine şicuvintele şi destinatarul. Mă grăbeam sau cineştie cine anume îmi dicta din memorie.* * *Golit de gânduri, încerc să-mi aşez înfaţă un zid şi pe el un cerc de lumină. Iată însăcă cercul nu vrea să se fixeze, alunecă mereu,ca un fascicul de lumină proiectat de olanternă aflată într-o mână nesigură. Pe zid sestrivesc culori într-o rotire continuă, totuldevine rotund, se adună, se strânge conturul,contracţia o simt în carnea care se topeştepână la punct, nu mai rămâne decât violetulîn care mă cufund ca într-o spirală. Cine sămă uite? Pe cine să uit?* * *Era anul păstrăvului, luna zorar, cânds-a desfăcut lumina în gustul bucuriilor sim-14
ple, undeva între mâna pescarului şi zvâcnetulpeştelui. Şterg geamurile aburite cu batista şise limpezeşte vederea de amprentele vechilorchiriaşi. Privesc înafara şi văd mişcarea petrecându-sepe verticală de jos în sus. Nerostit,gândul ia forma îngerului fals al inocenţei.Dar cuvintele, unde se duc când se duc?15
Pâinea PământuluiTlac, tlac, secundele muşcă din timp culimba subţire a pendulei din cutia dreptunghiularăde lemn agăţată pe unul din pereţi,printre ornamente de hârtie colorată. Însufrageria cabanei izolată în vârf de munte,sunetul dă iluzia de viu, de animal a căruiinimă bate calm, departe de zgomotele lumii.Afară, dincolo de geamuri, ninsoarea zgârieîntunericul, sfâşiindu-i hainele.Luminile restaurantului din valeproiectează prin ferestre dreptunghiuri galbenepeste pulberea albă ce se aşterneneostenit. Până la ora 0 mai sunt câtevaminute. Aici, în cabana izolată, domneşte olinişte atemporală semănând cu interiorulunui fruct ai cărui sâmburi n-au miez.Stăpână încă pe propria-mi răbdare, staude ore în scaunul ţeapăn ca într-o strană debiserică. Mestec liniştea, căutând să-i simtgustul, linişte pentru care consumasem timpşi energie răscolind ofertele agenţiilor de turism.Ceilalţi meseni tăcuţi, serioşi, îmi par19
cel puţin ciudaţi în indiferenţa cu care-şimestecă fripturile garnisite cu cartofi prăjiţi.Fără pocnete de dopuri, fără exclamaţiide surpriză, se toarnă şampanie în pahare,pregătindu-se momentul trecerii peste ani.Simt brusc chemarea spaimei odată cugustul singurătăţii ce mi se prelinge pe limbăca un şarpe spre adâncul gâtului, sufocându-mă.Mă ridic din scaunul ca o strană şi măfurişez spre ieşire, mă strecor pe lângă pereţiîn vârful picioarelor să nu atrag atenţia.Temere nejustificată, precauţie inutilă.Nimănui nu-i pasă, la fel cum mie nu-mi pasăde singurătatea animalelor din pădure. Maisunt câteva minute. Cred că, dacă alerg, maiam timp să ajung la viaţă. Deschid uşa, zăpadase aşternuse mult, oare când ninsese aşa,picioarele mi se afundă până deasupra genunchilor.Un picior se ridică, altul se cufundă.Luptându-mă să înving albul acesta pufos încare mă scufund mereu, ca într-o mlaştină, mătrezesc în faţa unui hău alb, o vale abruptă, pecare n-o văzusem la urcare. Cu atât mai bine,îmi spun, va fi mai uşor să-mi dau drumul, cala săniuş, spre luminile restaurantului pe careîncă le zăresc printre fulgii învolburaţi ce vindin toate direcţiile. Căderea, alunecarea, sefrânge brusc, lângă două braţe de apă, ca două20
izvoare, despărţite de o limbă de pământ, pecare zăpada se topeşte înainte de a se aşterne.Nu-mi este de loc teamă, deşi în jur acum eîntuneric beznă, ba chiar zâmbesc în faţaacestei apariţii. Parcă-i limba pendulei întrecele două secunde. În lumina slabă, iradiinddin albul zăpezii, descopăr urme de paşi. Peaici s-a trecut de curând, aşadar mă strădui săcalc pe urmele celor care-au mai trecut.Păşesc peste primul izvor, mă cufundapoi câţiva paşi prin noroiul cleios, fac iar unpas peste al doilea izvor şi abia acum, privindîn jur, descopăr că nu se mai văd nicăieri luminilerestaurantului spre care pornisem.Doar un nou urcuş, în acelaşi alb al zăpezii.Cum n-am încotro, încep să urc. Cu mâinile şicu picioarele mă agăţ de urme. Ca un animal,în patru labe înaintez spre o altă lumină, albastrălăptoasă, ca de gheaţă. Ajung fără săştiu cum în faţa unei intrări care nu-i nici uşă,nici fereastră. O boltă largă, semănând cu intrareaîntr-o peşteră. Plecasem din cabană cuun gând scurt, nefondat, mai mult o căutare,mă aflu acum în faţa unei realităţi care-mitrezeşte instinctul de conservare. Trec“pragul”, lăsând urme în zăpada neatinsă.Urme peste care împărăţia albului va pune cusiguranţă stăpânire în curând. Interiorul21
seamănă cu un iglu, doar că pereţii şi plafonulnu au strălucirea şi luciul gheţii, ci par ninşide o ninsoare care nu ţine cont de legile gravitaţiei.Înaintez uşor prin lumina albăstrie,lăptoasă, ca printr-o pânză de păianjen. De-alungul pereţilor văd lăzi mari, ca nişte cuferedreptunghiulare de gheaţă, asemeni lăzii pendulei.Ridic un capac, fără să aud nici un zgomot.Înăuntru, ocupând tot spaţiul, coloniitranslucide de ciuperci vibrează uşor ca o respiraţie.– Ai găsit? aud de undeva din spate ovoce care seamănă bine cu vocea tatei. Ştiucă tata e demult mort, dar nu mi se pare nefiresc.Nici nu simt nevoia să mă întorc să vădde unde vine sau dacă cineva se mai află aici.Toate par la locul lor, în încăperea acesta, şilăzile şi ciupercile şi eu, chiar şi vocea tatei,aceeaşi, cea care mă striga când colindam împreunădealurile şi când fiecare ciupercăapărută în cale era sărbătorită ca o izbândă.– Am găsit, şoptesc, numai că nu lecunosc. Nu ştiu dacă sunt bune, spun apoi, şiîncerc să ating una, dintr-un buchet. O senzaţiestranie de repulsie mă cuprinde la contactulcu materia aceea tremurătoare, umedă şirece, frângându-se prea uşor sub degetelemele.22
– “Nu sunt otrăvitoare, poţi să le guşti”,mai aud din spate vocea tatei.Culeg ciuperca frântă din buchet şi omiros, aşa cum o făceam altădată în pădure,când cunoaşterea stătea în cumpănă. Muşcapoi din ea, aşa cum tot altădată muşcam dinpâinea pământului. Nici pâinea pământului,ciuperca aceea maronie semănând cumânătarca, dar fără «buretele» de dedesubt,cu gust fad-amărui, nu-mi plăcea. O mâncam,pentru că aşa ne învăţaseră părinţii, că e bunăcrudă şi că e hrănitoare. Nici ciuperca astanu-mi place, seamănă cu o bucată de gelatinărece. Mâncând, simt gelatina albăcurgându-mi prin trup asemeni sângelui, pânădevin tulpină de alb, mijlocul unor alte tulpinice cresc din mine ca nişte ramuri, pulsânduşor în transparenţe alb albăstrui. Simt vag,abia acum, că nu-mi place locul acesta şi simtîn acelaşi timp cum sunt gata să-l accept ca peun dat, dincolo de împotrivire.O mână străină mă atinge, la fel cum făcusemeu mai devreme, mâna străină mă rupede colonia de ciuperci căreia eram gata să măofer. Apoi, sub răsuflarea caldă simt dureroscolţii acelei fiinţe muşcând bucăţi din trupulmeu cu limbi de foc. Tlac, Tlac, palme puterniceîmi lipesc obrajii.23
– Mă doare, spun greu, de parcă celedouă cuvinte ar fi bolovani pe care trebuie să-iîmping afară din gură cu limba.– Îşi revine, aud şi apoi alte mâini îmifrământă trupul, aducând în el căldura o datăcu durerea.– Hai, hai, deschide ochii, vino-ţi în fire,măcar o mulţumire să avem, dacă tot erai gatasă ne strici revelionul. Cine naiba te-a pus săumbli singură noaptea, prin munţi?– Eu?– Da cine, noi? Să mulţumeşti câinilorşi paznicului de la cabană care te-au găsitaproape îngropată în zăpadă, puţin dupămiezul nopţii.– El unde-i ? întreb din nou, mestecândcu greu cuvintele.– Pe aici, pe undeva, bea o tărie. Ai facebine să iei şi tu o înghiţitură, că până vine salvareape viscolul ăsta...La ce bun să le explic tinerilor ăştia pecare-i văd bine acum, frumoşi în tinereţea lor,cu toate pieptănăturile lor aiurite, cu cerceiilor în urechi, cu lanţuri la mâini şi la gât, frumoşiîn veselia lor puţin agitată, că nu depaznic întrebam eu, ci de tata ? Apoi, băuturace mi-o strecurau în gură cu linguriţa pecare-o simţeam iute, ca ardeiul, îmi moleşea24
treptat trupul şi-mi limpezea mintea de albastrulacela lăptos în care mai pluteau vag voci,altele decât ale lor, şi ciuperci translucide pulsândgreţos.25
CaracatiţaAproape de centrul oraşului, o stradăcurbată semănând cu spinarea unui arc,păstrând încă aspectul de vechi, atrage atenţiala fel cum ar atrage o poză îngălbenită devreme într-un album cu poze color. Când pedreapta, când pe stânga, şanţuri săpate probabilpentru canalizare, cu mormanele depământ scurgându-se o dată cu ploaia pe toatăsuprafaţa străzii, din gard în gard, par părăsiteşi veşnice. Gardurile vechi cu scânduri de uncenuşiu-verzui, aplecate, în mare parte putrede,îngrădesc curţi în care iarba creşte nestingheritpână la brâu împreună cu buruienileprintre cireşi de mai, caişi bătrâni şi tufe deliliac. Dincolo de ei, ziduri de case cu varulcândva alb, acum scorojit, cu acoperişuri deţigle sau table înnegrite de timp. Case mari,înalte, cu trepte din piatră tocite şi crăpate,case ce vor fi fost cândva mândria proprietarilor.Ferestre şi uşi închise, în spatele cărorabănuieşti vag figura unui bătrân firav în semiîntunericsau a unei bătrâne cu păr alb aranjat29
«permanent», de sub al cărei capot se zărescşolduri late şi picioare descărnate, bând ceaiîn timp ce proteza clănţăneşte pe margineacănii soioase din mâna atinsă de Parkinson.Şi oftaturi, în care nu mai prind contur nicimăcar aduceri aminte, doar un prezent ce pareîncremenit, asemeni străzii.Undeva, cam la mijlocul curburii, o patăde roşu strident, proaspăt, contrastează cuverdele dimprejur. Este de fapt o copertinăroşie specifică tarabelor sau micilor magazineparticulare, pe care scrie cu alb Casa Blanca,atârnată deasupra treptelor vechi din piatră aleunei case ce se deschide direct pe trotuar. N-arfi nimic deosebit dacă în jur ar fi fost altele,asemănătoare. Aşa, seamănă mai mult cuscena unui circ ambulant, în spatele căreiaurmează să fie descoperit un mister de genulfemeia-şarpe sau monstrul cu două capete.Curiozitatea mă poartă aproape fărăvoie pe trepte, până în dreptul uşii de lemn,vopsită în alb. O uşă care nu spune nimic, cuclanţă obişnuită. Pun mâna pe ea, dar nu îndrăznescs-o deschid. Seamănă prea mult cuuşa unei case oarecare în care sunt gata săintru fără a fi poftit. M-aş fi simţit mai binedacă descopeream butonul unei sonerii sau unmâner gros de metal prin care să-mi anunţ30
sosirea. O altă teamă însă mă împinge dinspate, poate m-a văzut cineva, cine ştie, oridinăuntru ori din afară, cineva care poate luaîn râs nehotărârea mea, aşa că apăs clanţa carese deschide uşor şi mă aflu deja într-un hol îngustşi înalt. O încăpere goală cu mai multeuşi albe, tot din lemn, separate între ele prinoglinzi, de aceiaşi mărime. O clipă de nehotărâre,în care mai am timp să mă strecorînapoi, prin uşa pe care tocmai am intrat. Darnu, nu mai am timp, pentru că una din ele sedeschide imediat şi apare un tânăr şters, îmbrăcatîn pantaloni negri şi cămaşă albă, caremă invită cu un zâmbet profesional, deschizândo uşă laterală spre o altă încăpere ceseamănă cu sufrageria unei case obişnuite.Doar că în loc de o singură masă sunt patru,mari, rotunde, înconjurate de scaune. Uncovor cenuşiu acoperă în întregimeduşumeaua, pereţii sunt albi, var albacoperind imperfecţiunile lăsate de timp, feţede masă albe şi scaune tapiţate cu stofă roşie.Şi multă linişte în care nu se aude nici zgomotulpaşilor. N-am reuşit încă să aflu cevreau, am o senzaţie de amorţeală nici plăcutănici neplăcută, parcă mă aflu în anticameradintre două lumi, într-un spaţiu de trecereîntre prezent şi trecut. Păşesc uşor, ca în stare31
de imponderabilitate şi iau loc pe un scaun,lângă fereastră. O fereastră mare, întinzânduseaproape din perete în perete, cu pervazuljos şi tocuri din lemn, vopsite tot în alb. Chelnerulîmi aduce cartea cu menu-ul şi se retragediscret. Parcă aş fi pe scena unui teatruunde se respectă regulile, chiar dacă în sală eun singur spectator. Deschid menu-ul şi descopărcitindu-l atent sortimente sofisticate,pretenţioase, de local de lux. La fel de uşorcum a dispărut, chelnerul se apropie aşteptând.Nu sunt un fan al excentricului, dar curiozitateamă împinge să rostesc întrebător,zâmbind ironic: «Caracatiţă?» Răspunsul,scurt şi sigur mă derutează. «Da, o porţie?»Recunosc, nu mă aşteptam, mirarea ia loculironiei. «Caracatiţă? Caracatiţă adevărată?».«Da», doar atât, da, răspunde chelnerul,căzând apoi iar în muţenie. Continui cu mirarea«Bine, dar cum de aveţi aici, caracatiţă?Nu văd prea mare aglomeraţie, aşadar, pentrucine?» «Avem exact câtă trebuie, pentru cinedoreşte aşa ceva». «Sigur», mă umflă râsul«probabil că aveţi una într-un acvariu, dincare tăiaţi câte un tentacul şi aşteptaţi să se regenereze,nu?» Chelnerul e prea tânăr, preaşters şi prea lipsit probabil atât de o şcoală ameseriei aşa cum trebuie, cât şi de experienţa32
unui local mereu plin cu întreaga faunăbipedă. N-are replică, iar eu simt nevoia săvorbesc. Primesc în schimb acelaşi zâmbetcare se vrea profesional, dar în care sesizez şio nuanţă de iritare. «Bine», cedez, «o porţie»!«De băut?» «Apă minerală» spun pentru că n-am chef să beau, de fapt nici să mănânc, daram intrat deja în spectacol, de bună-voie şi m-am hotărât să-l las să se desfăşoare de la sine.Aduce o sticlă de jumătate de litru cu apăminerală, îmi toarnă în pahar, după care se retrageiar după «cortină». Mă simt stingher, n-am ce să fac, îmi aprind o ţigară şi privesc înjur. Aceleaşi mese, patru, aceiaşi pereţi văruiţiîn alb, şi câteva aplice situate sus, aproape deplafon. Mă ridic şi privesc afară pe geam.Strada cu noroi, casele de vis-a-vis, dinspatele gardurilor, o nemişcare ca-ntr-o ilustrată.Într-o nemişcare stau şi eu privind cerulpe care nori vineţii prind nuanţe de roz-violetde la soarele ce tocmai apune în parteacealaltă. Mă aflu într-un spaţiu atemporal şimă gândesc dacă aş putea fi tot aici, în urmăcu o sută sau chiar mai mult de o sută de ani.Aş putea fi o caracatiţă, înotând într-o tranziţieprovincială, mai lentă, mai domoală prelingându-seîn ambele sensuri. Mă aşez pescaun şi aştept să se întâmple ceva. Să se33
idice cortina, să se schimbe decorul. Bruscse aprinde lumina din aplice, lumină ştearsăgalben-roşiatică vălurind prin semiîntunericulde dinainte. Aerul se mişcă în valuri, pereţiiasemeni, ca priviţi printr-un acvariu, în caremişcă o vietate. Apare o lustră veche, atârnatăde o tijă metalică lungă şi subţire, cu multebraţe în care ard lumânări. Într-un colţ, o sobăde teracotă albă, lângă ea un bufet cu vase, pahareşi bibelouri, ferestrele încadrate dedraperii groase de catifea vişinie, duşumeauade scânduri vopsită în aceeaşi culoare esteacoperită de un covor gros, de lână în care culoriles-au amestecat cu praful. O canapeamare şi comodă din piele neagră lucind depurtare, rafturi pline de cărţi, o masă, unscaun, un radio vechi, cu baterii. O seară oarecare,într-un timp oarecare, într-un oraş oarecare...Visarea îmi este întreruptă brusc desoneria unui telefon celular care sparge imagineaondulând-o, mă simt aspirat, împins cuputere în scaun. Sunt iar în camera cealaltă,cea cu patru mese, cu aplice răspândind luminagălbuie din partea de sus a pereţilor. Înjur, mesele sunt ocupate de bărbaţi cu formemai mult rotunde, cu vârstă nedefinită întretreizeci şi şaizeci de ani, îmbrăcaţi în costume34
cu nelipsita cravată. Dar femei? Nu. Oraş deprovincie. Timpul? Telefoanele celulare sunăcând la o masă, când la alta, cu semnalediferite. Recunosc semnalul telefonului meu,îl deschid, în timp ce chelnerul îmi pune înfaţă farfuria în care presupun că se află comandamea.O voce răguşită, metalică, repetă mereudoar două cuvinte «nu mânca, nu mânca,nu...». Probabil o glumă, cineva cunoscut m-a văzut intrând şi face o glumă. Închid telefonul,îl pun în buzunar şi mănânc. Nu-i bună,nu-i rea, mi-e indiferentă. În jur bărbaţiimănâncă, beau vin, beau bere. Par prezenţi,dar nu sunt. Conversaţii întrerupte de convorbiripersonale şi telefoanele sună iar şi iar.Văd cum costumele lor încep să-şi schimbeculoarea, devin uniforme, în aceeaşi culoareroz roşiatică, mâinile încep să se subţieze şisă crească, acoperindu-le feţele. Tentacule înmişcare, apucând paharele de pe mese şivărsându-le direct într-o fantă situată în mijloculburţii, tentacule rotind telefoanele celularespre aceeaşi fantă. Încep să-mi simtstomacul întorcându-se pe dos şi mi-e teamăsă mă uit în jos, de teamă să nu văd acolo, îndreptul lui aceeaşi fantă.Mai am timp să mă întreb dacă ei,35
ceilalţi, văd acelaşi lucru sau dacă telefoanelelor transmit acelaşi mesaj. Las repede banii pemasă şi mă reped spre uşa prin care am intrat,ca să nu risc să-i ofer chelnerului odată cuplata şi caracatiţa înapoi. Trec iar prin holulde la intrare ca printr-un tunel al timpului.Afară, se mai zăreşte puţină lumină. Străbatcu grijă trotuarul noroios până la colţul străzii,umbrită de copaci înalţi. E călduţ, aerul estenemişcat, mirosind dens şi greu amărui a floride castan. Traversez parcul şi urc scărileblocului în care locuiesc. Închid uşa, aprindlumina. E puţin trecut de ora 20,00. Sper sămai prind ultimul buletin de ştiri. Deschidtelevizorul pe TVR1. Tranziţie, câini comunitari,greve sindicale, noul calcul al pensiilor,o comunitate de ţigani şi-a angajat bodyguarziromâni, copii maltrataţi de părinţi,trafic de droguri, vize Schengen, revista Hustler,primul turist în cosmos, primele fiinţeumane modificate genetic, G.Bush Juniorlansează proiectul «scutul naţional antirachetă»,preşedintele Iliescu lansează sculacare să proceseze ideile...O fi bine, o fi rău...A mai trecut o oră, eu sunt normal sau,cine ştie...36
Poem de iarnăDegetele de la mâna dreaptă sunt calde.Suflu, cu jumătate de gură, în geamulîngheţat, apoi frec încet, cu degetele, iar sufluşi iar frec, destul cât să dezgheţ un rotund câtun ochi. Atât îmi ajunge să privesc afară, Unsingur ochi, celălalt e închis. Obrazul căzut şigura strâmbă. Mâna şi piciorul stâng sunt moica hainele goale. Cu mâna dreaptă mânui greucăruciorul. Trăiesc, aşadar, cu jumătateadreaptă. Medicii spun că traumatismul craniannu mi-a afectat şi procesele psihice. Constatşi eu că stau bine cu memoria, atenţiami-a rămas trează şi totuşi, cu gândirea s-a întâmplatceva. Astfel nu pricep cum m-aş fiputut acomoda cu noul - «eu». La începutţineam pe noptieră o oglindă, în care măpriveam de câte ori mă trezeam din somn. Şimă trezeam des, în ciuda medicamentelor, şide fiecare dată speram să mă văd aşa cum arătamînainte. Nu mă puteam ridica din pat, darnu asta mă speria. Hidoşenia chipului era obsesia,mai ales când primeam vizitatori. Ve-39
