Triumful indolenţilor Livia Ciupercă - Oglinda literara

În acest număr:
Adalbert Gyuris
Adina Mutar
Adrian Dinu
Rachieru
Al.Florin Ţene
Bogdan Ulmu
Boris Mehr
Camelia Boiciuc
Carmen Sylva
Constantin Bucur
Constantin Miu
Cornel Paiu
Corneliu Florea
Cosmin Parghie
Costache Ariton
Cristian
Alexandrescu
Cristian Tarlea
Cristina Alexandra
Leviţchi
Dan Brudascu
Dan Culcer
Dan Mihailescu
Diana Sava
Diana Teodor
Dorel Schor
Dorothy Yamamoto
Dumitru Anghel
Ecaterina Negara
Ela Iakab
Elena Socolescu
Emil Loteanu
Florin Paraschiv
Florina Sămulescu
Francisc Pal
Gabriel Dragnea
Genţiana Groza
George Anca
George Petrovai
George Rizescu
George Stanca
Gheorghe A. Stroia
Gheorghe Andrei
Neagu
Gheorghe Istrate
Günter Grass
Horia Zilieru
Ilie Chelariu
Ioan Dobreanu
Ioan Dumitru
Denciu
Ioana Stuparu
Ion Coja
Ion Filipciuc
Ion Ghe. Pricop
Ion Ionescu Bucovu
Ion Lazu
8150
Ion Predoşanu
Ionel Mony
Constantin
Ionel Necula
Ionel Popa
Isabela Elena
Draghici
Iulian Bitoleanu
Lavinia Iancu
Liubita Raichici
Livia Ciupercă
Liviu Comşia
Lucian Ciuchita
Lucian Gruia
Malin Stan
Manuela Sava
Mariana Vicky
Vârtosu
Marieta Găurean
Marin Radu Mocanu
Marin
Voican-Ghioroiu
Marina-Raluca
Baciu
Menut Maximinian
Mihai Gafencu
Mihai-Daniel
Gheorghe
Mihail Grămescu
Mihalache Gabriela
Mioara Bahna
Mircea Colosenco
Mirela Aldea
N. Rădulescu-Niger
Nicolae Băciuţ
Nicolae
Dumbrăvescu
Nina Plopeanu
Octavian Curpaş
Ovidiu Pojar
Patricia Lidia
Petrache Plopleanu
Raul Bribete
Sorin Voinea
Ştefan Lucian
Mureşanu
Ştefania Oproescu
Stelian Ceampuru
Thelma Laycock
Theodor Codreanu
Traian D. Lazăr
V. Vereşaghin
Victor Teleuca
Victor Sterom
Viorel Dolha
Viorel Roman
Virginia Bogdan
www.oglindaliterara.ro
OGLINDA
literara
Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din
România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor
Literare şi Editurilor din România (APLER) şi
Associazione della Stampa Estera din Italia,
membru fondator al Asociaţiei Revistelor şi
Publicaţiilor din Europa (ARPE)
Editată de:
Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani
cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea
REDACŢIA:
Redactor şef: Gheorghe Andrei Neagu
Senior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu,
Adrian Dinu Rachieru, Laurian Stănchescu, Florentin
Popescu, Liviu Comşia.
Secretar literar: Ştefania Oproescu
Redactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Angela
Baciu, Constantin Miu, Virginia Bogdan, Laurenţiu
Măgureanu.
Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, Mihaela
Albu, Marlena Lica Masala, Adrian Irvin Rozei.
Foto: C. Răduc
Administraţie: Mircea Ghintuială
Tehnoredactare: Adrian Mirodone
Culegere: Ionica Dobre
OGLINDA LITERARĂ o puteţi
procura şi descărca de pe site-ul
www.oglindaliterara.ro unde aflaţi
şi modalităţile de abonare.
Materialele se trimit numai în format electronic,
cu diacritice, la :
E-mail: gheorgheneagu@yahoo.com
gheorgheaneagu@gmail.com
Corectura nu se face la redacţie.
ISSN 1583-1647
ADRESA REDACŢIEI:
Str. Alexandru Golescu,
Nr. 76 bis, Focşani,
Jud. Vrancea
Mobil: 0722-284430
0749188333
Revista se poate procura de la sediul
redacţiei şi de la chioşcul Muzeului
Literaturii Române Bucureşti şi sediile
filialelor Uniunii Scriitorilor din România.
În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund
în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub
semnătura proprie.

Trăim parcă năuciţi în ţara în care te culci
seara cu un preşedinte şi te scoli dimineaţa
cu altul, în care miniştrii numiţi azi cad
mâine, traşi în jos de tinichelele din coadă,
în care deciziile justiţiei sunt considerate ba
drepte, ba nedrepte, în funcţie de tabăra
care-şi adjudecă dreptatea.
Voiam iniţial să mă ocup de tema
plagiatului, nu atât sub aspectul său
infracţional ce nu poate fi tăgăduit, cât
despre diluarea actului în sine prin utilizarea
excesivă. Precum zăpezile de altădată, nici
plagiatul nu mai este ce-a fost, deşi, uneori,
mai vine câte o iarnă care paralizează
circulaţia şi prăvăleşte acoperişurile caselor.
Aveam de gând să aduc în discuţie cartea
profesorului Alexandru Dobrescu Corsarii
minţii - Istoria ilustrată a plagiatului la
români (Editura EM.OL.IS. Iaşi, 2007). Reţin
din prefaţa autorului un paragraf: „toate
organizările sociale cunoscute şi-au căutat
un reazem în legea morală… Perspectiva
de a trebui să plăteşti într-un fel sau altul
pentru nesocotirea legii morale nu a redus
de loc numărul celor tentaţi s-o încalce. I-a
obligat, în schimb, să-şi pună mintea la lucru,
ca să fie mereu cu un pas înaintea ei, să-şi
perfecţioneze instrumentele, să inventeze
căi mai subtile de supravieţuire, cu atât
mai subtile cu cât pericolele se dovedeau
mai mari. Fiecare nouă pedeapsă instituită
de societate a încurajat căutarea celor mai
potrivite mijloace de a se sustrage. Dacă
inteligenţa omenească a lucrat cu oarecare
succes pentru ameliorarea vieţii de zi cu
zi, parcă mai însemnat i-a fost sporul în
direcţia adormirii vigilenţei cerberilor etici”.
Acest prim volum, tratează tema plagiatului
pe capitole mari, cuprinzând: Cronicarii,
Savanţii, Dascălii, Predicatorii şi Oratorii,
Tălmăcitorii, Juriştii. Ar putea fi chiar
onoraţi plagiatorii contemporani dovediţi pe
bandă rulantă să se afle în compania unor
Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Titu
Maiorescu etc. Asta nu i-a salvat însă de
la sancţionarea morală, lăsând Ministerul
Educaţiei sub conducere interimară, în
condiţiile desfăşurării unei sesiuni de
bacalaureat, nemaivorbind de faptul că
Duşuri reci
Vedeam la ştiri, cu puţină vreme în urmă, cum milioane de
oameni din Marea Britanie participau cu entuziasm nedisimulat
la Jubileul reginei Elisabeta a II-a. Mi-au revenit atunci în minte
sentimentele ce m-au îndemnat să scriu despre dorinţa de a fi mândri
şi demni, despre nevoia de stabilitate şi de modele a căror valoare
să nu poată fi contestată. Dorinţă cu atât mai acută cu cât caruselul
evenimentelor este parcă mai rapid ca oricând în istorie şi nimic nu
se sedimentează din emulsia pusă în eprubeta experimentelor.
doar în ultimele trei luni au fost semnalate
4131 cazuri de violenţă în şcoli. Cultura
a primit şi ea un ministru nou, pe actorul
Mircea Diaconu, dovedit curând şi el puţin
incompatibil, care a debutat furtunos cu
proiecte ce-au produs zarvă prin televiziuni,
mai ceva ca hodorogeala produsă de carul
Sfântului Ilie prin cer în arşiţa verii. Hobiţa a
fost scoasă din anonimat gata să primească
osemintele lui Brâncuşi, tentativă părăsită
rapid de ministru pe motiv că nu-l merităm
pe marele sculptor. Apoi Sarmisegetusa,
apoi Cetăţile dacice de la Orăştie. Ce
frumos şi măreţ suna! Păcat doar că
n-am aflat ce răspuns ar fi dat meteoricul
ministru asociaţiei „ProPatrimonia” , legat
de concluziile contradictorii a două comisii,
una pentru monumente care a inclus Roşia
Montană în lista tentativă UNESCO şi alta
de arheologie care a votat viceversa.
