EROS ŞI THANATOS ÎN PROZA FANTASTICĂ ROMÂNEASCĂ

Dualitatea viaţă – moarte rămâne o temă centrală a mitologiei, filosofiei şiliteraturii tuturor popoarelor. Dragostea, ca şi atitudinea în faţa morţii, este oreprezentare a individualităţii sufleteşti, trăsătură definitorie a acesteia. Preocupareconstantă a umanităţii, rămâne un mister pe care cei ce-l dezleagă nu-l pot relata.Moartea este îndeobşte percepută ca sfârşit, dar ea poate reprezenta şi o trecere, unnou început. Personificată prin Thanatos, geniul infernal, răpeşte victimele cu forţa,sugerând aspectul perisabil şi distructiv al existenţei. Fiu al Nopţii şi frate alSomnului, Thanatos deţine ca şi aceştia puterea de a regenera. Potrivit credinţelorvechi, moartea este final sau devine un nou început în funcţie de nivelul la caretrăieşte fiinţa. Dacă rămâne la cel material, se prăbuşeşte în neant, în timp ce, dacăatinge nivelul spiritual, moartea îi poate dezvălui orizonturi luminoase.Acest mister este resimţit ca înfricoşător reprezentând împotrivirea şi teamaîn faţa unei perspective necunoscute. Prima operă literară, Epopeea lui Ghilgameş,ilustrează aceste atitudini, accentuând nu doar raportul individ – moarte, dar maiales om – moartea celuilalt, care este la fel de terifiantă. Plânsul la căpătâiuldecedatului reprezintă pe lângă durerea irecuperabilei pierderi şi o manifestare aneputinţei de a controla propria moarte.Condiţia muritoare şi caracterul absurd al existenţei stau la baza tragedieigreceşti. Se subliniază nu doar măreţia morţii, cât importanţa de a-i da un sens. Deaici deosebita preţuire a ritualurilor funerare. Atitudinea în faţa inexorabilului finaleste surprinsă de iconografia morţii dând măsura sensibilităţii colective. Anticiidemonstrau o melancolie discretă, în timp ce Evul Mediu manifestă o sensibilitatetulburată şi instabilă, moartea fiind reprezentată prin schelete şi dansuri macabre.Moartea fiecăruia raportată la sine este la viitor, ultimul viitor al vieţii. Toatemorţile sunt premature iar triumful ei constă în faptul că nu admite nicio excepţie.Vladimir Jankelevitch, raportând individul atât la moartea sa cât şi acelorlalţi, aprecia că ea reprezintă sfârşitul total şi definitiv al individului: „Sfârşitultimpului meu vital reprezintă pentru mine sfârşitul timpurilor” 11 . Dar în acelaşi11 Vladimir Jankelevitch, Tratat despre moarte. Traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik,Timişoara, Editura Amarcord, 2000, p. 23-24.6