neau des atunci, şi colegii şi prieteni şi Irina...Era tandră şi plină de atenţii, de fiecare datăîmi aducea ceva care spera să mă încânte, ofloare mică, albastră, ruptă din parc, sau unvolum nou de poezii...sau ultimul tablou pecare-l pictase pentru mine, mă săruta delicatpe obrazul drept sau pe colţul drept al gurii,dar eu eram ursuz, nimic nu-mi convenea,ţipam şi rânjeam strâmb, îmi era ciudă că eanu se supăra că altădată, nu-mi răspundeatăios şi n-o mai simţeam una cu mine, setransformase într-o soră de ocrotire, plină derăbdare...Mai târziu am învăţat să mă târăsc singurpână la cărucior şi astfel, plimbându-măprin casă, am uitat de oglindă. Nu mă gândeamla viitor, nu mă gândeam la trecut, eraun exerciţiu greu, mai greu decât gimnasticala care mă supunea profesorul, singurul caremă mai vizita regulat. Era tânăr şi sigur aveanevoie de bani. Bani îi dădeam şi mameiIoana, dar ea ar fi venit să-mi aducă de mâncareşi să-mi facă curat şi dacă nu i-aş fi dat,era femeie bătrână şi n-ar fi lăsat-o inima sămă ştie flămând, căci drumul ei până la Dumnezeuera scurt şi nu mai avea timp de răscumpăratgreşeli.Dar azi mama Ioana n-a venit şi mă gân-40
desc la viscolul pe care l-am auzit toatănoaptea şi mă gândesc că nu s-a încumetat săiasă afara, sau să nu fi păţit ceva.Prin ochiul dezgheţat de geam privesccu greu strada şi am impresia că iar l-aacoperit gheaţa, sau că eu nu văd bine. Dacăm-aş putea ridica în picioare, aş privi prinjumătatea de sus, care încă n-a îngheţat, daraşa,n-am încotro şi insist cu aburul gurii şi iarcu degetele......Dar ochiul meu a văzut bine, afarătotul este de sticlă şi trotuare şi stradă şi copaci,gardul viu din faţa blocului s-a transformatîn ornamente, iarba seamănă cu ţurţuri degheaţă, salcia pare un candelabru, oameniimerg greu, călcând cu atenţie ca pe un patinoar,strângându-şi şi hainele la gât şi înaintândaplecat, să taie vântul. Atunci amvăzut-o.Cu haina de blană cenuşie descheiată,cizme scurte, tot cenuşii, cu părul tuns scurt,fără căciulă şi fular. Nu mergea, se juca cuvântul, cu gheaţa, plutea, privea în sus primindviscolul ca pe o boare caldă, de primăvară,mângâia cu palmele goale trunchiurilesticloase ale copacilor. Nu-i disting chipul,doar părul scurt ce se zbate în iureşul vântului...41
În faţa casei mele se opreşte, priveşteatent, se apleacă şi culege ceva, în palmă,privind îndelung obiectul.Cu greu împing fereastra îngheţată,hotărât să sparg geamul dacă nu reuşesc. Surprizan-ar fi fost mare, căci zgomotul ferestreideschise a făcut-o să tresară.– Ce-ai găsit?Uitasem de mine, de chipul şi glasulmeu, strâmb, din jumătate de gură.– N-am luat nimic, răspunde pierită.Am găsit o floare...o panseluţă...Uite-o, ovezi?– Nu. Dar tu mă vezi pe mine? Rostesccu greu, mestecând cuvintele ca pe bolovani...Priveşte spre mine şi tace, cu minuneaei în palma deschisă. Un cubuleţ de gheaţă, încare, probabil, fusese închisă o floare...Se întoarce şi pleacă, la fel cum venise,plutind, sfidând viscolul şi ochii miraţi aitrecătorilor.Nu mai pot să închid fereastra, dar numipasă. Mama Ioana vine târziu, gâfâind şiblestemând urgia de afară ca s-o ia înaintebombănelilor mele. Mă găseşte aproapeîngheţat, sunt dispus s-o ajut eu, nemulţumitul,eu “săţiosul”, şi porneşte la treabă mormăindceva despre lumea care “s-a întors pe42
dos”.Şi ochiul meu drept râde, ascunzând înel taina pe care nu o cunoaşte mama Ioana,nici colegii care vin rar şi mă-ntreabă, din politeţe- de ce nu începi să scrii?Nu le spun ceea ce numai ea va trebuisă ştie, că azi, după atâta amorţire, am scrisprimul poem al iernii, pentru ea, şi că de azitrăiesc, aşteptând să treacă pe sub geamulmeu, să-i dau ceva să-i ţină loc de floare, ei,floare a iernii...43
Aria de acoperireFEMEIA scoase întâi un picior de subaşternut, plimbându-l cu precauţie centimetrucu centimetru, în timp ce simţurile ascuţite lamaxim pândeau o cât de mică întrerupere arespiraţiei bărbatului de alături. Urmă apoimişcarea bruscă a întregului corp ţâşnind dinpat, după care rămase timp de o secundă îndoităca un aruncător de disc, pândindu-i înclipa de veghe respiraţia. Se strecură tiptil dinsomnul lui, dorind ceva nedesluşit, căutând cumâinile prin locul rămas gol. Femeia se întoarseîn locul abia părăsit şi se înfăşură cumâinile care-o căutau. Rămase aşa, cu ochiiînchişi, abia respirând timpul în care se abandonăîntr-o absenţă impusă minute, zeci deminute. Îi era sete, îi era poftă de o muşcăturăde fruct dincolo de somnul lui. Îşi mască trădareasub vălul întunecat al recunoştinţei. Eradorită şi îi plăcea, eră cotropită şi se înspăimânta.Uitase gustul singurătăţi. Pânăîntr-atât încât îl asemuia cu moartea. Şi setemea de moarte ca orice muritor. Aşa încât47
espira uşor prin visul ei nelămurit, în armuracare-i păstra legătura cu viul. Şi în linişteaaceasta trecătoare pe care era gata iar s-oadopte pentru alcătuirea întregului, zbârnâisoneria telefonului mobil.BĂRBATUL tresări, bâjbâind cu mânaspre noptieră. Se ridică apoi în şezut, într-opoziţie decentă, aşa cum se cuvine unei conversaţiiserioase. Femeia rămase în locul deveghe aşteptând verdictul. Plecare sau doaramânarea ei. Se ridică apoi fără teamă, ştiindcă ziua lor împreună era încheiată. Oricespusă s-ar fi transformat în nisip, năruindcastele de vorbe construite în grabă. Tăcereaere moale, nu rănea şi nu lăsa urme. O îmbrăţişarăamândoi, fiecare din câte o parte,diluând fără să-şi dea seama un strop desimţire.Bărbatul, plecat în grabă, coborîsprinten scările în timp ce-şi trecea mâna prinpăr, gest reflex care nu-i deranja gândul prinsîn mecanismul complicat al existenţei.Se grăbea din instinct, în timpul său debărbat traversând în mişcare imagini ce sesuccedau rapid, pornind de la primitivul plecatla vânătoare. Străbătea un ghem mergândde la miez spre margine, urmând să lase lacapăt propria urmă. Dar nu la asta se gândea48
el, curăţind zăpada aşternută pe parbrizulmaşini şi nici la femeia rămasă în aşternutulcald. Căuta să intre în armonia fişelor din studioulde înregistrare. Intră în atmosfera agitatăa lucrului încordat. Trebuia să decidă momentulde „undă verde”. Păreri contradictorii iviteîn ultima clipă, voci ridicate acoperindu-seunele pe altele şi timpul alunecând neştiut, cao apă subterană. Bărbatul prins în vânătoaresimţea sălbăticiunea doar când acesta îl muşcafierbinte cu dinţi ascuţiţi ai soneriei telefonuluimobil. Era în luptă şi duşmanul trimeteasăgeţi de la distanţă care-i vibrau dureros înureche. Lua decizii rapide mânat de instinctulde conservare.Brusc se făcu linişte, se stinseră luminileşi bărbatul se trezi în timpul său de fiinţă supusăcerinţelor biologice. Foame şi somnaduceau cu ele dorul de linişte, de căldură, demângâiere. Străbătu drumul înapoi spre casă,ca spre copilărie.Femeia mângâia blana pisicii din poală,privind absent la televizor. Nu se întoarsecând o atinse în treacăt cu mâna peste creştetulcapului. Părea cufundată în acea risipire,cu mecanismul simţurilor înţepenit într-ungest prea des repetat, ca într-o melodie oprităbrusc, după care perechea nu mai găseşte49
pasul următor. Şi totuşi nu, ceva reuşi s-otrezească din imobilitate. Telefonul său cu unalt semnal, mai puţin strident, desfăşoarămelodia ca un fir pe care ea păşi în transă. Eravorba de lansarea colecţiei de primăvară acasei de modă cea mai la modă. Ochii ei prinserăsclipiri de viaţă şi vocea se mlădia în inflecţiunipreţioase, potrivite momentului.Bărbatul se retrase tăcut spre dormitor. Terminândconvorbirea, femeia nu-l deranjă,convinsă fiind de marele gest de graţie princare-i menaja oboseala. Şi iar un strop desimţire se pierdu printre undele care controlauîntreaga arie de acoperire.50
SemneleÎn drum spre casă, în metrou, Marta răsfoiaobosită câteva ziare pe care le cumpăraseîn treacăt. Era psiholog la un centru de reeducarea delicvenţilor minori. Căuta în acelemomente să se rupă de atmosfera morbidă avieţii de care era legată prin profesie. Deodatăochii îi căzură pe un test ce utiliza „putereastrăbunilor de a prezice», prin folosirea unor„semne runice din trecutul îndepărtat».Doamne, ce nu fac oamenii în aceste zile aleanului 199... pentru a capta atenţia în scopulcâştigului imediat. Abia citise despre «săbiilerunice» în literatura S.F. acum şi presa...Acasă n-a rezistat tentaţiei de a juca testulpropus de ziar. Sceptică fiind, sau poatetocmai de aceea... Râse în final, şi se duse laculcare.***Erau o familie numeroasă. În febraplecării precipitate, fiecare lua ce putea. Lu-53
crurile fuseseră făcute boccele, uşor de luat înmână. Fugeau din încăperea întunecoasă, cupereţi din piatră, plăcută totuşi cu lumina şicăldura focului din vatra mare, tot din piatră.Treceau întâi cei mari, printr-o spărtură făcutăîn zid, în partea de sus, la nivelul pământului.Apoi erau trecuţi copiii şi boccelele din mânăîn mână. Fetiţa auzise pe cei mari vorbind cuspaimă despre această fugă; veneau cuceritorii.Veneau aşadar alţii să le ocupe locul şiera mai bine să nu-i găsească aici. Când tocmaiera trecută prin spărtura din zid, fetiţaprivi înapoi, cu regret după locul cald pecare-l părăsea. Zări în urmă pustiul. Aproapetotul fusese strâns. Rămăsese doar o tavă pevatră, o tavă mare pentru friptură şi un pantofde copil răsturnat cu talpa în sus.***Un zgomot sâcâitor nu-i dădea pace.Ceasul deşteptător... Se ridică brusc, trecândla împlinirea ritualului fiecărei dimineţi. Vag,îi dădea târcoale visul. Ei... Visuri...„Pleci în Scoţia, într-o delegaţie, împreunăcu alţi specialişti în domeniul de care neocupăm. Ai fost propusă şi acceptată», oanunţă şeful la prima oră. Numirea acelei ţariatât de îndepărtate îi provocă stupoare. Era54
desigur tentant, dar era atât de departe şi atâtde precipitat... Nici nu s-a putut gândi şi nicin-a avut timp să refuze. Avea doar câteva zilepentru întocmirea formalităţilor. Se treziaproape fără voie în avion. Din emoţiile, dingraba şi din teama acestei plecări nu rămăseseacum decât o surdă durere de cap.Problemele sunt aproape identice. Aşazisa„motivaţie» a actelor comise este aceeaşi,indiferent de nivelul de cultură şi civilizaţie aunei ţări. Fireşte, dacă iei în calcul singurulfundament cunoscut până acum, al seminţeirăspândite prin Cain şi Abel pe întreg pământul...Dar azi este duminecă şi este zi de odihnă.S-a hotărât vizitarea obiectivelorimportante de cultură şi civilizaţie a oraşuluigazdă. Puţine; cât se pot vizita într-o zi, darcu siguranţă cele mai importante...Biserica era o impresionantă clădire dinpiatră, semănând cu un castel. În interior,stâlpii de susţinere, coloane imense din piatră,aveau la atingere un sunet ciudat, găunos şiuşor. Plastic?!... „Sigur, s-au făcut renovări”,explica ghidul.În subsolul bisericii se cobora pe treptemari, solide, din piatră adevărată. O căldurăciudată, umedă, răbufnea din dedesubturi, caadevărată binefacere, în această zi friguroasă55
de sfârşit de octombrie. Apoi, o „grotă”imensă cu ziduri şi pardoseală din piatră afumatăde vreme sau de alte treceri, cu numeroasecotloane şi nişe slab luminate.Vizitatorii traversară rapid încăperea fiindtentaţi de elemente spectaculoase. Urcauacum treptele spre ieşire. Doar Marta rămăseseacolo, în urmă, scormonind cu privireafiecare adâncitură din zid. Aici, undeva, ştia şiunde, trebuiau să fie o tavă mare din tablăpentru friptură şi un pantof de copil...Ghidul veni însă după ea, şi o îndemnăpoliticos: „Haideţi doamnă, e timpul sămergem...”56
Bila magicăSe schimbă vremurile peste noapte, seschimbă oamenii, mai încet, păstrând obiceiurilecare devin tradiţii. Oraşul a crescut cabalaurul din poveşti, în sus, în lung şi în lat,hrănindu-se cu foc şi respirând oameni.Respiră acum rar şi constant, sănătos, pus peviaţă lungă. Inspiră seara îndelung, pe săturate,expiră dimineaţa rapid, zgomotos, prinmii de nări, oameni. Doar munţii au rămas lalocul lor. Şi ogoarele, au rămas la locul lor. Şiau rămas şi oamenii la locul lor să păzeascăveşnicia.Într-o margine de oraş, artera asfaltată,plină de hârtoape leagă prezentul de trecut. Eavine dinspre Nord şi este încă poarta de legăturacu satele şi munţii. La intersecţia cuStrada Mare, pe un loc viran a fost cândvaoborul de vite. Ani de zile ţăranii îşi aduceauaici vitele şi cerealele să le schimbe pe care şipluguri. Dar vremurile s-au schimbat şi ţăraniin-au mai fost stăpâni pe vitele lor. Atunci ei auvândut pe ascuns vite, în pachete mici, de câte59
cinci kilograme, fireşte, nu în Obor. Şi astfelţăranii au devenit “infractori” iar oborul devite, a rămas simplu “la obor”, locul undeţăranii vindeau rar, ce mai puteau vinde.Şi iar vremurile s-au schimbat şi, “laobor” a devenit talcioc. Vitele nu mai au aicinici loc, nici căutare. Oale, crătiţi, găleţi, blugiturceşti, electronică occidentală învechită,fiare de călcat, fierbătoare, mărgele de pestePrut contra haine de piele, blănuri, dolari,bomboane, motociclete, ciocolată, piese deschimb, haine vechi, haine noi, medicamenteşi câte altele devenite tentaţii prin absenţa îndelungată.Nu cumpăr, nu vând. Ameţesc doarfăcând slalom printre grămezile de oameniînghesuiţi la produsele mai ieftine sau maicăutate. Părăsesc îngândurat împrejmuireaprăfuită şi plină de resturile unei civilizaţii cuiz cosmopolit, când atenţia îmi este atrasă demărfurile neobişnuite expuse de o bătrânăîntr-o margine, spre ieşire. Neobişnuite atâtprin vechime cât mai ales prin totala inutilitate.Un capac de oală ciobit, o tigaie de tucicu pereţii crăpaţi, un rest de funie roasă şi scămoşată,un fund de lemn subţiat de multa întrebuinţare,un ceainic înnegrit de folosire, opipă roasă la muştiuc, un clopoţel de argint şi60
alte două obiecte pe care nu le pot defini.Privesc la bătrâna înfofolită cu tulpanul negrupână sub nas, apoi din nou la obiecte, pe rândşi pe îndelete. Nu pare a mă băga în seamă,indiferentă şi inutilă ca produsele expuse directpe jos. Intrigat de-atâta nepăsare caut să-iaflu restul.– De vânzare, maică, toate astea ?– De vânzare, tinere !– Dar asta, ce-i ? iscodii arătând cudegetul spre forma sferică ruginită.– O bilă magică, maică !Răspunsul se potrivea cu bătrâna, cuobiectele.– Bilă, bilă, c-o văd şi eu, dar de cemagică ?– Îndeplineşte trei dorinţe celui care ocumpără, mă lămuri bătrâna cu calm.Aş fi putut să plec acum zâmbind. Zâmbeamcu adevărat, mă bucuram de acest irealca de-un dar, în atâta realitate care mă sufoca.Şi nu plec, legându-mă ca un copil de întrebarea“şi mai departe”?– Păi, de ce n-o foloseşti dumneata ?continuai, ferm convins că bătrâna avea ea însăşinevoie de ea.– Mie mi le-a îndeplinit. Pentru minenu mai are putere. Numai cel care-o cumpără61
poate să-i ceară trei lucruri, dar numai trei pecare le îndeplineşte, şi gata. Apoi trebuie vândută.Eu am cumpărat-o de la... Da’ pentrutine, tinere, n-are nici o importanţă de la cineam cumpărat-o. Dac-o vrei, o vrei, dacă nu,nu.– Şi de ce n-ai vândut-o până acum? Cuaşa comoară, făceai o avere...– Ei asta e. N-o vrea nimeni.– De ce? E aşa scumpă ?– Scumpă ? Nu ştiu. Eu cer pe ea preţulpe care l-am dat. Numai aşa îşi păstrează puterea.Dacă vrei, va trebui să te legi că-mi veipurta de grijă până la sfârşitul zilelor. Apoi,văzându-mi uluirea şi nehotărârea adaugă îngrabă:– Nu te speria, nu mai am mult. Am trecutde multişor de sută.Din zdrenţele în care era îmbrăcată îivedeam doar mâinile. Şi parcă n-aveau amprentascurgerii atâtor ani. Isteaţă bătrâna, isteaţă.Caut s-o încurc, scotocindu-mă dupăbani.– Dar în palmă ştii să ghiceşti, mătuşă?– Nu, îmi răspunde sec.– Nici în cărţi ?– Nici. Şi dă-mi pace. Vrei bine, nu,bine, şi vezi-ţi de drum.62
Văzând că nu plec, se ridică, aşterne ocârpă care pare să fi fost cândva o faţă demasă, şi strânge în ea cu grijă obiectele. Abiaacum, privind-o, mă cuprinde nedumerirea.Fiecare obiect în mâinile ei pare cu adevărato valoare poate după felul cum le atingea,poate după potriveala dintre mâinile ei şivechimea lor. Şi îmi face plăcere să privescarmonia aceasta şi o urmăresc atent, dorind săpăstrez în minte momentul. Cu dibăcie,bătrâna alcătuieşte o bocceluţă, o atârnă pe-unumăr şi dă să plece.– Stai, nu te grăbi. Poate facem târgul,încercai eu s-o opresc.– De grăbit nu mă grăbesc, dar suntprea obosită şi prea flămândă pentru a-mi maipierde timpul printre picioarele nătărăilorăştia. Mă duc să-mi fac rost de ceva ale gurii.– Mergem la mine, mă hotărâi brusc, îndemnatde curiozitate.– Bine, conveni ea sec, urmându-mă.Mergem alături, eu urmărind-o din cândîn când cu privirea, ea, liniştită, mută, destulde sprintenă pentru anii pe care şi-i declara.– Nu spui nimic, mătuşă ?– Nu. Am spus multe, mult prea multeîn viaţa mea, acum nu mai e nimic de spus.Mai am doar un gând, dar nu-i timpul să-l afli.63
Decât doar dacă facem târgul.O las în pace. Poate-i obosită. Poate-iflămândă. O să mănânce şi-o să se odihnească.Nu poate să tacă la nesfârşit. Mă dusesemîn talcioc cu dorinţa de-a căuta unsubiect. Aveam subiectul cu mine. Poate-inebună. Şi dacă-i nebună tot subiect rămâne.Am ajuns. Păşeşte în lift fără sfială, ca şicum ar fi fost obişnuită cu astfel de lucruri. Înspaţiul strâmt, preţ de opt etaje, simt mirosulcunoscut din depozitele de cărţi vechi, din bibliotecişi din muzee.Descui uşa şi intrăm în garsoniera meaînghesuită. Abia acum îmi dau seama ce multseamănă locul acesta cu cel pe care abia l-ampărăsit. Minus cumpărătorii. Şi nici bătrânanu venise să cumpere, ci să vândă. Caută cuprivirea un loc liber, îşi lasă jos legătura şi-şiscoate tulpanul dând la iveală un chip surprinzătorde palid şi nefiresc de tânăr. Nu că arfi fost vorba de o femeie tânără. Părea suprapunereaa două măşti transparente, una tânărăşi una bătrână. Şi parcă putea să fie pe rândcând una când alta.– Să vedem ce găsim de mâncare, rostesceu, îndreptându-mă spre bucătărie.– Stai locului, tinere. N-am aşteptatniciodată să-mi bage cineva în gură. Mă des-64
curc singură. Şi a plecat în bucătărie, atât defiresc încât dacă n-aş fi ştiut despre cine evorba aş fi fost tentat să cred că îmi cunoştearosturile casei, dinainte. Am lăsat o în voia eişi m-am mulţumit să ascult zgomotele făcuteîntre pereţii îngustei mele bucătării. Măobişnuisem să le aud. Şi mă simţeam bine, deparcă bătrâna venise să-mi poarte mie de grijăşi nu invers. Apoi zgomotul încetă.– Hai, vii?Pe masă erau două căni cu ceai, puţinăbrânză într-o farfurie şi câteva felii de pâine.Era, de altfel, cam tot ce aveam. Fără un cuvântm-am aşezat lângă ea, privind-o cum îşimişcă fălcile molfăind pâinea pe care o muiaîn ceai. Buzele ei se strângeau într-un fel depungă, semn că nu mai avea nici un dinte decare să se poată sluji. Din când în când ofta şimolfăia mai departe. Când a terminat a şterscu grijă masa cu podul palmei şi a sorbitfirimiturile culese. Apoi s-a ridicat şi a spălatfarfuria, cana şi furculiţa. Am privit-o întăcere tot timpul nevenindu-mi a crede că trăiesco asemenea istorie.– Gata. Acum putem face târgul. Dacăam asta în fiecare zi îmi ajunge, îmi spusescuturându-şi palmele una de alta, cu mulţumire.65
