salon literar nr.75.pdf - culitaioanusurelu.ro

LA ANIVERSARERemediu împotriva tuturorcrizelor - citiți revista“Salonul <strong>literar</strong>”!Încerc degeaba să-mi amintesc de primul număral revistei Salonul Literar, apărut în Vrancea. Mi s-a şters din memorie, regret. M-am uitat în DicţionarulGeneral al Literaturii Române-DGLR (care cuprindeşi reviste <strong>literar</strong>e), revista vrânceană nu e pomenită– e prezentată pe larg, în schimb, o revistă lunarăapărută la Arad cu acest nume, doar un an şi ceva,din martie 1925 până în mai 1926, director: Al. T.Stamatiad (cu colaboratori de prestigiu). Înţeleg limiteleacestui DGLR al Academiei Române (literaS a apărut în 2007), dar chiar să nu fi auzit derevista Salonul <strong>literar</strong> din Focşani mi se pare a fiprea de tot – cu atât mai mult cu cât ea şi-a perpetuatpână azi apariţia (şi a avut colaboratori prestigioşi,fără doar şi poate). Am deschis apoi „dicţionarul”vrâncean intitulat „Vocaţie şi destin” (semnat deValeriu Anghel şi Al. Deşliu), nu e nicăieri Salonul<strong>literar</strong> – deşi are 600 de fişe-portret, niciuna nu elegată de revistele <strong>literar</strong>e care au apărut în Vrancea.Totuşi, în acest dicţionar local am descoperit la numeleCorneliu Fotea (de care ştiam că se leagăapariţia Salonului <strong>literar</strong>, sub egida Fundaţiei „Mioriţa”)că din 1998 apare revista Salonul <strong>literar</strong> laFocşani – şi se potriveşte cu anul XIII de apariţietrecut pe frontispiciul noii serii a Salonului <strong>literar</strong>(ajuns la numărul 75, felicitări!) conduse de scriitorul-profesorCuliţă Ioan Uşurelu. Va să zică revista,la iniţiativa scriitorului Corneliu Fotea (plecat laDomnul) a preluat titulatura Salonului <strong>literar</strong> Dragosloveni(de fostă tradiţie în Vrancea, dispărutazi, graţie înţeleptei guvernări a actualului regimpolitic din România, care nu mai găseşte bani pentruliteratura vrânceană). Să ne lămurim: revista cutitlul Salonul <strong>literar</strong>, apărută la Focşani, n-are nicio legătură cu pomenita Salonul <strong>literar</strong> de la Arad.Imediat după Revoluţie a apărut în Vrancea publicaţia<strong>literar</strong>ă Revista V, care a fost îngropată de FlorinMuscalu şi Traian Olteanu. Personal, regret că dupăRevoluţie n-au mai apărut revistele editate de liceedin Focşani: Preocupări (Ion Leu) şi Revista noastră(Petrache Dima). Interesant, însă, azi apar la Adjuddouă reviste editate de licee: Contraatac (AdrianBotez) şi Nota Bene (Paul Spirescu; cu apariţie neregulată).Pe când apărea revista Salonul <strong>literar</strong>, nuexistau pe piaţa <strong>literar</strong>ă vrânceană revistele de culturăcare apar şi azi, ambele fondate în 2001, Pro Saeculum(Al. Deşliu, decedat; azi revista e perpetuată de NinaDeşliu, redactor-şef Mircea Dinutz) şi Oglinda <strong>literar</strong>ă(Gh. Neagu). Aşa că au dreptate să se laude cei dinredacţie că Salonul <strong>literar</strong> e azi cea mai longevivărevistă de cultură din Vrancea, revistă care s-a totreinventat în timp (de câţiva ani apare la Odobeşti,admirabil, pe spezele scriitorului Culiţă Ioan Uşurelu,autorităţile statului luându-şi mâna de pe ea; previzibil,particularii nu se înghesuie să o sponsorizeze). Împotrivatuturor crizelor, lectura Salonului <strong>literar</strong> poatefi un remediu. Îi urez Salonului <strong>literar</strong> să-şi continueaventura, merită.Liviu Ioan STOICIUUna dintre revistele din provincie care s-au impus după 1989 este şi Salonul <strong>literar</strong> din Focşani,concurentă neostentativă a mai cunoscutelor Oglinda <strong>literar</strong>ă şi Pro Saeculum din acelaşi spaţiu cultural.De regulă, publicaţiile din provincie apar pentru o scurtă perioadă, însă atunci când cei care le diriguiescsunt oameni pasionaţi şi pricepuţi în revuistică, ele au şanse de a fi longevive şi chiar să depăşeascăinteresul local. Este şi cazul Salonului <strong>literar</strong>, care a reuşit să străbată treisprezece ani de apariţie şi săajungă, iată, la un număr demn de a fi sărbătorit – 75. „Vinovat”, desigur, de asemenea performanţă esteprofesorul Culiţă Ioan Uşurelu, căruia îi urez să ducă mai departe ceea ce a început cu atâta trudă, odată cuîmplinirea sa de om de condei!Theodor CODREANUAn XIII - Nr. 75 - 2011 1

LA ANIVERSAREERAU VREMURIFRUMOASE…Din câte ţin minte, primul număr al Salonului <strong>literar</strong> aapărut în februarie sau martie 1998 la iniţiativa şi stăruinţaunui singur om – Corneliu Fotea, care se afla, în aceavreme, pe picior de plecare de la Diplomatic TV, variantascrisă, unde a avut, vremelnic, funcţia de redactor-şef adjunct.Mi-a cerut să-i dau un material, m-am conformat şi am trăitun sentiment de reală satisfacţie la apariţia revistei, chiardacă articolul meu despre Viaţa la ţară fusese nefirescajustat, iar, pe ansamblu, această primă tentativă nu eratocmai o reuşită. În acel moment, se afla aproape singur, cuun sprijin financiar precar, fără colaboratori şi sprijinitorimoral , dar cu dorinţa (nemărturisită) de a face concurenţăRevistei V, coordonată de Traian Olteanu şi Florin Muscalu.Jurnalistul-scriitor s-a mutat grabnic, cu tot cu revistă, la Inspectoratulde Cultură, unde a beneficiat de sprijinul generosal celui ce conducea atunci destinele culturii vrâncene, PuiuSiru Paraschiv Usturoi : banii necesari, spaţiul de lucru, perspectivade a pune o revistă pe picioare. În aceste condiţii s-a format repede un nucleu de condeieri entuziaşti (IonPanait, Corneliu Fotea, Ioan Dumitru Denciu, Culiţă IoanUşurelu) şi lucrurile au început să meargă!Acestora li s-au adăugat, pe parcurs, Virginia şi FlorinParaschiv, Florinel Agafiţei, Teodora Fîntînaru, Adrian Botezşi Paul Spirescu, care au dat ce-aveau mai bun în ei, dargreul, în acei ani (1998 – 2001), cât timp am colaborat şi eu,l-au dus Corneliu Fotea şi Ion Panait, singurii dintre noicare aveau pregătire şi experienţă gazetărească. Lucrurilemergeau spre bine, ba unii dintre noi au scos câteva cărţinotabile. Revista a apărut în formatul iniţial până la finalulanului 2001, după care a fost continuată (în alt format) cusucces de domnul profesor C.I. Uşurelu şi, iată-ne, ajunşi la75 de numere, ceea ce impune, cu adevărat, respect. Au fostvremuri frumoase: eram sinceri, credeam în ceea ce făceamşi respiram mai degrabă romantism, străini de măruntelevanităţi ce ne-au copleşit mai târziu! Urez actualei echiperedacţionale succes pe mai departe!Mircea DINUTZCând într-o zonă în care vinul este rege, unul îndreptăţit, naşte şi lucrează întru literatură o revistă - Salonul <strong>literar</strong>- nu avem decât să ne bucurăm şi să fim încrezători că-n Vrancea, Mioriţa îşi are periodic un <strong>salon</strong> care îi face cinste.La a 75-a apariţie, graţie eforturilor personale ale redactorului-şef, Culiţă Ioan Uşurelu, Salonul <strong>literar</strong> areuşit să se afirme ca o publicaţie ce merită citită şi, totodată, prin calitatea textelor publicate, onoreazăOdobeştii, nu mai puţin colectivul redacţional.Felicit pe Culiţă Ioan Uşurelu şi întreaga redacţie la momentul aniversar, dorindu-le în continuare numerecât mai reuşite şi... sponsorizări generoase.Cassian Maria SPIRIDON, directorul revistei „Convorbiri <strong>literar</strong>e”Fondatorii revistei “Salonul Literar” (de la stânga la dreapta):Ion Dumitru Denciu, Mircea Dinutz, Corneliu Fotea, Culiţă Ioan Uşurelu, Ion Panait2An XIII - Nr. 75 - 2011

EDITORIALMITOCANU, LITERATURAȘI SUPRAVEGHEREASCRIITORILORCuliţă IoanUŞURELUEra acum vreo şaseani. Câţiva scriitori dinlocalitatea noastră aufost chemaţi la o manifestareculturală în afarajudeţului. S-au întâlnitîn centrul oraşului.- Ce facem, dragăMitrică? Vine maşinade la Cultură? întreabăCuliţă Ioan UşureluNicolae, nedumerit.- Lasă, domnule, nute panica. Am rezolvat-o! spune Mitrică, având o marebucurie în priviri. Am aici omul... salvator! Iată-l!Din spatele uriaş al prietenului nostru răsare unomuleţ agitat, cam la 40 de ani, cu un cap mic şi turtit,cu o frizură de boxer, cu urechile mari, cu o mustaţăscurtă, cu o faţă zâmbitoare şi umilă. Zâmbetul îi devenirânjet când spuse:”Eu sunt, să trăiţi!”- Să aveţi încredere în el, mi-a fost elev în V-VIII...Copil de la ţară, cuminte, harnic, sărac şi cu o dorinţăfierbinte de a deveni scriitor. N-are încă proprietateatuturor termenilor, confundă aniversarea cu comemorarea,manipularea cu manipulantul şi altele de acestea, dar seîntâmplă şi la case mai mari... Ştie, în schimb, gramatică,i-am predat-o eu... A scris un volum, pe care i l-am corectat...Mai are şi altele. Profesorul de la seral albăiatului ăsta spune că i-ar fi dat lui Lache nişte manuscrisepentru a i le bate la computer, iar elevul s-atrecut drept autor. Nu ştiu care-i adevărul. Are voinţă,dacă mai umblă şi la cultura generală, va fi bine. Ia zi,Lache, aşa este?- Da, să trăiţi, aşa-i! Eu am respect mare pentru profesori...Nu le trec pe dinainte... Numai că am oproblemă în familie, băiatul e grav bolnav, nu ştiu dacămai scapă, e...- Termină, Lache! Unde te duc, în orice casă intri, laorice simpozion mergi povesteşti cazul tău trist. Nu intriîn Uniune cu astfel de mărturisiri... Tot repetându-le, numai impresionezi pe nimeni! Situaţiile disperate suntduse de fiecare cu discreţie... Şi apoi, am văzut că băiatuleste bine, a început să-i crească părul care-i căzuse, decitratamentul a reuşit. Îşi scrie melodiile şi le interpretează.Dumnezeu te va ajuta... dacă vei fi corect, omenos, căîn meseria ta omenia e o floare atât de rară….- Dar cum te cheamă, că n-am auzit de tine? schimbăVasile tema discuţiei.- Lache Câcâcea, să trăiţi!- Cum Câcâcea! exclamă omul îngrozit. Şi n-aiîncercat schimbarea acestui nume? Alege un pseudonim,eşti tânăr, ai un viitor <strong>literar</strong>, trebuie făcut ceva!- Aveţi dreptate, să trăiţi! Mă voi gândi!- I-am spus-o şi eu de câteva ori, intervine George,premiat pentru poezie al Academiei. M-am uitat pe povestirilesale, mai face confuzii... Dar dacă va sta pe lângănoi, ne va duce pe ici, pe colo, va învăţa. Mai punem şi noicâte o vorbă bună, ajunge el ceva!- Peste o săptămână îl ducem la nea Fănică, îi va scrieo prefaţă dacă îi respectă pretenţiile... <strong>literar</strong>e, poate, maitârziu, îi dă şi o recomandare, adaugă Mitrică.- Eu am o maşină cu portbagaj mare, încăpătoare,pentru orice pretenţie, îi duc şi al doilea volum în manuscris.Prietenul dv. de la Bucureşti, d-l Eugen Dămoc,l-a informat şi despre titlul propus de mine la al doileavolum. „Borta cheii”... i-am zis.- „Borta cheii”? Îţi baţi joc de noi? Ăsta-i titlu? seenervează Nicolae.- Marele critic Rotărescu crede că titlul are o simbolisticăanume, deci e bun…- Dar cum ai ajuns tu la marele critic, când noi,bătrânii, nici n-am atins pragul casei sale? întreabă, dinnou, George, care, se vedea, era deja iritat la culme.- Ei, eu sunt ofiţer şi pătrund mai uşor în locurilecare mă interesează, să trăiţi!- Aaa! exclamă George. Nu cumva eşti trimis pentrua diviza scriitorii, odată dispersaţi fiind mai uşor demanipulat? Eşti printre noi pentru a ne monitoriza?- Ei, nici chiar aşa! răspunde, cu faţa roşie ca racul,ofiţerul nostru, prins, parcă, în flagrant. Eu vin la dv. dedragul literaturii. Mai am şi alte talente, sunt polivalent...- Dar pe la vreun cenaclu ai fost? îşi exprimă curiozitateaNicolae.An XIII - Nr. 75 - 2011 3

EDITORIAL- M-au îndemnat d-nii Mitrică, George şi alţii să mergla cenaclurile din capitala judeţului şi din ţară. Şefulunui cenaclu m-a încurajat, dar prea vrea să comande tuturor.M-am certat cu el după ce l-am reclamat că aaranjat un sediu al Uniunii Scriitorilor pe care-l credeproprietate personală. La alt cenaclu, în alt oraş, responsabilulmi-a dat o funcţie la o revistă, dar colegii mă invidiau,îmi blocau ascensiunea…Să ştiţi că eu scriu mult,am publicat o carte deja, „Bate vântul frunza-n dungă”,bine primită de critică, am luat şi un premiu pentrudebut, am terminat-o pe a doua, lucrez intens la a treia,cu un titlu mai ciudat, „Balega roşie”, roman pe care îlsimt cum creşte în mine şi, după spusele unor comentatori,va fi o reuşită. E ceva simbolic, nu-l înţelege toată lumea.Aş vrea să intru în Uniunea Scriitorilor pentru că nu suntchiar un Nimeni cum credeţi...- Dar ţi-a explicat poetul Eugen Dămoc despreintenţia primăriei din oraşul tău, la îndemnul unuiconsilier PSD (prieten cu primarul), de a scoate o publicaţie<strong>literar</strong>ă, deşi acolo există una respectabilă? Dinpăcate, redactorul şef al celei existente este supărat peoficiali pentru că nu se ţine cont de singura instituţieculturală din localitate, revista. Aşa că primăria vă dăbanii vouă, nu lui, cum ar fi cinstit...Vei fi secretargeneral de redacţie, că mânuieşti bine calculatorul. Eun început bun pentru tine.- Cu revista respectivă am colaborat deja, mi s-aplătit tehnoredactarea, dar nu eram decât un simplu redactor.Eu vreau neapărat funcţie, ca să mă implic înpolitica publicaţiei…Ascultăm polologhia individului, cu infantilismelesale crase, şi nu ne credem urechilor. Umilul de adineaori,dacă i-am dat atenţie, s-a transformat într-un obraznicfără limite. Acest Câcâcea, în cei peste două sute de kilometri,ne-a plictisit cu rezultatele sale de excepţie lafacultatea pe care o urma de la distanţă, cu talentele copiilorsăi, cu planurile de mare vedetă, cu... Oricum,eram conştienţi că nu se va da în lături de la nimicpentru atingerea scopului. Ca să scăpăm de logoreeasa, l-am rugat să ne spună pseudonimul ales. Zece kilometrin-a mai vorbit şi deodată a strigat victorios: ”înloc de Lache Câcâcea o să-mi zic... Gheorghe Câcâcea”.Un râs homeric a izbucnit în automobilul „marelui”autor. Parcă toţi nervii produşi de acest mic monstru<strong>literar</strong> s-au descărcat şi minţile noastre, asaltate deparanoia individului, s-au luminat brusc prin descoperireaprostiei inimaginabile...şi, în acelaşi timp, imposibilitateanoastră de a mai îndrepta ceva. Mitrică l-a pălmuit, cade obicei: “Măi, băiete, dar tu eşti de-a dreptul tâmpit!Nu prenumele trebuie schimbat, ci numele! Învaţă, căo să faci astfel de gafe în faţa televiziunilor şi veiajunge celebru, dar nu prin cărţi, ci prin prostie”. Latoate aceste „complimente”, Teacă - şoferul s-a bătutcu palma peste frunte şi ne-a uluit din nou: „Am găsit!MITOCANU, numele de fată al mamei, că eu l-am4iubit mult pe bunicul! Va deveni celebru prin mine. Mitocanuplus Gheorghe, deci GHEORGHE MITOCANU.”Am rămas împietriţi, nu mai aveam glas...Ne uitamunii în ochii altora, eram neputincioşi în faţa acesteiimbecilităţii atât de viguroase...Marin Preda descrisese cândva „tipul infect”, careeste dominat de o inventivitate greu de oprit, pe undetrece introduce maimuţăreala şi creează o atmosferăpestilenţială. Ei bine, Mitocanu s-a încadrat perfect înportretul autorului „Moromeţilor”, şi-a calculat precispaşii şi a lansat încă două cărţi într-un interval foartescurt. Noi, cei stimaţi atunci de autor, am lăudat scriitura,era sărbătoarea lui, nu!, „scriitorul” a dat înregistrărilepe toate canalele TV locale şi naţionale, pe youtube, petoate sit-urile <strong>literar</strong>e... A împroşcat planeta cu cronicile-ifavorabile, ba, a dat şi celebra fotografie cu barbasprijinită în pumn…Nea Fănică, la care s-a dus de maimulte ori cu maşina sa încăpătoare, i-a lăudat cărţile, i-a dat şi recomandare, iar norocul i-a surâs celui cutupeu. După numai 3-4 ani de „activitate <strong>literar</strong>ă”, i s-arecunoscut calitatea de scriitor. Din acel moment, ofiţeruln-a mai putut fi oprit: şi-a atacat şefii de la cenacluri,pe Dămoc nu l-a mai primit prin casă motivând că, înunele situaţii, nu-şi controlează „udul”, cenacliştii audevenit nişte incapabili pentru că nu-i apreciau „capodoperele”,aşa că a venit să se înscrie la una din Ligitocmai reînfiinţată. N-a devenit membru (oamenii îicunoşteau trecutul şi nu l-a recomandat nimeni), dar redactorulşef al unei reviste l-a numit adjunctul său.Pentru a vedea de ce este capabil (va dovedi ulteriorcă-i capabil de orice...).Deşi fusese avertizat de comportamentulingratului (intenţia de a anula iniţiativeleculturale ale redacţiilor, asmuţirea colegilor unii împotrivaaltora şi a tuturor contra şefului), redactorul şef a riscatcrezând că, văzând buna intenţie a celorlalţi, acest Ianusva renunţa la prefăcătoria şi răutatea proverbiale. Şicum orice faptă bună trebuie pedepsită, frustratul l-aatacat în presă pe cel care l-a numit, n-a renunţat nici lacelebra maximă care-i conduce viaţa: Divide et impera.Este chiar convins că dezbinând va manipula mai uşor.După ce şi-a trecut pe toate sit-urile noua funcţie,piticul <strong>literar</strong> n-a mai răspuns la chemări. S-ar fiimplicat, a recunoscut în particular, doar dacă ar fi fostplătit. Parcă-i prea de tot să ceri bani de la revista înconducerea căreia eşti. Apoi a început să trateze dur colegii:nimeni nu mai avea talent, toţi erau inferiori,chiar infractori…I s-a reproşat comportamentul. Răspundeainvariabil că-i membru al U.S.R, iar cine nueste, nu există. Rudele de gradul I, cu preocupări<strong>literar</strong>e, erau atacate şi desconsiderate. A pornit unadevărat paricid cultural jignind şi minimalizând meritele”bătrânilor,”care ştiau de unde a pornit, a atacat pe ceicare i-au făcut cronici sau i-au dat spaţiu în reviste etc.Responsabilii de cenaclu, şefii de reviste şi cei mairăsăriţi dintre scriitorii locului erau nişte nulităţi, nişteAn XIII - Nr. 75 - 2011

EDITORIALăia care nu-l vor putea egala niciodată…Ca şi cumdorinţa fierbinte a acelora ar fi fost să meargă pe urmeleurât mirositoare ale unui Neica Nimeni.Ura a devenit pentru acest ins un mod de existenţă,un scop dominant. Are convingerea că pentru a damăcar impresia de talent este necesar, zilnic, să faci, pefuriş, un salt la beregata cuiva, prieten sau duşman.Singurul „geniu”, în această atmosferă poluată de însuşi„megastarul” nostru, rămâne, crede, doar el, Câcâcea-Mitocanu. Recent am aflat că tot monitorizând cărţi,reviste şi autori, a descoperit, în sfârşit, precum corbiicadavrele, un loc de redactor şef rămas liber prinretragerea fostului şef, loc din care va putea distrugecariere, destine, conform principiilor sale. Vă daţi seamacă şi-ar atinge ţelul: va ajunge în fruntea unui colectivredacţional, pe care îl va manevra conform ordinelorprimite de la „centru”, conform nepriceperii proverbialeşi permanentelor trădări care-l caracterizează. Misiuneava fi îndeplinită, iar instinctele de manelist vor înăbuşipiaţa <strong>literar</strong>ă. De unde vor veni banii? Vom afla…Sigurnu de la el, omul care ia, nu dă arginţi…Nepăsându-ide nimeni (are spatele atât de asigurat?), nu ne-am miraca într-o zi, pigmeul <strong>literar</strong>, împins de foamea sa debani şi de dorinţa de a linguşi şefii, dar şi de a aveaslugi, să ajungă la ora mărturisirilor (e la modă) şi,crezând că va câştiga mult (până la ce sumă şi până lace gesturi penibile va merge?), să ne surprindă cu vreunjurnal intitulat „Miliţianul şi literatura”, „Singur printrescriitori”sau „Urmărindu-i pe scriitori”.Fiind un caz patologic, urmăream în ce loc se va maiinfiltra, pentru că de la cele două cenacluri a fost alungat(deşi el, în obrăznicia-i tipică, tot mai insistă să-şi facăsimţită prezenţa rău mirositoare, ba chiar vrea să citeascătexte publicate deja de două - trei ori pe site sau le-a maicitit şi altă dată, sperând că toţi au uitat) la cele câtevareviste nu mai este agreat, la Ligă (unde nu a fost admis şide aceea o blama prin ziare) nu avea ce căuta. La cenaclu,când intra fără să fie dorit, îşi nota, precum Catilina,pevremuri, numele celor care vor fi „executaţi” în viitoarelemateriale defăimătoare, făcea liste negre. Nu e de mirarecă, la fel ca marele Cicero, toţi se întreabă: ”Quousquetandem abutere, Mitocane, patientia nostra”? (Abutere - aabuza, Patientia - răbdare? De unde să audă astfel decuvinte acest sfertodoct?).Nefiind primit nicăieri, a început, cum am anticipat,să-şi descheie prohabul pe la toate ziarele din judeţ şi dinţară pe unde are acoliţi (eiusdem farinae) şi pe toatesiturile <strong>literar</strong>e. S-a oprit şi la „Cititor de…literatură” închipuindu-şică pe cale virtuală va putea să ascundă lipsade recunoştinţă, lipsa de respect, lipsa caracterului,infamia, duplicitatea, laşitatea şi lăcomia caracteristice.Mai speră că pe această cale nu se va afla că ia articolelealtora, apărute deja în presă, pe care le semnează cunumele său celebru: Mitocanu. Fără a le schimba măcartitlul. Se poate uşor demonstra acest fel mizerabil de a-şiînsuşi ce nu-i al său. La început, respecta regulile impusede site, era un mieluşel. Ne şi întrebam ce-i cu el. E atâtde bolnav? N-a trecut mult până şi-a dat arama pe faţă. Aînceput să arunce cu invective, bădărănii, a provocat diversiuni.Pentru această atitudine impardonabilă, a fostîndepărtat. Dar nu s-a lăsat: a găsit un nou site. A fostalungat, pentru comportament necivilizat, şi de acolo. Aplecat cu coada între picioare spre altul. De data aceastadirectorul, al cărui adjunct a devenit, culmea, îi seamănăla „talent”, la „cultură”, la stelele de pe umăr, la plagiat,la metode de „lucrături”.. Este, aici, în elementul său:vede în jur o pajişte plină de epoleţi laţi, umflaţi, coloraţi(se ştie culoarea). Totuşi, prea se aseamănă cu şeful ca sănu ajungă la un divorţ din cauza „potrivirii de caracter”.Din acest punct culminant al carierei „<strong>literar</strong>e”, de la înălţimeastudiilor liceale de la seral şi a celor superioarede la distanţă, ca şi a misiunilor specifice, să vezi şi să nucrezi, dă lecţii de literatură, de morală, de logică, de vestimentaţie,de...onoare..., ba mai trimite şi materiale denigratoaredându-şi identitate falsă. Cui dă lecţii? Celorcare până mai ieri erau MAEŞTRI, DOMNI, STIMAŢI…Îi îndeamnă pe toţi să fie „supertalentaţi”, „onorabili”(spune asta un ins care nu ştie chestiuni elementaredespre limbă şi omenie, iar cei care l-au împrumutatplâng după banii pierduţi). La vestimentaţie este şi maiAn XIII - Nr. 75 - 2011 5

EDITORIALpretenţios: te îmbraci cu pardesiu negru şi ai cravată,vrei să pari Sadoveanu, ai ochelari de vedere, te crezideja Marin Preda etc. Cei retraşi la pensie, care îndrăznescsă editeze vreo publicaţie sau vreo carte, sunt doar nişte„ghiftuiţi” din sponsorizările care năvălesc peste ei (aşao fi la el, că are funcţie) etc.Toate înjurăturile aruncate în dreapta şi în stânga, caşi secreţiile otrăvite ale acestui Caţavencu ne îngrijoreazăpentru că are o funcţie importantă de unde, uneori,ameninţă. Recent, la un cenaclu, a şi recunoscut că aremisiunea de a ancheta, chiar de a se comporta ca laanchetă în mediul <strong>literar</strong>, ceea ce a deranjat pe toţimembrii prezenţi, care vor aduce la cunoştinţa şefilorofiţerului şi în presă comportamentul său de ţaţă. Dacăne gândim că tot timpul scrie (aşa cum scrie), că arechiar responsabilităţi care necesită măcar zece ore(zilnic) de urmărire a sit-urilor de tot felul, ne întrebămcând mai are vreme pentru îndeplinirea sarcinilor deserviciu? Sau doar aceasta este „munca” sa: ţinerea subobservaţie a sit-urilor şi a autorilor…?E drept că în tagma scriitoricească sunt uneori conflicte,chiar lupte la baionetă, dar mai rar sunt flăcări de ură şiconvingeri (de origine psihopată?) ale unora care se considerăgenii. Mancurtul concluzionează chiar că toţi cei cu facultăţifăcute la timp sunt „intelectuali de hârtie”şi scriitori minusculi…Porneşterăzboaie cu aceste persoane, care, ajunse lafinal de carieră şi fără pretenţii de scriitori cu reputaţiemondială, n-au nimic de pierdut în conflictele produse deprostia Mitocanului. Pierde doar el, aflându-se cine a fost,cine este şi cu ce se ocupă. Poate şi cei care i-au dat sarciniar trebui să-l tragă de urechi că prea se dă în stambă. În locsă mulţumească lui Dumnezeu pentru norocul de a ajunge„scriitor” într-un timp atât de scurt (toţi se miră cum de-afost posibil saltul de la zero la vârful piramidei), el scoatepermanent ghearele din te(r)ci pentru că doar aşa, speră, vaforţa juriile de la concursurilor <strong>literar</strong>e şi redacţiile revistelor,care, într-un final, vor ceda şi-i vor acorda încă o diplomăde participare, pe care s-o etaleze la vreo serbare. Aşa cuma făcut-o şi până acum, când pereţii locaţiei pentru lansareerau mânjiţi cu astfel de hârtii penibile. Gâgă-literatulmârâie, probabil fericit, gândind că-i un mare dulău îngrădina <strong>literar</strong>ă personală sau a satului/oraşului în care locuieşte,când, de fapt, nu-i decât un pekinez amărât, caretremură de invidie numai când miroase drumul şi simtecopacul „însemnat” de vreun pitbull (<strong>literar</strong>).În aceste zile, când unii dintre cetăţenii corecţi pronunţăîn public vreun adevăr incomod, ziariştii şi politicienii decategorie joasă, dar şi inşii cu misiuni plătite reacţioneazăcu intenţie clară: anularea sau măcar discreditarea imediatăa emitentului prin reviste, pe youtube, pe sit-uri, iar problematicapusă în discuţie este sugrumată din faşă. Colegiiau văzut cu ochiul liber că rolul individului poate fi uşordetectat dacă-i urmărim traseul „<strong>literar</strong>”: pe unde a trecut(locurile care produceau literatură adevărată) a încercat sădisperseze colective bine închegate, a intenţionat să preia6conducerea unor organizaţii, a iniţiat şi a adunat zvonurilepentru a le dirija contra celui care i-ar descoperi maşinaţiunile,şi-a permis chiar să acţioneze şi contra unor persoane carear fi - prin simpla prezenţă - o piedică în calea promovăriisale în câmpul <strong>literar</strong>, a trecut permanent pe la tipografiipentru a controla sumele plătite pentru editarea unor cărţisau reviste, deşi redactorii şefi sau autorii cheltuiau dinveniturile proprii sau din împrumuturi. El trebuia să ştiepentru a raporta sau doar pentru sine? Şi iată-l acumtrăgând sforile pentru a prelua conducerea unei publicaţii,funcţie pentru care n-are competenţe, dar are altceva…Ce? Recomandări? Cine şi-ar putea asuma un asemenearisc? Cineva care nu-l cunoaşte... Împarte deja funcţii deredactor-şef adjunct la creduli şi avertizează pe cei din sitecă trebuie să fie atenţi cum scriu despre el că, având acumrevista, poate începe o campanie de denigrare împotrivacelor care nu-l cred geniu.Fără a fi o Casandră, care anunţă permanent catastrofe,mă tem că pe lângă fiecare grupare cu preocupăriartistice găsim şi câte un Mitocanu, cu misiunea sadeloc <strong>literar</strong>ă. Bine ar fi să ne ferim de toţi aceşti falşiintelectuali, „literaţi”, oameni (!?) care nu au nimicsfânt decât banul, care n-au simţul măsurii şi uităimediat binele ce li s-a făcut...Sigur că mulţi s-ar potriviportretului de mai sus, fiecare oraş, fiecare sat avândasemenea specimene jalnice, dar cititorii vor aprecia şivor selecta din literatura locală sau naţională. Ideal arfi să nu mai existe persoane de acest fel în peisajul<strong>literar</strong>, dar când, din păcate, apar, să le deconspirăm, săarătăm publicului adevărata faţă a unor lupi îmbrăcaţiîn piei de oaie. Doar aşa, în literatură, vor intra oamenicare sunt dedicaţi trup şi suflet domeniului respectiv,altruişti care-şi dau ultimii bani pentru a derula programeculturale. Departe de noi indivizii, care fac din artă orampă de lansare în politică, de avansare în funcţie(grad) sau un mijloc de îmbogăţire!An XIII - Nr. 75 - 2011

