I S T O R I A H A N D B A L U L U I R O M Â N E S C ... - Frh

16. FLORINA BÂRSAN, pivot, 22 ani, Universitatea Jolidon Cluj, 0/3.Antrenori: GHEORGHE TADICI principal; DUMITRU MUŞI secund;Medic: IOAN STRĂUŢAntrenor federal: REMUS DRĂGĂNESCUALL STAR: IONELA GÂLCĂ - cel mai bun pivot al C.M. 2007- Franţa.Au mai fost în Franţa:Arbitri: DINU SORIN şi DINU CONSTANTIN, a căror prestaţie a fost bine apreciată,drept dovadă vor oficia şi la J.O. de la Beijing.Jucătoarele: CRISTINA VĂRZARU şi VALENTINA ARDEAN-ELISEI, extremelenoastre titulare care, accidentate, au lipsit de pe teren (un handicap mare pentru echipă), au fosttotuşi prezente la Mondiale. CRISTINA, în echipa de comentatori a televiziunii naţionale, alăturide Radu Naum, dar şi cu articole în Gazeta Sporturilor la rubrica “Blog pentru Mondiale”.VALENTINA, care a venit în Franţa cu piciorul în ghips, la invitaţia preşedintelui CRISTIANGAŢU, şi-a susţinut colegele în “galerie”, alături de NUŢI FRÂNCU, vicecampioană mondialăîn 1973 şi profesoara MARIA COVACI, care a descoperit-o pe mezina lotului, CRISTINANEAGU.La masa presei a stat (neoficial) CRISTIAN GAŢU, preşedintele FRH, dar numai laprimele meciuri, fiindcă miile de kilometrii făcuţi cu maşina (nu călătoreşte cu avionul) de laBucureşti şi în Franţa, au declanşat o severă criză de sciatică. Imediat, colegii de echipă naţională(dublu campioni mondiali şi medaliaţi olimpici), care locuiesc acum în Germania, l-au luat pesus, direct, la o clinică din Nurenberg, unde a fost supus unui antrenament intensiv. După douăzile a fugit înapoi la Paris pentru a fi alături de echipă, aşa cum a făcut-o tot timpul, încorsetatîntr-un brâu medicinal.Au lipsit de la aceste Mondiale SIMONA GOGÂRLĂ şi CARMEN AMARIEI,neselecţionate. SIMONA a fost însă alături de echipă cu tot sufletul- la fel ca toate cele rămaseacasă- susţinînd şi rubrica „Colţul Specialistului” din ziarul ProSport.Acest loc 4 , al şaselea pentru naţionala de senioare, cinci la Mondiale (1971- Olanda,1975- URSS, 1993- Norvegia, 1999- Nor-Dan, 2007- Franţa şi unul la Europenele din 2000-România) a fost apreciat ca bun, cu regretul că nu a fost mai bun, respectiv o medalie. Foartemulţi au avut aşteptări şi mai mari, îşi doreau o răzbunare a finalei pierdute în 2005 în Rusia şiun al doilea titlu suprem, după primul obţinut în 1962, obţinut de generaţia noastră de aur dinacele timpuri (vezi capitolul 1961-1962). Dar nu era timp de prea multe discuţii, fiindcă numaipeste trei luni urmau alte două obiective importante: calificările pentru J.O. Beijing 2008 şipentru Europenele din decembrie 2008. Din fericire, ambele nu puteau constitui o problemă