Introducere in Psihologia Familiei si Psihosexologie - Lucian Trasa

pot deveni ele însele probleme. Din dorinţa de a păstra echilibrul, membrii familiei ignoră faptulcă trebuie să se schimbe.Dacă avem în vedere jocurile dintre membrii familiei, adică „un set de tranzacţiicomplementare ulterioare care înaintează spre un deznodământ previzibil şi bine definit” (E.Berne, 2002, p. 38), o familie disfuncţională este cea care nu conştientizează şi nu modificăregulile jocurilor lor, adică când în interiorul sistemului, al familiei există pattern-uritranzacţionale blocate, rigide, care aparţin fie generaţiilor anterioare, fie familiei actuale. Analizatranzacţională este orientarea careTeoria boweniană – Murray Bowen – afirmă faptul că nivelul de diferenţiere a sinelui vadetermina gradul de funcţionalitate şi de disfuncţionalitate al familiei; în sistemele fuzionalediferenţierea este mică, ca urmare, familia are şanse mai mari să fie disfuncţională, iar însistemele diferenţiate (separate) diferenţierea va fi mare, ceea ce va duce la funcţionarea normalăa familiei.Un alt element de apreciere a sănătăţii familiei este modalitatea ei de a face faţă stresului.Eforturile familiie de a se adapta situaţiei provocate de evenimentele stresante sau traumatizantepresupun două etape distincte, dar interrelaţionate: reacţia la cerinţele imediate şi practice alesituaţiei şi stăpânirea şi gestionarea emoţiilor generate de evenimentul stresant. Psihiatrul GeraldCaplan (1964) a identificat 7 caracteristici ale comportamentului de adaptare (apud McCubbin,Duhl, 1985, p. 385):1. Explorarea activă a problemei;2. Exprimarea deschisă şi liberă a sentimentelor pozitive şi negative;3. Căutarea activă (propriu-zisă) a ajutorului de la ceilalţi, inclusiv prieteni, rude şi cei dela serviciile sociale;4. Împărţirea problemei în mai multe aspecte şi analizarea şi rezolvarea lor pe rând, unacâte una; de exemplu, în cazul unui adolescent rebel, părinţii trebuie să aleagă să seconcentreze pe problemele majore ale vârstei, cum sunt drogurile, activitatea şcolară,decât să se centreze pe probleme minore, cum ar fi camera dezordonată.5. Conştientizarea stării de oboseală, a disconfortului emoţional şi a nevoii de a facepauze între eforturile cuiva. Astfel, o familie cu un copil cu multiple retarduri trebuiesă accepte faptul că este nevoie de o “pauză”, departe de cerinţele copilului.6. Manifestarea flexibilităţii şi a dispoziţiei de a schimba comportamentul sau de ainversa rolurile în familie.7. Păstrarea unei încrederi de sine, dar şi faţă de membrii familiei şi menţinerea uneiatmosfere de optimism vizavi de eventualele obstacole şi crize.Eforturile de adaptare pot constitui ele însele surse de stres. „Violenţa familială, cum ar fiabuzul asupra copilului sau soţului/soţiei pot fi percepute atât ca sursă de stres, cât şi camodalitate de depăşire a problemelor. Cercetătorii sugerează că asemenea violenţă este de obiceiun răspuns învăţat (automatizat) la stres. Un om care se simte „împins/călcat în picioare” laserviciu, poate fi învăţat, imitând comportamentul asemănător al propriului tată, că poate folosiviolenţa împotriva soţiei sau copilului, pentru a demonstra că încă el este „şeful” acasă. Aceastărepetare a comportamentului violent de la o generaţie la alta este cunoscută sub denumirea de„ciclul abuzului” (McCubbin, Duhl, 1985, p. 385-386).Oricum, unele strategii de adaptare sunt mai funcţionale decât altele. Cel funcţionale suntacele seturi de acţiuni şi atitudini care produc îmbunătăţiri în situaţia a familiei. Iată câteva dintrecele mai bune/pozitive strategii de adaptare (McCubbin, 1979):63