– Şi cum o să dormim? am întrebat maimult pentru mine, pentru că într-adevăr nuvedeam nici o soluţie.– Acolo unde ai dormit, vei dormi şi deacum încolo. Cât despre mine... ţi-am spus căatât cât mi-ai dat îmi ajunge în fiecare zi.În fiecare zi, până te vei hotărî. Şi te veihotărî greu. Fiindcă nu ţi-am spus totul. Dintrei dorinţe îţi vor rămâne două. Una trebuiesă mi-o dărui mie. Să-i ceri bilei să-misfârşească zilele. În rest, eşti liber să-i ceri cevrei.– Şi tot nu vrei să-mi spui de la cine aicumpărat-o?– Nu. Am mai găsit curioşi. Şi ei au vrutsă ştie. Şi când le-am spus m-au alungat.M-au crezut nebună. Nu mai vreau să repetgreşeala. Tot ce pot să-ţi spun este că amcumpărat-o de la un om important şi cunoscutde toată lumea. Care a avut nefericirea să piardăpe cineva foarte drag. Nu este vorba de femeiaiubită. De asta mulţi s-au consolat. Fiicaşi-a pierdut-o. Unica fiică. Şi fiind un om cumultă ştiinţă, a pornit s-o caute acolo undeera. În nefiinţă. Căutând a găsit tot felul de oamenişi tot felul de lucruri. Printre careaceastă bilă. Când l-am cunoscut, eu eramtânără şi el bătrân. L-am iubit şi nu l-am iubit66
atât de mult încât să-i ofer izbăvirea. L-am îngrijitşi a murit ca orice muritor. De asta vreausă te rog să înţelegi că nu mai pot îndura.Eram tânără şi necunoscătoare în ale vieţii.I-am cerut bilei să fiu bogată. I-am cerut săfiu frumoasă. I-am cerut viaţa veşnică. Amfost frumoasă, am fost bogată. Toate s-au dus.Vremurile se schimbă, oamenii se schimbă.Nu mai e locul meu aici. Şi nu pot să mor. Peomul acela nu l-am putut ajuta. Nici nu ştiuce i-a cerut el bilei şi ce i-a dăruit aceasta.Eram din vremuri diferite. El cu a lui, eu cu amea. Acum, noi suntem din vremuri diferite.Eu cu a mea, tu cu a ta. Ascultă-mă cu atenţie.Dă crezare spuselor cuiva care a trăit multe şia aflat multe. Înainte de a te lega sufleteşte, iabila în mână şi rosteşte dorinţa, pentru mine.Ascultă-mă. Legătura sufletească nuîmpiedică cu nimic dispariţia, când îi vinetimpul. Şi viaţa merge înainte. Îţi ofer ce nu-ieste dat fiecărui om să întâlnească. Scapă-măde povara lăcomiei mele şi trăieşte-ţi timpultău. O priveam şi n-o puteam înţelege. Cumsă-i doresc dispariţia ? Iar dacă n-o fac, cumvoi putea suporta consecinţele unui contractatât de împovărător ?– Mai bine mă las păgubaş, am rostit cape-o sentinţă hotărârea de a renunţa la tot.67
Femeia mă privi îngrozită. Ochii se dilatarăbrusc, gura i se deschise implorând fărăcuvinte. Apoi rosti:– Te credeam mai tare, tinere, mai bărbat.Priveşte. Vezi aceste cicatrice ? Sunturmele rănilor pe care mi le-am provocatdorind să mă sinucid. Şi sunt doar o biată femeie.Iar dumneata, nici măcar să împlineşti odorinţă nu eşti în stare ?Îi privesc cicatricea de la gât şi pe celede la mâini, dorind să nu fie adevărate.– Numai disperarea m-a împins pânăaici. Am cunoscut mulţi bărbaţi, am risipitaveri fabuloase, dar nu mai pot îndura.Priveşte, mă îndemnă ea desfăcându-şi bluzasub sânul stâng, o alta cicatrice stătea, dovadăa altei încercări de sinucidere. Aici, spuse ea,am descărcat toate gloanţele pe care le-amavut, până când am obosit. Fără nici un folos.Am rămas aidoma vârstei la care am încheiatcontractul. Doar că mi s-au schimbat puţintrăsăturile. Sunt acum, după o lungă perioadăde înfometare. Încerc pentru a nu ştiu câtaoară să mor de foame. Am peste cinci luni decând nu mănânc şi nu beau. Azi, am simţit cădumneata mă vei salva. De aceea am mâncat.Vreau să părăsesc lumea asta fără chinuri.Glontele mi-a ieşit din trup lăsând urme şi68
dâre, briciul mi-a tăiat beregata îndurerându-măfără folos. Mi s-a confiscat averea demulte ori şi atâtea averi au venit fără vestepeste mine. Şi acum sunt bogată. Am multeacareturi la care am renunţat, multe alte valorişi hoinăresc prin lume nevrând să mă ating deele. Mă-mbrac în zdrenţe sperând să stârnescmila.– Atunci pleacă şi bucură-te de bogăţiaşi nemurirea ta, i-am zis îngrozit.– O, nu ! strigă ea. Nici nu ştii ceînseamnă să porţi în cuget povara unei existenţenedorite. Am văzut atâtea nedreptăţi, amstat la căpătâiul atâtor muribunzi, încât ampierdut dorinţa de a fi. Dar de-acum gata.Simt că mă poţi ajuta. Nu-ţi cer decât săfoloseşti o dorinţă pentru izbăvirea mea. Îţimai rămân două fără nici o plată.– Şi dacă refuz?– Aş putea să te silesc. Să stau pe capultău până tu însuţi vei pieri. Am mai făcut asta.Dar ştiu că eşti bolnav. Tu încă nu ştii. Încurând vei afla. Şi vei dori să te vindeci sau sămori numai să scapi de durerile care te vorchinui îngrozitor. Atunci vei avea nevoie demine.– Spui prostii, am îngăimat cuprins despaimă.69
– Nu, asta n-am făcut niciodată. Dar arfi păcat. Ai putea s-o faci acum cât n-a coborâtîncă suferinţa în trupul tău. Ar fi mai bine.Am crezut că e isteaţă. Descopăr că emai isteaţă decât mi-am închipuit. Dacă toateacestea ar fi reale, dacă ar fi avut nevoie deun argument să mă convingă n-ar fi găsit altulmai bun. Dacă toate astea ar fi reale ? Şi cemă împiedică să aflu ? N-am decât să iau bilaîn mână şi să rostesc o dorinţă. Prima. A ei.Mă priveşte iscoditor. E ceva în ochii aceştiacare mă înspăimântă. Poate totuşi e nebună.Sau poate are numai darul acela de a-ţi modelapropria voinţă după voinţa ei. Se poatefolosi de bilă ca de un mediator. Ar fi destul săiau obiectul acela în mână, ca mâinile mele săi se armonizeze perfect, asemeni mâinilor eica să-i aparţin întru-totul, nu proprietar cisclav al femeii bilă. Bilă, bilă, ochii femeii cadouă bile metalice mă privesc scormonitorplini de tensiune sau doar de dorinţa ruginităşi numai gândul că aş putea fi folosit pentruîmplinirea poftelor acestei vieţi scorojite, cuiz de mucegai, mă umple de scârbă şi mă revoltă,în pragul trecerii de la indiferenţă la acceptare.– Te gândeşti mult, tinere. Văd în ochităi silă şi revoltă. Le-am văzut de atâtea ori, că70
le pricep cu ochii închişi. Te las să te gândeştisingur. Dacă mai stau aici te strivesc şi nuvreau asta. De mult n-am mai avut speranţacă voi găsi pe cineva să mă ajute. Azi, cândte-am văzut, am sperat, şi mai sper încă. Sănu crezi că n-aş găsi la primul colţ de stradăpe cineva să mă scape de povară. Ai văzut şidumneata ce oameni feluriţi trăiesc printrenoi. Dar eu am fost şi am rămas o femeie simplă.N-am multă ştiinţă de carte. Dar omulacela, de care ţi-am vorbit, era un omcunoscător de lucruri pe care puţini le ştiu. Şioamenii printre care a pribegit o vreme însuferinţă erau aidoma lui. Aşa mi-a spus. Şim-a rugat să nu las bila pe mâna oricui. L-amîntrebat de ce, şi mi-a spus atât, că e periculos.N-a vrut să-mi spună mai mult. Eu nu ştiudacă e periculos pentru mine, sau pentru ei,sau cine ştie, Dar am teamă de lucrul acesta şiam cuvânt. Aşa că, de n-o fi să fie, voi umblamai departe. Te las. Poate te mai gândeşti.Poate ne-om mai întâlni.A plecat uşor, ca şi cum n-ar fi fost. Înurma ei, uşa grea a liftului s-a trântit ca o lespede.***Ca de obicei, ceasul electric din inter-71
secţia centrală a oraşului nu funcţiona. ,,Laceasul rău” devenise un obicei al localnicilorde a numi locul. Asta nu-i împiedica să-şi deaîntâlnire în acest loc, sporind aglomeraţiacelor care circulau cu treburi în toate părţile.Trecând pe aici fără treabă şi fără întâlniri, măsimt important, ca făcând parte din peisajulcentrului unui oraş care se respectă. Privescîn jur, roată, ca să mă bucur din plin şi bruscmi s-a părut c-o zăresc pe femeia din talcioc.Imaginea ei se estompase, parte din voinţamea, care încerca să şi-o alunge din minte,parte din trecerea timpului. Şi acum mi-aapărut în faţă, anulând prin prezenţa ei voinţăşi timp. Aştepta culoarea verde a semaforuluicu aceeaşi resemnare mută pe care ocunoscusem. Grăbesc paşii s-o ajung, dar culoareaverde mi-a răpit-o cuprinsă în valul detrecători. O caut cu privirea şi o găsescpregătindu-se să traverseze în unghi drept şicelălalt bulevard al intersecţiei. De parcă ar fiştiut că sunt acolo, a întors capul spre mine,mi-a zâmbit, sau poate numai mi s-a părut, aridicat mâna într-o fluturare de salut şi s-aaruncat brusc în faţa uneia dintre maşinile cetraversau intersecţia în viteză. Frânele auscrâşnit sumbru deasupra trupului ce dispărusesub roţi. Din spate, alte maşini frânau72
violent, încercând să evite catastrofa.Mulţimea oprită la semafor scoase un vaietcomun şi, împins de instinct, m-am repezit lalocul accidentului. Mi-am făcut loc într-unmod necivilizat şi am ajuns lângă ea. Mai respira.Capul şi pieptul, atât cât puteam vedea,sângerau abundent. M-am apropiat cât amputut de tâmpla ei, spunând.– Sunt aici.Ea deschise ochii şi îmi zâmbi amar.Gemea uşor, aşteptându-şi sfârşitul cu resemnare.O voce din mulţime m-a trezit dininerţie.– S-o ridicăm uşor şi s-o urcăm înmaşina mea.– Nu, nu se poate. Trebuie chemată salvarea.E nevoie de o targă. E prea strivită s-oîndesăm într-o maşină. Spitalul era aproape,de unde, de neunde a apărut şi salvarea şitarga pe care am întins-o cu grijă ajutat demâini străine şi m-am urcat apoi, lângă ea,firesc, ca şi cum am fi fost rude şi numai eutrebuia s-o însoţesc. N-avea nici un act deidentitate.Rece, profesional, în aşteptarea cărucioruluicare avea s-o transporte la reanimare,asistentul întocmeşte formalităţile de internare.73
– O cunoaşteţi? Cine e?O cunosc? Cine e?Ce aş putea să-i spun ? Să-i spun cumam cunoscut-o ? Adevărul ? M-ar interna şipe mine. La altă secţie. Şi poliţia, care va ancheta...– Domnule, v-am întrebat dacă ocunoaşteţi.– Da, oarecum. O cheamă Bogdana.Aşa cred.– Unde locuieşte?– Nu ştiu. Am întâlnit-o mai de mult întalcioc. Vindea lucruri vechi. Eram interesatde ceva anume. Am vrut să aflu mai mult, amiscodit-o de unde are vechiturile, mi-a spusce-a vrut, sau ce-a ştiut. Mi-a spus că se numeşteBogdana. Nu ştiu dacă e adevărat.N-am mai văzut-o de atunci.Medicul de gardă ne întrerupe dialogul,examinând rapid rănile vizibile. Nu citescnimic pe faţa lui. Femeia nu mai geme.– Sus! Direct la sală ! Pleacă apoi,grăbit, dar calm. Din câţiva paşi repezi îlajung din urmă pe coridor.– Domnule doctor !– Da, îmi răspunde din mers.– E grav ?Abia acum se opreşte o clipă şi mă74
privea !– Sunteţi rudă ?– Nu, am însoţit-o doar până-aici...– Nu ştim niciodată înainte. Mâine. Treceţimâine. Anunţaţi rudele.Eram deja în faţa liftului. Nu mai aveamce face. Am părăsit spitalul, obosit. Obosit despaimă. O stare de rău pe care n-o puteam localizaundeva anume. Capul, stomacul, picioarele.Nu sunt de obicei sprinten la mers.Acum, trag de mine, la fiecare pas. Mă simtrău. Dacă sunt cu adevărat bolnav ? Si dacăsunt bolnav, şi ea moare? Dacă moare, nu suntbolnav. Dar dacă nu moare? Dacă nu moare?Cum adică dacă nu moare? Îi doresc oare,moartea? Nălucirile îmi sunt alungate de animaţiastrăzii. Cu toată oboseala, mă plimb îndelungşi fără rost. Colind magazinele, îmicumpăr pastă de dinţi, sare, lame de ras.Niciodată n-am avut timp de fleacuri. Sau întotdeaunale-am neglijat. Acum pierd timpulcu voluptate. Şi dacă sunt bolnav? Bolnavfără scăpare? Ea poate moare acum la spital.Sunt atât de mulţi oameni pe stradă, că nu s-arbăga de seamă. Mâine altul. Sau eu. Şi totmâine vor fi aici oameni, să cumpere pastă dedinţi. Printre ei, mă simt în siguranţă. Suntunul din cei mulţi. O pierdere infimă. Gândul75
acesta liniştitor dispare în singurătatea sumbrăa garsonierei. Îmi torn într-un pahar coniac.Nu sunt băutor. La prima înghiţitură mi secontractă stomacul şi-mi vine să vărs. Nuvărs. Beau a doua gură. Apoi, beau tot dinpahar. Sunt toropit, sunt ameţit şi mă cuprindesomnul, în timp ce, în spatele pleoapelor închise,cresc bile ruginite din crăpăturile căroracurge sânge.Nu m-am dus la spital, nici a doua zi şinici a treia. Mi-am făcut de lucru la servicimai mult decât cereau obligaţiile. Rămâneamacolo mult după program şi apoi îmi luasemobiceiul să colind străzile şi magazinele pânătârziu. Am constatat că “descentralizarea”comerţului se oprea la primul colţ de stradă: laprima dugheană apărută peste noapte într-unfost spaţiu comercial de stat. Mai departe, o“descentralizare” după alta, dugheană dupădugheană invariabil aceleaşi produse lapreţuri “liberalizate” uniform. Comerţul destat, prezent încă, vindea în continuare maipuţin marfă şi mai mult noi spaţii comerciale.Preţurile neacordate la compensările bugetarilormă obligă la condiţia de spectator. Încăsperanţă vagă şi îndepărtată, mă consolez cudetaşarea atotcunoscătorului căruia nu-i factrebuinţă mărfuri depăşite de civilizaţie.76
Sedentarismul meu proverbial suferă în urmasupunerii la exerciţii epuizante. De fapt, astaşi urmăresc. Trecerea acelei femei a zdruncinatintimitatea locuinţei atât de a mea, altădată.Intimitatea aceasta fiind compusă dintabieturi, linişti şi Ioana. De nimic n-ar fi maiavut nevoie egoismul meu să înflorească udatdin belşug de graţia şansei. Garsoniera meaatât de mică, încât părea la prima vedere incomodă,şi-a dovedit utilitatea prin economia detimp, avantaj pe care l-am scăzut devenindu-iproprietar. Pereţii tapetaţi cu cărţi până sus n-aveau nevoie de bidinea, podeaua acoperităaproape în întregime cu canapeaua, biroul,televizorul şi alte câteva obiecte de mobilă.Îmi consumam astfel timpul savurându-lasemeni toxicomanului, nefiind deranjat nicide glasuri poruncitoare nici de rugăminţi, nicide zgomot, de capace şi farfurii chinuite întrucurăţenia lor fizică. Rar, foarte rar îmi erazdruncinată desăvârşirea de suspinele Ioanei.Se întâmpla asta, numai când mă îmbrăţişa deplecare. Şi cum pe Ioana o iubeam şi n-oputeam lăsa să plece aşa, mă înarmam cu răbdare,o luam în braţe, o mângâiam repetându-iaceeaşi motivaţie pe care ea mereu o acceptaşi pleca apoi, dacă nu fericită măcar convinsăcă amândoi consumăm aceiaşi simţire. Îi77
aminteam atunci ce fericita era ea; atât de iubităde un bărbat pe care la rându-i îl iubea,eliberată în acelaşi timp de umilinţele la carear fi supus-o o condiţie materială şi socialămodestă. Pe lângă muţeniile mele de om nesociabilşi ursuz pe care le exageram, încercânds-o pun la adăpost de neîmplinirile uneivieţi în comun. Şi de bucuria acestor întâlnirifurate, păstrându-şi savoarea în ciuda anilortrecuţi de când ne cunoşteam.Plimbându-mi acum singurătatea pestrăzi, printre oameni, lipsit de nestatornicalegătură dintre mine şi liniştea mea mă aflamdescoperit de întrebarea dacă nu cumva întreaga“noastră” teorie îmi aparţinea în totalitateşi dacă nu cumva, pe mine mă puneamla adăpost, nu pe Ioana . Şi tot mai des măgândeam “ce-ar fi dacă ?”– Ioana, ce-ai spune dacă te-aş ruga săte muţi la mine ?Rămâne aşa, cu paltonul pe jumătate îmbrăcatşi mă priveşte uluită ca şi cum ne amvedea pentru prima dată şi aş fi atacat-o cu opropunere parte interesantă, parte indecentăla care n-are replică. Continuă apoi să se îmbrace,cu mişcări încete, neslăbindu-mă dinpriviri.– Ce vrei să spui ?78
– Să te muţi la mine. Să rămâi aici, definitiv.Figura i se destinde şi redevine femeiape care o cunoşteam, deschisă, cu replicăpromptă.– Te-ai îmbogăţit ? - spune râzând acumde-a binelea - sau ai fost numit între timp undeva,sus de tot ?– Ioana, nu glumi, te rog.– Ori eşti bolnav ? continuă ea, mimândspaima.Rămânem apoi aşa, mult timp,privindu-ne în ochi, fără nici o altă rostire.– Ai dreptate, spun, s-o luăm de la capăt.Deci:– Ioana, vreau să te rog să vii aici, sărămâi la mine mereu. Ce spui? Se aşează, aşaîmbrăcată şi stă privind la mine, prin mine,îngândurată.– Şi cum rămâne cu...– Lasă. Nu acum, te rog. Dacă tu vrei,o să încercăm să ne suportăm. Numai dacă şitu vrei. Eu vreau. Asta-i tot.– Şi când?– Azi. Sau mâine. Sau când vrei tu.– Bine. Atât a mai spus, bine, şi a plecatca de obicei, îmbrăţişându-mă din mers.A doua zi am cumpărat un buchet mare79
de crizanteme albe. Neapărat albe, pe carele-am aşezat pe masă, să învioreze “patina”.Şi mi-am luat o zi liberă. Apoi o sticlă de şampanieşi câteva dulciuri. Acestea fiind împlinitele-am considerat argumente suficientesă-mi aştept sărbătoarea. Şi o aşteptam calm,pentru prima dată liniştit după atâta vreme.Zbârnâitul soneriei mă făcu să tresar.Rar, suna cineva la mine. Ioana avea cheie. Şioricum, uşa era deschisă. Poate glumeşte.Aşteaptă s-o întâmpin probabil şi s-o trecpragul ca pe-o mireasă. Dar azi e sărbătoare,sunt dispus să mă bucur şi mă îndrept spreuşă, zâmbind. Deschid, pus pe şotii, şi...În uşă, îmbrăcată în aceleaşi haine pecare le ştiam cu legătura atârnată pe-un umăr,bătrâna din talcioc. Mă dau înapoi câţiva paşi,uluit, ea intră ca şi cum ar fi fost la ea acasă.– Am venit ! Azi mi-au făcut ieşirea.Şi-am dovedit că nu te-am minţit. Am venitsă încheiem târgul.Stau prostit şi-o urmăresc cum se mişcăcu uşurinţă, scotocind în legătura pe care olăsă jos.– Ia-o, îmi spune întinzându-mi bila.Ia-o şi nu te mai gândi mult.Sătul de-această poveste, iritat peste măsurăîi smulg aproape bila din mână şi o80
cuprind, în palma dreaptă acoperind-o custânga. Strâns, cât puteam de strâns de furie şide grabă. Bila era mai caldă decât m-aş fiaşteptat de la o bucată de fier. În timp ce oţineam, căldura creştea, încălzindu-mipalmele.Bine, spun, acum e a mea. Încheiem târgulşi pentru că e a mea, doresc să se distrugăaceastă bilă!– Nu, nu aşa, strigă ea, prăbuşindu-se.– Doresc să se distrugă această bilă!Între timp, bila devenise atât de fierbinteîncât abia o puteam ţine-n mână.– Doresc să se distrugă această bilă!Priveam ţintă la mâinile mele gata să iafoc de la obiectul acela sferic. Nu vedeam cese întâmplă în jur, preocupat doar de durereape care n-am mai putut-o suporta. I-am datdrumul, pe pardoseală la picioarele mele. Erade-un roşu intens, incandescent, iar de sub ea,parchetul fumega. Apoi deveni cenuşie, ca unlemn ars complet şi încet se topi lăsând în locdoar o urmă mică, circulară de arsură pe loculunde căzuse.Uşa se deschide brusc, se trânteşte la loccu zgomot şi când ridic ochii, o văd pe Ioanacu paltonul descheiat, cu o valiză în mână,roşie la faţă, răvăşită şi furioasă, cum n-o81
văzusem niciodată până atunci.– Bravo, Dinule! Bravo!O privesc încremenit şi nu ştiu ce se întâmplă.– N-ai nimic de zis?– Despre ce? reuşesc să îngăimez. Ioanacontinuă furioasă.– Nu ştiam eu de ce m-ai ţinut atâtavreme departe. Nu ştiam eu de unde-ţi vin ţieatâtea idei despre nemaipomenitul menaj ladistanţă. Te-ai plictisit de una, acum e bunăalta...– Ioana, ce vrei să spui?– Am văzut-o, acum am văzut-o ieşindde la tine. Tinerică, nimic de zis, frumuşică...Dar dragă Dinule, nu te supăra, ai gusturi camdemodate...82