INTERVIUOmul CulturalOmul cultural nu se naşte, el se formează în funcţie denişte calităţi personale şi de unele funcţii ce i se dau (deconducere, de organizare, de reprezentare). Mai totdeauna,el se simte răspunzător nu numai de cele ale sale, ci şi decele ale altora, ale societăţii în care trăieşte...CULIŢĂ IOAN UŞURELU: Stimatemaestre, după câte ştiu, sunteţiunul dintre scriitorii cu cea mai întinsăactivitate - peste 60 de ani încâmpia literelor române; aţi arat,aţi semănat, aţi cules, v-aţi bucuratde rodul talentului şi hărniciei dumneavoastră;asta şi pentru că, încăde copil, aţi simţit o chemare ieşitădin comun către poezie. Cu toateacestea aţi ajuns la Silvicultură şinu la Filologie! Cum s-a întâmplat?RADU CÂRNECI: Stimate domnuleprofesor, drumurile vieţii meleau fost marcate de câteva întâmplărimisterioase, cu urmări aproape fericite,am avut un destin bun, cred căacolo sus, deasupra noastră, Cinevam-a însemnat, iar ursitoarele au urmatîndemnul acela absolut... Întrebareadumitale e de înţeles; răspântiilemele, întâmplările deci, sunt poveştiadevărate...Prima dintre acestea este că m-am născut într-un sat mărunt, Valealui Lal (între dealuri şi munţi), dinfostul judeţ Rîmnicu Sărat (SlamRâmnic); era într-o vineri dimineaţa,14 februarie 1928, cu mari zăpeziacoperind totul: pădurile din preajmăşi apa pârâului Câlnău şi, departe,munţii Vrancei somnolând în ceaţă.A doua întâmplare: la sfârşitul celorşapte clase primare, profesorul IonGhinioiu, care supraveghea examinareaabsolvenţilor din douăzeci desate, m-a remarcat ca fiind primuldintre toţi copiii). Acest bărbat dechip şi suflet ales m-a smuls, pur şisimplu, din acel colţ neştiut de lume,m-a dus la Liceul teoretic „RegeleFerdinand“ din Rm. Sărat, am reuşitca bursier şi am parcurs cele optclase în doar şase ani!... Îmi faceplăcere să-mi amintesc de examenulde bacalaureat, când am uimit comisiaprin faptul că am recitat în latinădin Ars amandi mai bine de un sfertde oră! Mi s-a recomandat să mă înscriula Facultatea de Litere şi Filosofie,ceea ce s-a şi întâmplat...C.I.U: Iertaţi-mă de întrerupere;v-aş ruga să relataţi, pentru cititoriinoştri, acea admirabilă întâmplarecu prof. George Călinescu…Mi separe elocventă în acest context...R.C: Da, cu plăcere!, mai ales cãde-a lungul timpului meu cultural m-am referit în mai multe rânduri la divinulcritic şi la marile-i fapte spirituale...Deci, eram la examenul oralla limba românã. Subliniez că profesorulnu ţinea cont de acele bileţele,nu o dată, formale. Prefera sã punăîntrebări, altele, spre a descoperi,eventual, tineri cu har întru cele alescrisului şi culturii. Seria era de cincicandidaţi, eu fiind ultimul; întrebare:„Care poet, a cerut, pentru întâia dată,să i se plătească opera tipărită?“ Întrebare-încuietoare!Toţi au rămasuluiţi: D-ta?, tăcere!, d-ta?, tăcere!...d-ta (adică eu); ca într-o străfulgerare,mi-a răsărit în gând, săgeată nebună,şi am zis, cu voce aproape afirmativă:- Macedonski. - Bravo!, a confirmatprofesorul, bravo! De unde ştii?...,de unde vii? - Vin de la Liceul „RegeleFerdinand“, din Rm. Sărat! - Cine ţiafost îndrumător de lecturi? - Dl.Radu Cârneciprof. Ion Săndulescu! - Săndulescu!,unul, ăla, brunet, cam voluntar, tipdeştept şi foarte bine pregătit, mi-afost coleg! Oricând ar onora aceastăcatedră!... Bravo! mă bucur!...C.I.U: Şi mai departe? Văd căîntâmplările devin determinante îndesfăşurarea vieţii dumneavoastră...Un adevărat roman...R.C: Viaţa fiecăruia e un roman...Acum, iată una din întâmplări, caremi-a schimbat viitorul... Era, deci,în 1948, din motive de timp economicsărac, deschiderea cursurilor universitares-a amânat cu o lună de zile;n-aveam de ce să pierd timpul înCapitală; era octombrie, era spresfârşitul culesului, era seară şi amprins ultimul tren spre Moldova, ultimulvagon, ultima scară, ultimaclipă... Asta a fost! Mai departe destinulşi-a jucat rostul, aşa cum i s-aporuncit din cer!... Da, am cunoscutîn tren o jună copilă, o liceană dinSuceava, de care m-am îndrăgostitîntr-o clipă, un coup de foudre!...Am renunţat la Bucureşti şi am intratla Facultatea de Silvicultură dinCâmpulung Moldovenesc (mutatăacolo din Capitală) unde, mai apoi,An XIII - Nr. 75 - 2011 7

INTERVIUam adus-o şi pe cea care mi-a devenitpereche definitivă. Între timp, facultateanoastră s-a unit cu cea din Braşov,unde am şi absolvit, devenindingineri pentru cultura pădurilor. Da,acesta-i răspunsul (cam ocolit) laîntrebarea d-tale. Din această întâmplaremajoră, au decurs, cu anii,altele şi altele, care mai de care maispectaculoasă şi mai importantă. Întimp, întâlnindu-mă cu colegi de laBucureşti, aceştia au povestit că prof.G. Călinescu şi-a exprimat în maimulte rânduri regretul pentru plecareamea: - „Auzi, la Silvicultură! Ce săfacă el acolo? Locul său era aici! S-a trădat pe sine însuşi, şi-a trădatchemarea. Aveam un gând ales pentruel...“ Asta a fost!...C.I.U:Aţi rămas un romantic! Şimulte din faptele dumneavoastră seexplică prin aceasta... Mă întorcpuţin în timpul de început <strong>literar</strong>.Ca majoritatea colegilor generaţieidvs., aţi fost, într-un fel, tributarproletcultismului epocii..., apoi v-aţi îndreptat - v-aţi fixat! - pe o dimensiuneinterioară dintre cele maiimportante ale fiinţei umane, iubirea.Dacă ar fi să mai începeţi o dată,aţi face aceeaşi alegere? Ce bucuriiv-a adus această poezie?R.C:Da, din păcate, aşa a fost;atunci s-a dat cezarului mai multdecât merita; da, iar unii chiar fărăsă li se ceară. Proletcultismul anilor’50 a însemnat un recul cultural multdăunător creaţiei spirituale româneşti.S-a ridicat, însă, generaţia 60 a reaşezatîn bună măsură lucrurile pefăgaşul firesc din punct de vedereestetic, reuşindu-se o revenire la tradiţiilenaţionale. În ce mă priveşte -da, ai dreptate! - am ştiut să ies dincontingent, am îndrăznit pe calearegală a poeziei de iubire (nu amzis de dragoste!, deosebirea esteesenţială, de taină!) care, de-a lungulanilor, mi-a adus împliniri definitoriiîn contextul liricii anilor ’70-’90.Cărţile mele: Orgă şi iarbă (remarcatăde Perpessicius şi Vladimir Streinu),Centaur îndrăgostit, Umbra femeii,Grădina în formă de vis, dar, maiales, Cântarea Cântărilor (parafrază8modernă la celebrul poem din VechiulTestament, atribuit Regelui Solomon)au pus definitiv pe creaţia mea marcade aur a Poeziei de Iubire. Totodată- în aceste volume - am re-adus înfolosire sonetul (asemeni unor remarcabilicolegi: Doinaş, Dimov,Vulpescu, Ion Horea, Tudor George,Horia Zilieru ş.a.), acest gen potrivindu-seîn mod deosebit liricii defilosofia iubirii. Da, această poeziemi-a adus notorietate, premii şi altealese bucurii ale împlinirii prin creaţie,depăşind, într-un fel, biografia autorului.C.I.U: Aţi omis, ori aţi uitatcâteva cărţi, pe care, în bibliografiadvs., le cred importante: Banchetul,Oracol deschis, Nobila stirpe, Timpuljudecător, Pasărea de cenuşă...R.C:Stimate prietene, nu le-amuitat! Îmi sunt la fel de dragi ca şicele mai sus numite; ele întregesc(din interior) chipul autorului. Acestea,dar şi antologiile din propria-micreaţie: Un spaţiu de dor (col. „Celemai frumoase poezii“ - 1980), Clipaeternă (col. „Poeţi români contemporani- 1988), Heraldica iubirii(col. „Biblioteca pentru toţi“ -1999)îmi împodobesc sufletul şi conştiinţade om şi de creator de frumos...C.I.U: Stimate maestre, fiindcăaţi amintit de antologii, ce sunt acestea,în concepţia dvs., ce rol le hotărâţi?R.C:Nu eu le hotărăsc funcţia decărţi alese, ori cărţi esenţiale, reprezentativepentru un gen, pentru otemă, pentru un timp, pentru un grupde autori etc.; consider antologiileca pe nişte bănci în care se tezaurizeazăimportante date spirituale, oricândla dispoziţia celor interesaţi,din care pot lua ceea ce le trebuiefără dobândă sau restituire...C.I.U:Nimeni - până la dvs. - n-a mai încercat asemenea cuprinzătoarecărţi tematice. Nu cunosc dacăalte literaturi deţin asemenea ediţiipe mari teme ale vieţii naturii, omuluişi creaţiei. Da, şi, iată, după o activitate<strong>literar</strong>ă prodigioasă de pesteo jumătate de secol, v-aţi reîntors lapădurea atât de dragă sufletului dvs;studiile pe care le-aţi scris, dar maiales marile antologii închinate pădurii.Cum v-aţi angajat la întocmireaacestor cărţi care incumbă un volumimens de muncă? Prima, mare antologiea dvs., pe care o răsfoiescadesea cu plăcere, este cea care - înpatru volume – oglindeşte Poeziapădurii române, în care semneazãmajoritatea poeţilor - de la cei popularila clasici, moderni şi contemporani.Aş spune cã e o carte deneam păduros, cum, inegalabil, ziceaBlaga, şi, prin aceasta, statornic şide neînvins...R.C:Domnule coleg, aş vrea sămă explic mai pe larg, aş dori ca închipul poetului sã fie cuprins şi celal silvicultorului, care a profesat -cu bună ştiinţă de carte şi dragostede natură în general şi de pădure înspecial - aproape zece ani, timp suficientpentru o temeinicã aşezareîntr-o armonioasã împletire a celordouă mari iubiri: cea faţă de poeziaca împlinire şi dăinuire prin spirit şicea faţă de marea fiinţă vegetală,pădurea, cu toate ale sale! Sigur,poezia de inspiraţie silvestră este opermanenţă în creaţia-mi originală,în cea de iubire cu filosofia sa existenţială,ca un fluid vital fără de încetare!...Da, aşa mi-a fost dat, caatât Pădurea, ca şi Poezia să măprefere! Să mă aleagă! O întâmplarede taină?!C.I.U:O, da! Dumneavoastră aţiîmpodobit ideea de pădure româneascăîntr-o aură de sublim şi dene-trecere, ca şi în cele trei volumedin Cinegetica. Vorbiţi-ne şi desprecele-lalte mari antologii cu care aţiînzestrat lirica românească. Nimeni,până acum, n-a reuşit să adune, întrei volume, Sonetul românesc, dela Gheorghe Asachi - întemeietorul- şi până azi, aproape 200 de ani;mai adaug la aceste în-făptuiri splendidaediţie antologică din CântareaCântărilor! Cine are în bibliotecasa aceste cărţi mari (unicate!) esteun om bogat şi poate fi prădat!...R.C: Ei, să nu exagerăm!... M-aşreferi, doar, la Cântarea Cântărilor,care cuprinde 16 variante (traduceri,An XIII - Nr. 75 - 2011

parafraze, dramatizări şi alte interpretări)începând cu textul din Biblialui Şerban (1688) până azi. Dintrecei selectaţi voi numi, cu preţuirede urmaş-continuator, pe episcopulde Blaj, Paul Petru Aron (1760), SamuilMicu Clain (1795), I. HeliadeRădulescu (1869), Iuliu Dragomirescu(1901), Corneliu Moldovan(1908), Marcel Romanescu (1925),Gala Galaction şi Vasile Radu (1934),Patriarhul Nicodim (1944), Ioan Alexandru(1977), Dinu Ianculescu(2008), Mitropolitul Bartolomeu Anania(2000). Acest op, ediţie de excepţie,constituie, fără tăgadă, (şi) oistorie a gândirii poetice şi a evoluţieipoeziei de iubire în limba română,demonstrând din plin harul acestorinterpreţi.C.I.U: Legat de Cântarea Cântărilor- această capodoperă universalăa Iubirii dintre Cer şi Pământ;aş spune că sunteţi la vârsta cândtrăiţi, în fapt, un vers de excepţie(al dvs.!): „ne-mbrăţişăm tăcuţi cuton ascet...“, da, minunat! Şi totuşi,stimate maestre, ce rol a avut femeia,dragostea, în viaţa şi creaţia dvs.?..R.C:Un rol important! Cel maiimportant! Am fost, de la natură, uncăutător de frumuseţi adevărate, mergândcătre desăvârşire. Bunele lecturiesenţiale mi-au acutizat şi sensibilizatsimţirea şi dorinţa de perfecţiuneîntru frumos, iar unul din instrumentelefolosite la împlinireaimnelor închinate iubirii a fost şi rămâneSonetul. Trei dintre întâielemicărţi cuprind numai sonete: „Umbrafemeii“ (cu subtitlul: sonete deîncântare şi admiraţie), 1968, „Grădinaîn formă de vis“ (noi sonete deiubire, deci de iubire, nu de dragoste!)1970, şi „Sonete“ (de iubire şi moarte),1983. Sigur, în ceaţa de vis aunor asemenea cărţi stăruia un chipfeminin, idealizat până la istovire,ca la Petrarca, chip care-mi împodobeasomnul şi, mai ales, ne-somnul,halucinând într-o împărăţie a irealului...Nicăieri-caîn poezia de iubire- poetul nu se poate împlini pânădincolo de marginile fiinţei sale spirituale,o demonstrează toţi mariicreatori, de la Regele Solomon, laEminescu; este şi motivul care stăla baza întocmirii antologiei MariPoeţi ai Iubirii din lirica universală,la care trudesc de aproape zece ani,procurându-mi alese bucurii sufleteşti,adevărate desfătări întru spirit!...Vezi dumneata, noi, traducătorii, călătorimcu gândul în lumea autorilorrespectivi, le trăim viaţa, pasiunileşi virtuţile, intrăm - ca nişte actori,sau ca nişte hoţi! - în fiinţa lor şi devenimmai bogaţi, mai ştiutori deBinele şi Răul ce se înfruntă de-alungul veacurilor până azi şi pânămereu... Da, poezia iubirii (a mea şia altora!) mi-a dăltuit fiinţa într-unmod special, superior, esenţial; ei,dar câte nu s-ar putea spune, peaceastă temă eternă! Aici, chiar, m-aş autocita cu un fragment dintr-unpoem despre Iubire, filosofând, desigur,despre rolul şi marea-i putere:„... Iubirea-i axul cerurilor toate/Înmari rotiri cu muzici peste poate/Un semn al ei, şi lumi cu lumi seadună/Idei dansează, hăurile tună/Stele-n ghirlande leagănă-se roate:/Iubirea-iaxul cerurilor toate...“C.I.U:Admirabilă definire a acestuisentiment ceresc şi pământesc. Îmiaminteşte de încheierea studiului semnatde regretatul eseist Radu Enescu,la antologia dvs. „Clipa eternă“ (Ed.Eminescu, 1988). Spunea acest distins(fost) student al lui Blaga: „... RaduCârneci, opera sa - amestec rafinatde sensibilitate şi inteligenţă artistică,de virtuozitate de orfevru şi de inspiraţietumultuoasă, precum şi de încredereilimitată în puterea Cuvântuluişi a frumosului - va dăinui. Pentru căaceastă apologie a iubirii prevesteşteviitorul. Cel puţin şansa noastră ceabună. Deoarece, în acest veac de hipertrofiea inteligenţei, a gândirii calculatoare,a lucidităţii adesea dezabuzate,trebuie să reînvăţăm să iubim,să nu mai comprimăm pute-rile afectiveale sufletului uman, pasiunile salegeneroase. Iar această sever selectatăantologie reprezintă un popas înaltpe drumul indispensabilei şcoli a dragosteiautentice“. Cred, Stimate Maestre,că această definire a poeziei dvs.INTERVIUeste una dintre cele mai potrivite arteicare v-a adus admirabile împliniri şisatisfacţii spirituale... Dar şi familiale,da, se spune că părinţii care au fetesunt buni de pus la rană; dvs. aveţidouă fiice - şi ele pline de har, amândouăpersonalităţi puternice, preţuiteîn lumea artelor, şi care, la rându-le,vă împodobesc. Se mai spune că aveţirarul cult al prieteniei - consecinţă asufletului dvs., a stării de graţie pecare o emanaţi spre cei din preajmă(ştiinţific vorbind, ar fi vorba de undealfa!); de asemenea, că aţi dori caprin puterea frumosului, a Poeziei,să mântuiţi lumea (chiar şi pe Adamşi Eva de păcatul originar!, să-i readuceţila puritatea din Paradisul pierdut,aşa cum reiese din finalul apoteoticla „Cântarea Cântărilor“)... Credeţiîn această minune?...R.C: Îţi mulţumesc, prietene, pentrumultele cuvinte măgulitoare!...Aş vrea, însă, a-ţi atrage atenţia cădespre unele persoane (personalităţi!)care au făcut ceva în viaţă, de la ovreme, începe a se crea poveşti (seintră în legendă!); când merg la Bacău(unde am muncit peste 15 ani!) şimă întâlnesc, la un pahar de vin, cuprieteni ori cunoscuţi, aud o serie deminuni de care nu cred că sunt vinovat!...În legătură cu undele alfa: eucred că toţi le avem la naştere, conformafirmaţiei lui J.J. Rousseau căl’homme est bon par la nature; deci,toţi ne naştem, într-un fel, egali; ceeace se întâmplă cu fiinţa umană maiapoi, depinde în cea mai mare măsurăde condiţiile sociale în care se dezvoltă,de societatea căreia aparţine;şi tot socialistul de la Geneva motiveazăpentru diferenţele de mai târziudintre oameni, spunând despre celrău cum că la société l’as corompu;da, societatea - bună, rea! - i-a schimbatdestinul. Teorie mult discutată,aprobată, dezavuată de-a lungul timpului.Însă tare mă tem că astăzi estefoarte actuală, iar undele alfa se simtdin ce în ce mai rar.În ce mă priveşte, la multele întâmplări(la cele bune) am fost ajutat,sfătuit, sprijinit; la rându-mi făcândacelaşi lucru cu semenii, mai alesAn XIII - Nr. 75 - 2011 9

INTERVIUcu acei din oprimata parte a culturii.Teoretic, da, mai ales prin poezie îivom re-aduce pe primii oameni înParadis! Practic?!... Poate, doar înlumea de dincolo... Dar să ne rămânămăcar Poezia! Poezia speranţei...C.I.U:O întâlnire cu dvs. este nudoar plăcută, ci se constituie şi întrolecţie de viaţă, de relaţie cu lumea,cu Natura, cu Divinitatea, fiind, totodată,un fel de istorie culturală aultimelor decenii din veacul trecutşi a primului din cel de azi. Viaţa şiopera dvs. sunt ca o carte deschisă,încă neterminată. Mi-aş îngădui sărelatez şi să reamintesc celor ce vorparcurge această convorbire, câtevaîntâmplări, care au marcat viaţa social-culturalăa Bacăului (şi nu numai!)care, în mare măsură, vi sedatorează. Poetul era dublat atuncide omul cultural (termen pe care îlfolosiţi în publicistică, din când încând). Ca preşedinte al Comitetuluiregional Bacău de cultură şi artă,ca redactor-şef al revistei „Ateneu“,pe care aţi înfiinţat-o în 1964, caprincipal organizator al FestivaluluiG. Bacovia (1971), când s-a dezvelitstatuia marelui Poet, pentru care aţistăruit timp de doi ani de zile. Seînscriu toate acestea şi altele înpreocupările omului cultural?R.C:Fără-ndoială, da, dar şi altele.Omul cultural nu se naşte, el se formeazăîn funcţie de nişte calităţipersonale şi de unele funcţii ce i sedau (de conducere, de organizare,de reprezentare). Mai totdeauna, else simte răspunzător nu numai decele ale sale, ci şi de cele ale altora,ale societăţii în care trăieşte (datorii,interese generale, necesităţi). Împlinirilesale acoperă, de cele mai multeori, unele spaţii goale, devenind înfelul acesta important, sau foarte necesar,înscriindu-se astfel în istoriaacelui timp sau acelor locuri. Îmistă la îndemână un om exemplar atâtprin bogatele-i şi valoroasele-i scrierioriginale, cât şi prin faptele-i culturale,de mare importanţă pentru culturanaţională: prof. Eugen Simion. Devenindacademician şi, mai apoi,preşedinte al celui mai înalt for al10ştiinţei şi culturii româneşti, prof.Eugen Simion s-a angajat - preluândideea filosofului Constantin Noica -şi a izbândit să facsimileze şi să editezeîntreaga operă eminesciană,punând-o astfel la adăpost de vicisitudinilevremilor viitoare. Să maiadăugăm organizarea şi tipărirea DicţionaruluiLiteraturii Române (6vol.), ori editarea în formula Pleyade,a unor mari scriitori români, eternizându-io dată în plus. De asemenea,tipărind - pentru întâia oară! - Vulgata- biblia de la Blaj, monument delimbă română (1760-1761) după maibine de 200 de ani de la traducereaacesteia de către preacinstitul episcopPaul Petru Aron, denotă - din parteaprof. Eugen Simion - grija ca asemeneaacte de identitate culturalăromânească să nu se piardă, ci săfacă dovada bogăţiei noastre spirituale.Aş mai adăuga la acest foartesumar portret, faptul că tot sub magistraturasa (şi cu sprijinul efectival unor preţuitori ai culturii, din conducereaŢării) s-a ridicat şi s-a datfolosinţei publice noul şi modernuledificiu al Bibliotecii Academiei Române...Da, un om exemplar, un intelectualfin, dar ferm şi demn îniniţiativele sale. În acest fel considercă se poate vorbi despre omul cultural;sigur că se pot adăuga detalii,alte fapte de rang secundar, care arda chipului un plus de interes...C.I.U:Sunt de-a dreptul încântatde acest portret al academicianuluiEugen Simion, pe care şi eu îl admir,chiar dacă aici este prezentat numaiîn linii esenţiale. Vă consideraţi,desigur şi dvs. un om cultural; atâtprin împlinirile de la Bacău, cât şiprin traducerile din lirica universalăşi, de asemenea, prin marile antologiidăruite literaturii naţionale, de careviitorimea se va folosi, cu siguranţă.De-a lungul timpului, prin funcţiilepe care le-aţi deţinut, aţi ajutat mulţitineri, i-aţi publicat, i-aţi promovat,i-aţi sprijinit la apariţia primelorcărţi, iar la rubrica Pro amicitia - înrevista Ateneu - aţi scris despre cărţilelor; majoritatea dintre aceştia,recunoscători, vă vorbesc de bine,vă laudă colegialitatea, preţuireaprofesională; alţii, puţini, au uitatde acele momente, s-au străduit săuite; sunteţi dezamăgit din acestpunct de vedere?R.C:Domnule coleg, de-a lungulvieţii mele, câţiva oameni cu sufletales au simţit, au zărit în fiinţa meao sămânţă bună, o lucire, poate, aharului şi au înţeles să ajute la ivireaşi afirmarea focului sacru. Eu, cumn-aş fi făcut la fel cu mai tineriicolegi întru afirmarea binelui?!..Unul dintre marii poeţi pe care i-amaşezat în limba română, libanezulKahlil Gibran (care s-a ilustrat şi înpictură), în celebra sa carte Profetul,spune (vorbind despre facerea debine): „... Fă binele când ţi se cere,/dar, mai ales, fără să ţi se ceară,/din înţelegere;/ .../ Da, fă bineleacum,/ în anotimpul dărniciei tale,/iar nu în cel al celor de după tine...“!Da, să slujim îndemnului acestuimare mistic cu gândirea şi fapta şilumea va fi mai frumoasă, iar MareleAbsolut mai îngăduitor cu noi, truditoriiîntru Cuvânt...C.I.U:Aţi tradus din lirica universalăpoeţi celebri: Regele Solomon,Baudelaire, Kosovel, Senghor,Gibran, Delmira Agustini - spre a-inumi, doar, pe cei editaţi în volume;se mai ştie că aveţi gata pentru tiparacea antologie de Mari Poeţi aiIubirii din antichitate până azi; vafi, desigur, un nou şi important eveniment<strong>literar</strong>. Spuneţi-mi cum tradu-ceţi,în litera textului sau înspiritul acestuia, ce satisfacţii văprocură traducerea, cum intraţi înspiritul autorului în cauză?R.C:Munca de traducător mi-aprocurat - mai ales în partea a douaa vieţii - mari bucurii sufleteşti şiestetice, mi-a adâncit gândirea poeticăprin accesul la formule diversede exprimare lirică şi, nu în ultimulrând, mi-a demonstrat practic bogăţiaşi plasticitatea limbii noastre,în stare a cuprinde şi exprima celemai sofisticate ziceri poetice clasiceori moderne. Fără-ndoială, traducereaunui poet important nu poatefi realizată decât de un interpret peAn XIII - Nr. 75 - 2011

INTERVIUToamna bacoviană 2011: lângă statuia lui Bacovia. La microfon - Radu Cârnecimăsură şi care să fie un sârguitor,un tenace în ceea ce întreprinde.Da, şi încă: să-i placă, să iubeascăopera în cauză, să se supună cu fidelitatecreatoare originalului. Altfel,se întâmplă, ca în cazul lui Arghezi,care, traducând câteva poeme dinBaudelaire, s-a exprimat mai multpe sine decât pe cel ce a semnat„Florile răului“. Nu a reuşit să-şisupună prea puternica-i personalitate,spre deosebire de Philippide,care l-a tradus pe acelaşi autor înspiritul şi litera operei originale.Caut să combin cât mai armonioscele două formule; în „Integrala liricăBaudelaire“ (pentru întâia oarătoată opera poetică a lui Ch. B.,aşezată în limba română de un singurautor - R.C., Ed. Hyperion,Chişinău, 1991) am căutat să prezintun Baudelaire modern, într-un limbajcontemporan, elegant, fără adăuna esenţialităţii genialului poet.Aceeaşi idee m-a condus şi în construireaantologiei „Mari Poeţi aiIubirii“ din lirica universală, încare, între cei peste 50 de semnatari,sunt şi poeţi români excepţionali.Da, traducerile îmi întregesc fiinţaspirituală, mă aşează în ÎmpărăţiaFrumosului, în care Logosul poartăcunună netrecătoare...C.I.U:Da, bine aţi cuvântat desprebine, sugerând o cale a împliniriipersonalităţii umane... Domnule RaduCârneci, sunteţi la vârsta împlinirilortotale, preţuit, stimat! De pe acestscaun al înţelepciunii, stăpân al uneiopere considerabile; spuneţi-mi cecredeţi despre timpul cultural de azi,ce sentimente vă încearcă, privindcreaţia, literatura mai ales?...R.C:Primul deceniu de după revoluţiea fost unul al dezlănţuirilor,al unor răzbunări, mai ales dinpartea unor pretinşi creatori, al unorneîmpliniţi care s-au consideratfrustraţi de regimul comunist; a urmat(din păcate) şi se continuă denigrareaunor scriitori importanţi,minimalizarea acestora. Literatura- aşa-zis de sertar - a fost puţină,de calitate îndoielnică. Trebuie semnalatînsă cu satisfacţie, că scriitoriiadevăraţi şi-au continuat împlinireaoperei lor, iar noua generaţie s-are-legat de tradiţia fastă dintre celedouă războaie, repetând - din păcate- atitudini şi formule de mult consumatela noi şi în Europa. Desigur,în ultimul deceniu au apărut poeţi,prozatori şi critici <strong>literar</strong>i talentaţi,atât de necesari afirmării spirituluinaţional în context general. Câtdespre cei - câţiva - care maculeazăchipurile unor creatori reprezentativi- de ieri şi de azi - ba mai mult,murdărind cu neruşinare însăşi fiinţaNeamului, imaginea Ţării, să nu-iierte Marele Absolut la „Judecatade apoi“, sau chiar mai devreme!...Da, cu toate dramele, de care istorianu ne-a ocolit, dintotdeauna şi pânăazi, rămân încrezător în destinulpoporului meu, şi îi prevăd pesteani o împlinire pe măsura geniuluisău creator...C.I.U:Stimate maestre, vă mulţumesc,vă rămân îndatorat pentruaceastă mult aşteptată întâlnire, încare tonul mărturisirilor a fost lipsitde năucitoarele conotaţii politice decare, din păcate, cu greu vom scăpa...R.C: Slavă Domnului că am reuşit,sper, un plăcut popas cultural.An XIII - Nr. 75 - 2011 11

ESEUÎntre apofanticși apofaticCe nu e sublim este inutil și vinovat(Charles Baudelaire)George POPA12Există un complexdialectic de două cuvintegreceşti, unde antitezaeste realizată prin simplaintervenţie a unei consoanenazale : apofaticînsemnează negativ, apofantic- afirmativ. Astfel,este de observat că pronunţareacuvântului apofanticimplică o înălţare atonalităţii, pe când apofatic- o aplatizare. Prin ex-George Popatensie, „apofantic”semnifică „vorbire care poate să facă să strălucească pânădeparte”, iar „apofatic” act tăgăduitor mergând până la teribil.Natura dialectică afirmare/negare apare în toate miturilemarilor culturi, precum şi în sistemele filozofice.Brahma, spiritul pozitiv, făureşte lumea împreună cuMaya, iluzia, spiritul negativ. Filozofia presocratică, începândcu Heraclit, reflectă conceptul creaţie/distrugere. Platonopune lumii materiale, derivată şi efemeră, sferatranscendentă a Ideilor primordiale eterne. Kant neagă posibilitateacunoaşterii de către om a numenului, a esenţeilucrurilor, dar consideră că noi putem atinge absolutul prinrespectarea imperativului categoric al legii morale. Schopenhauerafirmă că lumea este o amăgire creată de simţurilenoastre şi că motorul ei este voinţa oarbă de a trăi, daraflă în muzică transcenderea atât a iluziei cât şi a răului.Filozofia hegeliană împacă oponentele, fiinţă/ nefiinţă înconceptul devenirii. Autorul Fenomenologiei spiritului credeaînsă în mod utopic că lupta dintre materie şi spirit estepe cale să se încheie prin victoria spiritului, fapt contrazisbrutal de evoluţia ulterioară a istoriei. Heidegger recunoaştecă Fiinţa este destinată morţii (Sein zum Tode), daracest destin apofatic poate fi depăşit apofantic prin poezie,prin artă în general, cu ajutorul cărora omul instituie prezenturiabsolute, idee preluată de la Hölderlin.Să urmărimla diverşi creatori structura dinamică şi rezolvarea conflictuluidintre negare şi afirmare.În tragedia greacă, la Euripide domină apofatica pasiunilorumane devastatoare, iar la Sofocle intervenţia nefastăa destinului, pentru ca în teatrul lui Eschile conflictul să serezolvă pozitiv prin Prometeu care înfruntă pe zei şicreează pe om dăruindu-i flacăra raţiunii. Se observă cătrebuie mers invers în timp pentru a afla momentul apofantic,decăderea fiind inerentă societăţii, culturii umane.Spirit universal – filozof, medic, astronom, poet -Omar Khayyam reia neîncetat în robaiyatele sale ideeazădărniciei, a imposibilităţii cunoaşterii, a nimicnicieilumii şi vieţii, a singurătăţii omului - faptul că „totul esteo minciună”; dar chemarea la detaşare spirituală şi simbolulvinului ca modalitate de emancipare religioasă şide exaltare mistică a vieţii, alături de profunzimea şi frumuseţeaideilor poetice şi a metaforelor – într-un cuvânt– poezia absolută -, întrec infinit sumbrul apofatism :„În astă seară vinul mă-nvaţă-un sens mai pur :/Cusânge cast de roze paharele ni-s pline/Şi cupa-i modelatădin închegat azur,/Iar noaptea-i pleoapa unei lăuntricelumine”.Dante Alighieri, după ce aruncă în infern tot ce el acrezut că, în numele credinţei creştine, dar şi al său personal,trebuie condamnat la arderea eternă (încât HeinrichHeine afirma că dacă la sfârşitul lumii Iisus vamântui pe cei aflaţi în iad, nimeni nu va putea salva pecei condamnaţi la gheenă de către Dante), aşază ca intermediuun purgator pentru cei pasibili de mântuire, pentruca în final, călăuzit de iubirea Beatricei, să orânduiascăîn toată strălucirea Paradisul suind apofantic până la viziunealuminii orbitoare a Divinităţii „Chi move il sole el’altre stelle” – care mişcă soarele şi celelalte stele.Francesco Petrarca, fiu de exilat, exilat el însuşi, adevăratasa patrie fiind filozofia şi poezia trăite în solitudine,după experienţa sublimă şi tragică a iubirii pentru „Lauradivină”, rezumă astfel circuitul apofantic-apofatic al vieţii:dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea,An XIII - Nr. 75 - 2011

ESEUmoartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpulînvinge gloria. „Timpul ruinează totul şi îl aruncă în uitare”.Rămâne numai Divinitatea, un veşnic prezent, oveşnică lumină pe care se înscrie chipul Laurei.Nimeni nu a descris şi condamnat răul, apofaticul inerentomului, precum a făcut-o Shakespeare în piesele sale„negre” - Regele Lear, Macbeth, Hamlet, Richard III, Othelloetc. Dar tot el exorcizează teribila cruzime umană cuajutorul spiritului angelic, apofantic al eternului feminin,prin personaje - fie sacrificate, precum Julieta, Ofelia, Cordelia,Desdemona, sau triumfând asupra demonicului precumPorţia, Hermiona, Perdita şi mai ales Miranda(„uimire”) din ultima piesă, Furtuna. Dar în Sonete, propriaexperienţă sufletească apofatică îl face pe „suavul Will” săconchidă : „The men are bad and in their badness reign”– oamenii sunt răi şi în răutate le place să domnească.Este interesant periplul creaţiei lui Goethe. Pe fondulunui erotism al întregii vieţi, început apofatic prin tragediatânărului Werter şi încheiat cu apofatismul din Elegia dela Marienbad, unde poetul se plânge că a fost abandonatde zeii dragostei, consecutiv refuzul tinerei de 19 ani, Ulrikevon Levetzov, de a se mărita cu un bătrân de 73 de ani- piesa Faust, scrisă de la 20 la 83 de ani, este un amestecde magie, demonism, erotică şi crime (sunt ucişi Valentin,Baucis şi Filemon), încheiat prin licenţă poetică intens apofantic:mântuirea cerească a personajului datorită eternuluifeminin care ne ridică pururea mai sus: „Das Ewig-Weibliche/Zieht uns hinan”. Erotica se încheie în glorie divină.Goethe este unul din cele mai bune exemple de esteticăaplicată în viaţă. Faust goethean va realiza şi el, ca şi DivinaComedia, o sinteză a mitologiei antice şi creştine, şila poetul german vectorul îndelungii călătorii prin imaginarva fi iubirea, dar umană, prea umană, pentru ca mântuireade demonismul călăuzitor al rătăcirilor etice să aibă loc deabia în scenele finale. Faust este simbolul omului modernce avea să vie – închinător al materialităţii cu transformareaantinomiei dumnezeu/diavol într-un motiv <strong>literar</strong>, scurtcircuitândatât apofanticul cât şi apofaticul.Poetul spiritualităţii absolute, Friedrich Hölderlin, aslăvit ca puţini alţii, în accente sublime viaţa, iubirea,creaţia poetică, priveliştile naturii, Alpii mai ales. Poeziasa este un imn neîntrerupt pe ultime creste. Şi totuşi, unlung poem cu accente repetate de glorificare cosmică, Inlieblicher Blaue - În albastru suav - după ce evocă destinultragic al lui Oedip, se încheie, intens apofatic : „Atrăi este o moarte, iar moartea este de asemenea o viaţă”.Charles Baudelaire îşi deschide cartea Les fleurs du mal- Florile răului – cu poezia de mare frumuseţe spirituală, Elévation:…Tăgăduindurâtul şi întristări şi chin/ Ce neapasă zilnic ceţoasa noastră clipă,/Ferice de cel care cuzvelta lui aripă/ Zvâcneşte către piscul eternului senin;/ Celale cărui gânduri ca nişte ciocârlii,/Se-nalţă – auroră sprepurele tării./Plutind deasupra vieţii, el ştie să asculte/Cespun lăuntric crinii şi lucrurile mute./- urmată de Corespunderile,în care natura şi omul devin o monadă a unui corcosmic al senzaţiilor, poezia Farurile care evocă pe mariicreatori ai artelor plastice, între care Leonardo da Vinci, Michelangelo,Rembrandt, Goya - simboluri ale eternităţiiumane, iar mai departe se adaugă una din cele mai melodioase,mai suave poezii din literatura lumii – Harmoniesdu soir. Aceste poezii apar ca tot atâtea reculegeri înainte dea fi demascate diversele feţe ale răului, şi urâtului – l’ennui–între care, Femeile condamnate, Vinul asasinilor, Călătorieîn Cytera, Dans macabru, Litanii către Satana etc. - pentruca la sfârşitul volumului poetul să exorcizeze lungul peripluapofatic, pe de o parte prin năzuinţa de a merge oriunde,numai să afle ceva nou (Le voyage), dar mai ales prin celebraimprecaţie adresată Parisului tuturor miasmelor :„Tu m’adonné ta boue et j’en ai fait de l’or” – Tu mi-ai dat noroiultău, iar eu am făcut din el aur – ultimul vers care încheie carteade poezii ce avea să reînnoiască fundamental lirica universală.Ne amintim de cuvântul eminescian definind poezia,rudă regală a distihului poetului francez : „Înger cu priviricurate,/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”.Lui Friedrich Nietzsche-Zarathustra, i-a plăcut sămeargă apofantic, în elan dionisiac şi inefabil orfic, din piscîn pisc. „Fie lăudat cel ce se înalţă”. Tonul profetic şi rostireapoetică mistic-vizionară face din lectura scrierilor saleo neîntreruptă încântare, o rară fascinaţie. „Tu nu ai decâto datorie – să fii pur”. Puţini au iubit existenţa umană caNietzsche, mergând până la imaginarea „eternei întoarceri”rezervată însă numai celor care au crezut în viaţă. Acestaeste voinţa de putere a supraomului : să se ridice mai susde el însuşi, mai sus de pseudovalori, adoptând, o „moralăde astru”, dincolo de bine şi rău. Nietzsche nu a instituit,ci a profetizat moartea lui Dumnezeu, a fost printre primeleconştiinţe lucide care a intuit-o, şi a vorbit de dezastreleinimaginabile urmând „cruzimii” uciderii divinităţii. Supraomul,chintesenţa a tuturor valorilor superioare, încearcăsă substituie golul tragic rămas. Eterna întoarcereeste o devenire orientată spre atingerea unei forme perfectea divinului, a unei Fiinţe supreme. Aceeaşi concepţie a unuiDumnezeu-Devenire apăruse la Empedocle, Magister Eckhart,Jacob Boehme, Friedrich Wilhelm Schelling.Unul din cei mai entuziaşti slăvitori ai vieţii, dar şi ai morţiiîn celebra sa Ofranda lirică, Rabindranath Tagore, - areşi el clipe de îndoială, astfel încât se întreabă dacă universulnu este altceva decât o „imensă fraudă”, în cazul când nu nevom afla împlinirea de partea cealaltă a vieţii. Iar în una dincele mai tulburătoare poezii din lirica universală, evocă unstol de lebede care zboară mereu şi mereu spre un alt unde,luând cu ele pe aripi întregul cosmos. Este o profundă mărturiea punerii sub semnul întrebării a sensului existenţeiomeneşti de către o conştiinţă şi voce intens apofantice laadresa lumii şi a creatorului. Or, spre a fugi de propria lormoarte, zboară neîncetat acel stol care întunecă zarea –splendid simbol al omului care încearcă, prin elanurile spirituluicreator, să se afle mereu în iminenţa eternităţii.În evoluţia liricii sale, Lucian Blaga a făcut estetism şifilozofie gestuală. După lauda luminii din primul volumde versuri, urmează o perioadă de apofatism mereu reluat,negarea vieţii până la negarea de sine (volumele Paşii pro-An XIII - Nr. 75 - 2011 13

ESEUfetului, În marea trecere, Lauda somnului), pentru ca apoi,„mustrat” de frumuseţea naturii - în volumele La cumpănaapelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte, Mirabila sămânţăş.a.- , să se înalţe în neîntreruptă încântare spre afirmareavieţii, a naturii, acest lucru mai ales pe calea iubirii.Exemple de apofatism tragic aproape neîntrerupt –Giacomo Leopardi, Georg Trakl, Giuseppe Ungaretti,George Bacovia. Dacă Leopardi află exorcizarea princonfundarea cu infinita frumuseţe a naturii, dacă Trakltranscende tragicul prin frumseţea rostirii poetice, Ungarettiprin melancolia sfâşietoare, Bacovia pare că nuaflă ieşire : „Şi tare-i târziu/ Şi n-am mai murit”.Deosebit de expresiv este saltul de la apofatic la apofanticîn cele trei creaţii majore ale poeziei româneşti: balada Mioriţei,balada Meşterului Manole şi Luceafărul. În Mioriţa, dela spectrul intens negativ al urii şi a omorului din peisajulezitant deal-vale, se suie vertiginos către munţii mari şi cerulînstelat, odată cu transformarea apofantică a morţii într-o neoexistenţăsuperioară feerică. Cele douăsprezece sacrificiidin balada argeşeană devin gloria creativităţii umane a unuiabsolut dedicat divinităţii, care este astfel întrecută axiologicprin multiplele jertfe. În Luceafărul încercarea astrului de a-şi nega natura primordială, prin aspiraţia la iubirea unei muritoare,estedepăşită de întoarcerea apofantică la „forma ceade’ntâi, de vecinică minune”. Şi relativ la Eminescu, estesemnificativ faptul că, în afară de Mortua est!, negare tragicăa valorii existenţei şi a divinităţii, şi Rugăciunea unuidac, ambele aparţinând tinereţii, poeziile antume glorificănatura, iubirea, viaţa în general, până şi de dincolo dinmoarte în cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am unsingur dor. Iar lirica intens apofatică la adresa vieţii şi a demiurguluise află în postume – Confesiune, Andrei Mureşanu,Demonism, Bolnav în al meu suflet ş.a. Dar totodată,între nepublicate se află şi acel poem incomparabil în careapare definiţia geniului ca un străin într-o lume străină, aflatîn afara planului creaţiei, astfel încât şi Dumnezeu se împiedicăîn cifrul său. Este vorba de Povestea magului călătorîn stele, dar titlul mai adecvat ar fi Lume şi geniu, pentru cătema este delimitarea între cele două entităţi.Sub simbolul îngerului care inspiră spaimă si carepoate fi învins prin uimirea provocată de creaţiile artisticeumane, Elegiile duineze ale luiRainer Maria Rilke, amestec deapofantic şi apofatic, desfăşoarăo adevărată furtună sufleteascăpe durata unui deceniu, în caredomină Deschisul în sens de întrepătrundereuniversală, inclusivîntre viaţă şi moarte, aceasta dinurmă triumfând însă tragic în finalulcelei de a zecea elegii. Pentruca, sub veghea zeului muzicii,în Sonetele către Orfeu, scrise îndoar trei zile, poetul să ridiceexistenţa umană la nivelul extatical cântului care însemnează dizolvareanumărului în inefabil,pentru ca să devenim un suflu înCuliţă Ioan Uşurelu, Horia Zilieru şiViorel Dinescu la Toamnabacoviană 2011Dumnezeu.Întreaga arta plastică - dinantichitate, trecând prin Renaştereşi până la impresionism, afost apofantică, a afirmat realitatealumii umane. A urmat fie nonfigurativul, în careomul dispare de pe tablou, şi apoi desfigurativul apofatic,inaugurat de Picasso prin turtirea nasului unei Domnişoaredin Avignon : omul revine pe tablou, darschimonosit - imagine a degringoladei axiologice a contemporaneităţii.*Cele două cuvinte ale anticei Elade sunt deosebit deexpresive pentru a identifica în diverse creaţii dualităţicontradictorii care alcătuiesc „nucleul originar” al operelorrespective, antinomii ce reflectă natura şi dinamica lucrurilordin lumea umană şi, totodată, modul cum se răsfrângeaceastă dialectică în conştiinţa creatorilor respectivi, în luciditatealor vizionară. Locul pe care îl ocupă cele douăcomponente ale diadei diferă de la autor la autor, precumşi rezolvarea conflictului, definind structura spirituală şiintenţionalitatea creatorului. De cele mai multe ori în celedin urmă învinge înălţarea mergând până la apoteoză.Şansa receptării unei creaţii depinde hotărâtor de logicainternă şi rezolvarea elevată a conflictului apofantic/apofatic.Pentru că, afirmă Hölderlin, „Was bleibtaber stiften die Dichter - und nur voll verdienst dochdichterisch wohnet der Mensch auf diese Erde” – poeţiiîntemeiază însă ceea ce durează şi plin de merite, totuşipoetic locuieşte omul pe acest pământ.14An XIII - Nr. 75 - 2011

LITERATURA VRANCEILANSARE DE CARTEÎN MUNȚII VRANCEIGheorghe A. STROIASâmbătă, 10 septembrie 2011,la ora 12.00, în satul Coza, dinComuna Tulnici, în minunatul plaial Ţării Vrancei, a avut loc un evenimentdeosebit, o lansare eveniment,care a umplut inimile tuturorcelor prezenţi cu valuri de energiebenefică, atât prin pitorescul zonei,cât şi prin emoţiile resimţite datorateîntâlnirii cu autorul, care - pentrumulţi dintre noi – a fost inedită. Înlegendara Ţară a Vrancei, la doarcâteva aruncături de băţ de CasaVrâncioaiei – ai cărei fii au apăratplaiurile Moldovei lui Ştefan celMare şi Sfânt de năvălirile migratorilor,încă se mai întâmplă minuni.Încă se mai nasc oameni care „astâmpără”mânia lui Dumnezeu –cu bună dreptate pornită împotrivanoastră – prin sufletul lor nobil şicurat, prin simţirea lor profund românească,prin suferinţele pe care,cu stoicism, le îndură în fiecare zi– aşteptând cerurile să se deschidă,spre mântuirea neamului românesc.Aici, unde fiecare frunză a legendarilorcodri aduce, în aerul proaspăt,veşti despre vremuri demultapuse ori trecute în uitare, tulburaţide buciumul care sună misterios,„plăieşi”, din toate colţurile Vrancei,s-au adunat să se bucure, la auzulminunatelor povestiri rostite în graiuldulce românesc. S-au adunat,să-l asculte pe minunatul povestitorION LAZĂR da COZA şi să gustedin scrierile ultimei sale apariţiieditoriale, intitulată simplu: APU-SUL ÎNGERILOR.Dintre oaspeţii prezenţi lamanifestare, care s-a petrecut dincolode apa limpede a Cozei, încasa părintească a prozatorului (careşi-ar merita, pe deplin, statutul deMuzeu Popular), amintim: LigaScriitorilor Vrânceni a fost reprezentatăde preşedintele acesteia, dl.prof. Culiţă Ioan Uşurelu (directorulrevistei „Salonul Literar”) şi d-naRodica Şoricău Soreanu, AsociaţiaCultural-Umanitară „Bogdania” afost reprezentată de preşedinte –poetul Ionel Marin, Cenaclul „VasileCârlova” al Casei Armatei din Focşania strigat „prezent” prin câţivadintre membrii săi: George Trofin,col(r). Vasile Rumega (fost preşedinteal Asociaţiei „Cultul Eroilor”),Vasile Buruiană şi prof. Ştefan Neagu,iar literele tecucene au fostreprezentate de poetul Vasile SevastreGhican. Revista universalăde creaţie şi atitudine culturală ArmoniiCulturale şi Editura ArmoniiCulturale au fost reprezentate deredactorul-şef al revistei şi directorulediturii - Gheorghe A. Stroia. Regretabil,că primarul Comunei Tulnici- unul dintre cei care au contribuitla apariţia volumului - nu aputut onora, cu prezenţa, fericituleveniment. Lansarea s-a bucurat,în schimb, de prezenţa partenerilormedia: Atlas TV (Focşani, prin dl.Iulian Sandu) şi Monitorul de Vrancea(Focşani, prin d-na CameliaTaftă) – promotori constanţi ai culturiivrâncene valoroase şi autentice.Bucuria manifestării, care aumplut de roua recunoştinţei ochiiscriitorului vrâncean, a fost completă,datorită minunatelor prezenţeale gazdelor – membrii familieiautorului: surorile – Catrina, Ancuţa,Valerica şi a fratelui - Tomiţă. Deundeva, din cerul albastru, stropitde roua din APUSUL ÎNGERILOR,au vegheat şi binecuvântat evenimentulpărinţii autorului vrâncean:mama-Chetra şi tatăl – Petrea, aflaţiîntr-o sacră dimensiune. La serbarea fost prezent şi dl. Burduşa Vasile,vărul autorului, localnic, care a întreţinutatmosfera şi a făcut o prezentarespectaculoasă - din punctde vedere istoric şi etnografic - allegendarei Văi a Cozei.Domnul prof. Culiţă Ioan UŞU-RELU, preşedintele Ligii ScriitorilorVrânceni, membru al Uniunii Scriitorilordin România, a sintetizat,în câteva cuvinte, activitatea <strong>literar</strong>ăa lui ION LAZĂR da COZA şi apunctat aspectele esenţiale ale ultimeisale cărţi: APUSUL ÎNGE-RILOR. Cuvintele d-lui Culiţă IoanUşurelu au fost de profund respectpentru Omul ION LAZĂR daCOZA, de apreciere a valorii <strong>literar</strong>eşi etnografice a operei scriitoruluivrâncean, argumentând certa sa valoare<strong>literar</strong>ă, atât în contextul culturiivrâncene şi – implicit - al culturiiromâne contemporane. Au mailuat cuvântul: d-na Rodica Şoricău-Soreanu,poetul Ionel Marincare, la rândul lor, au apreciat valoarea<strong>literar</strong>ă a cărţii lansate, subliniindşi efortul pe care scriitorulîl face pentru a scrie (având în vedereproblemele sale de sănătate).Gheorghe A. Stroia (care prefaţeazăvolumul) a reconfirmat valenţeleepice şi dramatice ale lucrării însine, influenţele sale populare, reuşitelescenarii – cu rol de frescăsocială şi a reamintit mesajul profund- de un militantism clar - pusîn slujba păstrării intacte a adevă-An XIII - Nr. 75 - 2011 15

LITERATURA VRANCEIIoan Lazăr da Coza în mijlocul familiei sale16rului istoric, a tradiţiilor localevrânceneşti, ca elemente indispensabileredării cât mai fidele a epocilorevocate.Vădit emoţionat, cu lacrimi debucurie în ochi pe întreg parcursulmanifestării, ION LAZĂR daCOZA a mărturisit că: Scriu pentrusufletul meu, iar în ideea în carereuşesc ca, prin tot ceea ce scriu,să trezesc şi altora amintiri desprevremuri demult apuse, satisfacţiamea este cu atât mai mare. Amcitit foarte multe cărţi bune şi, probabilcă acestea mi-au influenţat,dar mai ales, mi-au cizelat stilul,vocabularul şi exprimarea. Lucrudatorat – în parte – şi d-lui prof.Valeriu Anghel. Îmi aduc amintecă, după citirea primului capitoldin „Moromeţii” de Marin Preda,am închis aproape îngrozit carteaşi m-am gândit că ceea ce se întâmplaera incredibil. Şi noi, ca şiîn descrierile lui Preda, eram totşapte la masă, din care cinci copii,că fiecare avea locul său la masă –bine statutat şi că tot ritualul dintimpul mesei se repeta, până încele mai intime detalii. Oare, dintrecut - mă întrebam - Marin Predane „spiona” şi descria în detaliu,ceea ce se întâmpla de fapt, în casanoastră? Mult mai târziu, am înţelescă totul făcea parte din trăirea nativăa românului, indiferent de loculsau de timpul în care s-ar afla”.Sărbătoarea de la Coza a fost unprilej minunat de a omagia literelevrâncene, de a cinsti pe unul dintrepovestitorii deja consacraţi ai ŢăriiVrancei. Sperăm ca evenimentelede acest gen să se multiplice în viitorulapropiat, aceasta însemnândsă ne rugăm cu toţii ca ION LAZĂRDA COZA, prietenul atât de dragsufletului nostru, să ne mai încânte,cu scrieri la fel de valoroase. Pentrunoi, toţi cei prezenţi la manifestare,a fost o mare bucurie să ne întâlnim,într-un cadru feeric, desprins dinvremuri de legendă, cu minunatelepersonaje ale cărţii APUSUL ÎN-GERILOR: Valeria, Masim, ca arhetipuriale plaiurilor vrâncene.Dacă ultima sa lucare s-ar fiputut numi APUSUL ÎNGERILORde la Răsărit, credem că mult mainimerit ar fi să se numească –măcar de acum înainte – RĂSĂ-RITUL ÎNGERILOR de la Apus.Dacă aici, acum, ar fi să scriem uneseu (care ar trebui să conţină doartrei cuvinte), în cinstea omului,poetului, scriitorului, povestitorului(şi, de ce nu, a pictorului naiv)ION LAZĂR da COZA, atunci,într-un glas, am repeta: OMULE,ÎŢI MULŢUMIM!An XIII - Nr. 75 - 2011

Culiţă Ioan UŞURELUCRONICĂ LITERARĂAPUSUL ÎNGERILOR - O CARTECARE NE ÎNDEAMNĂ LA CITITSe spune că în Evul Mediu cei careştiau să citească nu erau condamnaţi lamoarte, orice lege ar fi încălcat. Câtă importanţăavea cititul atunci! Dar în zilelenoastre? Cunoscând, poate, cutumeleacelor vremuri, Ion Lazăr da Coza şi-aformat principii riguroase şi generoase înlegătură cu rostul vieţii, pentru că, plecândde la celebra expresie a lui Descartes,el consideră că trei ar trebui să fieacţiunile principale ale omului modern:„Citesc, gândesc şi scriu, deci exist”.Nu ştim ce şi cât citeşte şi gândeşte,însă de scris ştim că scrie frumos. O dovedeştecu prisosinţă şi cea de-a doua sa cartede proză – Apusul îngerilor. Povestiri, 186de pagini, apărută la Editura Armonii Culturale-Adjud,în anul 2011. De asemeneanu-i cunoaştem procesul intim al creaţiei –scrie greu, scrie uşor, revine obsesiv asupramanuscrisului? – cert este faptul că fluiditateafrazelor, naturaleţea lor, subiecteleabordate ne merg direct la inimă. Personajesale, ca Valeria („Pietre”), Ologul („Vestala”),Culi („Lacul Negru”) sau Masim(„Masim Ţiganu”) dar şi altele, sunt verosimile,inteligente şi profund umane înciuda unor destine tragice. Fiinţe exemplare,dar nu idealizate, care pot fi aşezateoricând lângă eroii din cărţile marilor scriitoride ieri şi de astăzi, de la noi sau deoriunde, ele îşi păstrează moralitatea, încredereaîn oameni şi în binele imediat sauetern în pofida necazurilor zilnice provocatede semeni, de natură, nu arar potrivnică,ori cauzate de varii deficienţe fizice.Senine, prin suferinţa lor ating celestul –poate că de aici vine şi titlul cărţii –, totuşibunătatea lor nu este angelică însă nici răutateanu este viscerală.Pe altă parte, autenticitatea celor douăsprezecepovestiri derivă şi din detaliile etnograficeetalate cu măiestrie, cum ar fi:portul, hora, şezătoarea, meşteşugurile,muncile agrare şi cele de zi cu zi, claca, arhitecturaşi nu în ultimul rând curata limbăromână cu regionalismele sale inspirat puseîn text. Autorul zugrăvind cu multă dragosteşi abundenţă, spre aducere aminte, spre neînstrăinare,aspecte din satul natal – fărâmăreprezentativă a Vrancei arhaice. Nici descriereapeisajelor fastuoase, uneori neîmblânzite,din zonelede munte, nu suntde neglijat: (…)Ajungând pe zare,panorama ce sedesfăşura în faţaochilor îl fascină.Admiră coamelemuntoase ca niştegrebene de zimbripietrificaţi. Dintrodatăse simţi pierdutîntr-o imensita teveşnică şi pustie. Căută din priviri acel piscpe care cine ştie cine l-a denumit DealulNegru. În preajma lui musai se afla şilacul.(„Lacul Negru”), dar şi din descriereanaturii dezlănţuită împletită abil cu teamaoamenilor în faţa stihiilor: „Dimineaţa venicu mari strângeri de inimă: ultimele punţi,cele mai grozave, cele mai trainice au fostluate de puhoi cu ancore cu tot. Podeţul carefăcea legătura cu centrul comunei fusese şiel spulberat. Stâlpul de alături, cel ce aduceacurentul electric în sat, cablul pentru televizorşi pe cel telefonic, a fost secerat şilungit în şuvoiul furios, aşa încât, pesteteama că vor fi duşi de neagra vâltoare cese scurgea parcă dintr-o pustulă imensă –odor al infernului – ori poate că era un altizvor primordial din care avea să se aleagăpână la urmă o altă apa şi un alt pământ,izolarea adăuga cu asupra de măsurăteamă în sufletul tuturor.(…) Ceva înfricoşătorse întâmpla. Cei din amonte ştiau maimulte, însă nu transmiteau decât groaza lor.La un moment dat, huruitura şi ţipetele s-austins subit. În bezna cimeriană nu se maiauzea o cât de mică vociferare. Oameniiparcă se temeau să fie remarcaţi. Apa numai curgea. Umplea curţile, acoperea încetşi tenace scările, urca pe zidurile temeliilor,cucerea pereţii, invada odăile. Totul păreao Atlantidă.(„Noaptea, potopul…”)Ca şi Nică a lui Ştefan a Petrei, personajelelui Ion Lazăr da Coza nu vor să-şipărăsească vatra unde s-au născut, ori sesimt inconfortabil când ajung în alt mediu.Astfel, protagonistul din povestirea „Oraşul”,un băieţandru care iese pentru primaoară din hotarele satului, aşezarea urbanăîi face un renghi, arătându-i doar fojgăialacu miasme a oborului. În „Vizita”, None,Culiţă Ioan Uşureluşi Ion lazăr (dreapta)în cele câteva ore cât a trebuit să participela o manifestaţie, s-a simţit de-a dreptul terorizatde praful citadin, de zăduful asfaltuluiîncins. Nevoită să-şi vândă casa, ocasă mare, cu ferestre luminoase, familialui Masim cumpără cu acei bani o magherniţăîntr-o mahala („Masim Ţiganu”). Întorsla obârşii, adolescentul Grig, din proza„Lacul Negru”, redescoperă mirifica lumea copilăriei din mediu bucolic. Acţiuniledin celelalte naraţiuni se petrec în sat, iardacă vreunul dintre personaje se gândeştela oraş, o face doar cu teamă („Degetul”).Notă discordantă creează povestirea „Vestala”– poate că autorul ne pregăteşte cevape viitor – scena desfăşurându-se pe altemeleaguri, iar timpul e încastrat în istoriaomenirii, pe la începutul mileniilor creştine.Indiferentcât de dramatice şi de profundesunt temele abordate, un fir de umorfin le însoţesc pe toată întinderea lor, întreţinândla cote înalte plăcerea lecturii. Finalurilepovestirilor sunt deschise, lăsându-nesă întrevedem, ca într-un tablou lucrat întehnica sfumato, o eventuală întorsătură petraiectul vieţii personajelor, ori dând posibilitateafiecărui cititor să-şi închipuie unepilog propriu pentru fiecare protagonist,iar acolo unde nu se poate construi un altscenariu, acest final estompat ne ajută săpăşim în timp peste dramatismul implacabilal destinelor creionate de autor.Surprindem în aproape toate naraţiunilemomente în care viaţa întâlneşte ficţiunea,fabulosul – acestea conferindpovestirii în sine o doză de mister, de inedit,de eres, dovedind încă o dată putereade sugestie şi iscusinţa <strong>literar</strong>ă a lui IonLazăr da Coza.Apusul îngerilor este o carte de care tebucuri că ţi-a ieşit în cale, o carte care faceonoare scriitorului. Cred în viitorul <strong>literar</strong>al lui Ion Lazăr da Coza.An XIII - Nr. 75 - 2011 17

CRONICĂ LITERARĂMIRON ȚIC: CUNOAȘTEREADE SINE PRIN NOSTALGICAMELANCOLIE18Victor STEROMVolumul „Neliniştea înfloririi” nedezvăluie zbuciumul unui suflet ales,gândurile unui poet cu privirea melancolicăcare-ţi lasă impresia că tumultulvieţii nu i-a tulburat nicicândliniştea interioară. El îşi trăieşteviaţa, timpul se trăieşte pesine.”(Ovidiu Vasilescu) în prefaţaacestui volum structurat pe patru cicluri:Un cântec înflorit în inimă,între nopţi lungi şi metafore renăscându-sesingure. De unde începeneliniştea înfloririi şi Mâinile cu parfumde petale. Poetul Miron Ţic cultivăţesătura de împrejurări cotidiene,de fapte şi întâmplări trăite şi asumate,de sentimente aflate la limitaemoţiilor care aproximează concretulrăscolitor al existenţialului.Totodată,cartea”Neliniştea înfloririi”,editura „Călăuza”-Deva, 2010, păstreazăîn substanţa versurilor o bogatăviziune sublimată ideatic şiîncorporată cu fineţe în fluxul liric.„Imagini astrale/ Se aşează întresecunde/ Cosmica zbatere a arderii/ Ininterior/ Miroase a ţărm de râu tânăr/Şi a zăpezii neadormite/ Pe degetele-Tale/ Se prelungesc frunze ruginite/Parcă aud încolţind fuga/ Spre tine/Femeie cu zâmbetul ca de piatră/In această întâlnire dintr-un dor/Adânc şi ascuns/E un început de povestede iubire”(Imagini astrale”-pag.25). Miron Ţic aplică în volumul desprecare facem vorbire, regulile aleatoriului,constrângându-şi discursul lao „deformare expresivă” justificatăprincipial prin opoziţia spiritului faţăde „disfuncţia şi disoluţia” realului,cum spunea Mircea Iorgulescu.„Întotdeauna n-am ieşit din cuvinteletale/ Te-am condus cătregările/Unde trenurile te-au dus departe/Te-am ascultat numai petine /Şi ţi-am amintit că vine iarna/Şi ciorapii de lână nu i-ai terminat/Şi eu nu mă pot bucura /Deprima ninsoare /Ce o voi cuprindedoar cu privirea”(„Întotdeauna”-pag. 97). Densa încărcătură degânduri, de sensuri, de întrebărimai mult în subsidiar pe margineaunei realtăţi imediate, rămânândmereu emoţie şi tălmăcire a expresieipersonale, poezia lui MironŢic răspunde necesităţii lăuntricea materializării ideilor şi implicitsemnului major şi vădit întru cunoaştereaumană. Cu alte cuvinte,poetul Miron Ţic preferă drumuldrept de la emoţie la cuvânt, de lameditaţie la expresie ontică, principalapreocupare fiind aceea de atransmite un mesaj cât mai credibil,cât mai limpede.„Poezia e un cântec vechi/Estesângele meu/Şi inima mea/Care înfloreşte/Cao amintire frumoasă/Poezia este rugul aprins pe roata/Pe care a fost frânt Horia /Ce setrage din neamul nostru Răzvrătit/Poezia mea este istorie/ Despremunţi şi izvoare/Voievozi şirâuri/Este izbânda de înviere a înfloririi/Poezia este pământul pecare-l simţim sub tălpi/ Convinşică, din veac în veac,/Ne sprijinimpe eroii neamului/De pe crucile delemn din cimitire”(„Ce este poezia”-pag.61).Poetul Miron Ţic esteaici un creator al enunţurilor simpleşi redundante, dezinvolt şilucid, mânuitor al versului cu încărcăturăafectivă şi reflexivă dincare scoate efecte şi rezonanţe liricesurprinzătoare şi viabile...Semnificaţia profundă a acestorpoeme este însăşi dorinţa de a pătrundeîn natura ludică- sacră, încalitatea de însângerată ofrandăadusă artei. Însă caracterul unitar alpoemelor din „Neliniştea înfloririi”este dat de temele cunoaşterii desine prin nostalgica melancolie. „Încopilărie/În mijlocul pădurii de salcâmi/Eramca-ntr-o biserică binecuvântată/Cutata mergeam laarat/Şi ne bucuram/Brazdele întoarsecu faţa la soare/Apoi aromaboabelor de grâu/măcinate/Făinadin care mama făcea-Şaptepâini/Tămâiate cu cele şaptelaude./Copilăria/Urmă pe nisipuldus de ape./Într-o altă lume/Cucare nu m-am mai întâlnit/ În căutărilemele pe pământ”(„În mijloculpădurii de salcâmi”-pag.74).Un pitoresc multiform, uşor retoricşi meditativ, o excitare a uneiamintiri impresionante, în stare săcreeze o lume venită dintr-o sensibilitatecapabilă de a purifica realitatea.„Atinge-măcum vrei, dar maibine/ Cu petale de brânduşe/Cu patimămultă şi dorinţă/De păpuşă jucăuşă./Numai e mult şi vomintra/Într-o altă toamnă/Se coseşteotava şi te invit să-i simţim mirosul/Preabuna mea Doamnă./Atinge-mă cum vrei, dar maibine/Cu frunza de alună./Atingemăcum doreşti,dar mai bine/Cufrunza arămie /Şi dăruieşte-mi privireadin ochii tăi/ nestinsa poezie”(Atinge-mă cu petale de brânduşe”-pag.78).An XIII - Nr. 75 - 2011