Înainte de răzgândeala ministrului
Culturii şi decăderea sa din funcţie, mă
întrebam dacă Parisul va intra în palpitaţii în
faţa cererii privind repatrierea osemintelor
lui Brâncuşi pentru înhumarea lor la Hobiţa.
Cum nici cimitirul din Montparnasse nu-i
Pere Lachaise, nici cimitirul din Hobiţa nu-i
Bellu, ne-am fi putut consola doar cu gândul
că geniul universal repatriat, se va odihni
în sfârşit în pământul care i-a primit întâia
răsuflare. Să nu uităm însă că mai mult de
cincizeci de ani Parisul a fost „acasă” pentru
Brâncuşi şi de încă pe atât, acolo îi este
cinstită memoria, aşa cum noi nu vom reuşi
aproape niciodată. Poate ar fi trebuit să
cugetăm puţin înainte de încercarea punerii
în practică a unei decizii oarecum egoiste.
Doar ce-am clipit şi subiectul nu mai este
de actualitate. Nu voiam să vorbesc despre
plagiat, dar, ca un făcut plagiatul ne tulbură
de o vreme încoace stabilitatea. Cultura şi
educaţia au fost mai mult decât oricând cap
de afiş al tuturor ştirilor. Din nefericire, nu în
sens pozitiv. Şi pe prim ministrul actual se
pare că îl aşteaptă duşul rece al încercării
de dezvinovăţire. Trăim într-o convulsie
ce pare să nu mai aibă sfârşit. Mai răruţ
domnilor aş zice, mai răruţ că ne-aţi năucit
de tot.
www.oglindaliterara.ro
EDITORIAL
Ştefania Oproescu
Ar putea fi chiar
onoraţi plagiatorii
contemporani
dovediţi pe bandă
rulantă să se afle
în compania unor
Grigore Ureche,
Dimitrie Cantemir,
Titu Maiorescu
etc. Asta nu i-a
salvat însă de
la sancţionarea
morală, lăsând
Ministerul Educaţiei
în conducere
interimară, în
condiţiile desfăşurării
unei sesiuni de
bacalaureat,
nemaivorbind de
faptul că doar în
ultimele trei luni au
fost semnalate 4131
cazuri de violenţă în
şcoli.
8151

8152
REMEMBER
ÎNTOARCERE LA
MOARTEA LUI
CEZAR IVĂNESCU
(urmare din numărul anterior)
Moartea poetului a devenit repede semn în marea
textualizare a lumii. Ca şi moartea lui Eminescu, a lui
Nicolae Labiş, a lui Marin Preda, asupra cărora Cezar
Ivănescu însuşi a zăbovit îndelung, scriind şi două cărţi greu
controversate. Aşa că intrarea în mitologie a criticii pare să
fi fost inevitabilă. Ion Murgeanu a făcut un tulburător bilanţ
pe acest fir labirintic, invocând sintagma poetului, „turcitul
Bucureşti”: „Este un dat tragic: marii poeţi ai României se
nasc în Moldova şi merg să moară la Bucureşti, mereu în
condiţiuni suspecte şi în veci neelucidate…” 6 Într-adevăr, în
capodopera Doina (Melodie fără sfârşit), aluzia la moartea
lui Eminescu în ospiciul bucureştean al lui Alexandru Şuţu,
dar şi a lui Nicolae Labiş, în „turcitul Bucureşti”, este
străvezie:
! cât de mult urăsc oraşul
cât urăsc acest oraş,
temniţat ca viţelaşul
ies din el numai golaş,
temniţat ca viţelaşul
ies din el numai golaş!
!pentru noi, moldavi, oraşe
ne-ai dat trudă şi ospici,
ne-ai sfărmat la ciolănaşe
sub tramvaiele de-aici,
ne-ai sfărmat la ciolănaşe
sub tramvaiele de-aici!
Revoluţia din Decembrie 1989 va înlocui tramvaiul cu
CNSAS! Iată diferenţa! Mai întâi vor veni mineriadele, apoi
CNSAS. Ce n-a reuşit prima Mineriadă cu Cezar Ivănescu
(când a fost bătut crunt) va reuşi CNSAS, cu o forţă
devastatoare.
În genere, paginile scrise despre moartea poetului
fac parte din categoria textelor victimare: ele nu ţintesc
ştergerea urmelor mecanismului victimar, ci vor să-l
devoaleze, chiar în ciuda datelor seci ale medicinii.
Personalitatea lui Cezar Ivănescu era „predestinată” la a
deveni victimă ispăşitoare. Victima nu este niciodată luată
la întâmplare, ci este un „ales”. „Vinovăţia” ei poate avea
implicaţii multiple. În primul rând, aduce skandalon. Mai toţi
cei care l-au cunoscut pe Cezar Ivănescu au constatat acest
lucru: un Falconetti, fioros la chip, damnat, scandalagiu,
feroce, insurgent, nerespectuos faţă de public, nebun,
purta chiar o rangă la el, boxeur etc. Mai mult de atât,
părea a fi străin chiar prin amestecul de sânge românesc,
albanez, cum recunoaşte însuşi într-un interviu, dar şi întrun
text poetic: „! Eu, grec, albanez, turc şi moldav” (Jeu
d’Amour Mantineea).
El însuşi provoca crize, nu numai în spaţiul strict
cultural, „victimizând”, încât nu e de mirare că va deveni
victimă, la rându-i. Din această perspectivă, nevinovăţia
omului generos, iubitor etc. nu mai conta. Am văzut cum Ion
Papuc şi alţii au lecturat viaţa şi opera poetului sub semnul
destinului, concept predominant în cultura şi civilizaţia
antichităţii greceşti. Concluziile apropiaţilor converg către
imaginea sfârşitului victimar al poetului. Miron Manega,
Clara Aruştei, Cătălin Dumitrescu, Radu Cosma, Valentin
Predescu şi alţii i-au „monitorizat” perioada sfârşitului
lumesc. Au venit, mai întâi, acuzaţiile privind „colaborarea”
cu Securitatea. Lucrurile se cunosc. Dar această acuzaţie
are toate datele unui eveniment persecutoriu, izvorât chiar
din reperele alegerii unei victime ispăşitoare, îndeplinite
aproape arhetipal de personalitatea poetului. Cu alte
cuvinte, fenomenul CNSAS, în cazul lui Cezar Ivănescu, este
unul tipic pentru mimetismul victimar, ca regres secular în
mitologic, rămăşită a răzbunărilor moştenite din perioada
kominternistă a luptei de clasă, când delaţiunea stătea la
baza ordinii din societatea comunistă. Valentin Predescu
a intuit bine că CNSAS a fost o ultimă redută comunistă,
similară cu instituţia inchizitorială a vânătorii de vrăjitoare,
iar Cezar Ivănescu a fost ultima victimă importantă a acestui
www.oglindaliterara.ro
mecanism ocult, preţ care
a şi dus la compromiterea
şi desfiinţarea instituţiei
parazitare. Aceeaşi intuiţie şi
la Basarab Nicolescu atunci
când a argumentat că poetul
a fost ţinta „vânătorilor de
oameni”.