GânditorulAcuma, nu ştiu dacă îmi mai amintescprea bine tot, nici timpul, nici întâmplările înordinea lor, nici ce a mai fost după. Spundupă, doar aşa, din obişnuinţă, când, de fapt,stau aici, trup de pământ, într-un fel de odihnăca un gând de veşnicie dincolo de viul pestecare s-au dezbrăcat de lumină răsăriturile sângeriiale părintelui meu. Din mâinile sale amvăzut femeia venind în urma ploii şi am ştiutcă e timpul răsăditului. De acolo m-am ridicatşi am mers spre copacul trupului meu de carenu mă puteam despărţi prea mult, legat fiindde fructele lui albe şi de fructele lui negre.Fără ele mă cuprindea o sfârşeală tulbure deochi lăptos şi nu mai găseam drumul decât peîncercate. Mă împiedicam de trupuri ce nu semai ridicau, unele miroseau a putred, alteleerau doar oase şi mi se făcea (cred) teamă, defapt era mai mult un soi de urât, singur în singurătateaacelui loc înşelător, plin de copacistrăini ale căror fructe nu mă hrăneau, oricâtear fi consumat foamea cărnii mele. La în-85
ceput, când nevoile îmi erau mai puţine şi trebuiamai rar să merg la copacul meu pentruhrană, m-am prins să-l schimb cu cel al femeiimele pe care abia o cunoscusem; gândeamîmpreună că aşa vom răzbate drumul spre altepământuri, numai că altceva s-a întâmplat; nuni se mai năşteau copii şi femeia s-a întors lacopacul ei de unde m-a alungat tocmai latimp, căci începuse să mi se usuce şi să-micrape pielea.Poate vreţi să vă spun ce era cu fructeleastea despre care tot încerc să-mi amintesc.Creşteau din flori transparente, creşteau unelealbe, altele negre, rotunde, iar când apropiammâna de ele începeau să se zbată cuprinse despaime pe care n-am reuşit să le pricep. Celealbe, mai greu de cules, erau lunecoase, adeseale scăpam printre degete şi era o artă să leprinzi, o îndemânare exersată ca în oricemeserie, doar că era vorba de meseriasupravieţuirii înainte de alte rosturi şi eraprima LEGE. Fructele albe nu aveau nici ungust, doar o părere de dulceaţă aflam la urmăpe dinăuntru, un soi de potolire; de sete stinsăla timp potrivit. De ce erau albe nu ştiu, dupăcum nu ştiu cine le-a alcătuit culoarea şi rostul.Poate tatăl meu ştia, dar el nu era să-l întreb,plecase lăsându-mi doar o durere86
fierbinte gâlgâind în urma trupului. Fructenegre, mai încete, mai uşor de cules nu mâncamdecât la nevoie, îndată ce le striveamcoaja cu dinţii cădeam într-un somn ciudat,înţepenit în aceeaşi poziţie din care mătrezeam fără nici un pericol căci nimeni,niciodată nu cădea şi nu se rănea din somnulfructului negru.Într-o zi, nu ştiu ce zi era, copiii crescuserăcât să-şi poată îngriji fiecare copaculsău, m-a tulburat un gând, oare câte fructealbe şi câte negre mai sunt în copacul meu,aşa, fără nici o noimă, cum de altfel mi-a spusşi femeia mea, ba chiar a încercat să mă înduplecesă-mi las gândul deoparte, se temea sănu se întâmple iar ceva copiilor, zadarnic căutams-o conving că urmările nu sunt cele carese întâmplă ci altele, necunoscute. În fine, amlăsat-o rugându-se la copacul ei şi fără odihnăam rupt fructele mele după care, cum nu ştiamsă număr le-am pus pe rând câte una albă întroparte şi câte una neagră în alta, iar când amfost gata am văzut că nu-i nici una mai multsau mai puţin. Cum nu aveam ştiinţă câtemâncasem şi nici câte pierdusem, nedumeritm-am aşezat pe pământ între ele, cu coatelepe genunchi, capul în palme şi am rămas aşa,fără să ştiu cât timp a trecut.87
Până când a început să tune în cer, iarcerul mai întâi a crăpat aşa cum pielea meauscată prinsese o dată crăpături, apoi, marideschizături s-au ivit în ele, întâi de culoareaprafului, apoi din ce în ce mai luminoase şi cutoate că nu vedeam lumina, ea era acolo, apoiam simţit cum mă înalţ dar fără să merg aşacum mergeam cândva...Şi iată cum stau acum în alt cer şi în altrăgaz fără să ştiu nici cât voi sta aici unde trecpe lângă mine oameni, mă privesc şi credprobabil că eu cunosc ceva ce ei încă n-auaflat. Asta le dă aşa, un fel de linişte, căci siguranţăn-au nici ei, nici răspunsuri n-au, altfelnu şi-ar pierde vremea cu mine şi cufemeia mea de alături, care nu se odihneştecum cred unii, căci mâinile ei nu stau fără rostîn jurul pântecului, ele ocrotesc prunci, la felcum am văzut-o ultima oară rugându-se la copaculei.88
FebraGeana aruncă boabele cu mâna stângăpe pătura întinsă, în timp ce dreapta amestecăîntr-un descântec murmurat, neşanse cu împliniri,pagube cu reuşite. Degetele aleg treiboabe într-o parte, în alta unul singur, adunăjumătate la loc în pumn şi iar împrăştie cu îndemânarece a rămas. Palma alunecă moale şiîmparte grăunţele cu siguranţă. Geana le ştierostul. Şoptit, vorbeşte cu mama carefrământă aluatul cu aceiaşi îndemânare cucare Geana împrăştie bobii. Mama are faţaîncinsă şi mâinile albe de făină. Faţa Geaneiseamănă cu pământul crăpat vara de secetă,iar mâinile i-s uscate ca ale sfinţilor din biserică.Dar nu-i urâtă. Geana seamănă cu opoveste şi chiar dacă repetă ce-a mai spus,vorba ei e tainică şi plină de mister. Pentru cănu pot să dorm, mă gândesc, cum ar fi dacăGeana ar frământa aluatul şi mama ar da înbobi. Ameţesc de parcă mă învârt legată de oroată. Mă doare gâtul şi-mi frig tălpile. Scotun picior de sub plapumă pe furiş dar ochii91
mamei văd tot. Mă înveleşte la loc, să transpir.Nu-mi place să transpir, dar îndur. Îmi bag şicapul sub plapumă, aburindu-mă cu respiraţiafierbinte. Din când în când mă caut cu mânasă văd dacă sunt suficient de udă. Gata spun,apoi ca un triumf, acum urmează rufe calde,curate, pe trupul răcorit şi somnul uşor îndulcitcu miros de cozonac. Apoi e linişte şi întuneric.S-a stins şi focul şi lampa. Parcă amdormit destul. Lângă sobă, pâlpâie lumini dinlemnele putrede, rămase nearse. În camerăaerul e îngheţat şi oasele mă dor sub plapumarece. Un deget de la picior mă doare cât un piciorîntreg când îl ating de cearceaf. Mă gândesccă ar fi trebuit să-l ţin în apă caldă, darcând oare, când?Parcă nu se mai face luminăde-o veşnicie. Şi nu mi-e somn. Aştept să sescoale mama să aprindă focul. De ce oare numai luminează lemnele? S-au stins şi ele, saumama le-a ars pe toate peste noapte când eudormeam?***Am amorţit tot stând pe o parte. Tresargreu, mă mişc pe partea cealaltă. Spaime. Lace bun s-o mai scol pe mama? Am speriat-odestul atunci când m-am sculat şi i-am spus:“Mi-a amorţit mâna dreaptă…” Dormisem pe92
ea cuprinsă de febră. Şi mama ştia că bântuieboala aceea din care rămâi schilod toată viaţa.N-a fost şi am speriat-o degeaba. Nici acumnu-i nimic. Am stat prea mult pe aceeaşi parte.Nu mai aud ceasul ticăind. Ceasul e mare câto farfurie, are soneria ca o ceaşcă, pusă cugura în jos şi pe faţa lui umblă mereu un trencare scoate aburi. Tic-tac, tic-tac,… Câtedupă-amiezi de duminică ronţăie timpul cuzgomotul marcat de linişte. Şi nopţile lungi,de iarnă. Acuma tace. Mă ridic încet să nutrezesc pe nimeni şi aprind lumina să văd ce-icu ceasul. Lumina e slabă şi nu-mi văd decâtmâinile.E frig în casă şi eu am îngheţat. Mâinilemele seamănă cu mâinile Geanei. Nu vădnimic în jur, decât mâinile cu care nu ştiu cesă fac. Am uitat, cum de nu m-am gândit s-oîntreb pe Geana aseară ce să fac cu mâinile…***Sunt un personaj. Dar personajului îieste foame. Ei şi? Sunt şi personaje caremănâncă. Şi povestea continuă. “Să nu intriniciodată în camera aceea”. Avea de toate fataîn palat, dar acolo, nu trebuia să intre niciodată.Înţelepciune? Teamă? Niciodată? Asta etot o poveste despre cum să nu te legi la cap93
dacă nu te doare. Ce-i lipsea fetei de împărat?Niciodată. Categorică condamnare.Prea târziu. Trist, e adevărat, dar tot eceva. De ce niciodată şi nu cândva? Prea devremee păcat, prea târziu e ridicol.Uşa aceea blestemată… Mai bine daupagina. Să trecem dar peste… Ce citesc?Nu-i nici o carte aici. Păcat. Nu că ar fi preadevreme, dar mai puteam să dau pagina. Dacănu-i, nu-i. S-o facem să fie.Doamne, cum mai trece timpul. De cândstau aşa, degeaba? Iar s-a făcut lumină. N-afost decât o noapte. Lumină înseamnă zi. Nu,n-am greşit socoteala. E plăcut să mai numerio zi.Mi-e foame, mi-e dor de-acasă. De undevin? Nu. Prea departe am aruncat întrebarea.N-am cum să ajung la răspuns. Unde mi-ecasa? Aici, aici, aici… Nu, nici aşa. Casa meaunde să intru şi să închid uşa, unde e linişte,unde e odihnă… Mi-e dor de-acasă.***Şi din nou mâinile ei. Ba nu, mâinilemele.Mâinile mele aducându-mi aminte demâinile ei. Băiatul mă priveşte sfios. Şi eu.Ascunde ceva într-o sacoşă. Îmi întinde ceva-94
ul cu mâinile tremurânde.Un pachet mic, învelit în hârtie. Nerăbdătoare-ldesfac. Ceva străluceşte înainte devreme. Şi mâinile-mi ard. Desfac înainte. Şiparcă mi se aruncă în faţă lumina. O mareimensă şi rece lumină. S-o pun la păstrat. AreGeana dreptate? Are. Lumina trebuie păstrată.Lumina se naşte din recele inimii mele şiadapăviaţa-nsetată. Lumina e viaţa boabelordespărţite de mâinile ei, ce aşteaptă ca încolţindsă iasă din vis.Aş vrea să strâng din nou învelişul luminiidar mâinile-mi sunt amorţite şi gura uscată.Aş vrea să fie lumină. Acoperă-mi ochiicu mâna ta, Geana, apoi desparte-i într-o parteşi alta.Pentru mai înainte, aşa cum spui tu .Şicu mâinile mele îţi mulţumesc pentru mâiniletale.***De ce să mă scol din pat? E Duminică şinu am nimic de făcut. Că doar nu sunt soaresă trebuiască să răsar. Eu sunt Geana. Niciceasul nu l-am pus să sune. Pielea se răsfaţă încăldura patului şi gândurile se mângâie culenea pe care mi-am propus-o. E Duminicădimineaţa. Mă înţeapă ceva în lenea din gând.95
Ce, oare ce? Hm, Duminică, aşadar…Ei şi ce? Până după amiază… Mai binedorm. Nu dorm, mă prefac. Mă plictisesc.Dacă nu mă vede nimeni, pentru ce să măprefac? Ei, uite aşa, pentru mine, Geana. Dacădorm nu trebuie să fac nimic. Dorm, nu vezi?Lasă-mă în pace. Nu, nu mă plictisesc. Nu ştiică pentru asta am rezervată toată după amiaza?Ba da, pot să dorm după amiază, dar ştiică nu îmi place. Să fac atunci altceva? Tiparule croit oricum din toate duminicile trecute. Sepoate schimba? Da, multe se pot schimba, darde unde alt tipar de duminică? Lasă-mă să măbucur de lene. E lenea mea. Ce te uiţi aşa lamine? Ţi-am spus că eu nu sunt soare. Uite,dacă aş lumina, m-aş scula chiar acum. Tu nufaci nici un efort. Stai acolo; şi luminezi. Da,mergi, mergi. Eu trebuie să mă scol, să mă îmbrac,să mănânc, …De ce ai pălit? A, nici ţie nu-ţi placedupă-amiaza. Atunci e bine. Mă temeam căeşti perfect. Uite, mă scol şi decupez alt tipar.Nu tremura de spaimă în amurg. Culcă-te,culcă-te, din întuneric am să decupez altă zi.***Colile de scris seamănă acum cu hârtiade ambalaj de atâtea purtări inutile în sacoşă,96
între mere, sandviciuri, cărţi, să fie toate la îndemână.Meticulozitate exagerată.Călătoria s-a sfârşit, de toate a fostnevoie biologicul şi-a dovedit supremaţia.Arunc la gunoi resturi de pachete, pun sticle laloc, în acelaşi sertar. Rămân colile. Le răsfoiesc.Sunt şifonate şi murdare. Aştept să descopărceva care ştiu că există şi nu găsesc. Lenetezesc cu mâna atât cât pot şi le privesc cuspaimă ca şi cum rostul lor nescris, mai poatesuferi transformări. Dar ele stau aici, viaţă pecare nu poţi s-o ştergi din condei, nescrise,adevărate şi necruţătoare. Le iau de la capătca pe o carte pe care simţi nevoia să o reieidupă ce ai trecut ultima filă. Nu pentru cămi-a plăcut, ci pentru că n-am înţeles. Aceleaşicuvinte şi tot nu înţeleg cum foile acesteanescrise îşi suportă falsul. Au fost createpentru alt scop. Şi stau aici mărturie inertă,sfidând orice acţiune prin lipsa revoltei. S-auşifonat când au fost înghesuite şi au primitpete de la pachetul cu mâncare. O mână le-aluat netede, curate, să fie la îndemână. S-ausupus docile. Acum sunt bune de aruncat lagunoi. Aceeaşi mână le opreşte din drum. Puritateşi pete. Mereu împreună. Nimic de aruncatla gunoi. Nu astăzi. Nu, de aceeaşi mână.Povestea lor, povestea mâinii, un hohot, o ră-97
suflare. O zi. Febră. Geana. Febră. Geana.Pun mâna pe ele şi suntem iar împreună.98
100
Dimineaţă de iarnăcu William SaroyanTe trezeşti, simţi că ai dormit destul,aprinzi veioza şi citeşti ora 4 pe ecranul telefonuluimobil. Stingi lumina şi vrei să maidormi în timp ce auzi pe stradă maşinimergând cu zgomot înfundat de motor caretrage greu, fără acompaniamentul scrâşnit alroţilor pe asfaltul uscat sau foşnetul lor împroşcândapa de ploaie. Te gândeşti cum varanu ştii niciodată dacă peste noapte a plouatsau e doar apa împrăştiată în zori de maşinasalubrităţii. Te ridici din pat, te uiţi pe fereastrăşi vezi cum a nins şi cum ninge încă viscolit,în săgeţi luminoase oblice. O maşinăpatinează, încetineşte şi îşi continuă drumul.Nu mai dormi, te duci la bucătărie şi-ţi faci ocafea. O aduci aburind pe noptieră, te întorciîn culcuşul cald încă al patului şi vrei să citeşticeva. De obicei ziarele neterminate din ziuaprecedentă. N-ai ziare, cauţi la întâmplare ocarte. Mergi cu ochii peste cotoarele cărţilor,101
cauţi una cât mai veche al cărui conţinut presupuică nu ţi-l mai aminteşti. Deschizi primapagină şi citeşti un motto. “Într-o zi din dupăamiaza lumii mohoreala morţii se va cuibăriîn tine şi când te vei ridica să mergi vei fi mohorâtca moartea, dar dacă eşti norocos asta teva face să te simţi mai bine şi să iubeşti maimult”. Îţi place, nu-ţi aminteşti să-l fi maicitit. Sau poate doar nu i-ai dat importanţă.Închizi cartea, bei din cafea şi nu şti de ce aiun vag sentiment de bine. Poate fiindcă descoperică e sâmbătă, că nu trebuie să mergi laserviciu. Poate pentru că a nins prima dată,destul de târziu într-o iarnă fără zăpadă saudin cauza cărţii... Crezi că dacă te-ai ridica dinpat şi ai sta în faţa unei coli de hârtie ai puteasă aduni la un loc câteva cuvinte care să spunăceva. Crezi dar nu te ridici, vrei să guşti încăpuţin din starea de bine, o relaxare a corpului,un reflux al tensiunilor, conştient că e doarglazura de pe tort iar dedesubt e aluatul tare,fără gust şi neînsiropat . Te gândeşti că ai vreasă mai dormi. Deschizi cartea la întâmplare,îţi aminteşti de ea, nu te dai în vânt dupăsubiect şi nici după dialogul aproape obositor.New York-ul anilor ‘50 văzut de W. Saroyanîn “O zi din după amiaza lumii”. Îţi aminteştică ai citit-o cu interes (nu ştii dacă şi cu102
plăcere) când ai cumpărat-o. Sunt ani deatunci, nici tu nu mai eşti acelaşi cum niciSaroyan nu era acelaşi revenind în New Yorkdupă 20 de ani. Ceva te surprinde totuşi, îţireţine atenţia şi îţi aminteşti clar cum te-a surprinsla fel la prima lectură. Eroul cărţii, scriitor,poate autorul însuşi, rememorează unamănunt din preajma anilor ’30 când locuiaîn acelaşi hotel scriindu-şi piesele de teatru şisalutându-se zile întregi pe holuri cu G.Enescu. Şi cum personalul de serviciu rămasacelaşi după aceşti 20 de ani îşi aminteştecum, “toţi băieţii s-au adunat laolaltă şi s-auîmbătat” aflând că Enescu, întors în “Europalui” a murit. “Pe vremuri veneau aici mulţioameni ca Enescu. Acum nu mai vin” converseazăfostul “băiat” în timp ce schimbă păturilecu altele noi. Răsfoieşti mai departe,citeşti câte un dialog. Nu mai e ce-a fost, numai are gust . O închizi ca şi cum ai dormi.Bei din cafea, deschizi iar la prima pagină şireciteşti motto-ul. Nici el nu mai e ce-a fostîn urmă cu aproape o jumătate de oră. Glazurade pe un tort care s-a dus, dar n-ai ce face şitrebuie să te hrăneşti în continuare.Îţi aminteşti că ţi-ai propus să viziteziazi un prieten la spital. Stai în patul cald şi tegândeşti ce să-i duci ca şi cum ar avea o im-103
portanţă majoră. Apoi te gândeşti ce să i spui.Asta e mai puţin important. Veţi discuta lucruribanale, veţi vorbi despre boală. Îţi treceprin minte să-i duci motto ul lui Saroyan. Epoet, e sensibil. El oricum se va bucura căte-ai dus, tu te vei bucura de acelaşi lucru. Şidupă? E devreme însă, mai ai timp, ce de timpmai ai, poţi chiar să mai dormi. Obsesia astaa somnului poate fi agasantă dacă nu te consolezicu gândul că ai prins un moment ca peun lucru de preţ, un moment care n-are nimicdeosebit decât acordul scurt dintre tine şi odimineaţă de iarnă. Şi vrei s-o închizi ca într-ocutie să nu se risipească. Şi pentru ca să ţi-oaduci aminte, îi desenezi conturul fără să-ţimai pese dacă vei fi criticat că aduni lucrurifără valoare.104
105
106
Omul fără umbrăCăldura venise brusc în acel început demai… Orbitoare raze fierbinţi traversau transparenţecrude încă, abia ieşite din ger. Subgerul sticlos scame de nori ondulau cuprinseîntre fierbinţeala de sus şi răcoarea pământuluipe care mijeau tuleie de iarbă.Cuprins între cele două extreme, strivitparcă de de ziduri ce se apropiau ameninţândsă-l sufoce, Mihai simţi nevoia de aer. Saupoate de linişte. Se depărtă de grupul gălăgiosce fremăta în poiană chemat de o ciudatăsimţire. Se depărta cu fiecare pas cât o imensitatede veselia rămasă în urmă. Simţea cumse scufundă. Fiecare mişcare îi era greoaie,legată ca prin rădăcini de spaţiul în carelocuise doar o secundă mai înainte. Se auzistrigat şi se întoarse greu ca o statuie sau celpuţin aşa i se păru şi se află ţintit de obiectivulaparatului de fotografiat. Se strădui să intre înjocul pe care tocmai îl părăsise şi îşi luă opoză aparent studiată, cu masca glumei pechip. Simţi atunci clic-ul aparatului107
străbătându-l ca un frison şi doar distanţamare de grup îi acoperi clănţănitul necontrolatal dinţilor. Puse totul pe seama răcoarei cerăzbătea din umbrele întunecate ale pădurii,acolo unde soarele încă nu răzbise şi în margineacăreia tocmai se afla.Ca să meargă mai departe trebuia să traversezeun şanţ mai lat decât îl putea trece cupasul, prin care mustea o urmă de apă. Cu siguranţăpământul era moale în jur, noroiossub călcătură, aşa că renunţă. Se prefăcu interesatde galbenul intens al florilor de corn,studiindu-le cu aparent interes. Rupse câtevaramuri aromate şi cu motivul acesta în mânăse alătură grupului străduindu-se să-şi învingămoleşeala. Se prinse apoi fără entuziasm înultimele poze de grup. Ca să nu se expună întrebărilorsau ironiilor intră în cercul unde selovea mingea într-un volei improvizat. Înlarma săltăreaţă din jur nu se băga de seamăcă mai mult mingea îl lovea pe el, decât invers.Mâncă apoi o dată cu ceilalţi pâinea cusalam de care n-avea poftă. Berea băută directdin sticlă îi arse gâtul şi îi căzu în stomac grea,ca plumbul. Nu se ştia bolnav. Poate-am răcittotuşi, îşi spuse, sau poate am făcut insolaţiedimineaţă, la defilare, stând ore în şir cucreştetul descoperit în soare.108
Sărbătoarea oamenilor muncii la 1 Maiavea reguli bine stabilite. Una din ele era consemnareastudenţilor din primul an cuprezenţa obligatorie la manifestaţie. Bobociierau mai uşor de convins, mai puţin dedaţi lalibertatea pe care cei din anii următori o deprindeaupe parcurs. Aşa se întâmplase atuncicând timpul rămas liber şi ziua mult prea frumoasăîndemnase grupul să iasă la iarbăverde. Un vânt rece, stârnit din senin umplurepede seninul cerului cu nori cenuşii, rostogoliţica valuri mari de apă, grăbind plecareaînainte de căderea întunericului. În autobuzulaglomerat spre oraş Mihai nu prinse loc pescaun. Sprijinit de bara din spate a acestuiasimţi o stare de rău vecină cu răul de mişcare.Respiră adânc, strânse din dinţi şi se prinse debară, înainte să-şi piardă cunoştinţa. Se treziculcat pe două scaune, înecându-se cu apacare îi curgea pe faţă dintr-un bidon de plastic.Jenat se ridică ameţit încă, încercând să nu sefacă de râs mai mult decât până acum.Căminul în care locuia părea pustiu, cao casă părăsită. Nici uşi trântite, nici glasuritrecând din cameră în cameră prin pereţii subţiri.Primi singurătatea aceasta ca pe o binefacere.Se dezbrăcă şi se întinse în pat întrecearceafurile reci, puţin lipicioase, umede109