CRONICĂ LITERARĂInsomniaCostanţa CORNILĂRomanul „INSOMNIA” al Elenei Stroe Otavă este unperiplu prin viaţă, memorie şi cultură. Titlul individualizeazăcartea. Insomnia este aici indusă de o stare de veghe,circumspecţie şi reflecţie asupra vieţii. Interesant este paradoxulce include sensibilitatea îmbinată cu cerebralul.Personajul principal, Lavinia Moise, călătoreşte retrospectivprin locurile care i-au conturat viaţa. Absolventă a Universităţii,este repartizată ca profesoară de limbă şiliteratură română în satul Bordeasca, lângă Tătăranu-Vrancea,acolo găsind o etică diferită de cea a satului natal. Încădin primele zile este însoţită de o nostalgie faţă de locurilecopilăriei, unde livezile de meri, cireşi şi vişini erau adevăratedaruri ale lui Dumnezeu. Se adaptează cu uşurinţăla noua sa viaţă, în acel loc nou, adaptare facilitată şi desprijinul primit din partea gazdelor sale, Tanti Leana şiNenea Nicu. Peisajul rural, frumuseţea vieţii simple, precumşi gustul de neuitat al mâncărurilor gătite de Maia aurămas printre amintirile frumoase ale acelei perioade. Înacest cadru, se derulează o serie de întâmplări pe care Laviniale sentimentală, naşte o fetiţă, care va fi privată deprezenţa tatălui său, Eduard, până în momentul întoarceriiacestuia, după o absenţă de şapte ani. Naşterea copiluluieste un adevărat tablou al venirii pe lume, a contactului culumina atât de orbitoare şi, de ce nu, dureroasă a vieţii. Tânăramamă găseşte forţa de a trece peste obstacole şi neplăcerifără lamentaţie, fără dramatizări, păstrându-şidemnitatea, fără a se pleca în faţa primului vârtej.Domnişoara profesoară de limba română, cum a fostprezentată tuturor în sat, nu s-a lăsat intimidată nici de celmai rebel elev, Ganea Păun, în ciuda avertismentelor Liviei,fata gazdei care i-a fost şi elevă. Eroina, căreia îi lipsisecăldura părintească, stabileşte un liant invizibil întreea şi familia gazdă, păstrând însă o oarecare circumspecţie:“Printre străini, trebuie să fii reţinut în tot ce spui”(p. 29). Este impresionant modul în care Lavinia îşi recunoaştecolegii de promoţie, cu ocazia reîntâlnirii, enumerândcu uşurinţă claseledin care făcuserăparte şi profesorii lor.Primeşte răsplatapentru forţa sa, pentruanii de aşteptare, Edycerând-o în căsătorie,urmând să îşi petreacăluna de miere în Italia,ţara atât de bogată în istorieşi în artă. Îmi permitsă spun că greutateacărţii constă în acest capitol,asemănător unuighid turistic erudit, înConstanţa Cornilăcare autoarea ştie să pună în valoare documentaţia,descrierea, imaginaţia. Astfel vizitează Colloseum-ul,locul unde cu mii de ani în urmă, mulţimile strigau extaziatede spectacolul sângeros al masacrului creştinilor,vede lucrări ale lui Michelangelo Buonarroti şiRafael Sanzio, biserici, bazilici, arcuri de triumf, fântânişi monumente. Când mângâie Pieta, simte fiorulrece al morţii. Este impresionată de statuia lui Cezar,ucis în Senat de cei ce purtau robe albe, după ce se întorsesebiruitor din lupta cu galii.Autoarea se focalizează pe contactul cu transcendentulşi metafizicul. Trăieşte un moment de desprinderedin existenţa sa reală, creând o punte peste ani, prin apariţiabunicii sub cireşul înflorit, simbol al vieţii. Culorileroşu, galben, verde, violet reprezintă metamorfoza stadiilorprin care trece sufletul, de la pulsaţie la stingere:Dincolo, recele necunoscut al morţii învârte sufletulcătre mişcarea inversă a luminii. Cât mister dezlegat şinedezlegat ascund viaţa şi moartea, fiecare va afla maitârziu, dincolo, căci şi-au găsit toţi sălaşul în cimitir:Nenea Nicu, Tanti Leana, Domnul director Son, toţi profesorii.Căci „..ei nu vor mai fi niciodată şi nimic din totce a fost!” (p. 223).An XIII - Nr. 75 - 2011 19

CRONICĂ LITERARĂ”Bună seara,domnule Mallarmé!”20AUREL M . BURICEAPoetul Ioan Toderiţă prolifereazăarmonios, distinctiv şi unitar, stilulpoeziei sonore ( în formă, conţinut,idee şi motiv) în cartea de salut admirativa poeziei simboliste francezeCum?Conversând, mai întâi, cu …Mallarmé, printr-un monologconfesiv : Bună seara,domnule Mallarmé! / cutimpanu-ţi ascult suflareaîn ,,e” / reazemul luminii,umbra-ţi evantai / ce precedenoaptea-n care numai stai / La, despre cumşi ce, foloseşte vorba / îmi,,e”de folos acest pandativ/ ce, cu-nflăcărare, cumpăneştedogma / de-a străbatelumea interogativ(Bună seara, domnuleMallarmé!).Codul săulingvistic, selectiv şi evolutiv,este conceput fără uncaracter emoţional, sentimentalexcesiv ; cu pregnanţă,sunt introdusenoţiuni ale logicii matematicecare dau nobleţe diferitelorelipse ale limbii, însfera poetică a lui Mallarmé,lărgind câmpul semantical meditaţiei, de lapercepţia conştientă alumii spre absurdul sauexistential, şi reciproc:Pragul întâi, suferinţa erorii.Şi pocăinţa… / Ce freamăt,al minţii, e clipa semeaţă: /tăcere-n linţoliu, ce-asmute voinţa /sărutului cald, îndemnul la viaţă(Visul Beatrice).Valoarea cognitivă a poemelorsale fiind dependenţa, în mare măsură,de reflecţiile logicianului însetatde absolut printr-o lirică defactură reflexivă : A înflorit caisul,cu lung oftat ce vede / şi omul, dincalicii cât unghia, se miră / Petalairoz lobată, în sus, şi juvenilă…/pistilul, ginegeul, lumina vor precede/ A amuţit sintagma simţiriiadultere. / Aş vrea să mor ‘nainte deultimul sărut! / Ni-i dat acest, deapă, nevrednic sânge crud / sănvrednicimţinutul iubirii efemere(Ni-i dat).Poetul domină ,,eul liric“ cu unanumit mod de simţire şi gândire,transpunând trăirile de stări spirituale,asupra realului, în evenimentecognitive, până dincolo de graniţiletimpului real, dintre natura şi sinelesău. Experimentând frumuseţea, înartă, kantian: descoperind în frumosullyric o mereu altă nedeterminare,mereu o finalitate liberă, mai ales înspecia frumosului sublim, evidenţiatăca o perspectivă disproporţionatăa infinitului : În, prea grea,privirea Lui, care iartă /Dumnezeu se spală de lestretinal. / În, de timp stârnită,inima să bată, / cândîntr-o clepsidră curgeclipa iar / De vom şti izbânda,ce ni se cuvine / nuni se va spune, cât vomosteni, / mersu-acestorumbre în-spre morţi şi vii/ din-spre nemurirea ce înloc ne ţine. (Ni se potriveşte..).El, poetul, încearcăsă împlineascădorinţa lui Mallarmé :”limbajul destinat a fi folositde câţiva iniţiaţi ,avându-şi legile propriistilistice de organizare şifuncţionare fonologică“:ca-n noi se verbereze,grăbită mandolină / cutrap egal, dumbrava auzuluiaulic / să ponegreascăumbra ce calcă înlumină / şi-n coama despletităa umbrelor, impudic./ Că-n dor se aflăsemnul năframei nemişcate/ în mâini, şi-n nimbulsferic al minţiirăsvrătite / când strâng în braţelutul icoanei prea fierbinte / a timpului,cel bun, etern sfârşit înmoarte. (O Avis epifană!).Prin poemele matematicianuluigălăţean, ai puterea de ,,a visa sau dea nu visa” spre limita imaginaruluipătrunzător în sfere ideale, meta-An XIII - Nr. 75 - 2011

fizice, prin ferestre axiomatice.Foarte asemănător sintagmei : poeziapune limbajul în stare de emergenţă, acolo unde sufletul se hrăneşte cuveşnicie. Ca în următorul poem: EUm-am născut din unduirea / mlădiţeispinului în sân(meta-fizic 1) / c-unpumn de paie prinse-n scrum / să-mipiară spaimele de fum (axioma 1) /N-am teamă că m-am irosit / visândpe-ascuns pe cel iubit (meta-fizic 2)/ Săraci în duh şi judecată / ei cer cuvântuldrept răsplată (axioma 2) /Prin moarte, dor iniţiatic, / petrecnuntaşii cu sudalme (meta-fizic 3) /Tăcerea care îi adoarme / le stă înmâini : ce vin Socratic! (axioma 3)(Prin moarte) .Poemele lui Ioan Toderiţă definesco logică diferenţiată a expresieiexistenţiale : ,,Voi şti prea devreme, ceveşnică-i visarea, / când fruntea-nvolburatămă-ndeamnă în cuvânt, / pringând, fanar aprins cât să-mi îndemnmirarea: / în doi să nu mai fie tăcerede mormânt “ sau ,,Doamne,din mineo parte / s-a –mplinit cât se cuvine: /dor de om şi dor de tine, / şi de-atuncipetrec în moarte”.Discursul poetic cultivat de IoanToderiţă este concis şi concret, autorulse află în ipostaza poetului erudit, descoperitorde sensuri, privind viaţa ca oteoremă care poate fi uşor demonstratăde natură, expresie a luminii divine, înlumea aflată într-o veşnică transformare,iar poetul nu-i decât un ,,laboratorde cuvinte a fiinţei umane încoordonatele sale naturale de existenţă“(Mallarmé) : Se, prin azur, surcal, legat, copacul / avânt al păsăriice-n evantai / aripa-şi risipeşte, domolca zvârcolacul, / aşterne luna-n cruceamormântului ce stai / Nelinişti împrejurşi-n ciur de ochi pirat /Odinioară văzul se-oprea în doar câtvede… / Îşi vântură vitraliu un elf înaripat/ pe litera ce-n sine, multiplă seprecede. /[…] Nectar, arome, amintiri,aceste / serbări înnourate pe frunte şipe umăr, / avânt în cerc, ce roata înosie urneşte, / a lumii axă, lujer, astâmpărîntr-un număr ...(Crucea).Ioan Toderiţă demonstrează pătrundereaîn panteonul liricii contemporaneca un poet al gândirii logice care mediteazăîn sfera existenţei, asemeneamatematicianului în faţa unor formuleesenţiale despre natura şi sinele său :Ţi se potriveşte, ondulat cu spasme, /şi supus molatec, sufletu-ntrupat /când accepţi lumina-n pleoapa cu fantasme/ şi alungi treimea-n lumi nemăsurat[…],,Mănăstirea lumii stă cuporţi deschise / larg pe-nfăţişareaIoan ToderiţăCRONICĂ LITERARĂcelui ce-a zidit / crucea care umblă-nnoi şi-n necuprinse / zări înlăcrimateprăbuşite–n mit (Prăbuşire înmit).Versurile lui Ioan Toderiţă, dinpunct de vedere conceptual, seamănăde multe ori cu nişte postulate în raportcu trăirile interioare, metaforecare determină valorile emotive a unorsentimente cu continut cognitiv, situateîn timpul receptor a unui mod dea percepe lumea în confruntare dintreconştiinţă şi existenţă : ,,Prin unghialung geometru ce-mi ştie asemănarea/ proporţiei de aur cu-n DemiurgCoţcar, / ori numai cu rotundul acelorpleoape , iar, / ce-n lungi priviri exclamă:”Dă-mi înapoi uitarea !“(Zvon de nuntă).Natura e miraculoasă când face infinitulsă fie concret, iar matematica nuidecât calea spre miracolul divin,aducând glorie veşnică finitudinii :,,Ştiu ,viu , nu-i cale-ntoarsă, în timpulcare curge / precum un râu: meandruincert peste tărâm, / să sparg oglindancare aş vrea să mai rămân / ori,numai, să-mi facă scară, o cruce ce-nochi plânge.” ( Fiul risipitor). E o poezievăzută din interiorul unei sfere alcărui ideal este perfecţiunea iar coordonatelesale conturează inteligenţa, în raportcu imaginea realităţii : ,,verbelecoincid cu spiritul” (Paul Valery). Poetulîncearcă să iasă din sentimentul timpului,al numărului, folosind algoritmulinteligenţei şi al iubirii, navigând în tăcereaspaţiilor infinite, cu disperareasingurătăţii, de pe marginea neantuluispre clipa eternă : De prin nămeţi ţesuţidivin / în sânge şi-n de preţ suspin /lăuta suie-n ,,mi” mirată / cu ,,solmajor” de altă dată / Eu nu mai sunt,cum mă asculţi / de-o vreme multă înapoi/ în şoapta ceasului cu nunţi / Dioni-sdoi, şi-apoi cei mulţi (Dionis).Imaginile abstracte devin concrete cândaplică formula: ,,ochiul raţiunii ne ur -mă reşte pururi deschis“.Poemele lui Ioan Toderiţă denotăo psihologie a gânditorului concret,real, nu a unuia imaginar, ideal,visător, într-o lume plină de contraste.Parnasienii şi precursorii lor cultivăpoezia modernă în coordonate antiromantice,vibrând sub un program estetic,cuprins în formule abstracte :,,arta pentru artă“. Mallarmé cultiva,,nu atât valenţele plastice ale poeziei,cât pe cele muzicale”, careegalează absolutul cu neantul şi neantulcu frumuseţea. Şi, Ioan Toderiţă,încearcă o poetică radical apofatică,produs de revelaţia ca în oglindă aconştiinţei, a adevărului ce setopeşte-n nimicul absolutului…În acest volum, Buna seara,domnule Mallarme, Ioan Toderiţăcaută o ecuaţie care să cuprindă poezia,imaginaţia, abstracţia şi invenţiaîntr-un limbaj poetic esenţial, undenimicul absoarbe adevărul universal: ,,La ce, pornind în număr, sănumăr doar atent ? /invoc în degeturma acestei despletiri / ce-n noi seaflă- caer de gânduri şi iubiri, / fiinţă-nvers molatec , în vals demoarte lent. / Tu ce scorneşti izbânda,cea veselă-n cuvânt / rostitcu iambi şi strună de liră-nfiorată /măsură a simţirii în cât ai fost odată/ des-leagă în silabe arpegii ce-n omsunt! “(Măsura)Poetul Ioan Toderiţă pornind de lao poetică a ,,emoţiilor reci, de purăfactură intelectuală “ realizează ,,opoetică a fiinţei şi a neantului”,care combină, prin intuiţie, idealulpoetic cu cel matematic.An XIII - Nr. 75 - 2011 21

POEZIEIoan TODERIȚĂUn semn că moartea...POEZIIal Romei fast şi scaun vor să ne-nvredniceascărătăcitori în pânda privirii cea lumeascăpe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi.Un clopot ce se zbate în inimi ca un leagănar fi iubirea noastră şi semn divin, precum,stând sub icoană fruntea, plecată-n dulce reazămiluminează tâmpla de gânduri ce n-au cumsă vadă-n jur mânia satanei ce-i m-aseamăn.Vor mai, de timp, pecetluit, sui, încovrigateamintiri, solii, să bată-n porţi cu pumnii:acele-mbrăţişări, ce ne-au legat în funiişi-n paşi înşiruiţi, pe marginile lumiiatunci, în viers cântat încet pe săturate.Un semn că moartea nicicând nu mă-nspăimântăeşti tu, contrară ei, când fără de om milă,nu-mi dai răgaz, să-mi număr suflarea-mi calofilăpe un accent silabic, cel convertit la sfântăeternitate-multă, de om ce moare-n silă.Dinspre dincolo, de ce...Cu îndrăzneală-ţi rezemi gândulsă tot priveşti reminiscentăîn „bulbi de aur” doar cuvântul,sonoră, starea elocventă.Da, printr-un verb copulativîndemni un substantiv, să-şi facădin epitet contur pasivşi moartea-ţi pare idolatră.Că dinspre, dincolo, de ce,mi-i dat să-ndur acest avântn-am parte nici de sâmbeteîn timp, ce-i scris, să aflu stând.CristianicăTrei boabe de fasole într-un ghiveci cu untlumina va preface salcâmul în cuvântca strigătul de mamă, întors la mine-o clipăsă-şi afle-n fiu risipa de faptă şi ispită,îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel curând.Ştiu, voi muri odată, strigi „tu” la „ea” convins.Hai, Tată! Lasă-mi crucea şi cuiul neatinsîn lemn să fiu târziu întors ca niciodatăca tu să plângi cu plânsul acelor ochi de piatrăpe-acest suiş nevrednic în spaima celor vii.Petrec, din nou, din ou, lumina în stihiiCe mulţi Irozi de pradă cu măştile pe frunţi,De mă...De mă,cu vergi, mângâi în cătini,Pe umeri mai şi-ncovrigatăPlecare-a mea în ierbi ca-n plăpumi,Asmute noaptea-n râpi curată.De mă, întors prin os în sângeaştepţi, să văd cum bate-n porţiun pumn, ce-n inimă se frângeopreşte clipa, dacă poţi.De mă, ca-nvorbe de ocară,Alungi în vers, cu ritm a-metricDin cuvântări ce au să moară,de tine, Doamne, fug eretic.22An XIII - Nr. 75 - 2011

POEZIACorneliu FoteaZIUA ÎMPODOBIRII PLÂNSULUI - A PATRAIată, se împlinesc şapte ani de când prietenulnostru Cornel Fotea ne-a părăsit pentrutotdeauna. Din păcate, foarte puţini îşi amintescde rolul major avut de acest veritabil scriitor înformarea unui cenaclu, a unei reviste, a unorscriitori din Vrancea. Şi mai puţini îşi aduc amintede cele scrise de această persoană talentată, scrieridintre care, unele, să fiu scuzat dacă nu sunt peplacul cârcotaşilor, mie, cel puţin, mi s-au părutadevărate capodopere. Chiar această plachetă,„ERIAN”(din care vom publica „Ziuaîmpodobirii plânsului”, a patra), cu un titlu atâtde misterios şi cu trimitere la vremuri atât deîndepărtate, carte dedicată încă din 1972 luiIoanid Romanescu şi lui A.E.Bakonski („întâii săicititori”), este o legendă care ne aminteşte decelebrul „Mistreţ cu colţi de argint”, dar şi de cele„1001 de nopţi”. Cum am spus şi când a lansat-o,versurile din această carte au un iz arhaic darsunt, culmea, de fapt , de o profundă modernitate.Metafora lui Cornel Fotea este proaspătă,îndrăzneaţă, iar imaginile artistice sunt de unrafinament rar întâlnit, mai ales în zilele noastre.Consider că fostul nostru prieten, CornelFotea, chiar dacă n-ar fi scris decât acest poem(dar el a scris teatru, poezie, proză şi istorie<strong>literar</strong>ă) ar fi meritat un loc privilegiat înIstoria literaturii române. Deie Domnul cascriitorul Cornel Fotea să nu aibă soarta atâtor„uitaţi”. Prin paginile de faţă încercăm săreaducem în memoria cititorilor câteva stihuride o rară frumuseţe.Ziua a treia şi-a patra, hotarÎntre ele n-au pus. Am rămaslegănând, îngânând poate viersori o rugă de vorbe tocitecând vaieru-acela ştiut s-antrupatca să-mi mângâie numele pruncde-o şoaptă cu trup hărăzit-Căci târziu se făcuse şi ziuă, pe cândIar cuprinsu-m-a vaierul cuibcu ştiute puteri. Stăruia mângâiosCuliţă Ioan Uşureludepărtându-mă jocului sterpşi desculţ mă purtă prin cuprinsu-iavar, până când am strigat că sunt viu,că-s acelaşi din ziua când faptulcrestat în făptura-mi trăi violent.Vorba şi gestul mi-a strânsu, lăsândslobozire de cer pentru ochi;stană de piatră şezând, până cepoposi, cu lumina odată, şi plânsu-ţi.Din trup alungat şi de mugure plin,arătare de apă precum îl ştiam,chip cu sine egal dar nu trup.„Iată-mă, vezi-mă-zise-şi dândla o parte frunzişul şi unda ce blândmă acopară, ia-mă, petrece-mă!Satur cu dulcea-mi făpturăde jele, cu ochii cei mariaşteptând pe apele lorgeana de soare a trupului tău!”Deci, iată-mă plin, coborându-mă-n plânsu-ţişi adânc. Viu colorats-aplânsu-n grozava-mi ivire,cât nici îndoială n-aveam că aceastăde dor şi prea vie oglindă e altaşi nu voi lua de-nceput desbrăcareaşi crâncena luptă de ieri.Deci treceam ca şi soarele stând,fără moarte şi veşnic întreg, şi ardeammai frumos în extatecul ochiae anafor al plânsului tău.„Nu mâneca- mi-a şoptit-ci petrece-mă;ia-mi răsuflarea şi-auzulşi trece-mă crunt printre bicele dorului tău,fă-mă scrum şi sărută-mă iarca să-nviu şi învie-mă doar ca apoi,să-mi ucizi cu alint îndărătnicul dor”.Vaierul-braţ de arcaş-tremura desfăcându-mi(6)Veşmântul de piatră sub care pieri,pe când stete lumină de zi între noi,din pământ şi din cer potopind.An XIII - Nr. 75 - 2011 23

POEZIA24Soare şi lună eram-ochi în ochi-euşi plânsu-ţi, călcând pe o roată de foc.Luminate bucăţi de văzduh din aproape-micu gesturi întâie rupeam şi un trupde femeie am prins pentru plânsu-ţicu râvnă să fac, Erian(Ca al tău de bogat, şi întreg,podobit, pe dinăuntru, cu noapte.)E-hei, şi de cândîmi crezusem închisă putereaDe-a smulge un trup din nefire!podoabă de crâncen păcat alergamprin ţinuturi de har şi rodire,vrăşmaşele mâini ale mele punândşi luând şi punând, potrivind,căutând, deslegând, aşteptând, închizând,şi umbră creştea înapoia făpturiice chip avea plânsu-ţi, o umbrăde mândră ispravă.Un dorde la tălpi către zâmbet suia;(Ce ştia plânsul tău, Erian, de-a zâmbit?)încă neterminată ştiindu-i făptura,căci, vai, amânam să-i dau sexşi să torn peste trupu-i suflare.Abia plăsmuită s-a smuls de sub vrăjigâlgâind din adânc ne-nţelese cuvintenebună tinzând să se ascundăîn propria-i umbră, tăindîn văzduhul de albă lumină un golcare trupu-mi sorbea şi-l purtadupă sine supus, răsucit.„Podoabe atâtea-ţi lipsesc-am strigatpentru ce mă opreşti să le punpe frumosul tău trup, Erian”?„Dar nu-s Erian, eu sunt plânsul-zicea-Ai greşit făptuindu-mi un trup,ai greşit clădind trup ca al său!Ci sfarmă-l, e greu, mă strivescdeslegate sub mâna-ţi puterile ei”O, clipa aceea şezu lângă minenăluca oprită ca luna sclipind;lanţuri pe glesne-ncepusem să-i scriudar de fum se-nalţă o coloanăpierzându-şi dincolo de cer chipultrist.Iederă grea ridicam,carnovoră,în jurul coloanei. Suind se pierdeaîntru verde închisă, ferindu-sedescuietoarelor braţe-ale mele-Sus, în prea sus, albea numaichipul,chipul de jele al plânsului tău,şi plutea încă neodihnit. Se îmflaînconjurul în mâinile mele.........................................................................................................Oceanul cresta, din nemărginiri desprinsŞi crăpa împroşcându-se-n cer.„Erian-Am chemat-Erian, ci îndură-te tu,căci şi plânsul de mâinile mele fugişi plânsu-ţi în braţele mele, e vie,de carne şi sânge, făptură! De cepodobitu-m-au zeii cu veşnic blestem?Erian, te desleg şi desleg şi făptura-mişi plânsul, plecaţi împreună, şi-n ziuă, şi-n vis,căutându-vă stele mai blânde, gonoţicătre alte istorii şi ţărmuri, prinzândcătre altul cădere şi rod”.Dar atuncis-a-nchegat-ci de unde?- din nouplâns cu obrazul tău trist; despleteade la sine, lungi plete- năluci întinzându-lebraţelor mele din nou părăsite şi, vai,le luară cuminţi şi duios înapoipresărându-le urmă, ieşind din orbite,,a plânsului tău. Şi încet se-nopta,mult târziu regăsita-mi făpturăde soare şi, mult prea curând lepădatăpe-un plai neprielnic şi grav năpăditde o iarbă a somnului, grea.Şi iar s-a făcut decusearăŞi iar, sub o streaşină, vaierul fuNeizbânzii şi patimii cuib.An XIII - Nr. 75 - 2011

Liviu Ioan StoiciuATITUDINIAceasta e problema meaApropo de aniversarea din 2011a seriei noi a revistei Salonul <strong>literar</strong>şi de fondatorul revistei, scriitorulCorneliu Fotea. În anul 2000, CorneliuFotea mă întreba: ce ţi se totîntâmplă? Cum adică, nu vii nici laSalonul <strong>literar</strong> Dragosloveni? Teaisupărat (“ca văcarul pe sat”) peo anume lume <strong>literar</strong>ă din țară,treaba ta: dar cu noi, prietenii tăidin Vrancea, ce ai de împărţit? Şiretorica are elementul ei moralfamilial,cu final fericit: vino dedragul soţiei, de loc din Focşani,sau a sorei tale Ita, care stă înapartamentul unde ai locuit tu pânăsă pleci la Bucureşti, zi mersi căn-ai fost uitat…Mersi, dar nu mai merit niciatenţia voastră, dragi “prieteni dinVrancea” (scriam pentru sertar în30 octombrie 2000). La 50 de ani(câți aveam eu în anul 2000), ecazul să mă retrag decent din viaţapublică, să nu mai particip nici lamanifestări <strong>literar</strong>e complezente –voi fi onorat, de departe, să jurizezşi să înmânez premii debutanţilor,eventual, ei merită “în absolut”totul, dar atât. Asta şi fiindcă scriitoriiprofesionişti nu mai dau doibani pe solidaritate şi generozitate.Că “postcomunismul” ne-a exacerbatgreşit “personalitatea”. Personal, preferdintotdeauna singurătatea dusăla extrem. După Revoluţie n-am avutce face şi am mers “ca ţiganul” latot felul de festivaluri, colocvii, simpozioane,saloane <strong>literar</strong>e, “zile” aleunor reviste de cultură – şi cu ce m-am ales? Uneori cu premii “provinciale”,dar cel mai adesea cu duşmaniascunşi, cu senzaţia că după primulcolţ al istoriei <strong>literar</strong>e de azi mi seva înfige un cuţit în spate. Şi astaîntr-o breaslă în care doar interesulpersonal, “dacă te descurci”, egoismulşi nebunia de a te crede buricul pământuluicontează. În această lumea selecţiei, fără criterii de valoarereală, locul meu nu poate fi decâtmarginal, nu? Vreau să fiu lăsat înpace acum, să mă pierd într-un abisinterior din care să nu mai ies decâtLiviu Ioan Stoiciuatunci când am eu chef (cu o carteoriginală în braţe, în cel mai buncaz). Mă mărturisesc iar: ce rost aresă-mi mai bat capul cu prezenţa meafizică în public, invitat de prieteni(în ghilimele sau nu), fie și în Vranceapărinților? La ce altceva folosescprietenii decât la a pune la cale noicompromisuri? Viaţa <strong>literar</strong>ă treceoricum: cu mine sau fără mine, n-are forţa de a produce o nouă realitateinterioară (singura care mă interesează),“o nouă religie”. Din contră,manifestările <strong>literar</strong>e sunt o pierderede vreme, oricâte premii de conjuncturăs-ar acorda, oricâte paharede vin amestecat cu praf de intrigi şibârfe s-ar bea cot la cot, sau s-ar stacu ochii pe pereţi, ascultând o comunicare,la mese festive, nebăgaţiîn seamă de oficialităţi şi sponsori.Sunt pe cale de a pierde totul, izolându-mă?Foarte bine, vin din tagmastoicilor (tatăl tatălui meu chiar eramacedonean stoic, repet, venit dinMacedonia), îmi merit soarta.Sunt dezamăgit de mine însumi,aceasta e problema mea: am tot speratcă o să pot să iau “oamenii”(scriitorii, în primul rând) aşa cumsunt, de o „mediocritate morală naturală”,dacă relativizez (mă referîndeosebi la cei ce au dat de gustulputerii, al ţâfnei şi al parvenirii, al“găştii” <strong>literar</strong>e, în rândurile căroraam descoperit dedesubturile adevărului-<strong>literar</strong>lăsat de Dumnezeu, mereufără scrupule), i-am însoţit saunu cu prietenia mea <strong>literar</strong>ă – cefolos, n-am reuşit decât să mă condamniremediabil la singurătate. La50 de ani prefer să-mi iau câmpii înlumea mea interioară şi să nu maistau printre “prieteni”, în public. Da,sunt inadaptabil, sunt o fire de sinucigaş,sunt un prost că mă expun “înparticular” aşa: şi? Care e problemavoastră? Lăsaţi-mă nefericit, îndărătnic,trist.Vă daţi seama, ce am scris pentrusertar până aici acum zece ani, în 30octombrie 2000, e perfect valabil şiazi, pliat pe realităţile mele la zi. Einteresant de reţinut că în 2011, cândmerg spre 62 de ani, nu s-a schimbatmai nimic din perceperea vieţii <strong>literar</strong>e,în general, chiar dacă au dispărutpe rând şi scriitori care contau pentruVrancea, de la Dumitru Pricop şiIon Panait sau Corneliu Fotea, laFlorin Muscalu şi Traian Olteanusau Florin Paraschiv, Viorel Munteanuşi Constantin Ghiniţă (îi pomenescşi pe publiciştii Al. Deşliu şi PuiuSiru, cu cărţi publicate, care au editatreviste de cultură).An XIII - Nr. 75 - 2011 25