Victima sacrificată
reglează turbulenţele aduse
de criză: moartea lui Cezar
Ivănescu a constituit, de
aceea, marea victorie
a poetului împotriva
mecanismului victimar,
conchide Valentin Predescu:
„Dar Marea Glorie a Morţii
Poetului Cezar Ivănescu
este victoria împotriva
CNSAS-ului această ultimă
redută a Diversiunii de neînchipuit a comunismului şi
postcomunismului securistic.” 7 Valentin Predescu a
coroborat, mitologic, moartea poetului cu viziunea morţii
din textele poetice, luând ca moto, între altele, versurile:
„atâta bucurie clipei morţii/ Ţara Morminţilor obnubilând…”
Că lovitura victimară anunţată de Agenţia de presă
NewsIn, la 29 ianuarie 2008, voce a Sfinxului securistic
„sursiată” de rivalitatea mimetică a lui Mircea Dinescu, a
provocat, după moartea civilă şi moartea fizică, nu mai
încape îndoială. Organismul hipersensibil al Poetului, el
însuşi arhetipal, nici nu putea să reacţioneze altfel. Liviu
Cangeopol are dreptate să spună că scriitorul n-a ştiu
să se apere, că nici nu avea înzestrarea de a reacţiona
blindat psihic la rivalitatea mimetică, aşa cum psihicul lui
Eminescu a cedat în nefasta zi de 28 iunie 1883. Ceea ce
a tulburat enorm e că moartea a survenit în Joia Patimilor.
Toate par să se lege destinal. Nu mă miră că Gabriela
Creţan adună ligamentele: „viaţa şi opera sa ilustrează, la
modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi,
culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea
surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice.
Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate
de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru
creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului
şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de
discipoli pe care îi iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni,
umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare
de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi
prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase
de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte
ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin
delaţiune şi prin abjecţie.” 8
Iar cine doreşte o coincidenţă în plus poate corobora
vârsta Patimilor lui Iisus, 33, cu dublul vârstei lui Cezar
Ivănescu – 66 de ani, o dublare a chinurilor omului
Cezar Ivănescu, fiindcă el a fost numai om, cifră aflată în
vecinătatea Fiarei Apocalipse, alt laitmotiv al operei sale. În
vârtejul crizei sacrificiale, intră şi contaminarea mimetică,
sub semnul absurdului şi inconştientului. Tocmai când
părea că poetul se pregăteşte de luptă ca să facă faţă noii
încercări, atunci se produc şi defecţiunile medicinii, după
cum defecţiuni şi mai grave s-au insinuat în diagnosticarea
şi tratarea „nebunului” Mihai Eminescu. Etapele acestei
degringolade le-au urmărit Miron Manega, Cătălin
Dumitrescu şi Radu Cosma, în texte-anchetă, iar, în ultima
clipă, Mircea Radu Iacoban, care a comentat Hotărârea
proaspăt emisă, (după patru ani!) de către Comisia
Superioară de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor,
privind acuzaţia de malpraxis a medicilor în conjunctura
morţii poetului. Acuzaţia fusese înaintată de către fratele
lui Cezar Ivănescu, Dumitru Ivănescu (mort şi el, între
timp!) şi de către Clara Aruştei.
În sâmbăta de dinaintea morţii, poetul a plecat la Iaşi
pentru a rezolva câteva probleme la Editura Junimea, ca
director. Cum îl supărau nişte hemoroizi, s-a dus, luni, la
Bacău, pentru o intervenţie chirurgicală minoră. Numai
că medicul de acolo (Palade) nu s-a asigurat de potenţele
organismului şi poetul a fost operat, cu anestezie generală,
pe când organismul său nu putea suporta „nici măcar o
anestezie locală. Practic era inoperabil, aşa cum avea să
confirme rezultatul analizelor.” 9
Theodor Codreanu
Speriată că tatăl adoptiv nu mai răspunde la telefon,
Clara Aruştei pleacă imediat la Bacău, la Spitalul Judeţean
de Urgenţă, unde l-a găsit într-o stare foarte gravă. I se
î

pusese şi diagnosticul de embolie pulmonară. Greşit, şi
acesta, ni se spune. Cezar Ivănescu a fost transportat, de
urgenţă, la Bucureşti, Spitalul de Urgenţă Floreasca, după
ce Clara a cerut ajutorul lui Laurian Stănchescu, consilier
personal al lui Varujan Vosganian. Valul contaminării
destinale mimetice însă continuă: elicopterul SMURD de la
Iaşi era defect, iar cel de la Bucureşti a sosit cu o întârziere de
şase ore. Încercările medicilor bucureşteni de a-l resuscita
au fost zadarnice. Cezar Ivănescu a murit joi, la orele
18,30. Cauza morţii: insuficienţă cardiorespiratorie acută.
Bolnavul a ajuns la Bucureşti fără analizele preliminarii ale
operaţiei de la Bacău, observă Miron Manega. Cazul a fost
închis. Şi, neîndoielnic, aşa va rămâne.
Încercarea lui Dumitru Ivănescu de se face lumină
asupra cauzelor morţii s-au dovedit zadarnice, căci
ancheta, finalizată abia în anul de graţie 2012, prin
Hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină, se dovedeşte
o capodoperă de ambiguitate… „ştiinţifică” şi „juridică”,
plină de confuzii şi contraziceri, toate menite să asigure
pacea în rândurile opiniei publice, dar mai ales în ale
medicilor din Bacău şi Bucureşti care s-au implicat în
tratarea bolii lui Cezar Ivănescu. Mircea Radu Iacoban are
tot dreptul să califice moartea lui Cezar Ivănescu drept „un
episod de-a dreptul jenant pentru medicina românească
a veacului XXI” 10 . Anchetatorii au cunoscut atât de rău
„obiectul” investigaţiei, încât au decis că una dintre cauzele
morţii ar fi fost… obezitatea lui Cezar Ivănescu („Cezar
Ivănescu obez”), pe când se ştie că poetul se mândrea cu
faptul că, din adolescenţă până la „bătrâneţe” a rămas la
fel, spre deosebire de îngrăşaţii lumii, la care face trimitere
în poeme � . S-a ignorat şi faptul că poetul abia ieşise din
greva foamei, încât numai de obezitate putea fi vorba!