parcă. Mişcarea de peste zi continua să-l legenesub ochii închişi. Trecu în somn înaintesă caute răspuns la starea aceea de neexplicat.***Stătea jos, pe marginea unei ape care-lameţea în curgerea pe care o privea fix de maimultă vreme. Fără nici un motiv valurile miciîncepură să se umfle, apa îşi schimbă culoareadin transparent în alb mâlos şi locul pe carestătea deveni brusc albie de râu, prinzându-lîn vârtej înainte să apuce a se trage înapoi. Eraprins în puhoiul de apă care parcă fierbea,aruncând deasupra din clocot scânduri, copacişi pereţi întregi de case. Plutea fără să înţeleagăde ce, căci nu ştia să înoate. Se treziapoi în tins pe un podeţ de scânduri asemeneaunei prispe de casă. Chiar aşa era, o prispă îngustă,înconjurând casa ce rezista inexplicabilîn mijlocul puhoiului. În jur doar întindereaalb mâloasă, mai liniştită acum, dar de netrecutpână la retragerea apelor. Nu simţea frigul.Doar o teamă îi tremura în gât a plâns, a despărţirede tot ce apucase a cunoaşte. Şi îi eragreu deopotrivă de el, singur aici şi de ceiapropiaţi ce l-ar căuta, negăsindu-l.Cum singura alinare era casa, deschiseuşa spre acel loc sigur. Era o singură cameră110
mare, cu pereţi şi podele din lemn, acoperiteîn mijloc de un covor vechi ţărănesc. Pe masalungă, tot din lemn, farfurii de lut ars şi linguripăreau pregătite pentru oaspeţi. Plita era rece,în vatră o cenuşă veche semănând a prafadunat de multă vreme. În tot cenuşiulîncăperii culoare dădea doar covorul de pe josşi un tablou atârnat de unul dintre pereţi, înfăţişândun bărbat pictat stângaci, o reproducereîn culori puse cu nepricepere de un pictorambulant al târgurilor de altă dată. Îl privi îndelung,în apropierea lui se simţea în siguranţă,uitând aproape locul în care se afla.***Un zgomot strident de sonerie îl făcu sătresară şi să-şi simtă trupul amorţit de şedere.Se întoarse greu şi se află în patul său decămin, înţepenit de somnul adânc. Ceasul depe noptieră încă mai tremura în ultimele zbateriale soneriei. Îşi aminti că înainte de culcareîl pusese să sune, să nu întârzie la cursuri.E clar, îşi spuse ridicându-se din pat, ştiu eice ştiu organizatorii, noi ăştia, bobocii, nune-am înţărcat încă de catalogul de şcoală şide condica de prezenţă.La baia comună, sub apa rece, barba selăsa greu înmuiată de spuma de ras. Nici111
mâna nu-l ajuta prea mult. Moleşeala şileşinul din ziua trecută nu fuseseră şterse înîntregime de somnul suficient altă dată.Privindu-se în oglindă descoperi un chip palidcenuşiu, cu cearcăne vinete în jurul ochilor.Oi fi totuşi bolnav, se întrebă, dar fără îngrijorare,cu nepăsarea vârstei. Îşi mai aminti întreacăt visul şi chipul bărbatului din fotografieapoi totul trecu în uitare.Trecuse o săptămână când colegul cuaparatul de fotografiat aduse pozelerăspândindu-le ca un adevărat comerciant:“Cine vrea, câte vrea, să-mi spună acum” şile răsfoia numărându-le, ca să nu poată fipăcălit. Opri în mână una singură pe care i-oîntinse scuzându-se, lui Mihai „Nu ştiu de ce,asta cu tine n-a ieşit…”„Cum adică n-a ieşit?” întrebă acestaprivind-o cu atenţie – „Păi… nu ştiu, a ieşitneclară, vezi şi tu…”Poza părea făcută prin ceaţă. Părea mişcată,deşi conturile erau clare. După ce o plăti,Mihai se retrase din mijlocul grupului lângăo fereastră, mai la lumină. Ceva nu era în regulă,şi abia acum, în tihnă, descoperi detaliice treceau neobservate la prima vedere. Nuavea umbră. Copacii din fundal, tufele de alunaveau umbră. Înceţoşată, dar umbră. El, nu.112
Privi apoi mai atent imaginea sa. Se recunoşteaîn îmbrăcăminte, în locul unde seaflase surprins de aparatul de fotografiat, darnu-şi recunoştea chipul. Acelaşi frison rece îlstrăbătu şi pentru o clipă se simţi tras înapoide o forţă necunoscută.Fane, colegul cu poza, continua să-şinoteze nume şi să calculeze numere de poze.Nesigur încă pe mersul său, Mihai îl strigă,rugându-l să vină aproape.„Mai ai clişeul acela?” rosti stins,aproape conspirativ – „Ce să faci cu el?” întrebăFane vizibil iritat. „Vreau să mărescpoza aia, a mea…” „Bine, dar e o pozăproastă, la ce-ţi trebuie? Ia şi tu una din asteacu grupul, uite, aici ai ieşit bine…” „Nu, îmiplace mie ceva la ea, vreau s-o măresc, poţisă faci asta?” „Păi, nu prea, dar dacă aşa vrei,treaba ta, hai la cămin să-ţi dau clişeul, numaisă nu faci altele de pe el că aşa, între colegi,nu se cade…”Promit să nu-ţi stric afacerea”râse Mihai şi plecară împreună. Mergeauîncet, schimbând rar câte o vorbă. Mihai eraabsent, preocupat de altceva, ostenit.Apoi a făcut drumuri nenumărate la fotografiiautorizaţi din oraş. A convins greu peunul din ei să-i mărească poza până la dimensiunileunui tablou. Nu erau aparate, nu era113
hârtie fotografică. Nu era, de altfel, nici preamultă bunăvoinţă, mai ales că poza nu era peplacul nimănui. Când, în sfârşit, a reuşit, cânda primit poza învelită într-un ziar, Mihai eramai slab, mai palid, mai încercănat, ca după oîndelungată suferinţă. Îi tremurau mâinilecând, aşezat pe o bancă, desfăcu ziarul să-şiprivească tabloul. Ceva nelămurit din subconştientîl îndemna să renunţe la nebuniaaceasta. „N-am avut nebuni în familie, se consola,n-am să fiu eu primul. O să mă uit lapoză apoi o rup şi gata, s-a terminat totul…”Totul se nărui în el când îşi privi deaproape chipul. Bărbatul din tabloul casei dinvis, îl fixa încremenit, iar restul trupului… nula asta se gândise, nu de asta se temea.Atunci? Lăsă poza alături şi îşi privi mâinile,căutând să le stăpânească tremurul. Se uităapoi în jur, ca atunci când te trezeşti din vis şicauţi să-ţi dai seama că trăieşti, că eşti viu înlumea pe care o cunoşti şi în care te bucuri căai revenit după un coşmar.Din ziua aceea Mihai n-a mai fost acelaşi.Începu să lipsească nejustificat de la cursuri,apoi din cămin, cu scuze subţiri,neîntemeiate. Dacă l-ar fi luat cineva în seriosl-ar fi găsit zile, apoi nopţi în poiana de lamarginea pădurii unde petrecuseră în ziua114
aceea de început de mai. Căuta locul în carefusese surprins de aparatul de fotografiat. Seaşeza undeva şi rămânea ore în şir aşteptândsă simtă frisonul care l-a străbătut în ziuaaceea. De foame, sau de oboseală, lucruri carenu-l mai interesau, vedea uneori umbrealunecând printre copaci. Alteori capete necunoscuterăsăreau din iarbă ca ciupercile şidispăreau la fel de rapid cum apăreau. Într-untimp se pomeni învăluit într-o ceaţă molatecă,blândă, în care se simţi ocrotit şi adormi, saucine ştie, se odihni în sfârşit, căci nimeni nuştie când alunecă în somn şi ce se petreceacolo.Mihai n-a mai fost găsit. A fost căutat înlocurile şi timpul prevăzut de lege pentru dispariţii.Apoi, în actele lui de identitate a fosttrasă o linie…115
116
117
118
Seara, nopţileE seară. Dar ochii mă-ntreabă: vrei?Trec printre scaune, năucă. Mă lovesc şi cadîn braţe de foc.– Vino. Nu vreau să-mi scape aceastămelodie.– Vrei să strig?– La ce te-ai gândit? Atunci, La mulţiani! Cântă, cine-i născut în septembrie...– O doamnă m-a vrut cu fular. (M-adurut). Cine-i născut în septembrie...– Dacă te-ar vedea mama, te-ar săruta.– Unde staţi?– In sud, la sud.– Nu zău, unde staţi?– În sudul cel mai sudic, la revedere.Creierul mi se învârte tot timpul. Nimicnu-i clar. Am început, am sfârşit, sau e începutulsfârşitului? Doar ochii...Sentimentul absenţei a tot ce mă înconjoarăe nou. E bine aşa. Spun asta, azi cândcred în sinceritatea sentimentelor. Alături deeveniment, îndrăznesc să caut în aduceri119
aminte. Ieri, numai gândul îmi era odios. Mi-esete. Miezul nopţii a fugit mai devreme. Gurami-e arsă. Capul are dimensiuni necunoscute.Nu curge apa şi mi-e sete. Mă mai chinuie şitusea şi gândul dacă e bine sau nu să tulbursomnul celor care dorm. Mai bine nu. Maibine nu. Mai bine nu? Chiar după tot ce? Şizic aşa, că nu-mi pasă. Sigur că nu-mi pasă. Etârziu, foarte târziu şi sunt singură.Mâine ...Ce-a fost? Nu! Nu vreau aşa! Cântă cocoşuldin balconul vecinului. Mă răscoleştepuritatea acestui semn din nopţi de copil.Mi-e creierul cleios şi mi-e urât de el şi derest. Aş face o baie sufletului ...Scump plătită clipa furată. Mă agăţ deorice pentru o clipă în plus. Pot fi chiar bufonşi nu vreau aşa. Descopăr ce înseamnă să teurăşti singur. Mă urăsc pentru un spectacolde-o seară. Vreau să fac tumbe, numai pentrumine şi pentru sufletul cald al grâului copt.Dar acum nu merit. Îl pun la loc şi încercsă-mi spăl sufletul mai întâi. Nu cu apă. Apăaş bea. Mi-e sete. Aşa-mi trebuie... Aud o pendulă.Unu, doi, trei. Oare toată lumea doarme?Un semn mi-ar şterge spaimele şi m-ar trimiteîn nopţi de copil. Mă chinuie o întrebare. Oscot, ca să scap de ea. Am să consult şi un spe-120
cialist.“Rădăcinile unui copac bătrân, mutatdin locul lui, mai au putere? Iar seva pământuluiîi mai hrăneşte viaţa?”Mi-e sete de gura izvorului. Aş bea, aşuita şi aş dormi. Dacă n-ar trebui să dau socoteală,m-aş îmbrăca şi aş pleca prin oraş. Săvăd, aşa, prin ferestre, cine mai doarme şi cinenu. Pendula bate o dată.– Dormi, izvor? Nu te-aud curgând.N-auzi că mi-e sete? Nici tu nu-mi dai apă.Am să beau apa florilor. Sărmanele frezii. Nu.Nu pot.– Hei, frumoaso, te crezi în stare? Sauacum nu-ţi mai trebuie?– Ba-mi trebuie. Şi nu mă cred în stare.Dar vreau să încerc.Trec maşini pe stradă. Capul mi-e cevamai mic. Setea la fel de mare. Lacrimi pentrurest. Nu-mi trebuiesc. Nu-mi spală decât obrajii.Sufletul nu. Setea nici atât. Pendula. Unu,doi, trei, patru. Vreau să ştiu dacă. Nu îndrăznesc.Vreau să dorm. Mi-e frică să sting lumina.Mi-e teamă să rămân singură cu mine.Ce să fac cu cea care sunt? Şi ea ce să facă cumine?Bate pendula scurt, jumătatea. Şi unsemn ca o rază fulgeră noaptea până la tim-121
panul aşteptării mele.– Îţi mulţumesc, dimineaţă! Ai venit, însfârşit, la ruga nopţii mele. Cântă, cocoşule!Oare tu cânţi, sau sufletul meu? Dimineaţădorită, mi-e somn!Lângă mine, Exupery şi un boboc defrezie. M-am spălat. Nu cu apă. Sărut un spicde grâu. Somn uşor! Iată, azi e primăvară.Afară şi-n sufletul meu. Cântă soarele prinştreşini. Cântă trupul meu, trecându-şi paşiisufletului prin cerul răsturnat în bălţile lumii.Ce-mi pasă mie? Merg prin cer. Singură,numai eu, în împărăţia măriei sale, Lumina.Frământări în sufletul tău. Aştepţi de la minesemnul. Ca şi cum aş avea voie să ridic mânadreaptă şi să hotărăsc cu ea destine. Dar n-am.Tristă povară încercăm să ne trecem unul altuia.Mă doare drumul care trece prin casaimaginară. Lasă casa. Pretext literar. Mă vadurea când vei vinde-o, ca şi cum mi-ai distrugesufletul. Şi clipa asta ruptă din mine.Nu. Nu mai văd să scriu. S-a întâlnit sufletulcu mine. Plec în oraş.– Sărută primăvara!Vânt cald, cu miros de crivină. Cerul violet,la asfinţit. Sunt uşoară, plutesc. Mai devreme,nu eram chiar aşa. Nu vreau să-miaduc aminte. Gingăşia mă face să plâng. Şi122
nu-i frumos pe stradă. Zâmbesc atunci durerii.Magazinele sunt închise. Nici o problemă. Totnu voiam să cumpăr nimic. Le iau totuşi larând, ca şi cum aş căuta ceva, neapărat. Aici,închis. Mai departe, la fel. Azi e luni. Începesă se întunece. Cerul senin, ca în nopţile derugăciune. Luna compensează economia deenergie a străzilor îndoliate. La primul geam,întuneric. La al doilea, la fel. Nici dincolo.Nimic. Intuneric de ochi ascunşi de pleoape,în lumea care nu-mi aparţine. Ba nu. Lumină!Treaz, mă ai în suflet. Şi eu mă dărui.Mă trezesc greu dintr-un vis cu lalele albastre,răsărite în albul nesfârşit al zăpezii.Lumina îmi bate la geam. E târziu. Fug lacafea. E neagră şi afară e alb. În ochi amlacrimi şi gândul se odihneşte. Cafeaua se beaîn tăcere. Tăcerea-i de ieri. E bine şi aşa. Enumai cafeaua şi lalelele mele albastre. Măpieptăn. Vreau să mă machiez. Se stinge lumina.Aprind o lumânare. Mă bucur pentrucă-mi place chipul din oglindă la luminalumânării. Puţin straniu. Îmi vine de-aiurea uncântec. Plec. Cânt încet, pentru mine. Mă uitîn spate. Dacă mă aude cineva? Nu-mi pasă.Ninge. Mă doare. Vânt şi fulgi de zăpadă peobraji. Alunec.Stau jos şi mă distrez. Mă ridic, nu-mi123
scutur paltonul. Merg. Am lacrimi în ochi. Dedata asta, vântu-i de vină. Aş merge aşamereu, prin toate ninsorile lumii. Ajung şi regret.Un copil râde. Şi nu există întoarcere.124
125
126
O găleată nouă de târgEra a treia zi de când Fira dormea saupărea că doarme. Stătea cu ochii închişi, nucerea nimic, nu răspundea nimănui, doar respiraîncet ca un abur. Mică şi slabă era de felulei, părea un copil în cămaşă subţire de care aiei o schimbau uşor, mai de milă mai de silă.Tot ei îi strecurau în gură din când în când olingură de terci sau de ceai. Marin, feciorulvoinic şi zdravăn, venea seara de la pădure şicerceta aprig ce face femeia lui. De nu era îngrijităse mânia pe mumă-sa, iar ei tare îi maiera drag Marin. De dragul lui şi-a înghiţitnecazul şi n-a pus piciorul în prag cândbăiatul i-a dus în casă noră pe care nimeni dinsat n-ar fi vrut-o. Fira, Firicel, copil de pripasavea şi n-avea părinţi şi semăna crescând dince în ce mai bine cu aceea care fusese ruşineasatului. Au crescut-o bunicii bătrâni, au crescut-ovecinii, că tatăl n-avea ochi s-o vadă,apoi, cu timpul n-avea ochi să vadă mainimic, cufundat în lumina lui năpădită dehimere sau poate de liniştea alcoolului.127
Era Fira mică şi slabă, era Fira harnică şisupusă, dar orice ar fi făcut prea semăna bine,prea amintea mereu de cealaltă care fusesemama ei.În urmă cu trei zile au găsit-o sătenii,dimineaţă, căzută pe malul râului îngheţat.Noroc că s-au dus câţiva cu toporişti şi furculiţesă caute peştele la copcă, altfel cine ştiecând şi cum ar fi găsit-o. La început au crezutcă a căzut şi au cercetat-o peste tot să vadă denu-i cumva lovită. Şi nu era. Apoi au crezutc-a îngheţat şi-au dus-o acasă. Aici au dezbrăcat-o,au frecat-o cu ţuică şi oţet, au îmbrăcat-oşi au lăsat-o aşa zile în şir şi n-au aflatnimic. A venit şi baba de i-a stins tăciuni înapă neîncepută cu descântece de rele, că poatei-o fi venit şi ei aşa, deodată boala să plececum făcuse cealaltă. I-au strecurat în gură apăşi Fira a înghiţit-o tot fără folos. Mai apoi s-augândit s-o ducă la oraş la doctori, dar iarna eraaprigă la sfârşit de decembrie, zăpada mare şigerul amarnic, nimeni n-a cutezat să pună boiila căruţă s-o pornească pe drumul troienitcătre vale.Venea Marin seara de la pădure, o cerceta,o mângâia şi o ruga cu glas şoptit:– Fira, Firicel, ce faci tu, fată ?Privea mumă-sa la el şi i se făcea milă şi128
tare ar fi făcut ceva dacă ar fi ştiut s-o vadăzdravănă iar, cu tot necazul ce i-l făcusevenind în casa lor.– Fira, Firicel, ce faci tu, fată ?Şi aşa zile în şir, până când odată Firadeschise ochii tulburi, cercetând faţa bărbatuluiei, abia rostind în şoaptă:– Unde-i mama ?– Aici, aici! sare Marin. Mamă, mamă,vino repede! strigă. Se repede la uşă, se întoarcela Fira, Mamă, mamă, vino, s-a trezitFira.Vine soacra în grabă, o prinde Marin înbraţe de bucurie, o duce lângă pat.– Uite-o pe mama, Fira, uite-o aici, afost mereu aici, te-a îngrijit atâtea zile. Fira,spune ce-i cu tine?Fira priveşte lung, mai tulbure, închideapoi ochii şi rosteşte tare, cu mult efort:– Nu ea, mama...– Care mamă ?– Mama me...Se bucură Marin că Fira vorbeşte, semânie soacra de atâta lipsă de recunoştinţă.– De unde mamă-ta? Care mamă-ta?Ce, ori nu ştii unde-i mamă-ta ?Ar plânge Fira dacă ar avea putere. Nuplânge, dar stă mai departe cu ochii închişi.129
Marin, rămas o vreme fără grai, se aplecă spreea încercând să le mângâie pe amândouă:– Hai mamă, lasă. Fira, fată, lasă şi tu.Hai să mănânci şi să dormi, ai fost bolnavă, osă te faci bine şi o să uiţi, Firicel...Fira stă cu ochii închişi şi-şi aminteştede când era Firicel. Să uiţi, aşa îi spunea,Marin, şi ea de dragul lui aproape uitase, daracum, când a văzut-o...Era mică, mică, şi Firicel, aşa îi spuneamama cînd o lua în braţe s-o culce. Numai căasta a fost de mult şi au urmat apoi zile de nedumerirecând nimeni n-avea timp s-o vadă,numai plânsul i-l alinau cu ceva mâncare sausomnul venea să le adune pe toate într-o liniştetrecătoare.Avea patru ani când într-o dimineaţă deiarnă, ca acum, în preajma sărbătorilor, Voicaa dispărut de acasă. N-a văzut-o nimeni cânda plecat, doar că hainele groase nu mai erau,iar ea n-a mai venit niciodată înapoi. Nu spusesenimănui că ar avea de gând să plece undevaşi cu toate acestea au căutat-o peste totunde s-ar fi putut duce. În sat, în satul vecin,la rude, la cunoscuţi. Zăpada nu era mare,gerul nu era năprasnic şi nu fusese nici viscols-o doboare şi s-o troienească pe undeva şi cutoate acestea au căutat-o pe toate potecile um-130
late şi neumblate.Au trecut zile, săptămâni, fără nicioveste. A venit apoi dezgheţul şi oamenii dinsat au pornit spre oraş după treburi. De la miliţies-au oferit s-o caute în ţară din post înpost. N-a vrut bărbatul Voichii:– Dacă-i plecată, lăsaţi-o plecată, n-omai vreau înapoi.N-a vrut el, dar ei tot au căutat-o şi n-auaflat decât zvonuri fără temei. Nici oameniidin sat n-au uitat aşa o ispravă, din drumurilelor aduceau câte-o veste ,,mai mult ca sigură”.Unul o văzuse în Constanţa, boită, îmbrăcatăca una din “alea”, într-un restaurantbând şi cântând cu altele de aceeaşi seamă şicu marinari beţi. Altul a văzut-o în Ploieşti cuun bărbat de braţ şi un copil de mână. Ba obătrână a zărit-o la schit la Agapia, ascunzându-seprintre călugăriţe.Bărbatul Voichii auzea, se îmbăta crunt,o privea pe Fira cu ochi tulburi şi după ce sesătura de privit îi striga răguşit:– Ieşi, du-te !Când era mică, Fira se ducea la bunica,bătrână şi oarbă. Mai târziu, când bunica n-amai fost, o primeau vecinii mai de voie, maide nevoie, gândindu-se la copiii lor.Nu făcea nici un rău bărbatul Voichii131
decât îi arunca astea două vorbe copilei, dupăce se sătura s-o privească. A crescut Fira şi nus-a mai temut. Pleca doar din calea lui, până-itrecea toana şi îl prindea liniştea într-o indiferenţăsemănând cu moartea. Nu dormea, nuvorbea, zăcea aşa cu ochii tulburi,clătinând din cap până îl dobora somnul.Nu-şi vorbeau niciodată, trăiau aşa, doioameni singuri unul lângă altul, văzându-şifiecare de rostul lui. Tatăl muncea pe undeapuca, ba la pădure, ba cu ziua pe la oameniidin sat. Fira îngrijea gospodăria cât putea,furând cu ochii de la vecine rânduielile casei.Într-una din primăveri, în grădina Fireiau crescut odată cu zarzavaturi, straturi deflori. Au privit sătencele peste gard ca la o minune,cum tot ca la o minune s-au uitat la Firacând au văzut-o prima duminică la horă. Nujuca, stătea deoparte şi privea cumse-nvârteau fete şi băieţi de seama ei, râzândaşa cum ea nu ştia a râde. Toate minunile trecşi oamenii s-au obişnuit cu ea acolo, duminicala horă, ascunsă printre bătrâni.Nici un flăcău nu se încumeta s-o ia lajoc, ori se temeau de gura satului ori n-obăgau în seamă, mică şi negricioasă cum era,veşnic îmbrobodită, ca babele.Fira deschide ochii şi caută spre Marin,132