PROZĂNicolae BrebanGustul de carierăLa o altă “şedinţă de comunicare”- aşa numeau cei doi prietenimomentele lor de discuţii mai grave! - Paul îi explică, în fine, ce voia elsă spună prin ideea de “răzbunare”:ei bine, ei doi, trebuiau “să se apuce”să facă — carieră. Dar, se înţelege,nu urmând anosta lor pregătire depolitehnicieni, ţara viermuia de noiingineri care erau aruncaţi în şi împinşipeste tot să astupe “găurilenegre ale regimului”. Care, în câţivaani distrusese tagma sau pătura meşterilor,a maiştrilor, pentru a implantape politehnicienii ăştia “canoi”, de tip sovietic, cu aerul că“totul se schimbă”. Prostii, spuneaPaul cu un gest îngreţoşat, noi doi,dacă e să ne luăm în serios, trebuiesă facem cu adevărat carieră. Ca întimpuri normale !- Care, hă, hă, râse Peter ca să aratecă “s-a prins”, că intră în joc - care, defapt, n-au existat niciodată!...- Aşa este, spuse neglijent Paul,dar îl privi cu atenţie pe prietenulsău, de parcă ar fi vrut să înţeleagăce spusese celălalt.Apoi îşi continuă “teoria”.Ce carieră puteai să faci sub...ăştia ?! Totul căzuse, totul se năruisedoar ca să se poată afirma ideea de“schimbare”. - Nu ne interesează, nue treaba noastră ! Dar singura carierăcare “rentează” azi, adică are şansade a fi reală - reală, mă’nţelegi ? -este drumul politic, cariera politică.Trebuie să ne vârâm între ei, tu înprimul rând, deoarece eşti mai arătosşi ai un fel al tău care provoacă încredere.La mine se vede dintr-unfoc că... în sfârşit, nu contează !...Peter, după ce se prefăcu că mediteazăun timp, îi aduse ştirea că, înce-l priveşte, nu era un lucru imposibil.La marea şi unica agenţie deturism la care se activa, cu succes,jumătate din an, uneori chiar maimult, secretara de partid este o femeie“deşteaptă”, nevasta unui ştabde la raion. Ea însăşi, este nu fiica,ci nepoata unui membru în comitetulcentral, un bătrân care ţine mult laea, care o crescuse etc., etc.- Nu-nu, e fals, e total fals, replicăcalm Paul, încreţindu-şi uşorfruntea sa extrem de boltită, de lucioasă.Ar fi un fals început, nu trebuiesă ne bazăm pe atracţia pecare o exerciţi tu la muieret !... Nunu,nu mă întrerupe, eu am decisaltfel. Noi trebuie să începem dejos, de foarte de jos, dacă vrem săreuşim. Dacă vrei să mă ajuţi, teduci într-un cartier absolut muncitorescal oraşului, pe lângă una dinmarile fabrici, şi te interesezi decea mai măruntă organizaţie destradă. Acolo ai să dai peste lumeinferioară, necăjită şi furioasă, ceicare cred că a venit lumea lor, paradisullor, cum ar veni. Evident,nu declari imediat ce pregătire ai şidacă se descoperă, afirmă că nupoţi să te deplasezi din capitală deoareceai o mamă canceroasă în ultimăfază, două surori mici pe caretu trebuie să le îngrijeşti, la rigoareminte-i spunând că tu însuţi ai fostinternat, să zicem cu o boalăuşoară, de asta, psihică, depresiesau găseşti tu altceva. Încearcă săte prefaci mai umil, mai proletar,vezi nu-ţi pune costumul tău degală, cravată şi alte alea, e binechiar să apari nebărbierit, cu o cămaşăceva mai purtată etc.,etc. Nutrebuie să te învăţ eu, pune-ţi geniulla contribuţie.-Şi... ce să fac eu acolo... până laurmă ? întrebă Peter, mai mult amuzatdecât uimit.- Habar n-am. O să-ţi spună ei,acceptă orice ţi se propune. Probabilmunci inferioare ce ţin de curieratsau de propagandă. Nu te sfii săfaci curat prin birouri, împrieteneşte-tecu cei care fac muncilebrute, portari, şoferi, femei de servici,printre aceştia se ascund, dacănu viitori conducători, oricum rudede-ale lor. Inşi care au acces, înţelegice vreau să spun ? Toţi mariinoştri conducători de azi, de la diversenivele, au undeva în spate, untrib întreg. Acolo, la mahala sau înprovincie, în coclaurile de unde aufost scoşi, ştii cum înhaţi vreoştiucă din gaura ei umedă, plină demuşchi şi de liane sau rădăcini putrede.În cel mai rău caz ai să miroşi- ha, era să zic că o să ainorocul să te îmbeţi, să miroşi ! -aerul lor, care e, trebuie s-o spunem,inconfundabil. Şi pe care noi,oricât de şcoliţi şi de mofturoşi, nuni-l putem imagina dacă nu dăm cunasul de el. E o cu totul altă lume,sunt şi eu curios ce o să-mi spui. Ocurată aventură, ce zici micule, noiatât de ahtiaţi de false aventuri. Darasta, da, asta, dacă o să ai curajulsă pui piciorul în baltă, înţelegi cevreau să spun, o să te recompenseze.Absolut.- Ha, râse Peter parcă încercând săse convingă pe sine însuşi - vasăzicăîn felul ăsta vrei tu să... ne începemcarierele ? Politice... vreau să spun ?- Exact. Nici cu un milimetru maisus sau mai jos. Acesta e nivelul deatac, aşa îl numesc eu. Şi, cu timpul,şi încă foarte repede, tu care pariplictisit de toate vei prinde tu însuţigust de a-ţi face drum în societate,de carieră. Una adevărată, grasă !- Crezi ? întrebă Peter fals indecis,încercând să înţeleagă de ce prietenulsău îl etichetase ca fiind “plictisitde toate”, când, de fapt, el, Paul eraastfel. Sau astfel voia el să apară în26An XIII - Nr. 75 - 2011

ochii celorlalţi.Zis şi făcut şi după câteva săptămâni,Peter sosi cu “rezultatele”. Cuo mică şi renuvelată admiraţie faţă de“bunul instinct” al lui Paul, deoarece,în mare, lucrurile se derulaseră cam învarianta pe care o propusese acesta.După ce fusese “amânat” de câtevaori, cei de “acolo” nu prea înţelegeauce voia el, unul dintre ei,Pavelescu, un tânăr fără un braţ, i-adat să facă ceva : în primul rând săstea la cele două telefoane din douăbirouri diferite care aveau uşile deschiseşi apoi să ducă nişte plicuri, launele adrese. După un timp i s-a pussport când... da-da, când ştiai că înorice moment poţi să întrerupi totul.- Asta e doar la început, replicăPaul care asculta tăcut, frunzărind înhârtiile şi revistele sale de specialitate.-De asta ai acum senzaţia de“un fel de sport”. Apoi, mai târziu,dar nu foarte târziu, o să înceapă săţiplacă, o să te prindă. Trebuie săprinzi gustul de carieră, de ceea cepoţi face tu, numai tu, pornind cuadevărat de la zero.- De la zero ? zâmbi Peter ca săse arate superior. Nu este cumva unfals zero ?- Ba da, se poate. Uneori da, alteoriPROZĂnu. Dar remarca ta arată că nu ţi-aipierdut inteligenţa. Ba, îţi prezic că ease va ascuţi tocmai în aceste mediiprin care ai început să pătrunzi. Atenţie,însă, mai ales la îmbrăcăminte şinu-ţi îngriji mâinile şi unghiile în modexcesiv. Încearcă, ha, ha, să fii... cumsă zic ? Soios, înţelegi?- Da, soios, dar... nu numai fizic,adăugă el după un moment de reflexie.Soios şi în... caracter !- Ha, asta e ceva mai greu, acceptăPeter. Apoi rămas gânditor, încercândnu atât să înţeleagă, ciascultând încă o dată totul în memorie,făcând să reverbereze tocmai ultimapropoziţie a lui Paul; va-săzică...atenţie la apariţia fizică şi maiales, într-un sens “invers” de cum ofăcuse în ultimii ani şi pe parcursulîntregii sale tinereţi când era atent şise străduia să se ferchezuiască şi săse prezinte cât mai “atrăgător” înochii altora. Mai ales, voit sau nu, înochii “muieretului”, cum îl persiflaamicul său. Te pomeneşti, se gândi,apoi, acasă, Peter, că... Paul vrea săipună la încercare un fel de “voinţăstrăină” - termenul era de data astaal său ! - şi asta arăta că avea cu adevăratîncredere în el. În forţa sa de aNicolae Brebanla dispoziţie şi un şofer, cu o Pobedă,Mitică Sturzu, cu care s-a împrietenitşi au ieşit la o bere. Abiaacolo, la un birt aflat nu departe deuna din intrările uzinei, a avut ocaziasă cunoască “mai multă lume”. Neinteresantăla început, spunea Peter,lucrători în uzină sau funcţionari inferiori,unii dintre ei trimişi la “recalificare”deoarece veneau din familii“suspecte”. Nu foarte mulţi şi deaceştia mai ales Peter s-a ferit. Aurmat primul sfat al lui Paul, să“caute cât mai jos”, să nu-i fie greu“să se aplece”. Era şi asta un fel defi activ, în voinţa sa. Pe care, la începuturilerelaţiei lor, o ironizase nude puţine ori, cu atâta insistenţă şisarcasm încât aproape îl convinseseşi pe el că e lipsit de ceea ce secheamă voinţă, o “voinţă de cârpămoale” era slăbiciunea sa în primulrând, îi aruncase, atunci, Paul. Tepomeneşti, îşi spunea Peter, simţindcă i se umflă cumva pieptul de mulţumire,de mândrie chiar, te pomeneştică Paul vrea să... mă ajuterealmente ! Să mă oţelească, să-miforjeze caracterul, iar toată chestia cucariera şi cu “începutul de la zero” eAn XIII - Nr. 75 - 2011 27

PROZĂnumai un fel de artificiu. Da, se parecă are încredere în mine şi nu mă foloseştedoar ca pe un “coş de hârtii”cum mi-a aruncat-o Stela în vreodouă rânduri. Da, el se ocupă demine, te pomeneşti, în acest fel, activ,cum zice el. Eu trebuie să devin activla rândul meu, dar numai şi numai înacest fel. Rupându-mă de lumeamea, chiar şi de mine, Peter, cel de“staniol”. Asta e însă expresia mea şiam să i-o “trec” şi lui. Dar nu imediat,mai lasă să aştepte...De şoferul care de două ori pesăptămână îl ducea cu diverse pacheteşi plicuri la unele adrese se împrietenisecât-de-cât. Deşi Paul,mereu la curent cu ce făcea, îl avertizasede la început de “pericolul împrieteniriicu oricine”. Cel mai bine,cu nimeni !- Ştiu că inima ta e flămândă deprietenie, îi spunea Paul şi asta nu enumai un semn de neîncredere întine, de naivitate. Ştiu că relaţianoastră nu te satisface pe deplin -taci, nu trebuie să mă contrazici, eupot să-mi trag concluziile şi singur.Nu cumva ţi-este frică de singurătate...amice, “tovarăşe” ? Ei bine, înnoua ta carieră??? vei avea ocazia şiva trebui să ai nevoie de singurătate.Una reală nu ca cea pe care noi, aici,în elită şi printre intelectuali, ne-ofabricăm, ţi-am mai vorbit într-unrând de asta. Vom fi cu adevăratadulţi, bărbaţi dacă vom atinge-o,această singurătate reală, deoarecenimic serios, durabil, nu se poateconstrui decât în acest mod, în acestchip - în singurătate.- Săăă.... mă feresc de prietenie,de orice fel de prietenie... acolo ?!- Nu, în nici un fel, să contactezicât mai mult prietenii, dar unele încare să nu cazi, să nu crezi, cum sespune. Să le faci pur şi simplu altorape plac, tu exerciţi un fel de farmec,pe care, tu ştii, eu nu ţi-am ascuns-oniciodată, l-am dispreţuit franc totdeauna.Cred că această “forţă minoră”- ştiai, nu, că farmeculpersoanei e un fel de forţă ascunsă !- ai s-o exercitezi şi pe “acolo”. Şinu numai la muieret. Dar, fii atent,28nu cădea tu însuţi victimă, în primulrând, propriului tău farmec, dar şi peasta ţi-am mai spus-o şi ai luat-o cape un reproş. Dar, ha, ha, nu eradecât un bandaj... capito ?!De fapt, cam asta înţelegea Peterdin ce auzea, că trebuia să “înveţe”să fie prieten, cum şi cu cine vrei şinu vrei ! Nu propria lui înclinaresau alegere urma să conteze, ci...ha, ha, ca un fel de târfă sentimentală,el trebuia să se lase “moale” şiales. Să potolească astfel setea altorade prietenie, de nesiguranţă. Săcoboare cam de două ori pe săptămânăprintre acele “fiinţe primitive”- era expresia sa, Paul era preaprudent să gândească astfel ! - şi săse lase ales de “ele”, de “acele fiinţe”,împins, ales sau dat la oparte. Poate chiar îmbrăţişat, dar nude braţele lor, ci de gândurile şi deconfesiunile lor. Aşa, direct, înfraze rupte, necioplite şi uneori brutale,cum le ştiau şi le obişnuiau“ei”. Nu era “lumea lor”, nu deveneau“ei” stăpâni pe lume, nu se revărsauei,”gloata”, pe aleilefrumoase şi îngrijite ale “vechii societăţi”?! Şi Paul iată că-l trimiteasă “curgă” şi să se îmbrâncească cu“ei”, să calce în picioare frumoasele,regulatele şi îngrijitele rondouride flori, boschetele scumpe,să spargă chioşcurile de petreceri şide vânătoare, de serenade şi de discuţii“înalte”, punând în acest felposesie pe “vechea lume”, chiardacă prima formă a acestei posesiiera distrugerea. Dar, nu cumva istoria,cum se zicea şi se striga de pela toate difuzoarele, istoria însăşi seva ascunde până la urmă în spateleacestei măşti a purei distrugeri, sau,mă rog, va profita de “ele”, de “feţele”,de “măştile” acestui rapt colectiv,grăbit şi grosolan, a acestei“năvale ideologice”, oare nu a fostaşa, nu au decurs astfel lucrurile şiîn marile revoluţii şi lupte politicedescrise în cărţi celebre ?Da, era cu adevărat “o aventură”,poate chiar mai mult decât atât ! Şiapoi,ce avea de pierdut ? Timp aveaberechet şi dacă “o” lua şi ca pe unfel de sport, totul se potrivea cu caracterulsău. Sau, ha, cu viitorul săucaracter, atât timp cât va fi prieten cuPaul, se înţelege. Cât timp acesta îlva primi, adică va avea nevoie de el.Deoarece, Peter ştia că şi în asta îiera de fapt superior celuilalt : nevoiade prietenie sau, mă rog, cum o spusesePaul, frica de singurătate bărbătească,el, Peter, avea puterea s-oarate, s-o “manifeste”; în timp cearogantul Paul, prefăcându-se plictisitşi jucându-şi bine cinismul săuultra-cunoscut, o ascundea de fapt.Slab era Paul, în această privinţă,Peter era sigur de asta. Puternic eracel care-şi etala slăbiciunea, asta erauna din propoziţiile lui Paul, or, celcare tocmai o punea în “aplicare” erael, Peter şi nu celălalt, “filozoful”.Acest lucru era clar !Lumea, iată, trebuia “re-începută”la nivelul cel mai mic, cel maide jos. Şi el, Peter, distinsul, frumosul,atletul multor saloane trebuia, săse “aplece”, să se strecoare cu prudenţăşi încăpăţânare, ca un fel decerşetor mascat, în lumea aceea careputea să-l primească sau nu. Deoarece- şi Paul l-a avertizat şi deaceasta ! - el nu trebuia să se încreadăîn primele “succese”, totul“acolo” era altfel decât “pe aici, pela noi”. Ha, şi încă un fel de “la noi”care se evaporă pe zi ce trece !Nu, prietene, ei pot fi mai viclenichiar decât fantezia noastră cea maiaprinsă, deoarece viclenia lor esteînnăscută de generaţii; aşa cum lanoi, ca să zicem aşa, simţul măsuriişi al drepturilor noastre îl avem înoase. Ca şi cel al proprietăţii, pe careei îl neagă, deoarece, fii atent, ei dispreţuiescnu proprietatea, ci propriulnostru simţ al posesiei, născut el însuşiîn secole. Ca şi acel simţ ciudatal “distanţei” pe care credem noi necesara-l avea şi pretinde - distanţafaţă de tot ce nu suntem noi ! Nu, nudispreţul, o nu, ar fi prea simplu -, cidistanţa ! Înţelegi ? Ne-amestecul !(Fragment din romanul inedit“Jocul si Fuga”,de Nicolae Breban)An XIII - Nr. 75 - 2011

Rețeta fericirii într-o țară civilizatăPE MAPAMONDÎnsemnări de călătoriedin Suedia (IV)Radu BORCEALa finalul episodului al III-lea al însemnărilor de călătoriedin Suedia, intitulat „Civilizaţia într-o ţară neutră”,promiteam cititorilor Salonului <strong>literar</strong> să revin cu informaţiimai detaliate despre funcţionarea economiei acesteiţări. În cele aproape trei săptămâni cât a durat turneul AnsambluluiFolcloric „Poarta Vrancei” din Vidra în ţaracare a pus bazele Premiului Nobel, am văzut multe lucruricare mi-au stârnit admiraţia. I-am văzut pe suedezi la eiacasă cum ştiu să muncească – nu mai mult decât românii,dar o fac, vă rog să mă credeţi, cu un spor întreit, împătrit!I-am văzut cum ştiu să se bucure de munca lor, să se distreze,să privească viitorul, să-şi orânduiască viaţa. Nu întâmplătorstatele nordice, Norvegia, Danemarca, Suedia,Finlanda (şi într-o mai mică măsură Islanda), sunt în frunteatuturor clasamentelor şi sondajelor privind modul în careoamenii de aici înţeleg şi simt FERICIREA VIEŢII. Înconcepţia lor, a fi fericit înseamnă să ai parte de sănătate,de un câştigul salarial îndestulător ca să poţi cheltui câtmai mult pentru educaţie, cultură, petrecerea timpului liber,înseamnă să trăieşti în armonie cu vecinii şi comunitatealocală. Din anul 1813 şi până astăzi, suedezii nu au mailuat parte la nici un război, după secole de confruntări sângeroasecu vecinii baltici pentru teritorii şi bogăţii. Pare simpluceea ce fac ei astăzi, dar fără o educaţie civică sănătoasă,şi, mai ales, fără o economie solidă, toate dorinţele de maibine devin doar iluzii. Fiind de atâta amar de vreme ziaristde formaţie economică (şi zic amar pentru că în Româniaviaţa este mai mult amară în loc de fericită, ca în NordulEuropei!), ştiu că informaţiile de natură economică suntsterpezi, precum merele acre, greu de digerat, fără priză lapublic, sunt greu de înţeles chiar şi pentru intelectualii dealtă formaţie profesională. Dar statisticile reci, care indicăplusuri sau minusuri, explică diferenţele de nivel de trai dintrestate, regiuni geografice, localităţi, dintre oameni ca indiviziaflaţi la polul bogăţiei sau la cel al sărăciei. Dincolode existenţa lor ca ţări şi indivizi în spaţii geopolitice diferite,de moştenirea istorică de care au avut/au parte, este clarcă avem de a face cu diferenţe de organizare statală, cu diferenţede cultură a muncii şi creaţiei. Iar când am spus căîn Suedia se munceşte cu spor, dar mai ales cu cap!, amavut ca argument o bună documentare obţinută chiar de laAmbasada României la Stockholm. De unde am aflat cădin 8 milioane de locuitori, mai bine de jumătate(4.300.000) sunt salariaţi. Aţi auzit, desigur, de CompaniaVolvo. Ei bine, 48.000 de salariaţi ai acesteia realizează oproducţie de peste 2 miliarde de Euro/an. În construcţii navale,cei 25.000 de salariaţi în total menţin Suedia pe loculIII în lume ca performanţă. Tot pe locul III în lume se aflăşi la producţia metalurgică, unde se fabrică oţelul de cel maiînalt nivel calitativ. Aş putea înşira pagini întregi cu cifrecare arată diferenţe enorme de progres tehnic, tehnologic şide productivitate între Suedia şi ţările est-europene. Dar avorbi unora de productivitate e şi cum le-ai spune ce avânta luat Boşimania. Or, productivitatea muncii orare, care asigurăsalariile acelea mai mult decât îndestulătoare menitesă ofere omului un trai fericit, este de 5 ori mai mare acoloca în România. Participând însă la a 20-a ediţie jubiliară aFestivalului Internaţional de Folclor HALSINGEN-HAM-BON de la Jarvso (o variantă folclorică românească a Cerbuluide Aur de la Braşov), am rămas impresionat deorganizarea acestui eveniment, de ţinuta artiştilor invitaţi(din 8 ţări europene şi din SUA), de îmbinarea actului culturalcu afacerea economică. La dineul ce a urmat încheieriifestivalului, Rolf Leander, un arhitect de profesie convertitîn impresar artistic, ne-a declarat că profitul obţinut de peurma acestui grandios spectacol-busyness a fost de peste 1milion de koroane (la paritatea de 2,67 korona pentru 1dolar SUA). Mediatizarea evenimentului din ziua de 13iulie, pe toate posturile de radio şi televiziune naţionale, afost excepţională, fiecare jurnal de ştiri fiind tele-difuzat peacordurile cântecului dansant HAMBO, iar presa scrisă i-arezervat pagini întregi, din care românii nu au lipsit. Acestfestival a durat de dimineaţă de la ora 6 - cu deplasări succesiveîn patru orăşele - până seara târziu, la ora 21:30, cânda fost decernat („cu cântec”), premiul cel mare. Acest premiua fost primit, iniţial, de un ansamblu format din studenţipolonezi din Lublin, care au avut în repertoriu cântece şidansuri populare …din Bucovina noastră istorică şi nu dela ei de acasă. Era evident că acele cântece şi dansuri interpretatede polonezi sunt de la Cernăuţi, de la Herţa şi Cârlibaba,de la Rădăuţi, Fălticeni şi Suceava… Furt pe faţă!Furt de patrimoniu cultural pe care tinerii urmaşi ai Kazimirilorl-au „îmbrăcat” în straie poloneze. Motiv pentrumine să mă duc îndată la juriu, în faţa căruia am protestatenergic. Organizatorii au fost luaţi prin surprindere de atitudineamea, dar s-au văzut nevoiţi să se reunească, să analizezecontestaţia noastră scrisă şi să înmâneze trofeulcâştigător profesorului-coregraf Ion Soare, conducătorul ar-An XIII - Nr. 75 - 2011 29

PE MAPAMONDtistic al Ansamblului „Poarta Vrancei”. Bucuria maestruluicoregraf vidrean (Dumnezeu să-l odihnească în pace!) a fostfără margini. Parcă văd şi astăzi cum Profesorul Ion Soarea scos din traista-i atârnată de umăr un Tricolor imens pecare îl flutura atrăgând privirile tuturor. Ne bucuram pentrudemnitatea recucerită de la un juriu reprezentându-i pe ceiatât de bogaţi. Jenat de cele întâmplate, Rolf Leander s-aoferit să-mi înlesnească o convorbire telefonică gratuităacasă la Focşani, cu familia, să anunţ că suntem câştigători,propunere pe care am declinat-o cu deferenţă. Poate întrebaţi:de unde a fost adunat atâta bănet din organizarea acestuieveniment? Statistica organizatorilor, prezentată lateleviziune şi tradusă de ataşatul nostru cultural la Stockholm,Petre Bordea, a evidenţiat următoarele: la concurss-au înscris 1.500 de perechi, taxa de participare fiind de500 de koroane; numărul spectatorilor a fost de 60.000, dincare 30.000 la gala finală de la Jarvso, care i-au aplaudatfrenetic pe români pentru evoluţia lor în concurs şi la primireameritată a trofeului. Sume importante au intrat în contulorganizatorilor de pe urma reclamelor agasante, dinvânzarea de suveniruri cu brandul Festivalului, din consumulde alimente şi băuturi răcoritoare al participanţilor (băuturaalcoolică fiind prohibită în afara localurilor publice).Reporterul televiziunii a spus că pe timpul actelor artisticedin cele patru orăşele - Harga, Arbra, Bollnas şi Jarso - aufost consumate 60.000 de porţii de cârnaţi, 120.000 de sticlede băuturi răcoritoare, 40.000 de cutii cu lapte dulce pasteurizat;au fost vândute zeci de mii de tricouri cu emblemaHalsinge-Hambon (două le-am cumpărat eu, cu 12 koroane,pentru copiii mei), pălărioare, plachete, insigne şi multe altemărunţişuri. Superbă a fost această a 20-a ediţie jubiliară.Până şi natura a ţinut cu organizatorii, cu publicul, cu invitaţii.Din luna mai până la 12 iulie, în Regiunea Halsingland,care este o poartă de intrare spre Laponia suedeză, se instalaseo secetă cumplită, spre disperarea fermierilor. Organizatoriierau însă mulţumiţi că vremea nu le-a dat peste capevenimentul şi afacerea, ei scontând pe o uriaşă participarede public. Ceea ce s-a întâmplat. Festivalul s-a încheiat în30triumf, organizatorii şi-au rotunjit veniturile, iar la puţineminute după stingerea luminilor de la Arena Stene Gard(locul galei finale) s-a dezlănţuit o ploaie torenţială care aţinut două zile şi a potolit setea pământului. Văzându-ila recepţie pe domnii Rolf Leander şi pe Lars Hansson, preşedinteleAsociaţiei „Jarvso Folkdanslag Ungdomsringen”,cum îşi frecau mâinile atât de mulţumiţi, iradiind debucurie, mi-am adus aminte de proverbul care spune că aşaa făcut Dumnezeu lumea: ”bogatului să-i dea gheaţă vara,iar săracului iarna”. Eu aş mai adăuga: le-au dat, dat nule-au băgat şi în traistă, pentru că muncesc ca să aibă. Lamunca depusă, şi avantajele sociale sunt pe măsură în domeniilesănătăţii, educaţiei, culturii. În Suedia, costul medicamenteloreste compensat într-o proporţie substanţială;statul acoperă 40 % din costurile lucrărilor stomatologice;comunităţile locale asigură mâncare şi îngrijire copiilor şielevilor din grădiniţe, şcoli şi internate, precum şi activităţiplăcute după orele de şcoală, pe timpul cât părinţii sunt lamuncă. În Suedia nu există abandon şcolar! La nivel universitar,studenţi primesc de la stat, sub formă de împrumutfără dobândă, fonduri pentru plata taxelor şcolare pe carele achită după absolvire, în primii ani de activitate productivă.Mulţi studenţi depăşesc vârsta de 25 de ani, întrucât ceicare îşi iau serviciu după terminarea liceului şi au şi o anumităexperienţă de producţie beneficiază de liberalizarea condiţiilorla absolvire. În acest episod din însemnările mele de călătorieîn Suedia am încercat să vă arătăm cum se fac bani din culturăpentru cultură şi care este reţeta fericirii într-o ţară civilizată.De fapt, am încercat să demonstrez că la mijloc nu este niciun miracol. Pot fi obţinute astfel de performanţe şi România?Cu siguranţă, pentru că aparţinem culturii şi civilizaţiei europene.Dar trebuie îndeplinite multe condiţii. Una dintre ele:Ţara să nu fie condusă de politicieni (d’ăştia se găsesc pe toatedrumurile), ci de OAMENI DE STAT, vizionari şi buni administratori.Să regăsim astfel de oameni la primării, la consiliilejudeţene/regionale, la parlament şi la ministere.(Va urma)An XIII - Nr. 75 - 2011

Nicolae MAZILU (New York)AMINTIRIURZICILE...Motto: “...stilul tău e spumos şi plin de vervă, iar umorultău nu e departe de cel al lui Creangă - cel care ne-a încântatcopilăria.” (Silvia Mateescu)“De-ar fi fost să alegi nu fizica, ci scrisul, acum ţi s-ar fi spuspe bună dreptate, precum humuleşteanului... vârteşcoiosul(fiind din Vârteşcoiu- Vrancea). Mare păcat că s-au risipitatâta expresivitate în vorbire, atâta haz, şi, mai ales, atâtacapacitate de a găsi sens în întâmplări.” (Cumătra Nuţa)Oricât de adevărate – o spun nudintr-un atac subit, dar altfel destulde necaracteristic, de modestie, pentrucă eu de altfel sunt o persoanăexcesiv de modestă tot timpul! –asemenea aprecieri nu respectăadevărul. Mai întâi, stilul nu-i spumosşi plin de vervă, ci-i pur şi simplucum se-ntâmplă să vină,elaborat din greu dup-aceea… nu dealtceva, da’ ca să vină mai bine.Apoi, dacă n-alegeam fizica, n-ar fifost scrisul, pentru că, ştiţi şi voi,oricare om poate face orice, oricând,cu condiţia să nu fie ceea cedatoria-l cheamă să facă. S-ar puteaeventual întreba de ce-am ales fizicaşi nu altceva mai lesnicios, dar aicirăspunsul vine de la sine: am avutciudă pe ea! În al treilea rând, nu potaccepta numele ce mă delimiteazătoponimic: e indicibil, şi nu se cadepentru un intelectual, care va săzică… om sub ţire… şcl, şcl. În fine,nu pot accepta că « expresivitatea învorbire » s-a risipit, pentru că amgăsit sens în usturimea întâmplărilorcare m-au încercat, şi cum veţivedea am « risipit expresiv vorbe »şi asupra altora……Râul Cuyahoga din nord-estulstatului Ohio măsoară cel mult vreodouă sute de kilometri, acoperindpatru judeţe. Izvorăşte din judeţulGeauga, cam de la treizeci de kilometride malul lacului Erie, treceprin Portage şi Summit, după care,tăind drept către nord judeţul care-ipoartă chiar numele – Cuyahoga –se varsă’n lacul Erie, în plin centruloraşului Cleveland. În limba irochezilor,care au hălăduit odată pe-aici,“cuyahoga” ar însemna “contorsionat”,de unde şi numele râului. Şieste, într-adevăr, foarte contorsionattopografic: e destul de greu să-iurmăreşti meandrele, uneori chiar şipe distanţe scurte, de un kilometrusau doi, ca să nu mai vorbim de topografiasa globală. De la izvoarerâul curge în direcţia generală sudvest,după care la Cuyahoga Falls, înnordul Akron-ului, se întoarce bruscîn direcţia nord, pentru a se îndrepta,contorsionat în meandre scurte, cătrevărsare, spre Cleveland.Când nu poartă nume istorice, veninddin Biblie sau de pe alte meleaguri,cum sunt Akron, Toledo,Solon, Paris, localităţile au pe-aicinume specifice, fie legate de caracteristicilocale ale râului pe care suntaşezate: Munroe Falls, CuyahogaFalls, Chagrin Falls, fie – mai alescând e vorba de nume de străzi, darşi de localităţi – legate de băştinaşiicare-au hălăduit pe-aici, şi-au fostîmpinşi către vest de civilizaţiatriumfătoare: Oneida, Seneca, Cherokee,Osage, Apache, şi alţii. Veziici şi colo de-a lungul râului statuicomemorând indienii, cu pene-nchică, topor în mână, sau un caiacdeasupra capului. E-acum un titlu deglorie prin Ohio să-ţi găseşti sângeindian în arborele genealogic, maiales printre oamenii simpli, a căroreducaţie e pur şi simplu informaţiebine filtrată de corectitudineapolitică a televiziunii. Mi-amintescsă fi comis odată o gafă, când odoamnă mi-a prezentat un impresionantarbore genealogic din care rezultacă ea ar fi avut la origine sângeindian altoit pe sânge evreiesc – decare, tot la fel, se face mare caz peaici.Mi-am amintit subit de banculcu “Ochi de Şloim” şi-am izbucnitîn râs, după care-am dres-o la moment,cum că nu-mi închipuiam cacineva să fie-n stare de un asemeneaefort cultural, ce denotă o erudiţieieşită din comun… şcl. Şi mă gândescîn urmă, că bancul nu-şi maiare obiect, dar că indienii s-aurăzbunat crunt, chiar şi după ce-aufost măcelăriţi pe’ndelete!Cu puţin înainte ca râul Cuyahogasă facă brusc întoarcerea sprenord de care vă spuneam, lângăprimăria sătucului Silver Lake,aşezat în jurul lacului cu acelaşinume de pe valea râului, am găsit urzici.Devreme, primăvara, apaumflată peste maluri de zăpezile ierniise retrage lăsând în urmă un patde papură şi ierburi de baltă uscate.Din mâlul gras, de dedesupt, îşi facapariţia urzici tinere – savoaredeosebită prin unele arte culinare, nuAn XIII - Nr. 75 - 2011 31

AMINTIRIîn Statele Unite, în orice caz, undenu li s-a făcut suficientă reclamă,precum, de-o pildă, spanacului luiPopeye. Eu însă ştiu din bătrâni că ocură de urzici în postul Paşteluiprimeneşte sângele şi urmăresc îndeaproapesă prind momentul cândapar, moment care se lasă prins dince în ce mai rar. Iarna a început sătreacă brusc în vară, iar când ies, urzicilesunt parcă dintr-o dată bătrâneşi mâloase, necomestibile.Mă văd, odată, cu nevastă-mea-npârâu adunând urzici, în timp ce oceată de jogger-i adunaţi pe mal, pealeea asfaltată ce trece de-a lungulpârâului, se strânsese uitându-securioşi la noi, şi discutând între eiasupra subiectului, analizându-ne cape nişte gâze ciudate prin aspectullor necomun. Într-un târziu, unuldintre ei, delegat de comunitateaocazională bag seamă, îşi ia curajulcerut de demnitate şi neinterpelează:– Excuse me folks, what are youpicking there? – Ce adunaţi?– Stinging nettles, sir! – urzici înţepătoare,domnule. Aici urzicile cunoscutesunt ceea ce noi ştimîndeobşte ca urzici moarte, cele înţepătoaretrebuie desemnate ca atare.Curiozitatea americană pentru micilelucruri ieşite din comun e mare!Şi, ca oriunde, e justificată prin uniformitateavieţii. Spre deosebire dealte popoare însă, americanul areavantajul cotidian al multitudinii faptelormici ieşite din comun, datorităindivizilor de toată mâna care vinpeste el, fiecare cu obiceiurile propriipoporului lor. Atunci, când cu urzicile,s-a pornit o discuţie de la “Ce-salea?” şi iată-mă ţinând un curs practicdespre urzici, spre disperarea nevestei,care mă catalogheazătotdeauna în asemenea ocazii ca…ţaţă la gard. Le-am explicat chestia cusângele, ceea ce a stârnit rumoare deadmiraţie şi apreciere, am detaliatştiinţific asupra conţinutului în fier,mult mai mare ca cel al spanacului luiPopeye, asupra structurii sângelui, încheindcu observaţia că “tot fripturansânge şi vinul negru sunt mai32bune!” A urmat întrebareafirească: “Howcome you are eatingnettles though?” – cumse face totuşi că mănânciurzici. Şi m-amluat să le explic faptulcă organismul, ca untot, are nevoie de relaxarepentru a eliminacolesterolul cel rău fabricându-lpe cel bun.La asta toţi au dat dincap aprobativ, pentru c-o ştiau din educaţiamedicală de la televizor,menită să creascăvânzările pastilelorcare îmbu nătăţesc procesul,cu atât mai abitircu cât sunt maiscumpe. A urmat firescul:“How come youdon’t take pills? It’s alot easier!” – De ce nuiei pastile, e mult maiuşor. Şi m-am luat să leexplic despre religie,cum că eu sunt creştinortodox, şi că din moşistrămoşinoi ţinem postîn vederea Paştelui ce va să vie.“Aha, ‘cozonac’, sări unul mai edificatasupra situaţiei, lamb, isn’t it?” –pregătire pentru cozonacul şi mielulde Paşti. “Right, sir, zisei eu, exact.”S-au lămurit, în sfârşit, unul dintre eişi-a adus aminte că are ca strămoşibunici sau străbunici români. E surprinzătorcă la fiecare discuţie cu unamerican chestia cu strămoşii românirevine ca un leitmotiv: mai toţi descoperăcă au strămoşi români! Dar iarvin şi zic: dacă se întâmplă să fii russau altă naţie, strămoşii se schimbă înconsecinţă, sorgintea e adaptată ocaziei.E mai greu pentru chinezi sau japonezi,dar ăştia au adoptat o altăstrategie pentru a se amesteca în societateaapuseană: îşi iau pur şi simplunume de botez englezeşti. Amavut odată un prieten pe care-l chemaJack… Xinda Li, iar cu sir Daniel…Fu Ming Chen suntem acum prietenila cataramă!Nicolae MaziluO ultimă întrebare era foarte naturalăatunci, în pârâu, la urzici, şi-aapărut în consecinţă: “De ce le ziceînţepătoare?” “Păi, pentru că-s… vicious– rele, înţeapă. Nu-s chiar aşade vicioase ca iedera otrăvită – poisonivy – de exemplu, dar totuşi… somethingto reckon with, ceva de care trebuiesă ţii seamă” “Cum se face atuncică tu le aduni fără mănuşi – unprotected– nu te înţeapă?” că eu adunam urzicilecu mâinile goale, iar nevastaavea mănuşi de cauciuc. “Ba da, sir,dar înţepătura are un avantaj: vindecăreumatismul şi ameliorează artrita,activând circulaţia la încheieturi.”“Pot să le ating şi eu?”, zise delegatul.“Voia la tine sir, suntem într-o ţară liberă,da’ nu uita că nu te-am invitat şinu ţi-am recomandat… ” zisei eu defensiv,ca să evit cine ştie ce complicaţie.Se putea să mă dea-n judecatăcă l-am dus în eroare, cum se obişnuieştepe-aici, şi asta nu era chiar bine.An XIII - Nr. 75 - 2011