Medicii „legişti” s-au acoperit de termeni medicali care se
contrazic cu ansamblul situaţiei, încât întrebarea-cheie:
dacă anestezia generală a fost cauza morţii a rămas fără
răspuns: „cardiopatie şi cardiomegalie marcată globală
(hipertrofică şi dilatativă), miocardioscleroză difuză
disecantă, cicatrice întinsă de infarct miocardic la peretele
anterior al ventriculului stâng, tuberculoză pulmonară
fibronodulară, stază pulmonară cronică, ateromatoză şi
ateroscleroză sistemică, focare de pielonefrită cronică,
pancreatită cronică incipientă, colită cronică”. De ce
toate aceste complicaţii n-au fost constatate înainte de
operaţie? Mircea Radu Iacoban sesizează fractura logică
a raportului final: „medicii afirmă că poetul era destul de
sănătos pentru anesteziere generală, tot medicii susţin că
era suficient de bolnav ca să moară cu grăbire «din cauze
naturale»”. Unul dintre referenţi, Eugen Tincu, medic primar
ATI, concluziona „cu delicateţe colegială în formulare”
(Mircea Radu Iacoban) că „faţă de morbidităţile evidente
evidenţiate la examenul necroptic, anestezia regională ar fi
prezentat un pronostic de risc mai mic”, fapt reformulat şi
în ancheta finală, dar opinia expertului este rapid eliminată
de Comisia Colegiului Medicilor: „Punctul de vedere al
expertului chirurg apreciază critic aspecte care nu sunt de
competenţa sa, ci privesc elemente de resort anestezic”.
Dar punctul de vedere „critic” fusese împărtăşit şi de un
anestezist, dr. Eugen Tincu, însă ambii sunt contrazişi
printr-o elucubraţie logică: „Standardul examinărilor
pre-anestezice a fost respectat”. „Constatându-se – zice
Mircea Radu Iacoban –, deci, că pacientul este suficient…
de sănătos (ca să moară a doua zi).” Culmea e că, un alt
expert, cardiolog, ciocnindu-se de complicaţiile bolilor lui
Cezar Ivănescu, îl acuză pe poet că şi-a ignorat bolile, că,
altfel spus, vinovatul a fost el, nu medicii care l-au operat.
Observaţia lui Mircea Radu Iacoban: „Bolnavul, zicem noi,
poate să le ignore, medicina, nu.” Ignorându-le, devine clar
că malpraxisul a grăbit moartea lui Cezar Ivănescu, arătând
halul în care a ajuns deontologia profesională într-o parte
a medicinii româneşti, deontologie pe care anchetatorii au
ocultat-o prin ambiguitatea finală a Hotărârii: „Este greu
de spus în ce măsură intervenţia chirurgicală a precipitat
decesul.” Iar această „ambiguitate”, menită să şteargă
urmele victimare, arată cum medicina însăşi s-a înecat în
mitologie!
Victimizarea mortului s-a prelungit în instituţiile
culturale bucureştene. Trupul neînsufleţit al poetului a fost
refuzat atât la Uniunea Scriitorilor, cât şi la Muzeul Literaturii
Române din Bucureşti, nemaivorbind că i s-a refuzat un
loc în Cimitirul Bellu. Iată un indiciu sigur că moartea
poetului n-a fost primită ca „sacrificiu” din partea breslei
centrale a Uniunii Scriitorilor, fiind marcată de sechelele
rivalităţii mimetice. Citim, la Bucureşti, un text victimar,
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
fără mitizarea victimei: poetul n-a fost găsit vrednic de a
fi primit în Panteonul Zeilor de la Cimitirul Bellu, alături de
Eminescu, Nicolae Labiş sau Nichita Stănescu.
Să recapitulăm, contrapunctic, textul victimar.
Pe 25 aprilie 2008, în partea dimineţii, tocmai
părăseam Budapesta, spre Slovenia, când am primit de
la Ion Gh. Pricop vestea de necrezut că, în seara trecută,
s-a stins din viaţă Cezar Ivănescu, într-un spital din
Bucureşti. Evident, mi-au răsunat imediat în memorie
versurile obsedante potrivite săptămânii patimilor,
adresate de Cezar Ivănescu „discipolilor”: „! Cine vrea
mă scuipă,/ scuipă cine vrea,/ eu mereu tot urcu,/ urc pe
Golgota”. Brusc, întreaga operă a lui Cezar Ivănescu, ca
şi întreaga-i existenţă lumească, s-a concentrat parcă în
acea seară din joia patimilor, când „pumnul în inimă” (altă
imagine emblematică a imaginarului său) s-a răsucit în
implozia morţii. Iar meseriaşii în hăituire, cum se exprima
el într-un interviu din 1993, acordat lui Cassian Maria
Spiridon 12 , puteau acum jubila şi dormi liniştiţi, ultimul
dintre ei fiind, desigur, un confrate în ale poeziei, uns cu
toate alifiile politichiei şi ale delaţiunii, semn că stalinismul
„obsedantului deceniu” gâlgâie încă sub aparenţele fudule
ale democraţiei. Impresia aceasta mi-a fost reconfirmată de
reacţiile produse în ţară şi în străinătate. Am s-o consemnez
pe aceea a lui Liviu Ioan Stoiciu, din revista Cafeneaua
literară: „Fără să mă hazardez, mă tem acum că Mircea
Dinescu îl are pe conştiinţă nu numai pe Marin Preda (ştiţi
că a fost acuzat public de Cezar Ivănescu, prieten apropiat
al lui Marin Preda, că Mircea Dinescu e vinovat moral de
moartea lui Marin Preda), ci şi pe Cezar Ivănescu, el fiind
cel ce a fost dat în judecată acum de Cezar Ivănescu că
l-a maculat, aruncând anatema colaborării cu Securitatea
– de aici înainte, numai Judecata de Apoi le va mai da un
verdict…” 13 .
Între timp, persoana cea mai îndrituită să reacţioneze
la întâmplările privind moartea poetului, Clara Aruştei,
fiica adoptivă, a făcut publice câteva elemente care pun
pe gânduri şi care ar fi trebuit să conducă la o anchetă
judiciară menită să facă lumină, spre a nu lăsa să planeze
ambiguităţi de felul acelora legate de moartea lui Marin
Preda şi a altor scriitori. Iată ce ne spune Clara Aruştei: „pe
măsură ce adun mai multe date îmi devine tot mai clar că
moartea sa nu a fost una «normală». Tot ce s-a întâmplat
în cele două spitale din Bacău este straniu şi pare desprins
dintr-o tragedie horror” 14 . Pe de altă parte, mai survin
două atitudini publice asupra cărora ne atrage atenţia Clara
Aruştei: e vorba de CNSAS şi de Uniunea Scriitorilor. Prima
dintre instituţii a ajuns instrumentul răzbunării lui Mircea
Dinescu, ceea ce devine foarte grav şi pune sub semnul
întrebării faptul că ne-am afla într-un stat de drept. CNSAS
nu a reacţionat legal, cu o declaraţie de presă, ambiguitatea
alimentând, desigur, delaţiunea. Nu există procese-verbale
între 11 decembrie 2007 şi 20 martie 2008 prin care să se
fi stabilit ceva clar privitor la „cazul Cezar Ivănescu”, încât
numita instituţie s-a comportat ca una tipic stalinistă, ca
instituţie conspirativă, cum o numeşte Clara Aruştei. Datele
arată că poetul stătea ca un ghimpe în coastă şi celor care-l
voiau destituit de la directoratul Editurii Junimea. Publicaţii
ca „Bună ziua Iaşi” (sic!) au difuzat materiale cu titluri
parşive precum Buboiul de la Junimea. „România liberă”,
on-line, marţi, 29 ianuarie 2008, difuza ştirea mincinoasă:
„Poetul Cezar Ivănescu, membru al Uniunii Scriitorilor din
România, a primit decizie de colaborare cu securitatea ca
poliţie politică în urma şedinţei de marţi a Colegiului CNSAS,
au declarat, pentru Rompres, surse din instituţie”. O anchetă
ulterioară a ziarului „Ziua” (16 aprilie 2008) în rândul celor
10 membri ai CNSAS (ironie, tocmai delatorul lipsea, fiind
la Paris împreună cu preşedintele Traian Băsescu!) a arătat
că nici unul nu-şi amintea, într-o totală bâlbâială, de vreo
decizie oficială privitor la poet. La fel de bizară s-a dovedit
reacţia Uniunii Scriitorilor, indicând că această breaslă,
la nivel de conducere, pare a se comporta partizanal,
ascultând de comandamente obscure, cum e convinsă
Clara Aruştei: „Tăcerea şi laşitatea conducerii USR, cenzura
post-mortem la care este supus Cezar Ivănescu (caz unic,
cred) nu fac altceva decât să adâncească suspiciunile care
există în legătură cu această dispariţie. Din păcate toată
conducerea USR a încălcat atât propriul statut, cât şi toate
normele morale de funcţionare ale unei organizaţii de
breaslă într-un stat care se pretinde sau măcar tinde dă fie
de drept. Atât a valorat viaţa unui poet de geniu, cât acea
minimă declaraţie smulsă domnului Nicolae Manolescu şi
afişată de site-ul USR (nedatată şi nefinalizată prin nimic,
aşa ca o chestiune atemporală. Este tot ce a obţinut în
î
8153

8154
REMEMBER
această ţară, cu preţul propriei vieţi” 15 . S-a mers până
acolo, cum am mai spus, că s-a refuzat depunerea pe
catafalc, la sediul USR, a sicriului cu trupul neînsufleţit al
poetului, nemaivorbind de faptul că Uniunea n-a cheltuit
nici un ban pentru înmormântare şi a refuzat trimiterea
unui reprezentant din Bucureşti la ceremonia funerară.