care doarme alături. Ar căuta cu mâinile să-lmângâie, dar se teme să nu-l trezească, cum setemuse atunci, să nu dispară când el i-a întinsmâna zâmbindu-i...– Hai fată, hai la joc !De jucat n-a jucat că nici nu ştia şi de-arfi ştiut tot n-ar fi fost în stare să-şi mişte picioarele.De-atunci duminica, nu-l vedeadecât pe Marin şi faţa i se lumina de-o bucurienecunoscută. Nu era urâtă Fira când zâmbeaşi mamele au început a se teme. N-aveaunimic cu ea, dar să stea acolo, unde este, nuşi-o dorea nimeni de noră. Ce dacă eracuminte şi harnică, cealaltă, Voica, fusese lafel până într-o zi şi nu de alta dar tare maisemăna Fira cu mamă-sa de când crescuse.A vrut-o, n-a vrut-o soacră-sa, Marin tota adus-o în casă şi acum, doarme aici lângăea, şi ea tare ar vrea să-l mângâie, şi de spusnumai lui poate să-i spună.– Marin, Marin!Tresare Marin din somn şi se bucură căFira vorbeşte iar.– Da Firicel, spune, vrei ceva ?– Marin, te rog pe tine te rog să n-oalungi...– Pe cine să nu alung ?– Pe mama, Marin. Ea m-a salvat.133
Marin atinge cu dosul palmei fruntea,obrajii şi gâtul Firei. Ce mică e ! Îi cuprindetoată faţa. Gâtul i-e subţire şi plăpând ca alunui copil. Şi nu frige. De unde atunci, gândurileastea ? Poate-a visat. O adună la pieptşi-i vorbeşte şoptit s-o trezească şi să-i alungevisul rău.– Nu dorm, nu dorm de mult. Şi-oaştept să vină... Şi mă tem să n-o alungi...– Nu te mai chinui, fată, ai fost bolnavă.Dumnezeu ştie ce-ai avut, da acuma ai să tefaci bine...– Marin, spune-mi drept, cum am ajunsacasă ? Am venit singură, sau cum? Căde-atunci nu mai ştiu nimic până m-am trezitaici în pat...– Atunci, ştii tu ce-a fost atunci ?Ţi-aduci aminte ? Ce căutai la râu ? De-ţiaduci aminte şi de crezi în ce spui, spune ! Căeu pe tine vreau să te aud, nu pe ei, care-auzis că ţi-a venit şi ţie timpul să pleci şi că te-apedepsit Cel de Sus, că nu era drept.Zvâcneşte Fira de indignare. Se ridicăde lângă Marin şi se lipeşte de perete. Îi sticlescochii în noapte ca la o sălbăticiune.– Şi tu asculţi ? Şi tu taci ? Dacămuream, pe ei îi credeai ? Bărbatul o priveşteîncremenit. Niciodată până acum Fira nu i-a134
vorbit decât şoptit, aproape cântând cuvintele.– Nu mai crezi în mine. Adu-o pemama. Pe ea ai s-o crezi.– De unde s-o aduc ?– Nu ştiu, dar cred că trebuie să fie peaici. N-o fi ieşit în sat de ruşine. Du-te de-l întreabăpe tata.Marin n-a mai dormit, s-a tot gânditpână dimineaţă, privind la somnul cuminte alFirei. N-a spus nimic când s-a sculat. Era singur,plin de nedumerire şi era bărbat. Trebuiasă hotărască singur. A bătut mult la poartasocrului până l-a sculat, cu ochii tulburi, să-ideschidă.– Hai în casă, să te-ntreb ceva, spuse cuînfrigurare.În casă era frig şi fum şi aer închis. Decând plecase Fira, bătrânul nu se mai duceanicăieri la lucru. Trăia din ce-i dădeau oameniide pomană şi din ce-i ducea Fira, careoricât s-ar fi străduit, nu mai putea ţine casacurată cum reuşea, de bine de rău, cât a trăitacolo. Era singur bătrânul. Marin vedea bineasta, dar venise cu un gând şi trebuia să-llimpezească.– Singur, tată socrule ?– Asta ai venit să mă-ntrebi ?– Nu, dar se aude că ţi s-a întors nevasta.135
Bătrânul priveşte pieziş şi-l repede cuvocea răguşită.– Ai venit să mă batjocoreşti şi tu ?N-ajunge cât am suferit de batjocura satului ?N-avuşi tihnă de sărbători sau asta-i în loc deurături ?– Stai, tată socrule, nu te mânia. Ştii căFira a fost bolnavă. Acuma s-a făcut bine şimi-a spus ce-a păţit. S-a dus la râu să aducăapă, dar râul îngheţase şi apa repede la mijlocera s-o tragă dedesubt. Numai că acolo Fira avăzut-o pe mamă-sa, şi ea venise la apă cu ogăleată de târg, cu smalţ roşu... A prins-o dehaine şi a tras-o din şuvoiul îngust şi iute încare alunecase din puterea apei care scufundagăleata jumătate plină pe care mâna ei se încleştasede spaimă. Atât mai ştie, până s-atrezit acasă după multe zile. Aşa că m-amgândit că dacă a venit înapoi, trebuie să vinăaici, la casa ei şi Fira m-a trimis să-ţi spunemcă nu suntem supăraţi şi să vină la noi.Ochii bătrânului deviniră tulburi, işiduse mâna la gât de parcă n-ar mai fi avut aer.Apoi se prăbuşi rostind:– Dumnezeule mare, Dumnezeulemare... zile-n şir după ce-a dispărut Voica amcăutat găleata aia nouă de târg cu smalţulroşu...136
137
138
ZârnaBărbatul era atât de slab încât pielea luipărea scoarţa unui copac îmbrăcat în haine.Vârsta era greu de ghicit putea să aibă optzecide ani, o sută sau mai bine. Numele?,,Meşterul” aşa îl numeau cei care îl aduceauîn discuţii destul de rar şi doar când jinduiaula terenul pe care rezista îndărătnic o ruină decasă. Să fi avut cândva familie sau rude, numai ştia nimeni. Probabil lucrase cândva, fiindcăpoştaşul îi aducea lunar o sumă fixă debani. Era singurul care îi intra în curte şifoarte rar în casă, doar pe vreme rea. Casă deom bătrân şi singur. Puţin ,,sărit”, comentapoştaşul. Nu schimba vorbe de prisos, semnaşi primea banii pe care nu-i număra niciodată.Casa lui era plină de vase de sticlă, de metal,de pământ în forme şi mărimi diferite, plinede ,,zemuri”, pe care le amesteca din când încând. Nu erau leacuri pentru că nu trataseniciodată pe nimeni. O scrânteală de ombătrân care nu deranja pe nimeni. Zile întregifierbea, mesteca încet conţinutul, citea cărţi139
vechi cu coperte soioase şi file scrumite devreme. Bea la răstimpuri din una, din alta.Seara se prăvălea în patul înghesuit într-uncolţ al camerei, închidea ochii şi aştepta.Somnul îi era scurt şi lipsit de moleşeala plăcutăa odihnei. Îl părăsiseră până şi visele.Într-o noapte, în loc de vis, gândul prinse dinîntuneric un text cursiv, ca un citat dintr-ocarte: ,,Să fie lună plină când pe frunza zârneicrescută în umbră de pădure se va aduna roua.Aşteptă până culoarea se va schimba din auriullunii în rozul răsăritului. Culege-o într-unvas de aur…”Se dezmetici că sub o lovitură de gongce anunţă începutul unui spectacol. Nici nurespira de teamă să nu dispară vreun cuvântdin textul pe care-l repeta cu înfrigurare.Zârna… cunoştea planta aceasta veninoasă pecare-o ocoleau şi animalele şi oamenii. Nuştia să fi fost folositoare la ceva, dar asta nuînsemna că a fost dată să crească fără rost.Întinerise parcă, dar nu fizic, înlăuntrulsău prinsese forţă, simţea în sfârşit rostul zileice avea să urmeze şi a altora, nici nu maiconta câte uitase până şi faptul că voise atâtavreme să fie tânăr. Era tânăr.Începu să cutreiere nopţile prin pădure.De multe ori nu mai venea acasă nici ziua...140
Căuta plantele pe lumină, noaptea le găseafrunzele întunecate de rămurişul des al copacilor.Cerceta fiecare petic de frunză cu răbdarecăutând lumina vreunei raze de lună. Pevreme ploioasă stătea în casă visând picăturide rouă. Scotea din buzunar degetarul de aurde care nu se mai despărţea şi privea în interiorullui, văzând acolo cu mintea preţioasacomoară, o plimba ca pe o mărgea clătinândvasul, întrebându-se ce va face apoi. Asta nuştia, poate se trezise prea devreme, înainte săafle totul. Dar nu era îngrijorat. Trebuia să împlineascăpartea cunoscută mai întâi, sperândcă restul se va dezlega de la sine.Oamenii se obişnuiseră cu noua luitoană, îl ocoleau sau îl ignorau. Oricum,bătrânul nu răspundea nici la simplele vorbede bineţe. Surd şi mut, bătea potecile spre pădureşi înapoi purtat de un rost necunoscut.Meşterul nu ţinea seama timpului, acesta treceaca un iureş, fiecare zi era nouă, proaspătăşi plină de început. Nici nu băgă de seamă cănopţile deveniseră mai reci, iar frunzişul copacilorîncepuse să se rărească. Cutreiera lafel pădurea, cerceta frunzele de zârnă prinlocuri pe care le învăţase deja, le-ar fi găsit şicu ochii închişi.Într-o noapte, o rază de lună fulgeră141
scurt un vârf de frunză pentru ca mai apoi săse prelingă pe întreaga ei suprafaţă. Frunzatremură scurt, ca atinsă de o mână nevăzută,după care încremeni în nemişcare. Încremenitrămase şi bătrânul ca de-o spaimă, ca de-o vedenieprivind frunza fără să îndrăznească s-oatingă. Timpul nu mai conta, părea şi el încremenitpână când, o umezeală fină ca o transpiraţiefremătă nemişcarea, adunându-seîncet în picături mici, apoi din ce în ce maimari, putând fi uşor prelinse în degetarul pecare îl scoase cu încetineală din buzunar.Îşi aminti că nu era timpul încă, de încordaresau emoţie în ochi i se adunaserălacrimi pe care le şterse cu mâneca hainei,fără să le atingă, nu cumva să le amestece dinneatenţie cu roua.Când zorile aduseră cearcănul roz întransparenţa mărgelei de rouă adunată într-oadâncitură a frunzei, o prelinse cu grijă învasul de aur şi abia după, privind-o, îlcuprinse o sfârşeală ca după un efort îndelung.Îşi reveni repede, trebuia să ducă acasăcomoara neatinsă, înainte s-o zvânte soarele.Ţinea vasul mic în mâna făcută pumn, păşeacu grijă să nu-l clatine de parcă picătura puteasă dispară.142
Ei, şi-acum? – se întrebă ajuns în odaialui, în siguranţă. Acum, o să acopere binevasul şi o să se gândească. Probabil o săamestece picătura într-unul din vasele sale –în care însă? Mai întâi trebuia să se odihnească,toată oboseala nopţilor pierdute îl îngreunaserădintr-o dată mai mult decât toţianii săi nenumăraţi. Puse vasul pe masă şi-lacoperi cu o foaie subţire de sticlă. Privindu-ltrecu într-o uitare de sine şi de tot.Adormise? Când se trezi era noapte, o noaptecu lună rotundă ivindu-se dintr-un colţ de fereastrăşi aruncând un dreptunghi de luminăpe masa din centrul camerei. Vasul! îi fuprimul gând. Privi spre el cu mirare, apoi cuspaimă. Degetarul era mare cât o ceaşcă, iarpicătura din el crescuse cam la un sfert dinînălţime. N-a îndrăznit să-l atingă. Nu asta,murmură înfricoşat, nu asta căutam…Îşi trecu ziua plimbându-se chinuit princameră. Nu-i era nici foame, nici sete, nicisomn. Spre după amiază începu să bată vântul,se înnoură rapid şi începu să plouă.Privind ploaia care şiroia pe geam, simţi oundă de sete. A băut apă, cu greaţă, cu greutate,de parcă ar fi înghiţit plumb. Căutând sănu privească spre vasul de pe masă, mâncăabsent o felie de pâine. I se potoli oarecum143
tremurul care pornea din stomac şi îicuprindea trupul în întregime. Parcă i se mailimpezise şi gândul. Trebuia să vorbeascăneîndoielnic cu cineva. Cu cine însă? Nu l-arfi crezut nimeni şi nici nu era o taină de dat pemâna oricui.Se apucă de scris scrisori. Zilele şinopţile de toamnă continuau ploioase şi friguroase.Scrisorile plecau, dar nu veneaurăspunsuri. L-ar fi bănuit pe poştaş, fie de reaintenţie, fie de neglijenţă, dacă n-ar fi primitdin când în când câte un plic înapoi cu răspunsul“adresantul necunoscut”.Pe masă, vasul stătea nemişcat în acelaşiloc fără să mai crească nici el, nici lichidul dininterior. Nu-l mai speria, dar nici nu-l atinsevreodată, doar îndepărtase totul din jurul lui,lăsându-l singur pe toată suprafaţa mesei.Era noapte geroasă, cu multă zăpadă,când de pe cerul senin şi sticlos luna plinăţinti iar din fereastră în miezul camerei.Nu! Aproape strigă răguşit de spaimăvăzând vasul care creştea sub ochii lui. Pânăîn zori acesta devenise cât o cană, plin pejumătate cu misteriosul lichid. Nu îndrăzneasă-l atingă. Privindu-l, îi veni un gând…Din ziua aceea meşterul se apucă desăpat în grădină. Săpa greu, în pământul144
îngheţat. “Ce faci, omule”? îl întreba câteunul. “Îmi sap groapa” le răspundea scurt şi-şicontinua treaba. Când a crezut c-a săpat destulde adânc, simţind de altfel că-l lăsa puterile,a luat vasul, l-a învelit într-o bucată groasă depătură l-a aşezat pe fundul gropii şi-a începuts-o astupe la loc. A fost găsit răsturnat pesteunealta care scormonise pământul zile în şir.L-a îngropat obştea fără mare risipă deslujbe sau pomeni. Apoi, casa părăsită a fostdemolată, cu timpul au dispărut altele în jur.Urmaşi ai vechilor localnici îşi înălţau casenoi. Localitatea de munte se transformaseîncet într-o staţiune turistică.***Fetiţa se plictisi repede de jocul cumingea prin fâneaţa înaltă, în hăţişul căruiamai mult se încurca încercând să-i facă peplac băiatului ceva mai răsărit care-o foloseavădit ca pe un căţeluş pe care căuta să-ldreseze. Hârjoana lor, accentua liniştea aceleidimineţi de duminică în lipsa zgomotuluiscrâşnit al maşinăriilor dintre braţele cărorase înălţa scheletul unui hotel nou, în marginede pădure.O gâză din iarbă ciupi pielea fină de pecoapsa dezgolită a copilei ce căzuse în aler-145
gare. Plânsul declanşat brusc printr-un ţipăt,urmat de icnete sacadate, atrase atenţia mameicare se odihnea pe o pătură lângă bărbatul culcat,cu şapca albă de vară trasă peste faţă.Mama alergă spre fetiţă, o luă în braţe şi întimp ce-i masa urma roşie a înţepăturii, repezicâteva reproşuri băiatului, despre cum n-aregrijă niciodată şi despre cum mereu trebuie săfacă el ceva… altceva.Doar cu o palmă mai înalt decât ierburile,băiatul privi nedumerit spre mamă,apoi se întoarse să-şi caute mingea. Porni cuea spre pădure, acolo unde pământul proaspătsăpat fusese tasat de roţile utilajelor. Fărăsă-l deranjeze praful stârnit, începu un fel deroate în jurul mingii pe care-o lovea, trimiţând-oîn toate direcţiile, de unde şi-o aduceatot cu piciorul în locul de pornire.Sub mângâierile mamei plânsul fetiţeise transformă într-un scâncet uşor, care dispărucu totul după ce locul înţepăturii fuacoperit cu o batistă udă. Culegeau acum împreunăflori, din care mama va împleti o coroniţăce avea să stea pe capul fetiţei, ,,nu-iaşa?” “Da, da”, bătea ea din palme, fericită deatenţia întreagă a mamei pentru ea, numaipentru ea.Erau pe terminate florile ale căror146
tulpini mai aveau nevoie doar de-o legăturăsă închidă cercul multicolor, când mama remarcăfoşnetul frunzelor din copaci. Atât.Nici un alt zgomot de minge lovită ritmic, niciun scrâşnet de picior pe pământul uscat. Căutăcu privirea în jur. Se ridică în picioare să vadămai departe. Băiatul nu era. Îl strigă de câtevaori, apoi porni să-l caute. Îngrijorată, dar nupeste măsură, se întoarse să-şi trezească bărbatul.“A dispărut băiatul”... repeta, zgâlţâindu-lde un umăr, “a dispărut băiatul”…“Cum să dispară” mormăi acesta încăsub mahmureala somnului, “unde să dispară?”Îşi trecu mâinile prin păr şi frecă pe faţăşi fără grabă se ridică, pornind la rândul luisă-l caute.Femeia nu ştia să răspundă întrebărilorinsistente. “De cât timp nu l-ai mai văzut?”,“Să fie vreun sfert de oră, sau poate jumătate…se juca pe aici… O fi plecat singur sprehotel, l-am certat un pic…”“Cum să plece singur aşa mic, s-o firătăcit prin staţiune…”La hotel nu era. Prin staţiune nu, nimeninu văzuse un copil singur, în magazinele dejucării nu, nicăieri… Cu trecerea timpului147
spaima luă locul îngrijorării.“La poliţie” sugerau unii, “la salvare” îşidădeau cu părerea alţii, smulşi pentru câtevamomente din anonimatul relaxant al concediului.Întrebările de rutină de la postul depoliţie le păreau celor doi prea lungi. Priveaula ceas necontenit, cu sentimentul că trec ore,nu minute. “În ce zonă a dispărut, câţi ani are,cu ce este îmbrăcat, sunt aici singuri sau cuprieteni… şi alţi copii poate – la ce hotel, înce cameră, de câte zile…”Apoi, telefon la salvamont, iar desprevârstă, locul dispariţiei şi toate celelalte.Doi poliţişti au pornit în sfârşit săcerceteze staţiunea din casă în casă, din hotelîn hotel, salvamontiştii să caute fiecare râpă.Ei, părinţii, aveau indicaţia să stea lahotel să aştepte. Dar cum să stea la hotel cândlor li se părea prea puţin, ar fi vrut ca fiecareom din staţiune să caute pe undeva, fiecaremetru de teren să fie acoperit dintr-o dată, câtmai repede, cât mai atent…“Şantierul” izbucni tatăl cu disperare,“n-am căutat în şantier!”“Ce să caute acolo, doar fiare şi mormanede pământ” îngăimă femeia, mai multdin nevoia de comunicare decât din convin-148
gere. Îl urmă de altfel ca în transă, golită degândire.***Bărbatul l-a văzut primul. În fundul uneigropi săpată de curând, ghemuit într-o poziţienefirească, alături de minge. “Anunţă tu” atâtreuşi să spună şi îşi dădu drumul ca pe toboganpe pământul proaspăt săpat. Copilul erainconştient. L-a luat în braţe, era moale şicald, asta e bine, îşi spuse, e doar leşinat.Mâna dreaptă îi atârna greu şi abia atunci avăzut că era înfăşurată într-un bulgăre depământ pe care nu reuşea să-l desprindă. L-aîntins jos, pe spate, pălmuindu-l uşor pestefaţă şi strigându-l pe nume.N-avea cum să iasă cu el de acolo,aştepta, frecându-l cu palmele pe întreg corpul.***La spital au aflat că nu era rănit, doar inconştient.“Nu, cauza nu se ştie, va fi transportatîntr-un spital mai dotat cu toate celenecesare unui control amănunţit. Nu suntsemne de îngrijorare, însă…” Doamne câtcalm putea să fie doctorul acesta, cum nu erau149
semne, copilul lor era inconştient de atâtavreme!I-a fost îndepărtat cu greutate bulgărelede pământ de pe mână. Acesta s-a dovedit a fiun vas pietrificat în care mâna îi intrase probabilîn cădere.Femeia l-a luat şi l-a pus într-o pungă dehârtie fără să ştie de ce nu-l aruncă împreunăcu pământul căzut de pe el.Nici un semn de revenire nu apăru înzilele următoare. Investigaţiile nu descopereaunimic, nu erau fracturi, nu erau leziuniinterne. Oxigen, perfuzii şi aşteptare. “Noifacem tot ce e de făcut” răspundea medicul laaceeaşi întrebare, nu există nici un motiv alacestei absenţe, staţi lângă el şi vorbiţi-i tottimpul”.Era noapte când mama a văzut mânadreaptă a copilului mişcându-se. Mâna sestrângea şi se desfăcea într-un gest repetat deprindere, de agăţare. Chemat în grabă mediculde gardă, n-a descoperit nici un alt semn deschimbare.Doar că “ceva se întâmplă, e un semntotuşi, timpul va aduce altele”.Mişcarea mâinii a continuat pânădimineaţă, când lumina zilei începu săpătrundă printre jaluzele. Apoi nimic, zile150
identice de veghe şi de aşteptare.Tot într-o noapte se reluă mişcarea ritmicăde închidere şi deschidere a pumnului.Aceeaşi agitaţie, echipa de gardă privea nedumeritămâna, pe care efortul făcuse să aparăpicături mici de sudoare, ca broboanele derouă.“Parcă ar căuta ceva” rosti mama şoptit,de parcă vocea ar fi putut întrerupe semnulacela firav de viaţă.“De ce nu, poate-şi aminteşte ceva,poate vreun obiect pe care-l ţinea în mânăînaintea căderii” - acceptă medicul.Mingea! A fost adusă mingea cu grabapotrivită aducerii unui medicament de urgenţă.Mâna copilului în mişcare o împinsealături.“Vasul, poate vasul acela… “, încercăiar mama.“Daţi-i şi vasul” acceptă medicul cuscepticism vădit de astă dată.Cu aceeaşi grabă a fost adus vasul.Mama îl apropie de copil, căutând să i-l aşezeîn palmă. Atingându-l, mâna îşi întrerupsemişcarea de mai înainte şi căutându-i pedibuite dar cu dibăcie gura, se strecură în interiorullui. Transpiraţia îi cuprinse întreg corpul,respiraţia îi deveni puternică şi rapidă, ca151