Trebuia deci să-mi fac martori cum căsingur intrase’n belea, cu bună ştiinţă!De aceea nici nu i-am dat o urzică, l-am lăsat să coboare de pe mal să şi-oia singur. A venit, i-am arătat-o, arupt-o simţind înţepătură la degete, i-am explicat că degetele vor fi amorţitepentru o perioadă de timp, dar efectulnu persistă, ca la iedera rea. I-am spusapoi că, pentru efect maxim, trebuiesă se bată bine cu urzica peste mâini,dar a râs, zicându-mi “Thank you, butI’ll pass!” – mulţumesc, mi-e deajuns,alt’dată. Au plecat dup’aia care’ncotrole era jogging-ul, şi-am rămas cu nevastă-mea:“Parcă eşti o ţaţă la gard!Vooo…rbeşti de parc’ai şi şti desprece-i vorba!” “Păi şi ştiu!” zisei eumândru de colo. “Hai, taci şi-adună casă mergem odată acasă, n-am să stautoată ziua aici în baltă, să mă mănânceşerpii şi guzganii ăia graşi!”Ştiam,într-adevăr, şi ştiam bine de tot…first-hand, cum zice americanul…...În dimineaţa aceea era soarele suscând m-am sculat. M-am întins una,gemând subţirel cam cum face câinele-nlanţ când se trezeşte din amorţeală,am dat o raită pe după casă, maiîntâi pentru necesităţi naturale presante,dar mai ales ca să văd care-i situaţia– dacă era cineva pe-acasă.Bucurie mare: nu era! Doar Nucabehăi uşor de sub nucul umbros de laspatele casei, văzându-mă: m-aşteptarăbdătoare şi bucuroasă, ca să plecămîn aventura zilei! Nuca era singurulmiel – o mieluţă albă frumoasă, şi rotunjoară,de-aia-i şi ziceam Nuca –singura rămasă de la vreo două sau treioi pe care le cumpărase tata ca să-miumple timpul, să nu mai umblu huşmargineatoată ziua. Se dovediserăînsă pline de gălbează, şi-a trebuit săle sacrifice. Rămasă singură pe lume,Nuca mă adoptase, şi se ţinea scai demine, oriunde mă duceam, înflorindparcă, pentru c-avea la dispoziţiepăşunile cele mai alese… M -am suit repede-n părul boieresc dinfaţa casei, am luat un sân de pere –micul dejun – am strigat “Hai Nuca!”şi-am ieşit pe poarta din spate cumieluţa după mine, repede, de teamăsă nu vină cineva să m-apuce peacasă.De-acum mai veneam tocmaiseara, frânt de oboseală, flămând ca unlup, pentru ajustările morale de rigoare:bătaie mai întâi (“unde-ai fosttoată ziua? chiar nu te gândeşti lanimic, nu mai ai casă?” şcl), mâncareapoi, pe care-o suflam cât ai zice peşte,şi la urmă chinul propriu-zis (“du-te şiscoate-ţi apă din bazin şi spală-te celpuţin pe picioare, trăistarule şi coropcarule,nu te sui aşa-n pat!”). Că veneammurdar de nămol şi balegă devacă-ntre degetele de la picioare şi peglezne, până pe la genunchi, colectatede prin pâraiele pe care le exploram,cu Nuca după mine. Casa noastrăera a treia cum veneai în sat dinsprepădure, care era aproape de tot, dincolode curăturile gospodarilor, ce sentindeauîntre pădure şi sat. Am luat-oaşadar spre pădure, pe drumul dintrecurături, în pas vioi, numa-n chiloţi şimaiou, încins bine c-un bârneţ să nucadă perele din sân, eu luându-mi dinmers – să nu pierd timpul – miculdejun, Nuca apucând o gură de iarbăde ici, una de colo, şi zburdândbucuroasă după mine când mădepărtam semnificativ.Am ajuns aproape de margineapădurii unde, de-o bună bucată devreme, merele roşii sănătoase şiproaspete din curătură de la moş IonLăchioiu începuseră să-mi facă cuochiul, şi-un gând de aventură-miîncolţi din nou, ca-n fiecare zi: ce-arfi dacă?!… Dar am părăsit repedeideea, zicându-mi că nu-i frumos, cămai bine să-mi văd de treabă, cădacă mă vedea cineva şi auzea tataera vai de pielea mea, şi alte socotelicuminţi ca acelea, care rar aveaudarul de a mă linişti, mai ales dacăeram pornit... E mai bine, îmi zic, săvăd cine mai e pe imaş cu oile,poate-ncingem vreo poarcă sau oţurcă ceva, pentru trecere de vreme,să-mi iau mintea de la mere. Neparteamea: nimeni nu era pe imaş!Alerg eu încolo şi-ncoace, cu Nucadupă mine, acoperind o bunăporţiune de imaş, dar pace să găsescpe cineva, parcă toţi intraseră-npământ. Aşa că mă’ntorc iar pelângă curătura lu’ moş Ion Lăchioiu,AMINTIRIîmpletindu-mi picioarele şi bătândumăpeste ceafă şi frunte cu palma, casă alung musca ce-ncepuse de-acumsă-nţepe, şi admirând de departe ceicâţiva meri frumoşi de la margineapăduricii din care gospodarul tăiaprimăvara araci ca să-şi ridice peteculde vie pe care-l avea ceva mai lavale, către sat.Mă surprind de-odată chibzuindatacul, lângă gardul dinspre pădure alcurăturii care, fiind altfel bine clăditşi sprijinit cu mărăcini şi spini de salcâmboieresc pe toată lăţimea ei, sesubţia semnificativ pe porţiuneapăduricii ce nu se întindea cât eracurătura de lată, ci ocupa numai uncolţ către râpa dinspre imaş, carevenea din pădure şi-şi continua de-alungul curăturii drumul către sat. Bagseamă că moş Ion gândea invazia peporţiunea păduricii ca foarte puţinprobabilă, şi-o lăsase mai moale cugardul pe-acolo. Aveam să constatînsă curând că socoteala asta nu eratocmai corectă... Caut un loc propicede intrat, îi fac semn Nucăi să m-aştepte, că era din cale-afară deînţelegătoare, pricepea ce am de făcutcomportându-se în consecinţă, mă insinuezca şarpele prin gardul subţireîn pădurice, şi apoi pâş-pâş, până submerii de la margine. Pândesc ovreme, aventurier precaut, ca să văddacă totuşi mişcă ceva, şi văzând cănu-i nici un suflet pe-aproape, măcaţăr cu agilitate de maimuţă-n celmai atrăgător dintre meri, şi-ncep săcar pe-alese la mere-n sân, în timp cemâncam dintr-unul dintre ele… ca sănu pierd timpul. Eram încă ocupat săle aleg pe cele mai frumoase, cândaud de sub măr pe moş Ion Lăchioutunând furios:– Ce caţi tu acolo-n măr, măidrace?Am înlemnit, dar am avutprezenţa de spirit să nu las creangamărului din mână ca să cad jos dinsperietură, cum văzusem cu ochiimei că se întâmplă îndeobşte în asemeneacazuri. Cum dracu’… deunde apăruse moşneagul aşadeodată? La multă vreme dupăaceea m-am prins de unde: îşi făcuseAn XIII - Nr. 75 - 2011 33

AMINTIRIculcuş chiar în pădurice, pe malulrâpei, iar eu pace să mă-ngrijesc depădurice-n cercetarea mea! Dac’aş fiavut prezenţă de spirit… Dar… eraprea târziu acum să stau să mă certpentru neglijenţă! Trebuia să mădescurc din situaţia în care măgăseam, şi încă repede, cămoşu’ncepuse s-arunce cu bulgăritari şi cu bolovani, şi putea să mălovească şi să cad balegă din măr,vorba aia. Primul lucru de făcut erasă ajung pe pământ, la o depărtaresuficientă pentru ca moşneagul să num-ajungă cu băţul, şi asta se arăta afi foarte problematic: băgai deseamă că el se sprijinea-ntr-un toiaglung, cam ca al patriarhului Avramsau Isac păzindu-şi turmele-n ţaraCanaanului! Spre pădurice nu puteamfugi, că pe-acolo s-aţineamoşneagul, şi m-ar fi ajuns repedecu toiagul. Îmi trebuia loc, şi timp,să-l devansez! Prin lucerna care sentindeala vale de meri nu puteam sămă duc – era loc descoperit, şi m-arfi putut vedea alţi oameni, şi-atâtmai trebuia: s-audă tata de ispravă!Totul era să fug către gardul dinsprepădure şi să caut o ieşire pestemărăcini, dar abia acum băgai deseamă că de la meri până la gard,cam pe lăţimea păduricii, mărginindpetecul de lucernă care n-ajungeapână-n gard, şi-ntinzându-se cât eracurătura de lată – cam vreo sutăbună de metri – era un lan de urzicipână la brâu de înalte, iar eu eramdesculţ, numai în chiloţi şi maieu…– Dă-te jos spânzuratule, c’acuş’mă sui după tine! insistă moş Ion,aruncând cam neconvingător cu bolovani,că n-avea cine ştie ce putere,să fi fost de cel puţin de optzeci deani p-atunci. Când i-am auzitintenţia, m-am bucurat de fapt: dacăse suia-n pom, pân’să mă ajungă cutoiagul, pân’nu’ş’ce, puteam să sarjos şi să fug liniştit. Dar… era multmai uşor de zis decât de făcut! Nu seputea căţăra; după scară nu puteapleca – m-ar fi scăpat sigur – iarsituaţia tindea să se lungească spredezavantajul meu: se putea, cum zic,să mă vadă cineva, şi să afle tata! Aşa34c-a trebuit să iau decizia să sar în urziciorice-ar fi, socotind eu că n-amsă sufăr prea mult, dar mai ales că n-o să vină el după mine acolo, şi-amsă pot s-ajung liniştit fie la păduricefie la gard, ba chiar şi să-l sar cumva.Zis şi făcut! Pândesc un momentcând moşneagul, căutându-şibulgării şi bolovanii pe jos, era cevamai departe, mă dau repede spre poalelemărului, şi sar jos îndreptândumă-nsalturi mari prin urzici, ca săevit cât mai mult înţepăturile, cătregard. Proastă socoteală, din douăpuncte de vedere: mai întâi moşul nuera chiar lipsit de agilitate, cum lăsasă se bănuiască atunci când aruncacu bolovani. În al doilea rând, nu s-asfiit de loc să intre-n urzici: purtaopinci de porc şi iţari groşi de pănurăfăcută-n casă, la război, iar de urzicica atare nu-i păsa – bag seamă că leţinea pentru porc.Am simţit asta imediat ce m-a croitpe spinare cu toiagul, că nu mă uitamdeloc în urmă când săltam degajatprin urzici, fiind eu sigur de socotealăcorectă. A trebuit să iuţesc pasul, bârneţuls-a slăbit, maieul a ieşit din chiloţi,merele s-au împrăştiatcare-ncotro prin urzici. Nici vorbă săam timp să sar gardul. Altă şansă n-aveam decât să mă ţin la distanţă demoşneag, care nu mă slăbea de loc,până când el obosea bine, ca să amtimp apoi să fug. Aşa c-am uitat momentancă-s prin urzici, că-s desculţşi-n chiloţi, nu mai simţeam nimicdecât toiagul ocazional al moşului pespinare. Şi-am fugit în lung şi-n lat cuel după mine, pân-am dat lanul de urzici…palancă la pământ, cum zice-opoveste clasică despre o altă plantă cuaplicaţii tehnice şi medicinale – cânepa!Dar s-a-ndurat Sfântul, că totfugind cu disperare prin urzici, fără sămă uit înapoi – că-mi era degrabă! –băgai de seamă la un moment dat căfugeam de unul singur: moşneagul sepusese jos gata să-şi dea sufletul. Şiamluat-o fuga spre pădurice, şi deacolola gaura prin care intrasem,unde m’aştepta Nuca, uitându-se curioasă,parcă-nţelegând încercareagrea prin care trecusem!Şi-am luat-o apoi pe râpă-n sus,spre pădure, la adăpost, cu Nuca dupămine. Şi-am stat la umbra faguluigros de deasupra izvorului din pârâusă-mi revin, şi-atunci am simţit că măsăgetează-n picioare, care pân-atuncifuseseră amorţite până peste genunchi.Şi când m-am uitat, erau caracul fiert, cu umflături cât sarmaua,şi mă ustura la inimă, de parcă mă bătusecu vâna de bou, nu alta – mă trecuserătoate! – Dar am avut putereasă rezist, să nu mă scarpin, preţ devreun sfert de ceas, după care durereas-a atenuat, însă mâncărimea continua.Şi nu m-am scărpinat nicicum,că ştiam, dintr-o ştiinţă a imaşului şiapădurii, cât de periculos este să cedezitentaţiei şi să te scarpini – se facrăni peste tot şi se şi infectează rău,nu-i de loc plăcut. M-am luat cu spălatulcu apă rece, al meu personal şialchiloţilor, pe care i-am pus apoi lasoare să se usuce, suferind cumplitmâncărimea, în timp ce Nuca păştea,voioasă că mă ştia lângă ea, latiţagrasă de la umbra tufei de fag.Nuca s-a săturat bute, mâncărimeam-a mai lăsat, şi-am pornit apoispre casă cam pe la vremea prânzuluimare, fiind eu foarte cuminte în ziuaaia, spre marea mirare a mamei –Dumnezeu s-o ierte! – care se gândeasă-mi descânte cu tăciune, stinscu apă de izvor în ulcică de lut, căpoate-am fost deocheat, Doamne fereşte!Seara m-am spălat pe picioarelecare încă vibrau ca struna, într-ocontinuă amorţire, disciplinat foarte,sub privirile consternate ale părinţilor,şi m-am culcat devreme, că dacădormeam nu mă scula ca să mă bată– şi-aveam o şansă de-a scăpa cu faţacurată. Dar a trecut moş Ion Lăchioiupe la noi, şi s-a lămurit misterul dedeochiului,iar a doua zi, nici vorbă,mi-am luat tot dreptul cuvenit.Şi-aşa am învăţat eu puterea curativăa urzicilor, că de-atunci n-amavut dureri reumatice în picioare, şiamfost capabil să-i învăţ şi pe alţii,de peste mări, ţări şi timpuri, sub privirilenu tocmai aprobatoare ale soţiei,de binefacerile urzicii ca plantămedicinală şi comestibilă...An XIII - Nr. 75 - 2011

ISTORIE LITERARĂDin capodoperele romanului românescI. Liderul, gloata șinaratorul în “Răscoala”de Liviu RebreanuGrigore CODRESCURebreanu, „creatorul romanului românesc modern”,cum a intrat în conştiinţa <strong>literar</strong>ă, proiectase o trilogie pe„problema pământului”: un roman pentru Transilvania,unul pentru Vechiul Regat şi altul pentru Basarabia. Leascris pe primele două. În eposurile ţărăneşti (Raymont,Steibeck, Caldwell) există o „elementaritate dominată desimboluri simple şi fundamentale: erosul, sângele, pământul”;la fel şi în creaţia scriitorului român.În Răscoala, resorturile sociale sunt determinante.Dealtfel, în proza românească (Sadoveanu, Preda, Buzura,Ivasiuc) se regăsesc ipostaze ale raportului dintreindivid şi colectivitatea socială, sub forma unor „structuriale participării”, sau „structuri ale integrării”.Schema epică în Răscoala este colectivitatea socialăîn mişcare implacabilă, într-un moment al conştiinţeide sine, integrându-şi ca un tăvălug individualităţile.Compoziţional, printr-o rafinată tehnică contrapunctic-cinematografică,romanul are în structura sa maimulte episoade epico-dramatice-cheie care, prin acelindescriptibil dar al marii arte, conţin în sine, precumpăstrează scoica vuietul mării şi o celulă taina unui întregorganism, virtualităţile romanului întreg. Decupânddin roman o asemenea scenă, unitară ca text, cuun anume grad de autonomie, dar coerentă cu întreguloperei, vor putea fi detectate în ea elementele constitutiveale unui fenomen macro-social. Să amintim căanaliza lui N. Manolescu, ajunsă la acest punct, noteazăantologic o memorabilă imagine critică: „Răscoalaeste o orgă imensă, suflând prin mii de guri,topind amănuntele cele mai realiste într-o pastă epicădensă, compactă şi tăind din realitate tablouri puternice,greu de uitat.” (Istoria critică..., p. 608).Este scena confruntării moşierului Miron Iuga, laconacul său, cu ţăranii din Amara, scenă din capitolul„Sângele”, din partea a doua a romanului, intitulată„Focurile”. Nimic nu se schimbase pentru bătrânulboier. Prima intervenţie a lui Trifon Guju sună strident,ca o notă falsă într-o orchestră, masa de ţărani fiind încătimorată, stăpânită de vechile reflexe. Prima reacţie alui Miron Iuga, după ce le ascultă „păsul”, contrasteazăcu starea sa de nervozitate; e şocul şi scurta dezorientarea bătrânului conservator în faţa unui fapt de neînţelespentru el. Dialogul său cu Guju peste capeteleoamenilor e ca un schimb de plesnituri de bici, dupăcare replicile anonime din mulţime, diferenţiate ca ton,exprimă eterogenitatea din atitudinea răsculaţilor. Ritmuleste accelerat, tensionat, având tonul reprezentăriiunui fapt implacabil ca dezlănţuirea naturii.E suficientca boierul să iasă în cerdac şi viermuiala de glasuri „sestinge subit”. În spatele clipei stau multe secole de subordonare.Stăpânul intimidează. La întrebarea „desus” a boierului, un răspuns vag al câtorva voci anonime:„De, cucoane!...” Siguranţa boierului a revenit,e sigur că puterea sa asupra lor e întreagă: îi „probozeşte”pentru straturile şi rondurile de flori, le reproşeazăcă umblă „cu revoluţia”, apoi se înfurie din ce înce mai tare. Până aici, mişcarea psihologică a moşieruluia fost rapid-ascendentă, dar ea se opreşte brusc lareplica din mulţime: - Da’ ce, noi am venit să ne probozeştimatale ori să te probozim noi pe mata?”Esteefectul unei măciuci în frunte, dar şi o străfulgerare aunei posibile aprecieri lucide, a cărei şansă o rateazăbătrânul boier, pentru că altfel n-ar mai fi el însuşi. Ase observa însă că exact în clipa de cumpănă pentruboier, care se consideră deodată „intrat în masa de ţărani,care până-acum era doar sute de capete”, „câtevaglasuri nesigure”, o figură capătă contur şi nume; eparcă întruchiparea grozavă a conştiinţei de sine a ţăranilor,care nu mai sunt cu boierul „între noi”. A apărutliderul care e, în totul, o sfidare a unei ordini preexistente:„Atunciieşi în faţă obraznic, cu căciula pe ceafă,Trifon Guju:-Cucoane, s-au dus vremurile alea... Matan-ai auzit porunca lui Vodă, ori nu vrei s-o asculţi?”Demn de remarcat e că liderul oficial, primarul Pravilă,stă „umil şi plecat” în mulţime. El îşi pierduse rolulde demult, deoarece nu mai exista nicio legătură întreel şi mulţime. Dar imaginea diagramă a liniilor de forţăale întruntării se complică. Dojana pe ton părintesc a bo-An XIII - Nr. 75 - 2011 35

ISTORIE LITERARĂGrigore Codrescuierului are un oarecare efect, puterea sa înregistrează niveleascendente, în timp ce mişcarea psihologică a mulţimiie în vizibil regres: „gloata amuţea”, „oameniiclătinau din cap”, „murmurau scuze monosilabice” etc.Însă colectivitatea avea acum un lider care „îşi leagănădeodată trupul, parcă şi-ar fi strâns mijlocul cu o curea,şi izbucni cu clas sporit: - Ia stai, cucoane, că noi nu neamsculat de florile mărului...”Este clipa încordării supreme, aceea a reconfirmăriitacite a calităţii de lider a lui Trifon Guju de către mulţime,calitate pe care n-o avusese nimeni dintre ţărani şi,profitând de puterea sa nemărginită, o uzurpase boierul.Conflictul devine ireductibil, fiecare dintre inamici36fiind conştient de condiţia sa.Episodul la care ne referim demonstrează strălucitintuiţia genială a lui Rebreanu de psiholog al stărilor demulţime. Din acest ultim punct de vedere, dinamica subtilăa scenei comentate poate fi văzută ca o modificaretot mai accentuată (cu unele reveniri) a imaginii luiMiron Iuga în ochii ţăranilor: mişcarea este de la stadiulprimar al identităţii totale existentă între: a)imagineaboierului în proprii săi ochi şi b)imaginea boierului înconştiinţa ţăranilor, până la stadiul final al episodului,acela al răsturnării raportului între cele două imagini, aldivorţului deplin dintre ele.La început: „Apariţia bătrânului Miron Iuga în cerdacstinse subit toate glasurile. Câteva căciuli şi pălării seridicară instinctiv.”La final: „În aceeaşi clipă, mişcarea mulţimii se învolbură.Deasupra lui Trifon se aplecaseră câţiva să-lsprijine. Oamenii se învârteau val-vârtej, într-o înnebuniresubită. Pe când rostea Toader Strîmbu întrebarea,un băţ de rădăcină cu măciuca cât un pumn de copil seînălţă în aer lângă Miron Iuga. Măciuca îl lovi în cap cuatâta sete, că se auzi împrejur un pârâit. Căciuliţa boieruluise turtise în creştet.” Divorţul dintre imaginea boieruluiîn proprii săi ochi şi aceea din conştiinţa ţăraniloreste, acum, deplin.Sunt expresive paralelismele destructură şi succesiunea dintre textul analizat şi romanulca întreg, relevându-se starea ţărănimii şi descrierea eiprin tehnica acumulării, creşterea tensiunii şi izbucnirea.Astfel, acumularea este lentă, căci răbdarea ţăranuluieste aproape fără margini. Cosma Buruiană inventeazăun furt, şi mai mulţi săteni vor fi bătuţi. Lui Ignat Cerceli se confiscă porcul. Nadina refuză să vândă obşteimoşia Babaroaga. Învăţătorul Dragoş îi învaţă pe ţăraniidin Amara cum să-şi facă jalba. Şi în această atmosferăoamenii privesc fascinaţi focurile răscoalei ce se zărescîn depărtări. Spiritele sunt aţâţate, căci se zvoneşte de oporuncă a lui Vodă transmisă prin nişte călăreţi pe caialbi – proiecţia în fabulos a setei aprige a ţăranilor de aîmpărţi pământul boieresc. Furtuna socială va izbucniapocaliptic, strivindu-i pe Miron Iuga, pe Nadina şi pealţii într-un adevărat ciclu al focului („Scânteia”, „Flăcări”,„Focul”), după care se înstăpâneşte ciclul morţiişi al liniştii: „Sângele”, „Petre Petre”, „Apusul”. Similitudinileîntre parte şi întreg se pot uşor observa. Episodulrepresiunii este, de asemenea, emblematic:nesiguranţă-acumulare-izbucnire-violenţă şi moarte.Dar dincolo de elocvenţa socială a romanelor lui Rebreanu,cum a observat primul G. Călinescu, există înele, chiar în „Răscoala” – cel mai subliniat social – unfel de supra-text centrat pe perspectiva epopeică a romancierului.Iată finalul: „Glasurile se amestecau, seconfundau, se pierdeau necontenit în zgomotul din ceîn ce mai mare al lumii.”...Inevitabil, îţi năvălesc în minte exploziile socialedin anii trecuţi; sociologii ar avea ce învăţa.An XIII - Nr. 75 - 2011

ATITUDINI“Scrietorulromân”Nicolae ILIESCUMă întrebaţi de ce se luară laharţă scrietorii după anii ’90 ? Păi,în general, de neamuri proaste. Dece s-au contestatără cele două juriide nominalizare şi de decernare apremiilor Uniunii Scriitorilor ? Dinaceleaşi motive, de parcă nu puteautranşa cestiunea într-o simplă şedinţăde consiliu ! Din interese meschineşi contrarii, prejudecăţi, vagi amiciţii,arondări editoriale. Îmi spunea unamic, psihiatru de profesie şi hâtrude meserie, cum că după anul depomină 1990 cazurile de paranoiaau crescut cu patru sute la sută –400 % - , mult mai mult faţă deproducţia de schizofrenici pe cap delocuitor ! Suntem un neam talentat,dar şi plin de el, de sine, înde sine !Şi care vrea să pară mai mult decâteste. Ne pricepem la toate, de la vlădicăşi până la ultimul parchetar,care îţi dă indicaţii în orice domeniu! Şi nu recunoaştem greşalele noastre.Nu vedeţi cum politrucii de cafinede se rostogolesc găunos pe micileecrane, au soluţii la toate cele ? Nuvedeţi cum toţi intelectualii nu acceptăcontraziceri, nu băgaţi de seamă cumtoţi actorii şi analiştii nu spun decâtmonologuri cu faţa la perete ? Nuvedeţi cum toţi meseriaşii şi salahorii,cum se întorc de pe unde robotescîn condiţii mai mult sau mai puţinumilitoare, direct în gipane, adicămaşini 4 ori 4, se aburcă ?S-o luăm încet. Se zice că în Românicaacţionează organizat aproapetrei mii de scriitori adunaţi în celebraToamnă bacoviană 2011: C-tin Trandafir, C.I. Uşurelu, Teodor Codreanu, Viorel Dinescustructură numită Uniunea Scriitorilor.Că este o structură de tip staliniststahanovistnu încape îndoială, bachiar un fel de ceape, după cumzicea Dinescu, deşi nu prea aveadreptul, căci l-a condus şi a profitatdestul. Şi înainte, şi după anul graţios1990. Că toţi aceşti literatori evolueazăla diverse categorii estetice,iarăşi e de domeniul evidenţei. Dar,vorba bătrânului G. Călinescu, pentrua scoate de-un Bach e nevoie decinşpe, şaişpe generaţii de cântăreţişi de instrumentişti semiafoni şi anonimi.Aşa că nu e nici o nenorocirecă sunt atâţia ! Başca, Vlaşca şi Deliormanulcei neînregistraţi şi neînregimentaţi,iarăşi câteva mii ! Maigrav este că de mare valoare nu suntprea mulţi, vreo trei, patru. Şi aceastăvaloare, contrar spusei lui Corneille,aşteaptă la coadă numărătoarea anilor.Acum, fie vorba între noi, în viaţăîn afară de D.R.Popescu, Breban şiBuzura ( nea Fănuş tocmai ce plecăîn altă lume, Sorescu mai demult iarValeriu Cristea tot cam pe atunci,Valeriu Cristea fiind un foarte bunşi onest scriitor-cititor, unul dintrepuţinii critici <strong>literar</strong>i care chiar citeaucărţile despre care scriau ! ) ar maifi, poate, Bălăiţă şi Ţoiu. Oricum,An XIII - Nr. 75 - 2011 37

ATITUDINIaşa după cum mă învăţa moş Croh,bunul meu profesor, e mai bine să-inumeşti pe toţi importanţi, nu mari,cu formula celebră de clasa a cincea,„marele scriitor Brătescu-Voineşti...”.Şi pe vremea aia, trăiau şi Preda şiEugen Barbu şi Nichita Stănescu !În linii generale, istoria literaturiinoastre porneşte după realizarea unităţiide neam şi este strâns legată deafirmarea naţiunii. Cam ca la italieni,intelectualul român făcea o politicăde tip cultural, participa la construcţianaţională şi avea un rol normativ şideseori conducător. Fie că făcea opolitică directă, ca Titu Maiorescuori Gherea, fie că ducea o luptă indirectă,ca Eminescu, Creangă, Caragiale,el era prezent în dezbaterilede mare interes, acţiona continuu şitenace. De protestat, nu prea protestadecât în scris şi nu se organiza decâtrareori, nu făcea şcoală, acţiona camindividual. Chiar lumea universitară,destul de tânără şi de şubredă, s-aconsiderat mereu cu un cap deasuprascriitorilor şi publiciştilor, deşi seautovalida şi se supraaprecia. Celmai important intelectual de secolnouăsprezece tot Eminescu rămâne,şi el i-a îndemnat pe Creangă şi peSlavici să scrie, el l-a apreciat peCaragiale, nicidecum Maiorescu. Fireştecă Maiorescu are meritele lui,dar el codifică după estetica nemţeascăo literatură incipientă şi periferică.Cel mai serios intelectual desecol XX, G. Călinescu, aranjeazăcorect, scrie admirabil, dar nu faceşcoală, cei doi, trei discipoli fiindfoşti asistenţi. La categoria intelectualidinspre partea ştiinţifică, experţi sausavanţi or fi existat, dar nu s-au preamanifestat public.Aici mai trebuie deschisă o parantezăsimplă, e de observat că îngeneral literatura română a primitfoarte des influenţe diferite. Un buncap teoretic şi un poet remarcabil,Barbu Fundoianu, spunea prin 1920că literatura română este un fel desucursală a celei franceze şi o comparacu cea helvetă, scrisă chiar înaceeaşi limbă, dar făcea diferenţaîntre Rousseau şi Helene Vacaresco! Mai mult, spunea că de două oriam însemnat ceva, când influenţafranceză a fost înlocuită de cea germană,în două cazuri, normal, Eminescuşi... Filimon ! Sigur, aici cântărescEscursiunile în Germania Meridională,dimpreună cu nuvelelerespective, dar şi predilecţia pentruînsemnarea realului şi pentru fiziologiileclasice, literatura panoramicăîn concepţia lui Walter Benjamin.Dincolo de toate aistea, trebuiespus că aşa-numita înţelegere şi sudurăa compartimentelor scriitoriceştide dinainte de 1990 este o idée preconcepută.Nici atunci nu existaunire decât pe mici interese de grupşi cu atât mai puţin preţuire. Ceimari, cei care se simţeau astfel fiindcăsocial erau avantajaţi, conduceau reviste,aveau catedre sau măcar rubricipe ici, pe colo, acţionau ca niştevătafi, se anturau de slugi, scriauunii despre alţii, te mângâiau pe capşi aveau grijă să nu le ieşi din cuvânt.Factorul politic apărut după revoluţiea mascat marile contradicţii dincadrul breslei. E foarte puţin probabilca un astfel de ingredient să rupădefinitiv legături prieteneşti de decenii,asta presupune că respectivelelegături erau false. Şi mie mi s-a întâmplatsă fiu apostrofat, ori de câteori m-am declarat de stânga, dreptcominternist, internaţionalist proletar,jidănit sau jidan de-a dreptul. Nusunt nimic din toate astea, mă declaradeptul unei stângi de secol XIX,uşor tradiţionalistă, sunt sionist creştin,căci cred că evreii trebuie săaibă căminul lor, iar pe ceilalţi, ceiToamnă bacoviană 201138An XIII - Nr. 75 - 2011

Toamnă bacoviană 2011de acasă, cu care sunt sau nu suntprieten îi consider egalii mei, vorbitoride şi truditori pe ogorul Limbii Române.De exemplu, despre Crohul,ce s-a comportant cu noi ca o cloşcă,îndrumându-ne şi povăţuindu-ne deaproape, am aflat că se numeşteCahn Moise în clipa când mi-a datrecomandarea pentru intrarea în partid,PCR adică, în anul al treilea, în1978, că aveam medii peste opt şieram secretarul cenaclului “Junimea”al facultăţii noastre, de Limba şi LiteraturaRomână, aşa se chema peatunci, acum îi zice de Litere, dacămai există, fiindcă sunt tot felul derelaţii internaţionale şi ştiinţele comunicării,vezi bine !Intervine apoi dorinţa de avea şide a fi mai mult decât altul. Am înmemorie, printre multe altele, douăimagini oribile de la Uniunea Scriitorilor.Prima, din seara de 22 decembrie1990, când toţi cei adunaţiîn sala oglinzilor nu ştiau cum să-lumilească mai abitir pe D.R.Popescuşi se năpusteau pe funcţii şi liste, şia doua de pe la începutul lui ianuariecând, corector la “România <strong>literar</strong>ă”fiind, am fost trimis, de către RojicăRoger Câmpeanu, împreună cu CristiTeodorescu şi cred că şi cu AdaBittel şi cu Fane Agopian să ne alegempentru redacţie două, trei maşinide scris de la ajutoare. Aceeaşi hămesireşi năpustire vulturească amvăzut, chestie de care nu ne dezbărămATITUDINInici acum, la intrarea în mall-uri.Popor sărac şi oleacă primitivuţ, nuvă supăraţi !Dacă vă supăraţi, nu vă fie cubănat atunci când zic că scrietoriulromân este primitiv, îşi cultivă şi îşigestionează cu abilitate marfa în vedereaunor mici privilegii – o cartepe an, adică anul şi cârlanul, niscaivoiajuri plătite alături de consoartă,premii, croaziere şi simpozioane inutile- ştie lângă cine să se tragă înpoză şi e foarte atent alături de cinese aşează la masă. El tânjeşte defapt după mici comodităţi, nu vreasă schimbe macazele lumii, nu-şidoreşte glorie deşănţată mai presusde-o vilă şi de-o emisiune sau rubricăpermanentă de influenţă. Au fost şisunt şi de categoria asta, unii maiegali decât alţii, cu mari pretenţii şicu picior mare, dar le-a cam picatmucul, pardon de expresie, mai alesde când cu dezvăluirile de ultimăoră. Şi nu sunt toţi demascaţi, doaro parte, că oare de ce credeţi că s-audat ei cu Puterea actuală ori s-au ascunspe sub pulpana cnsas ? Şi aicio să vă surprind, dar sunt în răspărcu majoritatea celor care susţin cănu numai din pricina scriitorilor-turnătorinu ar merge bine treaba înRomânia, că alţii sunt adevăraţii torţionari.Păi, torţionarii cu asta se îndeletniceau,asta le era meseria şiştiu de la foşti deţinuţi politici căerau şi ei împărţiţi în oameni cumsecadeşi bestii. Chiar şi printre deţinuţiiaceştia erau destui “gamelari”,care pentru o farfurie de cir sau deurluială erau în stare s-o toarne şi pemama lor ! Dar scriitorii, literatoriierau călăuze şi faruri diriguitoare,aveau destulă influenţă, nu puteaumuta munţii, dar puteau face valuri.Ei se învârtoşau în contra lui Derepe,nu în contra lui nea Nicu. Vorba luinea Fane, bietul, “i-au dat o palmălui Ceauşescu pe obrazul lui D.R.Popescu !”, vorbind despre niştesemnatari de petiţii. Noi nu am avutsamizdat, nu am avut literatură desertar, nu am avut disidenţi adevăraţi,nu am avut mişcări de protest oricâtde fragile, am “rezistat prin cultură”! Ca şi acum, ne-am bălăcit în laşitateşi în mediocritatea unor onoruri locale.Nu vorbesc despre “generaţiaexpirată”, această generaţie chiar aînfăptuit ceva, vorbesc despre generaţianoastră, optzecistă ! Istoria neasărit, iar cine s-a dezvoltat a apucat-ode unul singur. Factorul coagulantşi poate cel mai lucid, MirceaNedelciu, a plecat prea devremedintre noi. Aşa a fost să fie, cine ştiece i s-ar mai fi descoperit cu multăamabilitate ! Câteva hămăieli amcitit. Deciu, cum ar zice cronicarul,cred că scriitorii s-au certat între eidin neputinţă, neputinţa de a-l ascultaşi pe celălalt, neputinţa scrierii uneicapodopere, neputinţa realizării profesionaleşi altfel decât pe căile jurnalismului.Şi această publicistică,pe lângă faptul că este ghidonată şidirijată, aşadar împărţită, macină lamoara ei toată bruma de talent. Dinpăcate, de mai bine de douăzeci deani nu se întâmplă nimic în culturaromână, deşi s-a tradus enorm peochi frumoşi şi fără rezultat, s-a investitîn paranghelii şi masluri decămin cultural, până şi moda filmuluide cineclub, cu scene optzeciste depe vremea lui nea Nicu, şi-a trăittraiul, şi-a mâncat mălaiul. Băieţiiăia de pe afară şi-au scos banii cucâte un premiu de binefacere, gata !Tot ceea ce se face acum la noi estede împrumut, fără idée, fără haz,fără miză, fără talent. Deh...An XIII - Nr. 75 - 2011 39