Povestea „acuzaţiei” publice a început pe 29
ianuarie 2008. Cezar Ivănescu făcea parte din Consiliul
de Conducere al USR şi, conform uzanţelor, Comitetul
Director solicitase de la CNSAS situaţia din dosarele de
la Securitate a membrilor. Până la acea dată, nici un
document emis de CNSAS nu l-a vizat pe Cezar Ivănescu
în postura de „poliţie politică”. „Cu toate acestea –
precizează Cezar Ivănescu, în scrisoarea adresată lui
Nicolae Manolescu, la 1 februarie 2008 –, începând de
marţi, 29.01.2008, ora 16, agenţia NewsIn citând «surse
sigure din cadrul colegiului CNSAS» a difuzat ştirea, pe
care eu o consider «zvon calomnios», conform căreia
«Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică»” 16 . Poetul soma
ca USR să primească până joi, 7.02.2008 decizia CNSAS
de colaborare cu Securitatea, altfel se vedea nevoit să dea
în judecată agenţia de ştiri NewsIn, pe Mircea Dinescu
şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat
ştirea. Comitetul Director a emis o nouă solicitare către
CNSAS să comunice lista colaboratorilor dintre membrii
Consiliului USR, precizând că difuzarea datelor în massmedia
este „inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către
unii membri ai CNSAS a unor date din dosarele personale
ale scriitorilor”. După câte s-a văzut, CNSAS nu a putut
face dovada „poliţiei politice” a lui Cezar Ivănescu. Poetul,
înainte de a începe procesul de calomnie, pe 4 februarie
2008, a trimis o scrisoare de protest şi preşedintelui Traian
Băsescu, o scrisoare care adânceşte misterul, sugerând
că ieşirea la rampă a lui Mircea Dinescu depăşeşte aria
răzbunării unui ins, contextualizând-o ca a treia tentativă
de asasinat moral şi fizic: la mineriada din 14 iunie 1990,
a fost bătut bestial de falşi „mineri”, după ce, anterior,
fusese destituit arbitrar din redacţia revistei Luceafărul.
A doua campanie de asasinat moral s-a produs în 2005,
când a candidat, alături de Nicolae Manolescu şi de alţii la
funcţia de preşedinte al USR. A treia, şi cea mai cumplită,
soldată cu moartea poetului, a început la 29 ianuarie
2008. Cezar Ivănescu se iluziona că postura de Cavaler
al Ordinului „Steaua României” îl va putea apăra, prin
intermediul Preşedintelui ţării, în caz că acesta nu intra în
ecuaţia duşmanilor săi: avertizându-l pe Preşedinte că din
4 februarie 2008, ora 12, va intra în greva foamei, în Sala
de Oglinzi de la sediul Uniunii Scriitorilor, poetul solicita:
excluderea lui Mircea Dinescu din CNSAS, sancţionarea lui
de către USR, găsind absolut necesară „o declaraţie fără
echivoc din partea domniei voastre din care să reiasă că
nu sunteţi implicat în această murdară făcătură (deoarece
se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu
Mircea Dinescu: faptul că i-aţi dat votul decisiv, anul
acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de
Poezie «Mihai Eminescu» defavorizându-l astfel pe marele
poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se
afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de
denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu
a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu
(pe postul Realitatea TV, n.n.) să afirme că am semnat
etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi
să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am
cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe
d-voastră, nici USR în această afacere)”. Evident, Cezar
Ivănescu se iluziona că se poate face lumină pe aceste
nisipuri mişcătoare. Nici măcar USR nu a catadicsit să-l
„sancţioneze” pe Mircea Dinescu 17 .
Revenind la Clara Aruştei, aceasta se iluziona,
la rându-i, că ar fi vorba de un caz unic în lumea
scriitoricească din România, cu Cezar Ivănescu. Nici
vorbă, cazurile sunt multe şi ele vin tocmai de pe vremea
lui Eminescu, devenind normă după 23 august 1944, cu
prelungire după 22 decembrie 1989. Mă întrebam mai
sus dacă ziua de 29 ianuarie 2008 nu este echivalentul
provocării morţii civile a lui Eminescu din 28 iunie 1883.
Asta ar putea fi o temă separată. Voi mai aminti doar
de „cazul Goma”, scriitorul indezirabil atât regimului
Ceauşescu, cât şi regimurilor postdecembriste şi, în
consecinţă, „dezavuat” de USR atunci şi acum. Ciudat e
că, se pare, nici Cezar Ivănescu n-a înţeles „cazul Goma”,
el supărându-se, de pildă, atunci când, cu o bună intuiţie,
Petru Ursache l-a asemănat cu autorul Săptămânii roşii 18 .
Cele ce vor urma despre poetul Cezar Ivănescu, poate,
www.oglindaliterara.ro
vor da şi o explicaţie, măcar parţială, privitor la destinul
său lumesc. Pentru aceasta, cititorul va trebui să fie atent
nu doar la textele literare, publicistice sau la interviurile
lăsate, ci şi la testamentul său spiritual din 28 februarie
2008, înregistrat pe o bandă audio şi făcut public acum
de către Clara Aruştei. De asemenea, scrisorile adresate,
la 1 şi respectiv 4 februarie 2008 atât preşedintelui USR,
Nicolae Manolescu, cât şi preşedintelui României, Traian
Băsescu. Primul a reacţionat „atemporal”, cum s-a exprimat
eufemistic Clara Aruştei, al doilea nu s-a „coborât” până la
drama particulară a unui poet.