după alergare, în scurt timp deschise ochii, iargura pe jumătate încleştată rosti cevanedesluşit, un cuvânt sau poate doar atât seînţelegerea dintr-un alt cuvânt pe care nureuşea să-l rostească în întregime: zârna,zârna…Mama îşi îndreptă privirea în sus,într-un gest de implorare, de mulţumire.Afară, de pe cerul plin de stele, o lunărotundă, stranie, lumina din mijlocul ferestrei.152
153
154
Copil ales– “Luminate Împărate, avusei o iapăchioară. Chioară, oarbă, cum era, îmi făceamtreaba cu ea. Hoţii mi-o furară.”– “Pe cine bănuieşti?”Toată clasa, 28 sau 30 de copii stau roatăîn jurul catedrei. Pe scaunul domnului învăţătortronează împricinatul, ales prin vot. La picioarelelui, în genunchi păgubaşul şi el ales.Frigul aduse în sala de clasă recreaţia mare,alungând zbenguiala din curte.Păgubaşul ridică mândru capul pânăatunci plecat, privind în jur cu dispreţ suveran(aici nu e bine, “regizorul” e prea mic pentrusubtilităţi, copilul ar trebui să privească fie iscoditor-răutăcios,fie speriat de răspundere) şideodată, cu degetul arătător de la mânadreaptă (de reţinut nefirescul degetului decopil acuzând).– Pe el!Presupusul hoţ iese din anonimat păşindîn mijloc unde urmează supunerea la opedeapsă luată ad-hoc. De data asta este ales155
tocul. Acel toc de lemn, cu peniţă la un capătşi ascuţit la celălalt. (Oare din al cui simţ estetics-au confecţionat tocurile acelei generaţii,cu peniţele de rezervă din care sigur unazgârie, alta împrăştie picături de cerneală, altascrie gros, cu cerneala vărsându-se mereu dincălimară în ghiozdan). Capătul ascuţit al toculuiapasă palma acuzatului cu pielea subţirede copil din puterea altui copil ales şi născutsă-şi facă datoria, strigând: recunoaşte, recunoaşte!...(ar fi trebuit să recunoască, săspună da şi gata, dar de ce da) şi atunci în locde răspuns au fost lacrimi. Şi de durere dar şidintr-o acumulare mai veche a altor jocuricând alegerea aceloraşi personaje aproape înaceleaşi roluri (care ar fi criteriul după carealeg copii?) era deja prea mult pentru o singurănedumerire.E iarnă, e vară şi iarăşi iarnă şi vară încurtea şcolii. “Ţăranul e pe câmp… uradrăguţa mea, ţăranul e pe câmp, … el are şi-onevastă… nevasta un copil… copilul o pisică,pisica prinde şoareci” şi fiecare copil, prins demâini în rotirea cercului mare, preferă să fiemăcar şoarece ales, când atâţia dintre ei niciatâta nu erau. Apoi “omul negru”, ,,şotronul”şi amintirea lor s-a stins brusc sub răsuflareasomnului.156
***În magazia şubredă din curtea pustieunde iarba şi buruienile crescuseră la un locprintre treptele vechi, dincolo de uşa ce sta închisăcu acelaşi fier petrecut după un cui întors,fosta bucătărie de vară părea intactă.Masa lungă din scânduri ocupând un perete,un dulap vechi pentru vase, cu geamuri opace,patul tot din scânduri aşezat pe patru ţăruşibătuţi în pământ acoperit de praf ca de oscoarţă cenuşie, soba lipită cu lut prin alecărei crăpături umblau păianjenii.Întinsă pe pat, femeia priveşte bărbatulcum încearcă să aprindă focul şi chiar mirosea cafea din ibricul aflat pe plită. Nimic nu pareireal, nici bucătăria veche, nici soba în caren-a mai ars de mult focul. Mirarea femeii vinedin gestul bărbatului de-a aprinde focul şide-a pregăti cafeaua. Nu trebuia să i-o spunănimeni, ştia bine că toate acestea erau făcutepentru ea. Surprinzătoare era delicateţea gestuluiuitat în ordinea măsurată cu grosimeastratului de praf. Era o amintire de casă, era oamintire despre oameni.Din curte se aud voci. Femeia distingevocea mamei.– A venit? Unde e?157
Apoi o mână de copil întinsă cu degetularătător spre uşa bucătăriei şi-o voce vătuită.– Acolo!Afară mama, verişoara, fratele. Toţimari, doar mama mai tânără decât ştia femeia.Intră cu toţii şi se comportă firesc. Se prefaca nu vedea bărbatul sau îl văd şi n-au nimicîmpotrivă. E o acceptare care ar fi trebuit săbucure femeia din pat întoarsă acasă dupăatâta vreme, şi cu toate astea spaima, vecheaspaimă, o aruncă în picioare ca pe un arc.Tăcut, bărbatul se îndreaptă spre ieşire. La felde tăcut traversează curtea spre poartă, călcândabsent prin iarba până la genunchi. Lapoartă sub stejarul care în fiecare toamnăumple intrarea cu ghinde, lângă cei doi bolovaniîngropaţi în pământ, pe care ieşeau duminicabunicul şi bunica, femeia îl ajunge dinurmă. Îl ia de mână întorcându-l cu faţa spreea şi-l priveşte implorând:– Te rog nu, te rog nu pleca.– Ai greşit, rosti el sec a lehamite. M-ailăsat descoperit.– Nu eu. Nu. Copilul din curte…– Plec mai rosteşte el, după care se întoarceşi pleacă încet, calm, definitiv.Durerea înfundată îi pulsează femeii îngât şi în coşul pieptului. Capul pare strivit sub158
lespedea grea a sentinţei. Se zbate sau celpuţin aşa se pare să iasă de sub această povarăcare o sufocă, dar trupul stă drept, imobil cabolovanii pe jumătate îngropaţi în pământ. Şivrea să respire.***Patul e cald şi un colţ de plapumă îiacoperă obrazul. Îl dă la o parte. Se lumineazăde ziuă. Prin lumina difuză, strecurată prinjaluzea priveşte ceasul de pe noptieră. Mai aretimp. Respiră adânc, cu voluptate. Deci n-agreşit. N-a plecat şi nu trebuie să greşească.Deşi copilul împărat a rămas în vis, copilularătat cu degetul e acum în pat iar ceasul aratăora cinci. Cu fiecare minut care trece se lumineazăde-a binelea, femeia stă încă liniştităîn cumpăna dintre noapte şi zi ca şi-ncumpăna vieţii. Căci tocmai fusese aleasă,numai că regula jocului s-a schimbat, acumea nu putea să de desprindă din jocul următorîn care nevasta avea un copil, iar copilul opisică, pisica prinde şoareci.Se întoarse pe-o parte separând durereadin vis de durerea din lumină şi mai închise odată ochii căutând să se întoarcă în bucătăriapărăsită, dar nu era decât amăgire. Când podulde piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat iar159
ea, mergând cu valul, pe râu în jos nu aveaputerea să construiască altul, mai trainic şimai frumos, dar mai cu seamă nu avea voie,căci degetul acuzator e mai puternic decâtapa, iar pedeapsa e tot mai complicată cu câteste mai departe de copilărie.160
161
162
Zăpada neagrăÎnainte nu era loc să privească, nu eraloc prin care să-şi facă drum sau poate loc eraşi dincolo de pasta moale, fără culoare princare se putea mişca încet, ca şi cum ar fi dormitîn tren şi s-ar fi trezit brusc, să ştie undese află sau ce oră este. Altminteri, ce-ar fiputut face cu respiraţia îngreunată de întunericulcare-i intra în gură ? Să spere că cevaanume se va întâmpla - un miracol. De ce nu?Poate stratul de zăpadă de deasupra nici nu-iprea gros şi-l poate răzbate săpând cu mâinile.Nu-i era rece, nu-i era cald. Izolat de lume caîntr-un mormânt. Aici era o problemă. Într-unmormânt ştii că în sus e în faţă. Unde e susulaici? În jos, în dreapta, în stânga… Şi frica,cu ea ce să facă? Derulări rapide de imagini…Aiurea! Nu păstra nimic în minte decât momentulrostogolirii rapide, fără zgomot, dincolode un motiv anume. A căzut, sau ce? Nicio altă imagine nu apare, deci nu-i adevărat cese spune, sau… da, poate asta înseamnă cănu-i pe moarte. Încă. Şi iar frica, forfecându-163
i măruntaiele până la greaţă. Apoi vărsăturacaldă, mirosind a viaţă în aerul igienizat pecare-l respira cu zgârcenie din spaţiul decâteva palme apărut în jurul feţei. Cât timp săfi trecut? Respira mai uşor acum după ce vărsase.Se putea chiar mişca puţin pe fragmente,ca un şarpe prins sub un buştean. Picioarele îierau înţepenite în poziţii nefireşti, dar nu-ldureau. Schiurile! Ar fi putut încerca să scormonezăpada puţin câte puţin până la ele, săîncerce să le desprindă. Ei şi? Mai întâi ar ficonsumat energie şi aer. Apoi, ar fi pierdutspaţiul acela sigur pe care-l făcuse în jurul capului,ar fi intrat iar cu nasul şi gura în zăpadă,sufocându-se. Zăpadă neagră. La ce bun săţină ochii deschişi? Începu să-i fie frig, un frigvenind din interior de parcă puţin mai devremevărsase căldura, nu conţinutul stomacului.Apoi frigul începu să se umfle, ca unbalon sub piele, iar aerul rece şuierându-i pringât se izbea de dinţi într-un clănţănit ritmic,întrerupt de înghiţiturile dese prin care încercasă-l oprească. Brusc, frigului îi luă locul unval fierbinte care-i umezi pielea. Fierbinţealapornise prin trup o dată cu sămânţa groazeiîncolţită în gând. Gata îşi spuse, gata, asta-itot. Trupul se relaxă ca şi cum s-ar fi eliberatde o povară. Continua să respire sacadat, con-164
tinua să-i fie cald. O dogoare ciudată îi ardeaobraji, palmele şi tălpile. Înflorită, consumată,groaza prinse a se ofili, lăsând locul altor vedenii.Cu ochii închişi în aşteptare, are sentimentulcă-şi vede gândul. Rotund, ca o sferăplutind undeva în locul capului. O sferă transparentăîn al cărui interior apăreau şi piereaupe rând lucruri petrecute sau visate. Nu încăpeauniciodată două imagini, ci numai perând, schimbându-se mai repede sau maiîncet, independent de voinţa sa.Vedea acum precis cum pornise săalunece pe schiuri de sus, din vârful pantei,cum era soare şi cum alunecând credea că sesimte bine, sau asta voia cel puţin, să se simtăbine, să se odihnească şi să uite motivul pentrucare se aflase aici, până în momentul izbiturii.“Acum ce-am făcut? Cine naiba m-a pussă mă complic atât, când puteam să fiu bine,acasă… Oare cât o fi ceasul? Cu sau fără…nici nu pot să-i rostesc numele şi nici nu vreauşi nici n-ar importanţă, pentru că nu o persoanăsau un nume m-a adus aici. Eu singur,complicând lucrurile peste firesc, scârbindu-măde comun ca de mătreaţa de pe gulerulhainei, crezând mereu că sunt mai “ales”decât alţii, dând mereu cu oiştea-n gard şi165
găsindu-mi mereu scuze. Nici nu-i de mirarecă nu-mi stă nimeni prea mult în preajmă.Greţos şi sever, cerând fără să dau. Ce să dau?O imagine falsă. Gafe şi umilinţe consumate-nascuns se răzbună iată acum, în ultima ispravă,chiar ultima, prin care voi deveni eroulde-o zi al bârfelor. Şi totuşi, să mor aşa caprostul fără să fac ceva? Trebuie să scormon,să sap, poate dau de aer. O să mă sufoc? Maidevreme sau mai târziu… Să stau, poate voi fisalvat. Să sap. Nu, stau şi-mi păstrez forţele.Dumnezeule, ce să fac? Poate vor crede c-amvrut să mă sinucid. “Măscărici!”Dacă nu i-ar fi fost groază cu siguranţăi-ar fi fost ruşine. Sentimentul acela exageratal ridicolului agăţat de gât ca o zgardă, dincauza căreia nici n-a putut să existe liniştitprintre alţii asemeni lui, nici să se ridice cumvoia, mai sus. Zgarda se strângea acum înjurul gâtului trăgându-l spre necunoscut.Dacă ar scăpa de aici, ei, dacă ar scăpa... S-ar bucura, fie şi pentru câteva clipe, celeîn care ar ieşi la suprafaţă, ar trăi bucuriaizbânzii, a unei dorinţe chiar aşa, banală, comună,simplul instinct de supravieţuire.Era imposibil să-şi dea seama cât timptrecuse. Nu putea să-şi pună ordine în gânduriaşa cum ar fi făcut în pat înainte să adoarmă.166
Să adoarmă? Nu, asta nu trebuia. În sfârşit,primul gând logic după toată învălmăşealatrecută. Speculaţii de umplutură îi veneau înminte, cum ar fi aceea că mult mai greu va fide “îndurat” sau acceptat timpul ce va urma,decât cel dinainte. Ei bine, se afla acum înimediata apropiere a timpului de “după” şi înloc să-l primească liniştit, să-l acceptesavurând ultimele clipe, îl încolăcea ghemulgroazei. Avea prilejul unui test cu sine în faţaporţii deschise din faţa căreia se retrăgeau şifiinţă şi gând. Se afla într-un spaţiu deschis înbeznă, un tunel prin care alerga înainte şiînapoi odată cu cei doi timpi ai respiraţiei, iardistanţa între un capăt şi celălalt era atât delungă încât se sufoca. Era obligat să alerge,altfel nu respira şi nu ştia cât va dura chinulacesta, era conştient doar de faptul că nu aveaaltă scăpare decât să se deschidă unul dincapete, ori cel înapoi spre viaţă, ori celălalt.Continua să alerge, de fapt era mai degrabăaspirat înainte şi înapoi, izbit cu forţă defiecare întoarcere. Era aproape de… nu,n-avea curajul să rostească cuvântul gata, cemai, fie şi “gata” doar că nu înţelegea de cedurează aşa de mult chinul ăsta. O fulgerare îlstrăbătu, ca o sârmă fierbinte retezându-l îndouă părţi. Dacă deja a murit şi asta-i167
moartea? Alergarea asta veşnică şi sufocantă,prin beznă, dacă asta va dura… mereu? Bine,dar de ce? Afară de a-şi recunoaşte prostia, inconştienţa,îngâmfarea … ce alt păcat aşa demare să fi săvârşit încât să-i fie dată o astfel depedeapsă? Violul? Eh, violul, care viol? Edrept că după ce s-a aflat în pat împreună cufemeia, aproape dezbrăcată, ea a început să sezbată şi să murmure că nu vrea. Şi să se împotriveascădar nu destul de convingător, nuîntr-atât cât să-l oprească, ba chiar părea că-lîmbie retrăgându-se şi numai după, în loc delinişte, de reflux a auzit-o ţipând şi văitându-se,,M-ai violat”, striga adunându-şihainele, aceleaşi cuvinte repetate isteric, pânăa ieşit pe uşă ameninţându-l “Am să tereclam!” Şi uşa trântită cu putere ca osentinţă.Alerga, mai mult aluneca între cele douăcapete închise ale tunelului împins de o forţănecunoscută, între inspir şi respir. Cât o sămai dureze? Nu-i mai păsa nici de ruşine, nicide proces, ba chiar ar fi dorit să i se întâmpleorice, n-ar fi mai şters nici o zi, nici un ceasdin viaţă dacă ar fi reuşit să se întoarcă pânăla secunda neinspirată în care plecase din oraşdramatic, teatral, căutând să uite de sine. Încetalunecarea se transformă în rotire, încetă să168
mai gândească, era acum doar materie, o sferămică şi grea ca o bilă de rulment rostogolindu-seîn cerc pe lângă peretele dur şi impenetrabilal ambalajului ce-o conţinea.***Trecuse iarna, trecuseră cinci termenedin procesul la care pârâtul refuza să se prezinte.Reclamanta, ,,necăsătorită, cincizeci şiunu de ani blondă, faţă ovală, ochi căprui” nuvoia despăgubiri, avea o singură pretenţie. Săfie luată în căsătorie. Judecătorul întâlnea ofemeie îmbătrânită de la un termen la altul,însoţită de un avocat şters, fără vârstă, fărăvlagă, hârşit în procese ale căror finalitatepărea că nu-l interesează. Autorul faptei, bărbatcu vârsta incertă, aproximativă, domiciliatîn alt oraş, doar numele şi adresa rămâneauneschimbate. Anunţurile din ziarul local încare erau date rămâneau fără răspuns, iaramânarea cauzei trecea repede, fapt divers,obişnuit, lipsit de importanţă.Era început de aprilie când la uşa apartamentuluifemeia sună prelung, bătu cu putere,iar sună şi nimeni nu-i răspunse, ca de fiecaredată. Tot ca de fiecare dată vecinii înălţau dinumeri a necunoaştere. Porni apoi să coboare169
scările celor opt etaje încet, cu prudenţă, atingândfiecare treaptă mai întâi cu vârfulpantofului, aşa cum ar fi încercat să păşeascăpe un strat de gheaţă nesigur. Trupul încordat,aplecat uşor în faţă părea că urmăreşte pecineva. Ţinea capul fix, doar ochii se mişcaudin mijlocul a două cearcăne negre, cu contururizdrenţuite, desenate apăsat dar neglijentcu dermatograful. Pe pleoapele de sus, pânăla sprâncene cu aceeaşi neglijenţă se întindeaun strat gros, uleios, de culoare violet. Tenul,palid sub violenţa fardului, plin de pete maroniişi un păr sârmos, pe jumătate cărunt,ieşit de sub căciula de blană fină, nouă în contrastcu paltonul, în carouri albe şi negre,acum aproape cenuşiu, şifonat de îndelungăfolosinţă. În faţa blocului femeia se opri untimp, cum se opreşte un gospodar în faţa uşiiprivindu-şi ograda. Nu descumpănire se citeaîn ochii înconjuraţi de cearcăne negre. Nicimirare, nici măcar spaimă, de parcă toate seconsumaseră în spaţiul închis între cele optetaje. Fiind o zi senină, spre prânz, soareleîncălzea acoperişurile, vârfurile copacilor,capetele şi umerii trecătorilor. Călduracoboară cu încetineală în straturi, la picioarese simţea încă răcoarea jilavă a iernii abia trecute.Oamenii renunţaseră la hainele groase,170
ar mai vedeai câte un bătrân apăsat sub paltonulnepotrivit.Femeia mai stătu o vreme pe loc, în faţablocului de parcă ar fi ieşit să se bucure desoare. Se amestecă apoi printre necunoscuţi,grăbind pasul spre prima staţie de autobuz.***De dincolo de vraful de hârtii şi ziare depe masă bărbatul privea puţin ironic, puţin curiosla faţa femeii întrezărind în mod văditreacţia pe care fraza lui scurtă avea s-o producă:“nu mai publicăm anunţul!”La început părea că nu înţelege, că i sevorbeşte într-o limbă necunoscută. Treptat revoltaîi adânci ridurile şi îi transformară guraîntr-un fel de pungă din care cuvintele se strecuraugreu, sugrumate de indignare – “Nu?…De ce nu, doar plătesc… n-am făcut aşamereu? A crescut preţul? Plătesc, oricare arfi… Adică, de ce nu?”“Pentru că tocmai a apărut alt anunţ,chiar azi - un moment - mai spuse bărbatulîncepând să răsfoiască un ziar de pe masă.Luă apoi un creion gros, albastru şi înconjurălarg, apăsat, un anunţ din pagina de publicitate.“Poftim, citiţi” îi spuse apoi, împingându-iîn faţă ziarul.171
Scormonind după ochelari în poşetă,prin buzunare, iar în poşetă femeia părea cătrage de timp… ,,Uite, nu-i găsesc niciodatăcând îmi trebuie… nu puteţi să-mi spuneţidespre ce alt anunţ e vorba?”,,Ei bine, cum doriţi, aflaţi că un bărbatcu acelaşi nume şi aceeaşi adresă a de-cedat!”“Poftim? Când a decedat, cum a decedat?”“Asta nu-i treaba noastră, însă, ce ştimde la familie este că a fost găsit pe versantulunui munte după dezgheţ. Alte amănunte…înmormântarea va avea loc mâine, în satulnatal. Cu puţin noroc aveţi timp să ajungeţi,doar faceţi parte dintre cei apropiaţi, nu?”Femeia rămase nemişcată, privindu-l.Părea că nici nu respiră. După câteva minute,scoase mecanic din geantă o ţigară, o duse lagură fără să-şi ia privirea de la faţa bărbatului.Stropi de sudoare îi apăruseră pe frunte, douăşiroaie se scurgeau pe tâmple, de sub căciulă,prelingându-se prin faţa urechilor până spregât. “Mă scuzaţi, eu am treabă, puteţi fumaafară, oriunde…” Cum femeia nu dădea niciun semn că ar fi înţeles, se ridică, o luă deumeri, o ridică din scaun şi o împinse dezgustatspre ieşire.172