ATITUDINILili GOIALABIRINTURI ȘI OGLINZIÎntr-un eseu superb care circulă pe internet la paginaScriitori vrânceni contemporani, “Semnificaţia metafizicăa florii în creaţia eminesciană”, autorul acestuia,profesorul Florinel Agafiţei, face următoarea afirmaţie:“La Eminescu metafora cea mai clară, care exprimălumea relativă ca simbol al Absolutului, este floarea...”Cu siguranţă, semnificaţia absolutului pe care o dăeseistul se referă la înţelesul de perfect, desăvârşit, independentde orice relaţii. Aşadar, floarea are un înţelesascuns, care poate fi înţeles numai de iniţiaţi, ezoteric.Considerăm că o abordare teologică a acestui înţelesar fi necesară şi ar completa în chip fericit argumentaţiafăcută de eminentul profesor Florinel Agafiţei. Ar fi oeroare să credem că Eminescu a fost lipsit de sentimentulreligios al naturii vii. Tocmai acest sentiment face capoezia lui Eminescu să nu fie goală, seacă şi să aibă unplin al lumii, o abundenţă care să palpite. Recitind Sarape deal, este greu să rezişti la farmecul văii în fum şipână la urmă, poţi să înţelegi că o parte din existenţa tanecunoscută rămâne captivă în labirintul văii din poezialui Eminescu. Opulenţa naturii vegetale este atât deostentativă încât re-crează un ţinut edenic, acaparator,care se manifestă liber. Suntem de fapt victimele unorporniri mitologice sedimentate în poezia populară decare Eminescu s-a lăsat sedus. De aceea sunt de părerecă în Sara pe deal nu trebuie cercetat un conţinut filozofic,ci, mai degrabă natura primitivă, nealterată, căreiaomul nu i-a adus nicio atingere ori mistificare lexicală.Aşadar, această natură este singura care ar putea săsusţină calmul evident din tablourile poemului. Estelimpede că natura pe care o invocăm este asemanatoaregenezei, dar, de fapt, aceasta nu este geneza însăşi. Prinurmare, o putem imita, exersa la nesfârşit datorită faptuluică geneza nu este deloc o ficţiune.Natura, la Eminescu, este o taină care susţine misterulomenesc. Taina despre care vorbim nu trebuie căutată înEminescu, în om. Ea exprimă natura în sine, totul din carea erupt izvorul vieţii. Nu pretind că o asemenea înţelegeretrebuie impusă, dar, în mod analog, putem fi dezamăgiţi dematerialitatea misterului dacă nu înţelegem că floareanfloaredin sine şi că înflorirea ei nu este exterioară, nu sepetrece înafară. Într-un text publicat cu mai mult timp înurmă îmi exprimam ideea referitoare la geniul florilor detei din lirica eminesciană, descoperit de Eminescu în simţurilelui, ca o însuşire miraculoasă, pe care o avea dintotdeauna,cu mult înainte de naştere, prin graţia divinităţii.Exită un concept teologic formulat în chip magistral desfântul Augustin potrivit căruia nu există nimic în inteligenţaomenească, fără ca, anterior, să nu fi existat în simţuri.40Absolutul nu are o psihologieomenească şi, cu atât mai puţin, oapariţie romantică. Sentimentul floriide tei, de pildă, nu aparţine trăiriireale. Izvorul miresmei nu este unloc fizic. Floarea albastră nu are unconţinut teluric. Bazată pe inspiraţieşi inteligenţă, metafora (de oriceLili Goia fel) este singura capabilă să ne aratecaracterul inepuizabil, permanentviu, divin al misterului din care au erupt toate înţelesurile.Poate din această slăbiciune, sentimentală la urmaurmelor, tindem să credem că ceea ce există în fireaomului, există şi în firea plantelor.Înţelesul profund al mandalei care ia forma rozei stăîn capacitatea de contemplaţie privitoare la sinele rozei,spre exemplu. Iată cum semnificaţia plantei se găseşteîntr-un strat misterios, care nu este la vedere, dar în careavem o idee clară despre concepţia vie a rozei. Aceststrat reprezintă natura semnificativă a rozei şi tocmaidin acesta irumpe, ca un model iniţial, fiinţa miresmei.Într-o gravură din secolul al XV-lea Dante, în Paradisul,este purtat spre Dumnezeu în caliciul unei roze cereştica-ntr-o nacelă. Este o scenă grandioasă în care floareade trandafir, eliberată de semnificaţiile telurice, cu petalelemari dispuse protector, în cerc, pluteşte în cosmosulambiguu şi pare să-şi caute locul sublim al genezei.Spre deosebire de Eminescu, în poemele lui JohannWolfgang Goethe planta are o apariţie electrizantă, arelegături indestructibile în cosmosul din care a apărut,reprezintă plenitudinea creatoare a universului. Expansiuneaierbii în tot cosmosul creează un patrimoniu ereditarîn care omul ar regăsi continuu locul nepieritor al genezei.Prin urmare, să analizăm din acest punct de vederepoemul Metamorfoza plantelor în care amantul, sedusde farmecul unei zile de vară, îşi îndeamnă iubita să admiregrădina. Imaginaţi-vă un loc inundat de luminasoarelui în care natura vegetală, în ipostazele ei vivificatoare,realizează adevărate capodopere. Iată, pare săispună amantul iubitei, silind-o la reflecţie, poţi vedeaplanta care se preface în floare, apoi în fruct, priveşteo,prietenă, ca pe o sfântă enigmă, o imploră acesta.Deodată, oarecum descumpănitor în toiul unei astfel dezile plină de calm, este relevată forţa devastatoare acreaţiei originare, în versurile următoare: “simplă dormeaîn sămânţă puterea; sub coajă/ Tupilat odihnea,în sine închis, un model iniţial”.Modelul iniţial este lipsit de însuşiri, nu are inceput.Sfântul Ambrozie, convins că firea, în tot ceea ceAn XIII - Nr. 75 - 2011

ATITUDINIrodeşte “rămâne credincioasă sieşi”, întăreşte arhetipulgenezei potrivit căruia “întregul obârşiei se păstreazăîn sămânţe.”Elevaţia lăstarului suind în sus, emfatic, în onoareazilei, este chintesenţa naturii vegetale. Nimeni nu măpoate opri, pare să spună acesta. Este aceeaşi spirală princare forţa divinităţii nu va înceta niciodată să acţionezecu graţie asupra omului. În măreţia plantei este oprofundă înţelegere. Strălucirea ei senină, calmă,liniştitoare îi asigură o existenţă transcendentă. Plantanu s-a născut din supraabundenţa pământului, ci, maidegrabă, din entuziasmul divinităţii.*În noaptea de 24 decembrie 1988 un tren regional străbăteacâmpia îngheţată dintre Faurei si Brăila, desfăcândîntunericul în două părţi care în urmă, se uneau la loc. Întruncompartiment sordid, dintre acelea în care navetiştii seduceau la muncă în timpul săptămânii, cu muşamaua băncilormurdară ori tăiată cu lama, domnul Corneliu Fotea segândea la căldura odăii de la mansardă unde îl aştepta Caterina,cu masa pusă, cu fel de fel de frunzuliţe aşezate pemarginea farfuriilor după regulile unor superstiţii comune.Se gândea cum o să-i deschidă uşa în rochia ei galbenă fărămâneci, rîzând, divulgându-şi nepăsătoare seducătoarele eipromisiuni încă de la intrare. De-a lungul anilor, în virtuteaacestor promisiuni domnul Corneliu Fotea a scris câtevapovestiri pe care, din dorinţa de a le asigura postumitatea,le-a publicat într-un volum la o editură naţională, sub titlulNopţile fără Caterina. Prozele acelea în care îşi întemniţaseamintirile nu s-au născut doar din virtuozitatea lui artistică,ci şi dintr-o biografie complicată în care stă cheia literaturii,capabilă de experienţele misterioase ale iubirii.Trenul a oprit pentru câteva minute într-o haltă cu o singurălumină, apoi încet, târându-se, s-a pierdut în ascunzişurile nopţii.Domnul Corneliu Fotea privea pe geam, în întuneric, lăsându-seîn voia călătoriei. Câmpia îngheţată căzuse în trecutulsău îndepărtat. Nopţile refac partea necunoscută a existenţeinoastre, care s-a petrecut demult, în mitologie.Acestea erau gândurile domnului Corneliu Fotea cândîn compartimentul de tren au intrat doi copii cu o stea dinhârtie creponată, rugându-l să-i lase să-i cânte un colind decrăciun. După cum erau îmbrăcaţi, copiii păreau să se fiurcat din satele româneşti în care oprea trenul şi, între douăstaţii, să strângă câţiva bănuţi îngânându-le călătorilor colindepe care nu le ştiau niciodată în întregime. Atunci cânda ridicat privirea spre ei, trezit din meditaţie, pregătindu-sesă-i refuze, domnul Corneliu Fotea a rămas încremenit deuimire să vadă în mijlocul paiaţelor din hârtie colorată, pozalui Mihai Eminescu ornată cu busuioc uscat. Dorind să-ipună în dificultate, ori pur şi simplu la încercare, domnulCorneliu Fotea le-a promis copiilor o sută de lei dacă cinevadintre ei ştie cine-i în poza din mijlocul recuzitei. Aceştia s-au uitat îngrijoraţi unul la altul, înfricoşaţi de pierderea câştiguluipromis şi cu timiditate, ezitând îndelung, unul dintreei a murmurat înghiţindu-şi raspunsul:-Nu ştiu, domnule, dar tot un sfânt trebuie să fie !Aceea a fost o clipă magică, gata pentru apariţia luiMihai Eminescu. Se auzea mersul sacadat al trenului. Copiiistăteau nemişcaţi, în picioare, uitându-se unul la altul. Aveauhainele vechi. Nu ştiau ce să creadă. După ce şi-au primitbanii au fugit, de prcă s-ar fi temut ca domnul din faţa lorsă nu se răzgândească. Ceea ce nu aveau ei să afle nicicândeste că, din naivitatea lor simplă care semăna cu teama, oripoate din semnificaţia şi mai naivă a răspunsului, peste maimulţi ani de zile, domnul Corneliu Fotea avea să scrie unuldintre cele originale romane care îl aveau ca personaj centralpe poetul de la Ipoteşti, Adio, domnu’ Eminescu, pe careînsă, nu va mai apuca să-l vadă tiparit. Dealtfel, romanul nua fost tiparit niciodată. Uneori, din motive pe care nu le înţelegpe deplin, deschid varianta electronică a cărţii pe careCorneliu Fotea mi-a lăsat-o providenţial şi mă las străbătutde sufletul lui, la fel cum el s-a lăsat străbătut de sufletul luiMihai Eminescu. După cum mărturiseşte, a scris aceastăcarte ca să nu-şi piardă minţile. Astăzi, după moartea liniştităa lui Corneliu Fotea într-o garsonieră dintr-un cartier deceferişti din Focşani, mă gândesc la salutul lui etern pe carel-a adresat lui Mihai Eminescu, adio şi pe care, la rându-ne,îl vom repeta continuu, în acelaşi fel. Şi poate într-un trende noapte, la fel, să avem parte de aceeaşi clipă magică, gatapentru apariţia lui Mihai Eminescu.An XIII - Nr. 74 - 2011 41

ISTORIE LITERARĂIonel NECULANicolae Petrașcu- biograf al luiEminescuCercetătorii poetului ştiu că înprimăvara anului 1888, când Eminesculocuia la etajul al III-lea al clădiriiMercuş (Merkusch) din Piaţa TeatruluiNaţional, într-o cameră închiriată de laproprietarul Herman Weiberger, adeseaputea fi văzut urcând scările un tânărgalant, cu maniere îngrijite, occidentale,cu privirile scăldate într-o luminăcaldă, inteligentă. Uneori bătea la uşaproprietarului pentru a achita datoria deplată (chiria) locatarului de sus – cevamai înzdrăvenit după lunga perioadă deboleşniţă şi cobora la braţ cu poetul, pecare-l conducea la reprezentaţiile TeatruluiNaţional sau la restaurantulHugues, la câte-o cafea neagră şi bererece. Horoscoapele păreau să indice olimpezire a apelor, să renascăsperanţele înzdrăvenirii poetului şinădejdile revenirii lui la muncile scrisului.Optimismul celor apropiaţi deveniseaproape general, iar ziareleanunţau vestea însănătoşirii poetuluiprin litere mari şi sublinieri claxonate.Din nefericire, timpul n-a confirmataceste speranţe şi aşteptări, deşisemnătura poetului apăruse în Românialiberă şi pe frontispiciul noiipublicaţii Fântâna Blanduziei.Tânărul care se ţinea prin preajmalui Eminescu în acele zile devremelnică şi iluzorică însănătoşire, nuera altul decât criticul Nicolae Petraşcu,însărcinat de Maiorescu, dar poate şidintr-o iniţiativă personală să facă deveghe şi să administreze, cu discreţiacuvenită, viaţa privată a poetului şi săiasigure resursele băneşti necesaretrebuinţelor sale zilnice. Cum nu erauconvinşi de însănătoşirea reală a poetului,junimiştii şi prietenii lui Eminescul-au însărcinat pe NicolaePetraşcu cu atribuţii de curator, să-i steaprin apropiere şi să răspundă nevoiloruzuale resimţite de poet.Era mai tânăr decât poetul cu zeceani, dar se arăta zelos, capabil de multăînţelegere şi devoţiune. Se născuse laTecuci la 5 decembrie 1859 şi proveneadintr-o familie avenirică, va furniza ţăriitrei academicieni (poetul TheodorŞerbănescu, filosoful Ion Petrovici şipictorul Gheorghe Petraşcu) şi-a lucrat,o vreme în cadrul Ministerului de Externe.O perioadă scurtă (1885-1887) afost secretar al legaţiei române dinŢarigrad, dar acum, după revenirea înţară, frecventa boema bucureşteană şicenaclul maiorescian din strada Mercur.Publica în revista Convorbiri <strong>literar</strong>eşi o vreme chiar l-a înlocuit peNegruzzi la redacţia revistei junimiste.Nicolae Petraşcu a îmbogăţit memorialisticaromânească cu pagini savuroase,calde şi indicative pentru câteva repereale istoriei noastre <strong>literar</strong>e. Evocările luicircumscriu câteva pagini de luminăliliane şi conţin fapte de cultură petrecutesub ochii lui, efigiile unor oamenicunoscuţi de autor în carne şi oase şicu care viaţa l-a intersectat în cărările eiîntortochiate şi de multe ori astrigente.Prieten cu Alecsandri, Delavrancea,D.C.Ollănescu, Vlahuţă, Caragiale,Duiliu Zamfirescu, discipol şi mai apoiopozant al direcţiei maioresciene, decare se va desprinde îmbufnat şi zgomotosprin înfiinţarea revistei potrivniceLiteratura şi arta română cu<strong>salon</strong> <strong>literar</strong> după model junimist, va regrupadizidenţii convorbirişti, pe toţi ceiţinuţi în rezervă de revista lui Maiorescu.Nicolae Petraşcu s-a făcut cunoscut maicu seamă prin studiile sale monograficeconsacrate unor scriitori din vremea sa,cu care s-a aflat în perfecte relaţii deamiciţie. Mai cuprinzătoare sunt celeconsacrate lui Duiliu Zamfirescu,D.C.Ollănescu-Ascanio, Alecsandri,Anghel Dumitrescu, pictorului NicolaeGrigorescu, actorului Mtei Millo şi,fireşte, lui Mihai Eminescu.Nicolae Petraşcu l-a cunoscut pepoet în toamna anului 1880, când poetulera încă în plină vigoare fizică şipsihică. Era prim-redactor la Timpul şide curând începuse lucrul la poemulAn XIII - Nr. 74 - 2011 42

Luceafărul. Văzându-l ieşind dinredacţie, Petraşcu, animat de îndemnuriadmirative, începe o adevărată urmăriredetectivistă. Poetul trecu PodulMogoşoaiei, în faţa casei Oteteleşteanu, o luă prin Piaţa Teatrului Naţional,coborâ pe strada Câmpineanu şi intrăîntr-un birt din faţa Pasagiului rommân,unde se aşeză la o masă liberă,îşi scoase pălăria şi comandă cevachelnerului. Aşezat la o masă alăturată,criticul, pe atunci student la Facultaterade Drept, îl supune mai bine de o orăunei observaţii minuţioase, înregistrânttotul cu o sensibilitate de placăfotografică şi cu convingerea valorii istoricea întâlnirii. Tânărului iscoditornu-i scapă din vedere tendinţa de introvertirea poetului, de închidere în sine,chiar atunci când se afla în locuri aglomerate,tendinţă care, ştim din altesurse, se va accentua odată cu instalareabolii. Din când în când, spune memorialistul,aprindea o ţigare,aruncând privirile spre lăutarii dinfund, cari cântau şi intra cu gândul iarîn el însuşi.Demn de reţinut este şi pasajul încare criticul face descrierea înfăţişăriifizice a poetului, subliniind apăsat cănatura fusese darnică cu el şi înprivinţa aceasta. Eminescu se aflaatunci la puţină vreme după executareacelei de a doua fotografii, cea din 1878realizată în atelierul fotografuluibucureştean Franz Duschek în vedereîntocmirii medalionului colectiv al junimii,aşa încât relatarea lui N. Petraşcuconcordă perfect cu această imagine.De statură deasupra mijlociei, cu trupulbine legat, cu trăsăturile feţei regulate,părul negru, lucios şi cam lung,fruntea înaltă şi senină (reminiscenţăcaragialiană), de parcă se cobora dinlumea unui vis, ochii negri, umbriţi şiadânci, pe cari arareori ţi-i dădea să-ipriveşti, căci vorbea cu ei mault plecaţiîn jos, parcă de teamă de a nu părea căte observă – în clipa însă în care ţi-i treceape dinainte, surprindeai, în pâlpâitulunei lumini incandescente, ca unscăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul.Ca un adevărat zugrav de subţire,ochiul de portretist al criticului insistăasupra celorlalte detalii iconografice,neignorând, fireşte, corespondenţa lorpsihologică. Poetul avea nasul corect,mustaţa neagră, buzele armonioase,barba rasă, gâtul rotund rotund şi larg,pieliţa obrazului albă, mată şi palidă,aerul feţei pătruns de inspiraţie. Nu-igreu de observat că portretul lui N.Petraşcu, în liniile sale configurative,concordă perfect cu fotografia realizatăcu doi ani înainte şi cu descrierea luiŞtefanelli care, vizitându-l în 1878 laBucureşti, arăta că părul îl purta lung,pieptănat în sus şi mustaţa o muşca şiacuma după vechiul său obicei.Dar nota de distincţie în portretulîntocmit de N. Petraşcu este dată de fenomenologiazâmbetului eminesciansurprins în toate modulaţiile sale revelatoare.Dacă Ştefanelli se mulţumea săconstate lacunar că zâmbetul nu-i lipseaniciodată de pe buze, N. Petraşcu, maisubtil, îl descompune în toată gamamodulaţiilor sale componistice şi semnificaţionaslefiind întrebător, confirmativ,iertător, dispreţuitor, dureros,oglindindu-i oarecum mimica gândirii.Fireşte, ulterior, după această ochirefugitivă a poetului în birtul din faţa Pasagiuluiromân, criticul tecucean a avutposibilitatea să-l cunoască mai bine, sălsurprindă în mai multe situaţii şi ipostaze,astfel încât imaginile se vorsuprapune, cumula şi transfera în planulvalorizator al operei sale, cea maiminunată şi mai trainică moştenire <strong>literar</strong>ăa istoriei gândirii noastre.In iarna anului 1882-1883 îl reîntâlneştela o reuniune de la Maiorescu încare poetul n-a citit şi n-a vorbit nimic,iar în iunie 1884, aflându-se la Iaşi, laun congres studenţesc, împreună cu Al.Vlahuţă, îl vizitează la hotelul unde îlgăseşte dormind pe o canapea îngustăde muşama neagră, cu bustul gol. Erao zi caldă, bustul alb şi frumos, cu umeriilargi, cu muşchii bine dezvoltaţi,parcă al unui atlet. L-am privit puţin şipe urmă ne-am retras cu gândul de areveni mai târziu. Imaginea relatată dememorialistul tecucean rezultă dintr-oprivire indiscretă strecurată prin deschizăturadintre perdele, aminteşte de gestullui Eckermann care, dând la o partegiulgiul de pe trupul gol al lui Goethe,rămâne uimit de armonia acestuia laISTORIE LITERARĂcei 83 de ani. Plimbarea la Copou, înbirjă lipovenească, avându-l pe Eminescuîntre ei – uşor refăcut după primulşoc maladiv suferit cu un an înainte– n-are nimic revelator. Poetul simţeatot mai mult ferestrele simţirii închise.Completându-l pe N. Petraşcu, Vlahuţămai aminteşte de refuzul poetului lapropunerea sa de a-l însoţi la ţară – probabilla Dobrovăţ: la ce să mai porţiprin lume un om mort ! –ar fi răspunsEminescu detaşat de lumea exterioară.Nicolae Petraşcu va avea însă posibilitateasă-l cunoască mult mai bine în1888, când poetul, revenit în Bucureşti,îl vizita frecvent: atunci când îi apăreaîn prag, îl priveam cu un sentiment derespect şi de tristeţe, ca pe o ruină aunui accident neaşteptat, ca pe o bisericătrăsnită din pricina înălţimii ei. Zidurileerau în picioare, dar arsă , nu senumai oficia în ea. Părea, totuşi, refăcutşi anunţa proiecte <strong>literar</strong>e. Acasă la Maiorescuciteşte un act dintr-o piesă care– vai! – până la urmă s-a dovedit a nufi decât o traducere din lucrarea dramaticăa lui Emile Augier Le jouer flute.Poetul, cu mintea răvăşită, pierduse dincalităţile sale cele mai de preţ, scupulozitateaşi orgoliul originalităţii.Rămâne, totuşi, discutabilă afirmaţiamemorialistului privitor la aşa-zisaindiferenţă manifestată de Maiorescufaţă de situaţia materială a lui Eminescudin perioada anului 1888. In acest an sefac demersuri în Senat pentru acordareaunei pensii de stat, iar din perioada septembrie-decembrie1888 există patruchitanţe semnate de poet şi încredinţatelui Nicolae Petraşcu care, în absenţaunei curatele ce se va institui de-abia la13 aprilie 1889, gestiona cu răspundereşi loialitate sumele provenite din diferiteliste de subscripţii, din spectacoleleleorganizate ad-hoc, sau generozităţiocazionale, având grijă să iasă în întâmpinareapoetului şi să-i dea numai atâţiabani cât îi erau de trebuinţă (G.Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu,p.317). In totalitatea lor aceste sume însumează443,50 lei (în monedă nouă),ceea ce nu reprezenta chiar atât de puţinpentru vremea respectivă. Cu toateacestea, poetul trecea prin privaţiunireale, dacă avem în vedere şi rememo-An XIII - Nr. 74 - 2011 43

ISTORIE LITERARĂrările lui Teofil Frâncu, ziaristul braşovean,care-l vizitează în această perioadă:Pe-o căldură africană, carepărea că aprinde pământul la Bucureşti,poetul era îmbrăcat în haine groase şitocite de postav… călugăresc, cu gheterupte, cu cămaşa neschimbată, îngrijoratcă-l dă afară neavând cu ce plăti chiriaşi luptându-se cu foamea şi cunedormitul… (Gazeta Transilvaniei,nr. 152 din 8-20 iulie 1899).Prins într-o cursă de viaţă acaparantă,se prea poate ca Maiorescu să fiavut în această perioadă mai puţin timpla dispoziţie pentru poet, deşi nu sepoate spune că a rămas vreodată indiferentla starea lui materială. Devenindministru la Culte şi Instrucţiune în guvernulformat de TH. Rosetti la 22 martie1888, mentorul junimist îngrijeşte onouă ediţie a poeziilor lui Eminescu (atreia) şi pendulează între Universitate şitribulaţiile ministeriale. Petraşcu estesurprins de faptul că pontiful de la Junimeanu l-a întrebat niciodată, înaceastă perioadă, despre starea şi trebuinţelelui Eminescu, deşi de aici nurezultă şi inexistenţa altor canale de legăturăîntre Maiorescu şi poet. Intreţineadoar un întreg sistem epistolar princare se interesa de purtările lui Eminescuşi de evoluţia bolii lui, iar în iulie1888 îl ascultase acasă la el citind piesaLais. Poetul părea să treacă printr-o perioadăde relativă ameliorare, iar răvaşelede circumstanţă adresate luiNicolae Petraşcu trădau deopotrivă bunsimţ şi coerenţă logică. Paşii îl purtaudes spre locuinţa tânărului critic tecuceanunde intra veşnic îngândurat, seaşeza cu precauţiune pe scaun, priveaîn jurul lui cu atenţie, vorbea rar şiîncet, reflecta ce vorbea, zâmbea cunaivitate la gândurile ce-i treceau prinminte şi pe care nu le spunea. Era el şiera altul, era parcă umbra lui.La începutul anului 1989 NicolaePetraşcu îl mai întâlneşte odată în restaurantulHugues, îl ascultă istorisindpovestea unei iubiri trecute pentru ocântăreaţă vieneză cu părul de aur şicu glasul ca clopotul, a cărei arie repertorialăîncă o mai ştia şi chiar o fredoneazădin ce în ce mai tare. Pestecâteva zile însă, poetul suferă un nouacces al bolii şi este internat, pentru ultimadată, la Mărcuţa. Speranţele de însănătoşiresunt pierdute definitiv.Nicolae Petraşcu îl vede ultima oară labiserica Sf. Gheorghe, unde sunt depuserămăşiţele lui pământeşti. Figurapoetului, spune memorialistul, era deprimatăde suferinţă, afară de osulfrontal în care persista încă maiestateadivinităţii. Veşnica reîntoarcere cuprindenumai omul, nu şi umbra poetului,care va traversa veacurile şi vaprovoca simţirea omenescului în tot ceare mai curat şi mai măreţ. A învinsboala. Aceeaşi care l-a doborât pe Holderlin,Lenau şi pe alţi logodiţi cu nenorocul,cu suferinţa şi cu nefericirea.Insuşindu-şi remarca lui Goethe dinconvorbirile cu Eckermann aceea căorice poezie sentimentală simţită e ocazională,adică are o bază reală, NicolaePetraşcu se încumetă în căutarea acelorlinii de inspiraţie ale căror tainiţe, odatădescifrate, pot lumina un crâmpei dinviaţa autorului. Poezia eminesciană dedragoste, în tot ce are ea mai durabil,reprezintă de fapt reacţiile afective alepoetului faţă de acele personaje femininecare i-au marcat abisul fiinţei salerostitoare precum Veronica Micle,Cleopatra Poenaru-Lecca, Mite Kremnitz.Fiecare muză din această trinitatea declanşat în registrul creaţiei eminescienetonalităţi proprii, fiecare şi-a avutpartea sa de obol graţios, inspirând nestematelirice de cea mai caldă sensibilitate.Cleopatra Lecca a reprezentatpentru Eminescu un balsam pentrurana sufletească ce-i pricinuise VeronicaMicle, cu care se afla într-un interstiţiusentimental şi a rafinat cea maidureroasă poveste de dragoste în liedulplopilor fără soţ; Mite Kremnitz, împovăratăde trufia unui blazon familial inclement,n-a răspuns nici ea pasiuniipoetului, dar s-a subtilizat în struneleharpei eminesciene, împurpurând cununaunor neîntrecute expresii de graişi gând peste care tronează frăgezimeaflorii de cireş; Si peste tot calvarul vieţiilui, de la adolescenţă până la prematuraneantizare, stăpâneşte umbra protectoarea Veronicăi Micle, cea care a căutat– cât poate căuta o biată fiinţăumană – să menţină dreaptă cumpănadintre vis şi realitate, dintre veneră şimadonă, dintre etern şi efemer, angelicşi teluric, candoare şi fariseism, graţieşi durere şi i-a fertilizat starea de lirismpentru o întreagă fenomenologie aamorului.Noi credem, spunea Nicolae Petraşcu,că e drept ca astfel de fiinţe, careau avut norocul să întâlnească poeţi iubitorica Eminescu, să fie cunoscute urmaşilor,ca unele ce sunt cauzeledirecte ale poeziilor pe care posteritateale admirată. Cum ar putea fi altfelcând între poet şi adorata sa cu lungi şiblonde plete – ea însăşi poetă – a existatun lung şi înălţător dialog liric, reconstituitmai întâi de Nicolae Petraşcu,adâncit mai apoi de Aug. Z. N. Pop?Cine-i citeşte în paralel poate refaceuşor inocenţa, candoarea şi zbuciumulacestei mistuitoare patimi, care le-a aferatsimţirea şi s-a convertit în rostirilecelui mai curat borangic, sdcut şi pavăzăîmpotriva uitării şi vremuirii. Cumnu pot în toată voia,/ Măi Mihai să tedesmierd/ Şi în ochii tăi cei negri/ Euprivirea să mi-o pierd, va scrie VeronicaMicle într-un oftat mătăsos, străbătutde nesfârşite chinuri fiinţiale.Totdeauna prin marile cupluri amoroaseAmor şi Fatis s-au plimbat nestingheriţi.Târziu, în 1927, scriitoareatecuceană Natalia Negru, într-un medalionEminescu – Veronica Micle,publicat în Revista scriitoarelor, sfâşiatăşi ea de dramatismul unor întâmplăriamoroase, dovedea o perfectăînţelegere a legăturilor celor doi.Apărute la puţin timp după moarteapoetului, evocările lui Nicolae Petraşcuau fost printre cele dintâi mărturii publicatede către cei care l-au cunoscutşi s-au aflat, o vreme, în preajma luiEminescu. Ulterior, patrimoniul acestuipreţios depozitar se va întregi cualte mărturii, unele mai consistente, altelemai convingătoare, semnate de Th.Ştefanelli, Iacob Negruzzi, GeorgePanu, Ioan Slavici şi mulţi alţii, dar nutrebuie uitat că şi paginile lui NicolaePetraşcu au contribuit, fie şi într-o măsurămai mică, la configurarea profiluluieminescian dintr-o perioadă cânddestinul îl fulgerase tocmai în sâmburulgenialităţii sale.An XIII - Nr. 74 - 2011 44

