EROS ŞI THANATOS ÎN PROZA FANTASTICĂ ROMÂNEASCĂ

timp, nu reprezintă o catastrofă prea mare pentru univers: noi murim dar spectacolulcontinuă.Mircea Eliade, în Arta de a muri, delimita două căi de abordare: una elitistă,ce acceptă moartea ca prag absolut omologabil cu neantul, şi una cosmicizată,privită ca existenţă continuă, concretă şi iluzorie. Prezentând moartea dinperspectiva imaginarului colectiv, Irina Petraş explică înfăţişările feminine aleacesteia prin faptul că „feminin este tot ce naşte viaţă, şi lucrarea vieţii trebuie să sepetreacă în acelaşi regim” 12 , dar şi prin aceea că Biserica a satanizat femeia.Folclorul adaugă portretului compasiune şi umor. Perceperea ei este condiţionatăsocial, spaima fiind asociată fastului. Cei bogaţi sunt mult mai legaţi detemporalitate, de cotidian, ascunzându-şi groaza de neant prin spectacolegrandioase. Având sufletul mai uşor, mult mai simplu mor săracii şi înţelepţii.În tradiţiile mistice şi societăţile secrete, moartea se asociază iniţierii:„Miracolul morţii nu constă în ceea ce sfârşeşte ea, ci în ceea ce începe” 13 , astajustificând importanţa riturilor de trecere în toate culturile, rituri ce presupun oiniţiere. Primitivii o percepeau ca un accident petrecut în timpul mitic. Miturileparadisiace o exclud fiind dominate de multdorita nemurire. Moartea devine unsemn al catastrofei primordiale ce a dus la pierderea Paradisului. De aceea arhaiciinu o percep ca pe un sfârşit, ci, eventual, o postexistenţă, o tranziţie ce implică rituriiniţiatice prin care omul învaţă să moară şi să reînvie printr-o călătorie înnecunoscut, o traversare periculoasă a labirintului. Mitologia morţii, în viziunea luiRomulus Vulcănescu, este „cea mai arhaică formă de mitologie posibilă” 14 .Reprezentativi pentru preocuparea constantă faţă de enigmele morţii suntegiptenii, pe care Herodot îi considera cei mai credincioşi dintre oameni. Eiînfruntau marea trecere cu ajutorul procedeelor magice, Cartea egipteană amorţilor fiind un adevărat ghid pentru descifrarea acestor mistere, prin formulemagice, descântece şi vrăji menite să ajute mortul să atingă fericirea eternă înparadisul lui Osiris, chiar dacă viaţa pământeană nu a fost suficient de demnă.12 Irina Petraş, Ştiinţa morţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995, p. 58.13 Mircea Eliade, Despre un anumit sentiment al morţii. În vol. Arta de a muri. op. cit., p. 229.14 Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 168.7