***Puţin înainte de prânz, în casa cu doliula poartă îşi făcu apariţia o femeie necunoscută,îmbrăcată într-un palton şifonat şi murdar,îmbrobodită cu un batic negru, nou,purtând încă eticheta atârnată de-un colţ. Cuambele mâini strângea în braţe un întreg pachetde lumânări. Casa cu uşile deschise eraaproape plină, femei în doliu intrau şi ieşeauprelingându-se printre bărbaţi. În faţa porţiise pregătea maşina pentru ultimul drum. N-abăgat-o nimeni în seamă până când străina seapropie de sfeşnicul plin cu nisip de lacăpătâiul mortului fără să-l privească sau sărostească un cuvânt, începu să scoatălumânări din pachet, una câte una, le aprindeaşi le înfigea apoi în nisip, aproape nu mai avealoc unde să le aşeze, multe căzuseră şi topeauceara celorlalte din jur. Abia atunci una dinfemei se apropie de ea şi-o întrebă cu vocetare, intrigată: “Ce faci maică? ce faci aici şicine eşti?” Străina tresări ca trezită din somnşi rosti calm, cu voce răguşită ca după zile întregide plâns. “Nevasta lui…”. “Care nevastămaică, de unde, că el n-a avut nicio nevastă!”Forfota se opri un timp, lumea se adunatreptat în jurul ei, curiozitatea învinse pentru173
câteva momente durerea. “Ba da, sunt nevastalui, de câteva luni suntem în proces…”“Ce proces, că el n-a avut săracul pe nimeni,n-a apucat” începu bătrâna să se tânguie,continuând într-un fel de bocet “n-aapucat, n-a apucat…”Un bărbat dezmeticit brusc din transă oprinse hotărât de un umăr, îi luă din mâini pachetulneterminat de lumânări şi o trase sprecurte. Acolo începu o anchetă scurtă cu întrebărirostite cu voce grăbită şi gravă:“Ce proces femeie, cine sfântul eşti?”“Sunt nevasta lui, voi nu ştiţi nimic, decâteva luni mă judec cu el!”“Cu cine te judeci, Doamne iartă-mă, decâteva luni? El e mort, de unde cerul ai apărutşi ce vrei, că n-are avere…”“Nu vreau avere! scânci femeia înghesuităde tonul aspru al acestei rude sau cine vafi fost, eu am venit după el, după bărbatulmeu…”“Hai, pleacă acum, n-avem timp azi, aicide prostii, du-te de unde ai venit şi lasă-ne înnecazul nostru, că ne ajunge. Hai, du-te”, îimai spuse după ce-o trecu de poartă. Mai rămaseun timp să privească în urma ei, nucumva să se întoarcă.S-a mai vorbit de ea puţin, în zilele ur-174
mătoare când familia şi-a reluat rosturile, darcu fereală, în grabă, căutând să uite şi durereaşi ciudăţenia acelui incident.Doar că la pomenirea de patruzeci dezile, în biserică apăru chiar ea, străina, în ţinutăde mare doliu, cu o colivă în braţe, cuacelaşi pachet imens de lumânări pe care le-aaprins toate, împrăştiindu-le în toateşfeşnicele, S-a aşezat lângă uşa de la intrare,gata să fugă parcă, făcându-şi cruci mari şichiar plângând când preotul cânta. “Cu drepţiiodihneşte…“ A plecat tăcută apoi, fără a căutaprilej de vorbă.Cu timpul lumea s-a obişnuit s-o vadă lapomeniri în biserică mereu tăcută, mereutristă, mereu în doliu. Nici n-o mai băgau înseamă, doar babele îşi dădeau coate zâmbindpe ascuns de ochii iscoditori ai preotului.175
176
REFERINŢE CRITICE177
Iluzia culoriiProza scurtă din volumul „Zăpada neagră”(Editura Andrew, Focşani, 2006) o aşazăpe Ştefania Oproescu în rândul scriitorilor introspectivi,atenţi la mişcările lăuntrice, laschimbările inexplicabile din plan afectiv.Personajele sunt rupte de realitate, trăiesc întrununivers închis influenţelor exterioare, u-neori nu au nici nume, nici umbră (motivulumbrei este dezvoltat cu subtile infiltraţiilivreşti, dar şi folclorice), sunt singuratice şivulnerabile, oscilând între starea de normalitateacceptabilă şi delirul paranoic. Plajelenarative nu dezvoltă fapte şi întâmplari dincontingent, ci se concentrează pe ecoul lor înplan emoţional. Căci efectele par mai importantedecât cauzele care le-au generat, iar descriereaminuţioasă a acestora implică cititorulîntr-un parteneriat profitabil: prin actul lecturiise reconstituie, treptat, motivele care audeterminat criza de conştiinţă şi abulia personajelor.Schiţele sunt scrise aproape toate lapersoana întâi, dar între autoare şi vocile narative(sunt mai multe, uneori femei, alteori178
ărbaţi, în general cu grave probleme deadaptare) nu se stabilesc legături: ŞtefaniaOproescu ştie să construiască fără să se implice,evitând direcţionarea lecturii spre unînţeles premeditat. Inapetenţa pentru manipulareacititorului duce la un text care pare ase construi singur, după legi proprii.În „Linia din care picură întuneric”avem de-a face cu un monolog adresat, centratpe psihologia abisală a fiinţei. Personajul,din exces de introspecţie, ajunge să vadă tipare,arhetipuri, astfel că ruptura cu realuldevine totală. O anumită acuitate senzorialăduce la materializări cognitiv-afective supuseapoi, tot în plan mental, unui proces de reducţie.Corporalitatea dispare, spaţiul înconjurătordevine ceţos, populat cu „umbre”, iarpersonajul se „droghează cu violet” şi ajungesă vadă numai culori, din analiza simbolurilorrezultând o altfel de înţelegere a vieţii şi amorţii: „Simţeam violetul cum mă traverseazălent, timp în care treceam prin toate culorile,ameţind ca într-un carusel. Culoare şi vertij.Ea spunea că roşul este marginea dinsprevenirea lumii, iar violetul cea dinspre plecare.Că ambele margini sunt muchii tăioase ale luminiişi că trecerea lor e la fel de periculoasă.Că odată trecut de roşu eşti prins în capcană şi179
nu mai eşti liber decât după ce treci de violet.Că la trecerea peste roşu eşti ajutat, iar dincolonu, că tot ce e înainte de roşu e numairoşu si dincolo de violet numai violet, iar culorilesunt doar o iluzie. Că infinitul nu e albastru,cum şi-au imaginat unii, ci... violet”(p. 11).Fără puncte de reper, fără memorie şi incapabilăsă stabilească relaţii cu grupul socialîn interiorul căruia se află, eroina din „Pâineapământului” traversează o experienţă onirică,de pe urma căreia este gata să treacă definitivîn tărâmul umbrelor. Personajul, aflat într-ocabană din munţi pentru a petrece Revelionul,se distanţează de ceilalţi, refuză participareamecanică şi lipsa de sens şi porneşte în modilogic prin zăpada abundentă, sedusă de perspectivade a ajunge altundeva, într-un loc maipotrivit, mai cald şi mai uman. Femeiaalunecă din real în fantastic, printr-o peşterăcare cu uşurinţă poate fi considerată ca simbolal interiorităţii abisale, acolo unde sunt acumulatereziduuri arhetipale şi frustrări neconştientizate.Trauma pierderii tatălui încopilărie se lămureşte după depăşirea praguluişi intrarea în peşteră, urmată de vizualizareaproceselor psihice şi de o falsă iluminare; agusta din ciuperca numită „pâinea-pământu-180
lui” înseamnă a accepta trecerea, moartea şidamnarea: „Culeg ciuperca frântă din buchetşi o miros, aşa cum făceam altădată în pădure,când cunoaşterea stătea în cumpănă. Muşcapoi din ea, aşa cum tot altădată muşcam dinpâinea-pământului. Nici pâinea pământului,ciuperca aceea maronie semănând cumânătarca, dar fără buretele de dedesubt, cugust fad-amărui, nu-mi plăcea. O mâncam,pentru că aşa ne învăţaseră părinţii, că e bunăcrudă şi că e hrănitoare. Nici ciuperca astanu-mi plăcea, seamănă cu o bucată de gelatinărece. Mâncând, simt gelatina albăcurgându-mi prin trup asemeni sângelui, pânădevin o tulpină de alb, mijlocul unor altetulpini ce cresc din mine ca nişte ramuri, pulsânduşor în transparenţe alb-albăstrui. Simtvag că nu-mi place locul acesta şi în acelaşitimp simt cum sunt gata să-l accept ca pe undat, dincolo de împotrivire” (p. 18).În planul fantastic în care alunecă şi dincare sunt trase înapoi, în real, cu oarecare brutalitate,personajele nu mai disting graniţadintre regnuri. Ca în povestirile lui SomersetMaugham, defectele morale ale celorlalţi sematerializează, astfel că lumea înconjurătoaredevine o adevărată fabulă, în care colcăiescmăşti zoomorfe. „Caracatiţa” este una din181
schiţele cu acest subiect: personajul intrăîntr-un spaţiu închis şi descoperă metaforalumii ca acvariu cu oameni-peşti răpitori, oameni-caracatiţe,oameni-plăsmuiri monstruoaseale unei imaginaţii bolnave. Pentrucă lumea din „Zăpada neagră” este una ailuziei, a unui vis tenebros din care Dumnezeulipseşte. Salturile în timp, cufundarea în atemporalşi revenirea dureroasă în propriul timp,marcat biologic, implică deformarea perspectiveişi judecata de valoare cinică: „n-am chefsă beau, de fapt nici să mănânc, dar am intratdeja în spectacol de bună-voie şi m-amhotărât să-l las să se desfăşoare de la sine. [...]Mă aflu într-un spaţiu atemporal şi mă gândescdacă aş putea fi tot aici, în urmă cu o sutăsau mai bine de ani. Aş putea fi o caracatiţă,înotând într-o tranziţie provincială, mai lentă,mai domoală, prelingându-se în ambele sensuri.Mă aşez pe scaun şi aştept să se întâmpleceva. [...] În jur bărbaţii mănâncă, beau vin,beau bere. Par prezenţi, dar nu sunt. Convorbiriîntrerupte de convorbiri personale şi telefoanelesună iar şi iar. Văd cum costumele lorîncep să-şi schimbe culoarea, devin uniforme,în aceeaşi culoare roz roşiatică, mâinile începsă se subţieze şi să crească, acoperindu-lefeţele. Tentacule în mişcare, apucând paharele182
de pe mese şi vărsându-le direct într-o fantăsituată în mijlocul burţii, tentacule rotind telefoanelecelulare spre aceeaşi fantă” (p. 25).Atmosfera schiţelor din volum, ceţoasă,este influenţată de dinamica mentală a personajelorcare nu se împotrivesc haosului şi coşmarurilor,astfel că acestea ajung să domineatât interiorul, cât şi exteriorul. Există ocăutare permanentă a ceva nelamurit, oaşteptare resemnată, inertă, a unui fapt care săpermită trecerea din real în imaginar şi acestfapt, de-o banalitate indiscutabilă, se întâmplăîntotdeauna reuşind să răstoarne sensul şisemnificaţia întregului discurs epic. Copiluldin „Zârna” cade într-o groapă pe când băteamingea pe un şantier, dar acest nucleu epiceste amplificat prin adăugarea unei dimensiunimagice: se face legătura cu o poveste maiveche, a unui căutător nebun al tinereţii fărăbătrâneţe, deci copilul începe să refacă drumuliniţiatic al bătrânului, fără ca inocenţa luisă-l protejeze. El devine un mort-viu, influenţatde creşterea / descreşterea lunii pe cer,cumva ca în „Făt-Frumos din lacrimă” al luiEminescu. Elemente de basm cult şi de naraţiunefabulos-folclorică sunt distilate şi transformateîn epică de tip fantastic, în caremagicul devine autonom, ca un corp străluci-183
tor ce numai reflectă lumina, fără a o mai absorbiîn prealabil. Un procedeu asemănător edecelabil în „O găleată nouă de târg”, undemagia se împleteşte cu un străvechi cult alstrigoilor. Mama dispărută şi a cărei memorietot satul o batjocorea, considerând că fusesevorba de o părăsire imorală a domiciliuluiconjugal, n-a plecat de fapt din sat niciodată,ci a intrat într-o altă dimensiune a lui, de undeveghează asupra copilei subţiratice şi negricioaserămase în urmă. Atunci când se declanşeazăsituaţia-limită, lumile paralele seintersectează şi destinul este împiedicat să semai desfăşoare ciclic.Proză de introspecţie, cu infiltraţii fantastice,mitice şi cu dezvoltare epică în spirală,schiţele Ştefaniei Oproescu intrigă printehnica subtilă a trecerii de la real la ficţionalşi iluzoriu.Valeria Manta Tăicuţu184
Exerciţii pentru un zbor lungDeşi am scris multe cronici şi-amprezentat multe cărţi de proză sau poezie, n-aşzice că toate le-am procesat din prea multăfervoare. Mi-a plăcut să urmăresc evoluţiacunoscuţilor, să le surprind sporul de abilităţi,eventualele schimbări de registru tematic şi săidentific constantele din opera unui scriitor.De asta mi-am zis, despre cartea ŞtefanieiOproescu n-am să scriu. Nu cunosc autoarea,n-am citit nimic din lucrările sale anterioareşi nu ard de dorinţa lărgirii cercului de repereconstituit în timp şi de care mă simt legat prindispoziţiile mele receptive. Este deja destulde larg, acest cerc şi mă încearcă deja teamacă voi fi depăşit în capacitatea mea receptivă.Evident, nu doresc să-l lărgesc, iar ideea de amă racorda poziţional la ritmica apariţiilor şila tot ce reprezintă fenomenul literar românescnu m-a ispitit niciodată.Ştefania Oproescu intrase în această categorie,şi aşa destul de generoasă, de scriitorimenită să nu intre în raza mea de interes.N-aş fi dorit să-mi împovărez conştiinţa re-185
ceptării cu încă un autor despre care nu amnici o informaţie prealabilă. Eu nu fac criticăaccidentală. Autorii mei sunt prietenii mei şifiecare nouă izbândă literară mă găseştepregătit să-i ies în întâmpinare.S-a întâmplat însă să-i deschid carteade proză scurtă ("Zăpada neagră", Editura Andrew,Focşani, 2006) la nuvela "Bila neagră"şi-a fost de ajuns să mă îndemne spre lecturaintegrală a cărţii, din scoarţă-n scoarţă. Ce m-a surprins în această carte, dincolo de calităţilenarative evidente ale autoarei, a fostfelul cum prozatoarea foloseşte magicul ca ofisură în ontologia construcţiei, prin carepoate să pătrundă fantasticul. Acolo unde logicamodernă eşuează, scriitorul şi artistul îngeneral recurg la preistoria umanului, cândformulele vrăjitoreşti şi practicile iniţiaticeaveau o anumită înrâurire în viaţa comunităţii.Cei vechi aveau o ştiinţă a lor prin carese conferea lucrurilor o anumită încărcăturămagică, puteri ascunse, tămăduitoare, funcţiimiraculoase. Bila magică despre care vorbeşteautoarea putea îndeplini trei dorinţe,asemeni peştişorului de aur din poveste.Se-nţelege că, date fiind posibilităţile ei magice,proprietarul unui asemenea lucru ieşitdin normalitate purta o răspundere imensă în186
gestionarea ei. Chiar bătrâna, proprietara bileimagice, şi-a pierdut murirea, dar şi dorinţa dea supravieţui. Prima dorinţă impusă nouluicumpărător trebuia, prin urmare, s-oizbăvească pe ea, pe bătrână, de condiţia nemuririi.Nu-i deloc o fericire să te ştii nemuritor,ne convinsese şi Simone de Beauvoireîn romanul său "Tous les hommes sont mortels",unde personajul central îşi cautămoartea cu neprefăcută fervoare şi n-o găseşteniciunde. Este adevărat, autoarea nu este interesatăde toate prelungirile posibile ale ideii.Dintr-o recuzită asemănătoare se resoarbeşi proza intitulată "Zârna" – o plantăcu puteri miraculoase, dacă roua căzută pefrunzele ei este adunată la vremea când "aurullunii" se schimbă în "rozul răsăritului", cumi se arătase bătrânului "puţin sărit" într-onoapte de insomnie. Vasul cu lichidul preţiosa fost îngropat într-un loc care-a devenit şipropriul său loc de vecie. Apoi vremurile s-auschimbat. Pe locul unde bătrânul îşi avusesecasa au apărut buldozere, macarale şi toată recuzitaobişnuită de şantier, dar vasul acela, culichidul recoltat într-o vreme aşa de exactă acontinuat să producă efecte.Să ne înţelegem: autoarea nu este interesatăde o construcţie desfăşurată a acţiunii,187
a chiar, de multe ori pare să-şi reprime intenţionaturmările aşteptate de cititor. Oricaredin diviziunile acestei cărţi pot căpăta altecontinuări narative şi alte finalităţi. Înţelegemcă nu aceasta a fost intenţia autoarei. Consistenţapresupune insistenţă, încercări, experienţeşi probabil autoarea a considerat că n-afăcut destule exerciţii la sol pentru a seîncerca într-un zbor prelungit, cu capcane, cuscotociri prin tectonica umanului şi cu explorareatipologiilor complicate. Deocamdatăşi-a împrejmuit teritoriul şi-a făcut dovadaunei certe vocaţii epice. De aici mai departetotul este posibil. De asta zic, n-o pierdeţi dinochi pe Ştefania Oproescu!Ionel Necula188
"Zăpada neagră"Autoare a patru volume de poezie şiproză Ştefania Oproescu ne surprinde plăcutcu un nou volum, intitulat simptomatic-paradoxal,"Zăpada neagră", editura Andrew –2006, care, prin cele 17 povestiri în imponderabilitateadintre real şi vis, narcotizat deelixirul imaginaţiei.Două modalităţi diferite, de nu chiaropuse, fuzionează în proza ŞtefanieiOproescu, ("Linia din care picură întuneric","Pâinea pământului", "Febra"). În cea dintâipare că predilecţia prozatorului merge spreepicul ipotetic, care e o formă de scenariuimaginar, spre percepţia fabulos poetică("Zârna"), spre radiografierea, în ton melancolic,a cotidianului ("Omul fără umbră","Bila magică"). Amestecul registrelor, creareaunor stări psihopatice, înfăţişarea compozităa povestirilor ne face să plonjăm în adevărulcă normalitatea este un concept relativ, întimp şi spaţiu, în istorie şi activitatea oamenilordistribuiţi geografic. Eterogenitatea conceptuluieste legată de contextul189
socio-cultural al populaţiilor. În această împrejurares-au dezvoltat şi conturat personajeleŞtefaniei Oproescu, ele fiind dominatede tendinţe arhetipale, izvorâte din inconştient,dovedindu-se spontane (chiar dacăelaborarea lor apare conştientă şi voită). Saucum ar spune un critic literar sagace, caEugen Negrici, expresivitate involuntară.Chiar dacă unele personaje sunt aduse pânăîn pragul schizofreniei sau paranoia, stărileacestea determinate de senescenţă nu duc ladestrămarea vieţii psihice ale personajelor,măcar aparent.Actul de dependenţă de culorile roşuşi violet ("Linia din care picură întuneric"),creează starea produsă de droguri, prin inhibiţiavoinţei: abulia, urmare a atoniei ceduce la inactivitate, ca summum al fericirii.Povestirile din acest volum mă duc cugândul la Edgar Poe sau chiar la "Cameradublă" de Baudelaire, unde "această lumemărginită, însă atât de plină de dezgust, unsingur lucru îmi surâde: fiola de laudanum; obătrână şi îngrozitoare prietenă, ca toate prietenele,vai! darnică în mângâieri şi trădări."Descoperim la prozatoare sunetul personalşi siguranţa tonului, fineţea observaţiei,intuiţia amănuntului semnificativ.190
Schimbările unghiului de vedere sunt,de altfel, foarte frecvente în povestiri,sugerând prin aceasta şi o atitudine superioarăfaţă de retorica genului. Uneori faptele suntrelatate dintr-o perspectivă omniscientă, acărei premeditare nu poate fi pusă la îndoială.Alternanţa modului de relatare produce şiaerul fantast al povestirilor, la limita dintrehalucinaţia fixă şi reversia colorată. Exemplarăe, în acest sens, proza care deschidevolumul, unde nostalgia, halucinaţia, beatitudineaprodusă de culori şi claustrofobie,stau alături de anxietăţile cele mai tulburi.În inflexiunile poematice ale povestirilor,stările protagoniştilor, himere ei înşişi,se amestecă precum esenţele fine într-o licoare:"Ea spunea că roşul este marginea dinsprevenirea lumii, iar violetul cea dinspreplecare".Registru mitologic şi cel psihanaliticfuzionează în aceste proze, abil, trecând de lainterioritatea confuză la realitatea obsesivă.Povestirile Ştefaniei Oproescu ne descoperăo prozatoare talentată, obsedată dehermeneutica stărilor sufleteşti în conflict cuestetica socială pentru a evidenţia misterulvieţii: formă, atitudine şi mişcare, lumină şiculoare, sunet şi armonie în dezarmonie. Ele-191
mente ce conduc la ce spuneau L. Blaga şiT.Arghezi, parcă desprinşi ilustrativ fiecaredintr-o proză a Ştefaniei Oproescu: "Eu nustrivesc corola de lumini a lumii", al doilea,cu distihul testamentar: "Din bube, mucegaiurişi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţurinoi."Florin Ţene192
193
194
CuprinsŞtefania Oproescu 5Linia din care picură întuneric 9Pâinea Pământului 19Caracatiţa 29Poem de iarnă 39Aria de acoperire 47Semnele 53Bila magică 59Gânditorul 85Febra 91Dimineaţă de iarnă cu William Saroyan 101Omul fără umbră 107Seara, nopţile 119O găleată nouă de târg 127Zârna 139Copil ales 155Zăpada neagră 163Referinţe critice 177Iluzia culorii 178Exerciţii pentru un zbor lung 185"Zăpada neagră" 189195
Change language