ISTORIE LITERARĂSCURTĂ ISTORIE ACULTURII ROMÂNE- pomelnic deschisMotto: Viaţa, când se naşte, urlă (Gh. Istrate)De ce a trebuit să se sinucidăNicolae Velea?De ce a trebuit să fie ucis Miron Costin?De ce a trebuit să fie ucis Constantin Brâncoveanu?De ce a trebuit să fie ucis Mihai Eminescu?De ce a trebuit să se sinucidă Alex. Odobescu?De ce a trebuit să se sinucidă Veronica Micle?De ce a trebuit să se sinucidă Dimitrie Anghel?De ce a trebuit să fie ucis Mihail Sebastian?De ce a trebuit să se sinucidă Urmuz?De ce a trebuit să fie ucis Nicolae Iorga?De ce a trebuit să fie ucis Mircea Vulcănescu?De ce a trebuit să fie ucis Gh. I. Brătianu?De ce a trebuit să fie ucis Ion Antonescu?De ce a trebuit să fie ucis Nicolae Labiş?De ce a trebuit să fie ucis Vasile Netea?De ce a trebuit să se sinucidă Paul Celan?De ce a trebuit să se sinucidă Robert Bossert?De ce a trebuit să se sinucidă George Boitor?De ce a trebuit să se sinucidă Ioana Creangă?De ce a trebuit să se sinucidă Ileana Bratu?De ce a trebuit să se sinucidăGabriela Negreanu?De ce a trebuit să fie ucis VirgilMazilescu?Gheorghe IstrateDe ce a trebuit să fie ucis Marius Robescu?De ce a trebuit să fie ucis Marin Preda?De ce a trebuit să fie ucişi Doina şi Ion Teodorovici?De ce a trebuit să fie ucis D. Matcovsky?De ce a trebuit să fie ucis Ilie Motrescu?De ce a trebuit să fie ucis Adrian Dohotaru?De ce a trebuit să fie ucis A. E. Baconsky?De ce a trebuit să fie ucis Savin Bratu?De ce a trebuit să fie ucis Toma Caragiu?De ce a trebuit să fie ucis Alex. Ivasiuc?De ce a trebuit să fie ucisă Doina Badea?De ce a trebuit să fie ucis Dan Deşliu?De ce a trebuit să fie ucis Grigore Vieru?De ce a trebuit să fie ucis Cezar Ivănescu?şi toţi ceilalţi încă nenumiţi, precum şi noi, ultimiirătăciţi în marşul printre morminte?An XIII - Nr. 74 - 2011 45

POEZIAVasile LarcoEpigrameROMÂNIE, MÂNDRĂ FLOAREO floare este țara toată,Un trandafir sau o lalea,Iar unii spun că e mușcată…Văzând câți au mușcat din ea.RECUNOAȘTEREEUROPEANĂRecunoscuți de-acum prin vers,Avem poeți, dar și eroi,Mulți ne cunosc și după mers…Căci mergem numai înapoi.DESTĂINUIREM-am însurat, nu fac din asta caz,Cu asistenta de la Circa 9Așa-i: te duci la doctor c-un necazȘi vii cu două!UNUI SOȚ LENEȘNevasta lui boscorodea:Bărbate, fă și tu ceva!Și a făcut, spălându-și vina,O scumpă fată cu vecina.OMAGIUI-aș dedica femeii versul,Aș umple cupele cu vin,I-aș dărui și Universul…Dar teamă mi-e că-i puțin.UNEI TINERE CE POARTĂBLUZĂ SCURTĂNu vreau să sune a dojană,Întreb discret, cuviincios:Buricul gol e o capcanăSpre nada ce-i puțin mai jos?SOȚI VÂNĂTORIDe cu zori, de cum se scoală,Amândoi ceva împușcă:El când nu-i cu pușca goală,Ea, când este goală pușcă.LA VÂRSTA A TREIADai sănătății-ntâietate,Ești copt ca bobul dintr-un spic,E vârsta când le știi pe toate,Dar nu poți face mai nimic.DUPĂ REFORMĂSe poate dovedi prin fapte:Românii vor avea osânză,Căci peste tot va curge lapteDin care va ieși o brânză.PENSIONARII DUPĂ GREVĂÎn capitală și-n județe,Trăiesc în limite umane,Căci sprijin au la bătrânețe…Li s-au asigurat bastoane.ÎNTOARCEREA FIILORRĂTĂCITORIPărinții au primit pământ,Cu drag lucrează și cu-avânt,Iar fiii se întorc acasăSă fie cât mai mulți. La masă.UNUI ȘOFERCirculând în mare vervă,Ghinionul nu-i exclus:Ai o roată de rezervă,Însă n-ai și-o viață-n plus!TESTAMENTCând moartea crudă și stupidăM-o face lut, pământ gălbui,Din el să faceți cărămidă,Să cadă-n capul știu eu cui!DEZIDERATPretențios ca alții nu-s,Am o dorință doar, banală:Să pot dormi o noapte-n plusÎn casa mea memorială!NU PREA SE VÂND CĂRȚILECând plin cu cărți e magazinulDoar la un lucru mă gândesc:Or fi și cărțile ca vinul…Sunt bune când se învechesc.PROBLEMA DEMOGRAFICĂCu vocea-i foarte sigură și calmă,A spus un senator în Parlament:Când fusta se scurtează cu o palmă,Natalitatea crește c-un procent!ÎNARMARE NUCLEARĂÎn lumea largă este straniuCă unii zgândăresc atomulȘi tot îmbogățesc uraniuÎn loc să-mbogățească omul!INVESTITORII STRĂINIÎN ROMÂNIADescoperindu-ne pe hartăStrăinii grija ne-o tot poartă,Vin de la Londra, Bonn, New-York…Văd sărăcia și se-ntorc.UNUI ȘEFGreu când torci al vieții caierȘi în post mai faci erori,Iar ca șef te simți în aer,Trebuie urgent să zbori!CU GÂNDUL LA SEXULFRUMOSCând spui femeie, vezi o floare,Un Univers de cucerit,Vezi tot ce-i mai superb sub soare…Dar să nu fii căsătorit.POETULPoetul are un statutStatornicit de-o veșnicie:Scriind când nu e cunoscutȘi-i cunoscut când nu maiscrie.An XIII - Nr. 74 - 2011 46

PROZĂPORUNCILE DOMNULUIMihai TRAISTĂDespre unchiul Fedea nu se puteaspune că era prea-prea bocotan, darla fel nu se putea spune că ar fifoarte-foarte siromah, nu era niciboltăgiu dar nici şuşăgaş nu era.Nici nu i se îndoiau şaranţurile poduluisub greutatea grânelor, darnici vântul nu-i şuiera„Învârtita de pe Iza” prin podulcasei. Cu toate că avea iosag doarcât să-şi întoarcă spurcatul iapa,dar în schimb avea de toate. Îngrajd rumega vaca Floare cu viţelulei, în coteţ guiţa godacul Mişu, înţarc behăiau ca două capre, capreleŢiţura şi Miţura iar prin curte cotcodăceacloţa Cuculeana îngrijindu-sede cele nouă ghemotoace galbeneale sale, alungându-şi surateleprin toate cotloanele, nici măcar peţanţoşul de Petrea nu-l lăsa să seapropie prea mult, cu toate că acestaimpunea mare respect prin pinteniisăi galbeni şi prin câte un puternicşi răstit „Cu-cu-ri-gu-u-u!”.Ei cam aşa arăta găzdăşagul unchiuluiFedea, cât despre livadă şigrădină ce să mai vorbim, se găseaude toate ca în grădina raiului – rânduri-rânduri,straturi-straturi legumeşi zarzavaturi: ceapă, ţelină, spanac,castraveţi şi păstârnac, ardei, roşii,leuştean, praz, ridichii şi magheran,linte, lobodă, gulie (scriu în versuri,mai să fie!)... Iar varza?...Avea unchiul Fedea o varză...de rămâneau caprele duse pe gânduri,cam o jumătate de zi când ovedeau. Nici vărzarii din CâmpulLung nu au văzut aşa varză mare.Gurile rele cleveteau şi flecăreautot felul de plăsmuiri şi scorneli peseama verzei unchiului Fedea, bacă unchiul Fedea e bosorcoi şi bosorcăneştevarza, ba că are un soide varză adusă din Buda, ba că udăvarza cu apă din iazul ielelor, pecare o aduce în noaptea de Sânziene,dupe ce se scaldă fetele codrului şicâte şi mai câte.Unchiul Fedea râdea pe sub mustaţăde toate palavrele ce le băsneaumuierile pizmăreţe, pe care dacă leîntrebai primăvara unde se duc îţirăspundeau fudule, că merg să cumpererăsaduri de varză, iar dacă lepuneai toamna aceeaşi întrebare, răspundeaucă merg să cumpere varză„că anul acesta nu s-a făcut deloc”.– De parcă anul trecut, sau anţărţs-o făcut la careva dintre ele? –râdea unchiul Fedea.Dar într-o dimineaţă de toamnă,când unchiul Fedea ieşi în grădinăsă se bucure de varza lui, era cât peaici să treacă la Domnul, cu altecuvinte mai, mai să-şi dea obştesculsfârşit – cineva îi furase şase căpăţânide varză. Şase!... Nu una, nu două,nici şapte sau opt ci şase!...Unchiul Fedea se uita tembelizatde durere la cocenii verzelor şi încetişor,de abia mişcându-şi buzele,începu să pomenească numele Domnului:– Bată-i Dumnezeu sfântul dehoţi!... Tăia-i-ar capetele taman aşecum îmi tăiară ei mie vărzuca!...Dar lasă că vă prind eu, cu mâname’ vă omor... ’tu-vă... – şi urmă oserie de sărbători, obiecte şi canoanebisericeşti, toate cinstindu-le pe mamelehoţilor care au adus pe lume«aşe potlogari».Toate aceste «blagosloviri» unchiulFedea le adresase în direcţiadealului Osoi, că «numa de acoloputea să vină hoţul, dar lasă că...»– ameninţă unchiul cu pumnul îndirecţia osoienilor.Trei nopţi la rând a stat unchiulFedea ascuns într-o căpiţă de cocenide porumb, nemişcat ca sfântul IoanNepomuc – ocrotitorul minelor desare, în capela sa de pe malul LaculuiSărat. Trei nopţi a ciulit urechile,strângând în mâini un ciomag, pregătitcu mare dragoste, pentru spinareahoţilor. De abia în a patranoapte, aproape spre cântatul cocoşilor,se ivi şi multaşteptatul hoţ,pe care unchiul Fedea îl recunoscu„ozon-perţ”.– Păi acesta-i deacul Ilie Rozmarin!– şopti speriat unchiul. – Iate uită la el, behăie în strana bisericiica un ţap, dar nu se dă înapoi de lafurtişaguri, no amu-i amu!... – strânseunchiul Fedea cu putere ciomagul.Nebănuind ce «blagoslovenie»îl aşteaptă, diacul Ilie Rozmarin îşipregăti liniştit sacul, scoase de dupăbrâu o seceră şi începu să taie varza,căpăţână după căpăţână bolborosind:– Prima, Doamne iartă-mă! Adoua, Domne iartă-mă! A treia... Aşasea Doamne iartă-mă! A şaptea,nu fura!... – se opri deacul, la aşasea căpăţână de varză.– Ia te uită, îsta fură fără săîncalce poruncile Domnului!... Nolas’ că amu te ’oi bate şi eu dupăporuncile Domnului! – şopti furiosunchiul Fedea şi sări-n afară dincăpiţă se năpusti asupra hoţului.Ciomagul şuieră prin văzduh calocomotiva mocăniţei, apropiindusede halta Fedorivnei, şi loviturilecăzură pe spinarea deacului care,la început, crezu că-l trăzni fulgerulcerului.– Prima, Doamne ajută! A doua,Doamne ajută! A treia, Doamneajută, A patra Doamne ajută! A cincea,să nu omori! – strigă unchiulFedea şi aruncă nervos ciomagul,pentru că poruncile Domnului nu îidădură voie să-i tragă deacului«batâr un ciomag pentru fiecare căpăţână».- No ş-amu cară/te de aci, că dete mai prind, jur că încalc poruncaDomnului! – scuipă cu năduf unchiulFedea.An XIII - Nr. 74 - 2011 47

CRONICĂ LITERARĂEugen Evu- CURCUBEUL NOPȚIIDe la o anumită vârstă, fiecarescriitor, urmând exemplul lui Blagase gândeşte să adune „pietre pentrutemplul” său, adică o culegere demaxime şi cugetări care să rezistetimpului. Eugen Evu, poet, prozator,eseist, dramaturg, editorul revisteiNova Provincia Corvina realizeazăacest deziderat în volumul CURCU-BEUL NOPŢII/YLBERI I NATËS(broşură bilingvă, româno-albaneză,traducerea datorându-se inimosuluipoet Baki Ymeri). Cartea a fost tipărităsub egida revistei Albanezul(Bucureşti 2011), în colaboare cuUniunea Albanezilor din România.Autorului nu i-a fost greu să realizezeacest grupaj întrucât poezieasa a fost întotdeauna gnoseologică,topind într-o lavă incendiară marileteme ale liricii dintotdeauna: dragostea,creaţia, moartea, transcendenţa.Iubirea, în viziunea poetului, reprezintăcea mai frumoasă stare sufletească,transgresând barierelemorale: „Nici o iubire / nu este / culpabilă”(IPOCRIZIA). În aceastastare sublimă a sufletului e mai importantsă dăruieşti decât să primeşti:„Avem nevoie /mai mult a iubi /Decât / A fi iubiţi”. (SOFISM 2).Creaţia, motivată transcendent,relevează esenţa lumii care este luminaspiritului:„Năvod de grăunţe solare / întindunduind peste lume / cuvintecu trupuri amare / şi-n miez invizibilun nume / Luminalume” (ARTAPOETICĂ)Dacă Blaga adâncea misterulprin cunoaştere luciferică, iar Arghezicăuta cu ardoare urmele paşilorlui Dumnezeu pe pământ, EugenEvu cercetează cuvântul demiurgical poetului, încărcat cu energii magice:„Am observat că ploaia / Stimuleazălevitaţia ca stare / Mai multdecât / Plinullunii / aceasta nuo pot explica /Nici genialii / Şinici nebunii. /Trezirile sunt dedeparte / Şi cinevarâde cu stele/ Cuvintele ştiucuvinte: / Interiorulsferic din ele.”(STIMULI)Nu scapă dinvizorul poetuluinici aspectele socialedezolante pecare le trăim astăziîntr-o vinovatăacceptare: Atăcea / Într-olume / A surzilor /Este tot o complicitate.”(ATĂCEA)Paradoxalaprezenţă a divinităţii,printr-o iubiresuperioară,animă creaţia:„Pentru om, cădereaîngerilor / afost întru a sa înălţare./ Urma pereche/ a unei păsări în zbor. / Aşa epoezia înaltă.” (NANOPOEME)Chiar când tatonează ludicul,poeziile autorului se păstrează întrunregistru grav, structura unordoine sau bocete ancestrale dublează,ca nişte ecouri prelungi, texteleconcrete. Un plâns bacovian almateriei şi al fiinţei noastre încătuşateîn efemer încearcă să-şi sfarmelimitele.Maximele şi reflecţiile din CUR-CUBEUL NOPŢII atestă că destinullui Eugen Evu se împlineşte prinEugen Evupoezie: „Al meu timp / este unul /când prea în urmă / când mult înainte./ Am dat sânge poeziei / şiiată, îmi smulge inima. / Aud timpul/ care începe să ningă / printre cuvinte.../ Dacă nu le voi trăda / măvor ucide.” (VÂRSTA)Arderea de tot a autorului, pe altarulliric a fost benefică. Poezia luiEugen Evu va rămâne: „Cei careard mult / Mor mai mult. / Îşi mormoartea.” (ETAPELE ARDERII)Lucian GRUIAAn XIII - Nr. 74 - 2011 48

ATITUDINI”Ia clătitacu poeme!”Passionaria STOICESCUAm primit de curând un pps. cutitlul ”În sfârșit, o metodă care arputea salva învățământul românesc”.Filmulețul original erafranțuzesc, se intitula ”Punct de vedere”,în regia lui Oliver Smoldersși în interpretarea (în rolul profesoareia) Catherinei Aymerie.Tânarași frumoasa dăscăliță e primităîn sala de clasă de către elevii ei,fete și băieți, puberi, în pieleagoală. Maldărul de haine al lor eașezat în semn de protest la catedră.Profesoara e uluită, jicnită, dar vreasă facă abstracție de această insolităși nerușinată primire și să-șipredea lecția. Elevii nu-i dau nici oatenție, nu răspund la întrebări,până când unul din ei, gol pușcă, nuse duce la tablă și scrie ”Faceți canoi!”, condiție absurdă, impusă deelevi, pentru a participa la desfă -șurarea unei ore de curs. Cu disperareape față și cu dorința de a-șiduce lecția la bun sfârșit, tânăraprofesoară acceptă târguldeșucheat, se dezbracă stingherită,dar hotărâtă să-și facă datoria decadru didactic, chiar în acest decorabsurd. Furată de demonstrația latablă, nu observă cum elevii trădeazăpropria condiție impusă deei, își iau lucrurile și se îmbracă. Cinevabate la ușă și spectacolul, dezastruospentru cadrul didactic, easigurat: o clasă acum normalăprivește și ascultă o profesoară înpielea goală…Titlul cu care am primit pps-ulera, evident, în bătaie de joc. S-arpărea că învățământul de pretutindenie când gol și neavenit, cândîmbrăcat și fără sens.Iată ce-mi răspunde o prietenă,cadru didactic și ea la origini, ca șimine: ”Din înălțimea la care măaflu, observ că nu mai e mult pânăaici! Mai trebuie să ciocăneascăunul la ușă! Gata! Învățământul einutil – nici un elev nu mai doreștesă țină pasul cu ritmul informațiilor,nimeni nu mai vrea să învețe nici omeserie, pentru că și așa esupraproducție și 10 generații nupot consuma cât produs finit e îndepozite, nu mai dorește nimeni săafle cine a fost Rousseau sau Voltaire,nu ne interesează, decât dacăbagă promoții la mall, așa că lașcoală vom merge numai pentruSurprize, surprize! cu zâna A. M. șiinvitații ei, Guță și Salam! Dacă numai e cerere, ce mai titirim gâlceavași aruncăm mangoții pe fereastră?Ce ne interesează pe noicine a fost Mozart? Mare sculă pebasculă, un chel, pe deasupra șiprost, că dacă ar fi fost ceva decapul lui, avea și el un monumentacolo, la cimitirul Bellu, așa, ăstanici nu se știe dacă a trăit. Poate afost o sosie a lui Beethoven, unaranjament al ăstora cu teoriaconspirației! Gagiul, dacă eranașpa, nu ar fi ajuns la groapa degunoi, de-i zic ăștia groapă comună.Comună cu cine? Cu Papade la Roma sau cu strada Primăverii?E cool să ai fund obraznic, sănu ai inhibiții și dacă vrei să te daimare, să se belească fraierii la tine,la TV, cum freci bara, să te vedemdacă știi să faci sex în metrou saupe scările Parlamentului. Preamultă carte strică, ce biiip a mea!”I-am răspuns că acesta e unAn XIII - Nr. 74 - 2011 49

ATITUDINIpamflet, dar cine i-l publică? Uite,eu stau cu poemele netipărite și n-am nici o șansă de a le vedea înmâinile cititorilor în această economiede piață. Auzindu-mi”plângerile” cu cărțile șiimpotența de a le publica, fiulmeu, licențiat în patru limbi și umblatprin lume, mi-a propus seninsă deschid o clătitărie și să vând oclătită cu 3 poeme, la un preț maimare decât al unei clătiteobișnuite. Reclama ar putea fi:”Ia clătita cu poeme!/Viața-idulce, nu te teme!” Atunci lumeava citi și poezie, și va înfuleca șiclătitele mele pe care, crede el, lefac admirabile, ca și poemele dealtfel. Un fel de învățământ în pieleagoală, ca să îmi îndeplinescdatoria față de profesie și să am șiauditoriu…Și iarăși, colega m-a ”consolat”,dându-i dreptate fiului meu. Cuniște amendamente: să deschid oșcoală de clătite, cu probe practicezilnic, de la 8 la 10, dar în timp cedegustătorii ar devora clătita, un difuzorar trebui să le spună poemelefără titlu, așa, ca niște bancuri înversuri. Lumea nu mai are timp săcitească, iar cititul e cea mai lentăactivitate de informare, plus că teapucă somnul când iei cartea înmână și nu mai ești bun de muncă.Ce poeme îi mai trebuie uneicasierițe de la mall, când a stat toatăziua în picioare și a bătut la mașinade calculat, până i s-a dogit capul?Dar dacă îi dai fetei o clătită cudulceață și ascultă în șoaptă unpoem de dragoste, își mai simtecumva inima în pieptul siliconat,chiar dacă are picioarele umflate șicade de oboseală. De la culturadupă ochi, am intrat în era culturiidupă ureche! În comunism a fostcultura video, în epoca de tranzițiespre nicăieri a fost cultura audiovideo,iar acum, că am intrat înneant, suntem în plină culturăaudio, că de văzut nu vedem nimicși dacă vedem, nu înțelegem, iardacă nu înțelegem, la ce ne trebuie?” Școala de clătite, mă învațăprietena mea, trebuie să aibă douăclase:una de începători, care facaluatul clătitelor, și alta de avansați,care le prăjesc și asigură vânzarea.Dimineața se vor vinde numai celemoi și flexibile, asortate cu poemepatriotice și pe teme sindicale, laprânz clătitele cu varză și spanac,asortate cu hai ku-uri inspirate dinpromisiunile scurte dar suculenteale politicienilor, iar seara clătitelereci, umplute cu etnobotanice, pefondul unor sexopoeme, care în eranoastră au înlocuit poezia de dragoste,dispărută după cădereaTanței și a lui Costel. Recuzita? Unaragaz cu două ochiuri, o butelie,un mascat care să stea cu ochii pebutelie, două tigăi, două-treimăsuțe, toate în uscătorul blocului,de unde vor fi scoși boșorogii de laadministrație, și un difuzor. Se potprimi și absolvenți de liceu fără bacalaureatsau chiar și fără liceu.Poemele vor fi înregistrate cu voceaautorului, care trebuie să își găseascăun pseudonim de genul Adi,copilul minune sau Moș Arvinte,fund fierbinte. Nu e necesar să leoferim oamenilor decât ceea ce letrebuie. Mergi pe mâna mea șispargi orice piață!”Jur că n-am sămai fac clătite. Nici cu poeme, nicicu dulceață. ”Viață” rimează cu”ceață”, dar mai ales cu ”greață”.Toamnă bacoviană 2011: Horia Zilieru, Valeriu Stancu, Florentin PopescuAn XIII - Nr. 74 - 2011 50

PRESA LITERARĂIoan ToderițăCronicarevistelor <strong>literar</strong>eCafeneaua <strong>literar</strong>ă 5/100 mai2011, sărbătoreşte 100 de cafele,,tari şi dulci – amare”, care, răsturnatepe ,,masa tăcerii – lecturilornoastre’’, prevestesc oîmplinire ,,metodică’’, ca revistăde atitudine, care promovează -în principal - poezia ( Liviu IoanStoiciu), sau ca revistă pe care ociteşti cu interes (Cassian MariaSpiridon) unde / în care incisivitatea,,păstoririi ei” de VirgilDiaconu ţine tonusul acesteia(Da! Există şi cafele incisive, înmulte din cele o sută băute şi degustate,care … ne-au amuţit …limba) nestipendiat (Gellu Dorian).Ori, cum mai explicit în finalitate,cauză esenţială şi finală -a revistei , ne ,,avertizează”Adrian Dinu Rachieru :… încâtce doresc revistei păstorită de V.Diaconu e să întreţină un viu,,spirit critic” refuzând delirul localist,elogiile diabetice, roiulcondeierilor agresivi ...Sărbătoare ce aş sărbători-o şieu prin cuvintele domnului VirgilDiaconu : Nici eu, nici Cafeneaua,nu vom adormi ... pe literaturaromână […] Dacă uncritic precum Gheorghe Grigurcune felicită pentru spiritul ei polemic(benign), cafeaua <strong>literar</strong>ăeste expresia unui spirit liber...Această libertate, cu ştaif , sugereazăexpresia libertăţii de opinieşi controversă, oricărui scriitor...Ramuri (nr. 1, 2011), în 20 depagini, la Craiova, impetuos şidens, evidenţiază teme, exegeze,pictură, memorii şi ... analize eterogene<strong>literar</strong>e : estetice, istorice,critice. Plinătatea şi deplinătatealor stând în condeiele stăpâne pehazardul cuvintelor învolburate deerudiţie, elocvenţă, ... elocinţă.Gabriel Dimisianu, în Subiecterăzleţe , alături de Gh. Grigurcu,ne prezintă din Jurnal : ,,M-asunat aseară ( 4 iunie) Livius sămispună că a dat peste un numărde (din) Ramuri...” şi, tot la prezentinserat, ,,A murit GeorgeMuntean...” ne contrariază lectura.În Pagini de Jurnal (de Gh.Gr. ), ni se descrie minciuna :,,(minciuna) urmăreşte să obţinăun avantaj, ascunzând un defectori o potlogărie, ameliorând imagineacelui ce o practică”. (Dece nu, aş zice eu, o patologie a mitomanului).Parcă evidenţiind unrăspuns, neutro-filozofic, intervineprintr-o sintagmă în textuljurnalului frumos paginat,doamna Virginie Woolf : ,,Nustricăm lucrurile vorbind despreele”.Nichita Danilov îl prezintă peŞerban Axinte şi cântecul deleagăn pentru asasinul său, cape un ,,longobard a cărui fizionomieafişată în triplă ipostază pecopertele ultimului volum de versuri,Lumea ţi-a ieşit aşa cum aivrea tu, ne duce cu gândul la unMaiakovschi tânăr, căzut pradăunei melancolii … moldave”.Dumitru Chiuaru, Armelegrăitoare ale lui Emilian Galaicu– Păun : ,, … în aventurapostmodernă a cunoaşterii, poezianu se mai rosteşte genuină (?ingenuu), ci poartă ca un fluviuo enormă cantitate de aluviuni livreşti– culturale, care dau impresiacă substanţa ei ar fi doarintertextuală […]. Emilian Galicu-Păuneste, de fapt, un poetpost-textualist”.Florin Caragiu ne îndeamnăîn opera eminesciană, prin eseul,La steaua lui Eminescu : ,, Laurma urmei ce înseamnă Dumnezeua murit din Nietzsche (totunacu sufletul a murit, cu …Eminescu a murit) pentru uniipostmodernişti? Avem de-a face[…] cu o teză culturală şi chiarsubculturală. Nu ţine de realitate.. ci mai degrabă de inoculareasugestiei oculte că omul < minimal> reprezintă totul”.Cronica (nr. 3, Martie, 2011),32 de pagini. Pagini călătorind înopere multiple, în fără tăgada criticiioneste, relevante, determinative.Valeriu Stancu, în Ură,Urări, urători, urîţenii, urîciuni,ne mărturiseşte (onest) că ,,politicaeste o formă a culturii”, cândde ...dreapta, când de stânga.,,Sunt de dreapta, fiindcă amatins vârsta înţelepciunii şi ovorbă înţeleaptă spune că eşti lipsitde inimă dacă nu eşti destânga la tinereţe şi lipsit de creierdacă nu eşti de dreapta la bătrâneţe[...] Sunt de dreaptadeoarece m-am săturat de ... comunism”.George Popa, în Despre Deschis,sub sintagma platoniană : închisoareanoastră este lumea pecare o vedem, dezvoltă ideile iu-An XIII - Nr. 74 - 2011 51

PRESA LITERARĂbirii şi nesfârşirii prin ... iubire :,,Omul se află faţă în faţă cudouă nemărginiri : spaţiul cosmic,spaţiul cuantic [...] Năzuinţaeliberării metafizice (a omuluicare simte propria-i formă ca oîncătuşare) este inerentă spirituluiuman. Să se elibereze cătreDeschis. Ce este acest Deschis?Iubirea, nesfârşirea cosmică,noaptea, spaţiul morţii, sublimul,muzica, deschiderea metafizică,deschiderea eminesciană (deschiderealăuntrică).Iată sublimulla ... Hőlderlin: ,,Sublimul esteo plecare / ... luându-şi zborulcătre zare”, dar şi primejdia deschisului: ,,Totul este lăuntric /Asta desparte / Astfel este feritpoetul / Temerarule! Ai vrea faţăîn faţă / să-i vezi sufletul / Te-airuina în flăcări!”George Popaîncheie ,,Despre Deschis” cumărturia lui Karl Jaspers : ,,Nebunialui Hőlderlin deschidea fereastraspre absolut”.La pagina 4, Cătălin Bordeianune prezintă Cărţi rare dinsecolul al XIII-lea, sub numărătoarea137-160. Iar Bogdan MihaiMandache, tot pe aceeaşi pagină,ne prezintă cartea : Magia în istoriaintelectuală a Europei, deLynn Thorndike, tradusă de AlexandruAnghel şi apărută la EdituraHerald, colecţia ,,Logos” :Magia nu a fost invenţia completăa imaginaţiei : ,,a fost filozofiaomului primitiv”.În rubrica ,,Jurnal cu scriitori”,întâlnim sonetul lui HoriaZilieru, Dumneata (Manuscrisulde la înviere) : ,, Erai haiduculpeste şapte sate, până o stea ţi-ahărăzit femeia / ţăranca a.din ra.(Avea-n nemeea / leoaica sorădreaptă. Zigurate / le ţin înbasm). / Ea este azaleea / şi sareagrea a lacrimilor toate / extremulcerc eclipsei scufundate”/ (te învăţamtârziu) Mireasma – ceea /revoltă mirul candelei înalte / Şiumbre paralele frig îndură /“Sunt substantive oarbe celelalte/ neutre pe orbita lor obscură”/(îţi strig acum) Pământul se-înspăimântă/ Când cerţi la focMăicuţa sfântă”.Sonet ce ne îndreptăţeştesperanţa poeticii sonore,şi a fonologiei armonisare:clasicului neprejudiciat de fluturiiculturismului postmodernist.Emilian Marcu ne prezintăcritica romanului Gulagul dinlada de zestre a memoriei, autorDan Ciucescu, publicat la editura“Junimea”, din Iaşi (la pagina 10).Criticul observă şi (ne)sfătuieşteurcuşul şi suişul personajiilor, faptelorlor... narative: “Subiectul romanuluieste atractiv şi tentantspre lectură. “Gulagul” este – defapt - un bloc cu locuinţe de serviciupentru specialiştii dinlagărul socialist, în Maroculbântuit, şi el, de semnele uneidictaturi”.În “capitolul” Salonul <strong>literar</strong>,în exfolio, ne este prezentată poezialui Olimpiu Nuşfelean: “Pecer-urmele dinţilor mei / în carneainocenţei / trasează / confuzeCăi Lactee” - izbândă falică a digestivuluinocturn. Şi, tot astfel –de profunde şi erudite, dezbateripe tema: literaturii imaginarului:Cu Alice într-o ţară a minunilor,de George Ceauşu;literaturii universale: Balcanica;oasele cuvintelor tocmind formulavieţii şi a morţii; Orientalia; Fericireaprofundei frumuseţi, Poeziaarabă contemporană –prezentate de Marius Chelaru.Nu lipsesc nici degustări(le) cultural-<strong>literar</strong>eale somelierului deserviciu Alexandru DanCiochină: selecţii din reviste primitela redacţie şi din cele aflateîn colecţia lui.Breviarul filozofic francez cusubtitlurile Uman/inuman (referitorla cartea L’Inumain a lui NicolaeGrimaldi) Hadewijchd’Anvers – libertatea şifrumuseţea iubirii, Husserl şiideea de Dumnezeu, cărţi apărutela edituri pariziene. Cităm din“prezentarea” făcută de BogdanMihai Mandache: “inumanuleste una din manierele asumăriipropriei umanităţi” (N. Grimaldi);“fenomenologiatranscendentală este o metafizicăa subiectivităţii concrete (EdmundHusserl); “prea serioşisau prea neîncrezători bărbaţiinu pot distinge ceea ce ţine desimţurile corporale [...], nici să seasigure că dorinţa amoroasă estefoarte diferită de elanul spiritual.”(H. d’Anvers).Poesis nr. 1-2-3, nr. 4-5-6,2011, volume de 115, 141 pagini.Sufletul lor şi suflu lor dat de DumitruPăcuraru, George Vulturescu,Claudiu Romartin, IonMureşan şi alţi redactori, colaboratori.Cronică <strong>literar</strong>ă de 37, 41pagini, eseu 20, 23 pagini, Confesiunipoesis, tineri poeţi, poeziecontemporană, apoi teme <strong>literar</strong>eşi opere referenţiale, traduceri(pe o mare întindere a revistei,semn al transfrontalităţii ei,comunicări ei over the board),laudatio, portrete, parodii, istorie<strong>literar</strong>ă (în pagini de “eminesciana”).George Vulturescu deschiderevistele cu Acoladă la oexecuţie (nr. 1-2-3) din care, dincolode motivaţia ei explicită, înpoemul Oraşul cu procurori –poem ironic şi... acid, aflăm artapoetică a ne-frustării: “În turlelebisericii din oraş bat clopotelefără nici o semnificaţie istorică.Pe frunzele de gardenii ale terasei“La revoluţie”, din Sătmar,năpârlesc omizile. Tocmai intrăIoan, bombănind: Se înmulţesczilnic – pe stradă, la magazine, laautobuze, prin birouri, numaiprocurori: fostul pionier, fostulutacist, (fostul miliţian), fostulpecerist, (fostul procuror),devenitprocuror.”Ironie şi dezgust , lacare ader plenar.An XIII - Nr. 74 - 2011 52