În toată această poveste încurcată, singura care s-a
dovedit fecundă a fost dimensiunea mitică, recuperată mai
întâi la Iaşi, oraşul pe care l-a iubit cel mai mult, topos al
Centrului Spiritual Universal, unicul din spaţiul românesc
legat ombilical de Marea Tradiţie simbolizată de India,
în viziunea lui Cezar Ivănescu, pe urmele lui Sergiu Al-
George. Pe 29 aprilie 2008, poetul este înhumat la Cimitirul
Eternitatea din Iaşi, cu onoruri militare, intrând, aşadar, în
Panteonul spiritual din fosta capitală a Moldovei. Aflu de la
Gabriela Creţan că poetul a fost pus în sicriu desculţ: „A
fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod
inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac,
sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai
are nevoie de încălţare să-i apere picioarele de pulberea şi
noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă
în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind;
el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele
scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale.” 19
Intrarea în mit se întregeşte prin aceste amănunte
singularizante. După care au început să curgă omagiile.
Dacia literară, revista-simbol a Marii Tradiţii culturale a
Iaşului, îi va dedica un întreg număr (5) omagial.
Iaşul, aşadar, a dat tonul „canonizării literare” a lui
Cezar Ivănescu. Vor urma Bârladul, prin regretatul doctor-
Mecena Constantin Teodorescu, Galaţiul, Piteştiul, Aiudul,
Sibiul… Iar din 2011, se instituţionalizează Festivalul
Naţional de Poezie „Cezar Ivănescu”, în zilele de 21-24
mai, în oraşele Iaşi şi Bârlad.
Peste tăcerea încă instituţionalizată în „turcitul
Bucureşti” şi la Uniunea Scriitorilor.
_______________
1 Christos Yannaras, Contra religiei, trad. din greacă, de Tudor
Dinu, Editura Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2011.
2 Ibidem, p. 13.
3 Ibidem, p. 17.
4 René Girard, Despre cele ascunse de la întemeierea lumii,
trad. din franceză, de Miruna Runcan, Editura Nemira, Bucureşti,
2008, pp. 282-283.
5 Ibidem, p. 231.
6 Ion Murgeanu, Defăimarea poetului Cezar Ivănescu, în
„Baaadul literar”, Bârlad, an II, nr. 2 (5), mai 2008, p. 4.
7 Valentin Predescu, Cezar Ivănescu şi gloria morţii (obnubilare
finală), în „Argeş”, nr. 5 (311), mai 2008, p. 10.
8 Gabriela Creţan, Maître de la clarté, postfaţă la vol. Cezar
Ivănescu, Erudita pietate, antologie, de Clara Aruştei, prefaţă,
de Theodor Codreanu, Editura Junimea, Iaşi, 2011, p. 468.
9 Miron Manega, Cezar Ivănescu: hulit în viaţă, refuzat în
moarte, în „Jurnalul naţional”, 29 aprilie 2008.
10 Mircea Radu Iacoban, În rest, doar tăcere…, în „Cronica
veche”, an. II (XLVII), nr. 4 (15), aprilie 2012, p. 3.
11 Precum în Turn: „! Sunt oameni graşi/ şi doar cu degetul
dacă-i împungi/ plesnesc (oameni graşi care îngraşă ochiul)/ şi
curge un lichid din ei.” (Erudita pietate, p. 39).
12 Am fost tot timpul confruntat cu agresiunea haitei, Dialog
cu poetul Cezar Ivănescu, în „Dacia literară”, serie nouă, an. IV,
nr. 3, 1993, reprodus în „Convorbiri literare”, nr. 5 (149), mai
2008, pp. 55-59.
13 Liviu Ioan Stoiciu, Cu inima împietrită, în „Cafeneaua
literară”, an. V, nr. 5 (59), mai 2008, pp. 1-2.
14 Clara Aruştei, Moartea lui Cezar Ivănescu – o tragedie horror,
în „Monitor cultural” * on-line, an. III, nr. 25/2008.
15 Ibidem.
16 Documentele se găsesc pe site-ul USR, www.
uniuneascriitorilor.ro/-12k.
17 În schimb, publicul poate găsi o reacţie rapidă din partea
USR, semnată de preşedinte, cu privire la gestul poetului Daniel
Corbu în cadrul Festivalului Internaţional de Neoavangardă de
la Iaşi (4 - 8iunie 2008). Corbu, din teribilism neoavangardist,
ar fi ars câteva cărţi ale lui Mircea Cărtărescu, „în numele luptei
cu nonvaloarea şi cu prostul gust”. Printr-o „scrisoare deschisă”,
N. Manolescu a condamnat gestul, propunând conducerii USR
analizarea şi sancţionarea împricinatului. De ce n-o fi reacţionat
la fel de sever N.M. şi-n cazul „arderii” în piaţa publică a
demnităţii lui Cezar Ivănescu de către Mircea Dinescu? Aceasta-i
întrebarea.
18 Petru Ursache, op. cit., p. 57.
19 Gabriela Creţan, op. cit., p. 473.

GICĂ
George Rizescu
(fragment)
Este o poveste simplă, a unui suflet nepereche, o
poveste cu oameni, animale şi sentimente confuze, o
poveste trăită de un bărbat adevărat şi de un copil curios
şi speriat ...
Gică a fost un armăsar negru, născut din iapa
Tanţa, iapă pur sânge englezesc şi armăsarul Tache, un
„fustangiu” neaoş, rămas abandonat de la tribul ţiganilor
zlătari ce-şi petrecuseră toamna în marginea izlazului
nostru comunal.
Tata l-a primit în braţe pe Gică de la fătare şi s-a
ocupat de „educaţia” lui în primii trei ani de viaţă.
Gică devenise un fel de „top-model”, ştia trapul
apăsat, galopul galant, îngenuchiatul pentru prins şaua,
ştia să-şi fluture coama ori de câte ori îl auzea pe tata
vorbind, devenise armăsarul după care mai toţi vecinii
şi consătenii mei întorceau capul, dorinduşi-l partener
pentru iepele din ogradă. Începuse deja să se facă un fel
de liste de aşteptare.
Gică îşi începuse drumul glorios de cal- minune iar
tata îl îmbrăcase în cele mai elegante harnaşamente ce
s-au văzut vreodată prin aceste locuri.
Să vă mai spun câtă mândrie, câtă fală şi câtă
dragoste se abătuse asupra familiei noastre?
Când tata l-a pus prima zi la şaretă, Gică a făcut un
gest de-o eleganţă rară. S-a aşezat în genunchi, l-a privit
pe tata drept în ochi, preţ de câteva minute, a fluturat
din cap a nemulţumire, şi-a umflat nările cu toată forţa
...
Tata a înţeles imediat durerea lui Gică, l-a deshămat
şi l-a sărutat aşa cum numai pe noi, copiii ne săruta
atunci când era mulţumit de comportamentul nostru.
Din acel moment Gică n-a mai fost niciodată prins între
hulubele vreunei căruţe ori la gulura vreunei şarete.
Anul 1961, primăvara, a venit peste noi cu
blestemul bolşevizării satelor româneşti. „Ori te spânzuri
ori te-neci, ori la colectiv te treci”, era sloganul care se
auzea peste tot în sat, la biserică, la şcoală, la primărie,
la sfatul popular, la căminul cultural, la poştă, la miliţie...
În casa noastră, casă liniştită oarecum până la
acest „important” eveniment, primul care ne-a adus
vestea şi sloganul de mai sus a fost Mitică ţiganul, unul
dintre sutele de ţigani năşiţi de bunicul meu, fost primar
un sfert de veac în comună...
Când Mitică ţiganul a intrat în curtea noastră, adică
„tovarăşul primar”, tata la oprit politicos la prispa casei
şi la întrebat scurt:
- Ce cauţi, mă, fine Mitică, în curtea mea? Te-am
chemat eu? Te-a chemat soţia mea? Te-a trimis cineva şi
a uitat să-mi ceară voie?
Ţiganul i-a răspuns tatei pe cel mai liniştit ton din
lume:
- Partidul, bre, nene Badeo, Partidul m-a trimis.
Şi dacă tălică vrei să opreşti partidul să-şi facă datoria ,
răspunzi! Eu nu mai sunt Mitică ţiganul, finul lui tălică,
acuma sunt Mitică Partidul...şi n-am venit pentru tălică,
că te ştiu, am venit pentru Gică...
- Pentru Gică? A întrebat tata uşor încruntat.
- Da, nene Badeo, pentru Gică. Îl vrea Partidul, bre,
îl vrea la şareta mea...ştii şi tălică că noi ducem toţi caii
la abator...ne vin tractoare din Uniune, nu mai putem
sta la coada calului...şi ar fi păcat ca Gică să meargă la
abator...sigur dacă vrei şi tălică să ne înţelegem aşa ,ca
oamenii...altfel...
- Aşa, altfel ce, măi Mitică?
- Păi aşa cum auzişi! Îl luăm pe Gică şi-l trimitem
www.oglindaliterara.ro
PROZA
la abator. N-o să ne facem de râsul lumii tocmai acuma,
la sfârşit de colectivizare...că numai tălică şi câţiva aţi
mai rămas în afara lumii, nu? S-a trecut toată lumea
la colectiv? S-a trecut! Tălică ce vrei, să-mi ceară mie
Partidul vot de blam ?Să mă crează Partidul prost? Asta
vrei? Tot mai crezi că vin nenorociţii ăia de americani
să te salveze? Tot nu vrei tălică să înţelegi că vremea
chiaburilor s-a dus dracului şi acuma este vremea
noastră?
- Vremea voastră, măi Mitică? Vrei să zici că a venit
vremea ţiganilor?
- Bre, nene Badeo, ai noroc că te ştiu de mult bre...
pentru vorbele astea Partidul te leagă fedeleş bre, dacă
te spun...
- Ai dreptate...Este vremea voastră...numai că eu
pe Gică nu-l pot da! Mi-a căzut în genunchi şi m-a rugat
să nu-l pun la căruţă şi nici la şaretă...nu ştie să tragă,
nu ştie să stea în ham, nu ştie să meargă alături de alţi
cai...Ştii foarte bine că-l folosesc numai primăvara, la
călărie, să văd cum îmi merg recoltele...Gică nu este un
cal normal, dacă vrei tu să înţelegi, măi Mitică...
- Nici tălică, nene Badeo nu eşti tocmai normal,
dacă tot vorbim , dar Partidul are nevoie de Gică şi
trebuie să mi-l dai, altfel...
- Ştiu, abatorul...
- Abatorul, zise la fel de calm Mitică ţiganul şi se
retrase spre poartă. Şopti mai mult pentru el. Mâine vin
să-l iau pe Gică...vin cu miliţianul...o să-l fac eu să tragă
la şareta Partidului...
A urmat o noapte albă pentru tata. Tot noapte albă
am făcut şi eu...Auzisem vorbele ţiganului şi vroiam să
ştiu ce gândeşte tata. L-am întrtebat cu sfială:
- Ce faci, îl dai pe Gică?
- O să vedem...du-te la culcare...
A doua zi Mitică ţiganul s-a ţinut de cuvânt. A
venit cu miliţianul Cosac. Un munte de om era miliţianul
Cosac. Vorbea rar şi scuipa mereu printre dinţi. Ca să-i
intre şapca pe cap o spărsese undeva la spate, un fel de
crestuş. M-am apropiat de tata, de ţigan şi de miliţian.
- Bă nea Badeo, am venit să-l luăm pe Gică, a zis
scurt miliţianul. Între timp a scuipat de cincizeci de ori
printre dinţi şi l-a prins pe tata de încheietura mâinii
drepte.
- O să-l învăţăm cu munca nene Badeo, o să-l pun la
şareta Partidului...a spus imediat şi Mitică ţiganul.
Eu priveam supus mişcările tatei şi cu frică imensă
gestul miliţianului. Aşteptam răspunsul tatei...Veni după
un târziu...
- Păi, dacă nu se poate altfel, zise tata, eu am să-l
duc personal la abator, măi Mitică...asta am să fac...îl
duc la abator şi las Partidul să-şi aducă tractoarele de
care mi-ai vorbit...n-o să mă opun eu voinţei Partidului...
- Tălică, glumeşti cu Partidul, bre? Nu înţelegi că
noi vrem calul ăsta la şareta Partidului ? Mai dă-l dracului
de cal, că n-o fi om să ţii aşa de mult la el...nu-i ajunge
cât a domnit-o? Îl pun la şareţă, nu la plug...
Glasul ţiganului devenise agresiv...palmele
miliţianului se încordaseră pe mâna tatei...
- Dacă noi vrem să luăm calul ăsta o să-l luăm,
bre, zise imediat şi miliţianul Cosac. E cal frumos, îl vrea
tovarăşul preşedinte...iar dacă te opui o să te luăm şi pe
tine...asta e... fă ce vrei, dar repede că n-avem timp.
Tata n-a scos o vorbă. Alături, în grajd , Gică bătea
din copite aşa cum făcea mai mereu când vroia să iasă
la plimbare.
- E un cal, dă-l dracului încolo, n-o să ne certăm noi
acuma pentru un amărât de cal, mai zise primarul ţigan.
- Şi nici n-o s-o ducă rău...trage la şareta noastră,
bre, o să fie fala primăriei...zise şi miliţianul Cosac.
- Îl duc la abator. Asta am să fac. E dreptul meu să
respect porunca Partidului şi vreau să-l duc la abator,
mai zise tata şi-şi retrase mâna din strânsoare. Mâine
am să-l duc la Piteşti. Îl predau personal la abator...e
dreptul nostru să ne supunem voinţei Partidului...asta
am să fac...
8155

8156
EVOCARE
Nicolae Steinhardt.
O problemă literară
(text preluat din Revista Fundaţiilor Regale, anul
XIII, serie nouă, nr. 6, iunie 1946, director: Al.
Rosetti; redactor şef: Camil Petrescu; secretar de
redacţie: Corin Grosu)
Există în literatura universală o problemă care nu
poate scăpa niciunui cititor atent, care-l urmăreşte de
mult şi pe scriitorul acestor rânduri. Ea se aşează întrun
domeniu deosebit de gingaş şi foarte obscur: acel
al raporturilor dintre creator şi personaje. Cercetătorii
misterelor literare ştiu de mult că marii scriitori susţin
realitatea unei dependenţe aproape totale a lor faţă de
ceea ce vulgul crede că e fabricat de ei după bunul lor
plac şi la libera lor voinţă. Punctul de vedere al artiştilor
e că personajele li se impun, că firile şi reacţiunile lor
sunt autonome şi că doar angrenarea lor într-un complex
numit acţiune sau analiză ar fi gata să creadă
că eroii săi trăiesc în lumea imaginară o viaţă
aşa cum vrea anecdota după care un glumeţ,
anunţând lui Balzac, cufundat în lucru, vizita
doamnei de Mortsauf, s-a ales cu răspunsul
calm: « Să poftească ».
Problema de care e vorba aici e mai
complexă, pentru că se referă la o evoluţie
a raporturilor dintre creator şi creaţie. Dacă
artistul e obligat să se supună particularităţilor
personajului său, putem presupune, cel puţin,
că îl cunoaşte dintr-un început; că va fi silit
să se abţină de a-i impune gesturi care nu se
încadrează firesc în caracterul lui, dar că ştie
cu cine are de a face. Cu toate acestea vedem
cazuri ilustre în care, pentru creator el însuşi,
creaţia constituie o surpriză în care creatorul, în
cele din urmă, trebuie să-şi schimbe părerea;
în care se produce o adevărată răsturnare a
poziţiei iniţiale şi a înseşi intenţiilor autorului.
Cetitorul în aceste cazuri, niţel buimăcit,
nu poate să nu surâdă, înduioşat omeneşte,
dar şi înfricoşat. Îşi dă seama că se află în
pragul lumii aceleia tenebroase a creaţiei, în faţa căreia
se opreşte plin de o teamă respectuoasă. Dar iată,
vedem că artistului propria fire şi firea personajului în
joacă feste.
Un prim caz notoriu e al însuşi isteţului hidalgo Don
Quijote dela Mancha. Cervantes, fără îndoială, porneşte
cu ironie crudă. Dar cu cât înaintează, cu atât îşi modifică
atitudinea. Din ce în ce, Don Quijote e mai puţin caraghios.
În partea întâia tonul se menţine aproape exclusiv
sarcastic. Dar în partea a doua, Cervantes se înduplecă
neîncetat. Don Quijote nu mai e un ţicnit şi un neghiob, e
un amestec de nebunie şi înţelepciune. Aceasta e părerea
pe care i-o face distinsului şi bunului Don Diego, care-l
apreciază şi-l stimează. Dintr-un început, Cervantes i-a
recunoscut lui Don Quijote o calitate: curajul sincer. Don
Quijote ia turmele drept armatele lui Alifanfaron, dar
se repede neînfricat la luptă; e ridicol când cere să se
deschidă cuştile cu lei, dar stă dârz în faţa locului. Apoi
însă Cervantes nu-i contestă nici bunătatea, nici omenia;
nici chiar gustul, bunul simţ, cultura, judecata. Când don
Quijote dispare şi îşi dă sufletul Alonzo Quixano, scena
nu mai permite nicio îndoială: Cervantes e mişcat până
la lacrimi şi de abia dacă vrea să-şi mai reamintească de
caricatura de la care a pornit. Menajera şi nepoata care
altădată se văitau; preotul şi bărbierul care condamnau;
Carrasco care râdea; toţi plâng. Contradicţia e flagrantă:
stilul usturător şi răutăcios de la început ( pe alocuri
vulgar) e acum bonom şi dulceag, iertător şi împăcat.
Cervantes oferă un prim exemplu de astfel de
transformare. Altul, tot atât de clar, îl dă Dickens.
Cartea Actele postume ale Clubului Pickwick, publicată
în fascicole, porneşte ca o farsă. În primele capitole,
atât Pickwick cât şi însoţitorii săi, Snodgrass, Winkle şi
Tupman, sunt perfect ridiculi. Mai apoi însă, Pickwick îl
*
www.oglindaliterara.ro
întâlneşte pe Sam Weller şi, în prezenţa acestui Sancho
Pansa, Pickwick devine din ce în ce mai asemănător cu
Don Quijote cel din faza finală. Cunoştinţa cu familia
Wardle ajută mult dezvoltării părţii patriarhale şi simpatice
a caracterului domnului Pickwick. În procesul Bardell,
Picwick se adevereşte cinstit şi inimos; la închisoarea
din Fleet street, unde-l întâlneşte şi-l iartă pe Jingle,
generos la culme; cu Bob Sawyer şi prietenii lui e un
Englez vesel, amator de punch şi glume; şi cu cât timpul
trece, cu atât se dovedeşte mai clar că devotamentul lui
Sam Weller pentru stăpânul lui e pe deplin îndreptăţit. La
sfârşit domnul Pickwick e de nerecunoscut. Don Quijote
se schimbă în ultimele clipe ale vieţii, pe noul şi înţeleptul
Quixano îl zărim numai înainte de a se pierde în veşnicie,
dar despre Pickwick aflăm că se retrage la ţară, alături
de prietenii lui, Wardle, că va face mult bine tuturor
şi va trăi în nedezminţită prietenie cu credinciosul lui
Sam. Demult de altfel, domnul Pickwick încetase de a fi
bufonul din primele fascicole. Devenise, incontestabil, un
venerabil gentilom, demn de a fi oaspetele de onoare al
celei mai frumoase, mai vesele şi mai creştineşti serbări
de Crăciun.
Lui Alphonse Daudet, cu Tartarin, i se întâmplă
o aventură asemănătoare. Tartarin de
Tarascon e un mincinos fără pereche şi
poveştile lui de vânătoare în Africa sunt
ticluite după anecdote marseilleze. În
Tartarin sur les Alpes nuanţa e alta. Tartarin
nu mai e legendarul meridional, incapabil de
a spune adevărul, e şi un om socotit, cuminte
şi înzestrat cu un suflet blând. În cele din
urmă, volumul Port-Tarascon prezintă un
om cu totul nou. Faţă de Costecalde şi cei
ce-l sprijină, simbolizând răutatea şi invidia,
Tartarin apare ca o figură a gentileţii şi
bunăvoinţei. E adevărat că ironia rămâne
(când Costecalde dispare cu singura barcă de
pe insulă, guvernatorul Tartarin dă un decret
prin care anunţă că fugarii vor fi urmăriţi de
îndată), dar ce departe suntem de Tartarinul
primului volum! Englezii, care descoperă
ciudata colonie de pe insulă, îl primesc
– îmbrăcat în mantia de guvernator – cu
stimă, apoi, cunoscându-l, cu simpatie. Ca
Don Quijote şi ca Pickwick, Tartarin a părăsit
masca forţată a comicului; e venerabil.
După proces, retras acasă, exilat din Tarascon, îndurerat
şi obosit, Tartarin nu mai trăieşte mult. Mort poate de
inimă rea, victimă a unei afaceri necurate în care buna lui
credinţă a fost totală, Tartarin se urcă desigur la ceruri.
Un scriitor care-şi impune mereu răceala şi
imparţialitatea, ca Galsworthy, nu-şi poate îngădui o
înduioşare atât de evidentă. Cu toate acestea a fost şi
el forţat să acorde un final nobil şi patetic unui personaj
pe care-l ura din toată inima, pe care-l urmărise fără
cruţare de-a lungul a trei mari volume. Soames
reprezintă în familia Forsyte elementul cel mai antipatic
pentru Galsworthy, el e proprietarul, fiinţă umană
capabilă numai să cumpere şi să stăpânească, incapabilă
să înţeleagă dragostea, pentru care frumuseţea e doar
un bun şi oamenii, ca şi obiectele, sclavii banului său.
Soames e desigur un soţ model şi o iubeşte sincer pe
Irene; când totuşi Irene, din senin, vrea să-l părăsească,
autorul nu ezită o clipă şi trece cu totul de partea femeii.
Suferinţele îndelungate ale lui Soames le urmăreşte cu
satisfacţie; viaţa lui, îndestulătoare dar goală, o priveşte
cu indiferenţă. A doua lui căsătorie e tot un eşec şi
Galsworthy surâde şi mai departe. Dar apare ceva nou: e
Fleur, fata lui Soames. Şi faţă de aceasta Soames nu mai
e decât un biet părinte, gata să admită orice, să răsfeţe,
să aprobe, fără interes şi fără pretenţii, dispus oricând la
sacrificiu. Soames moare într-un incendiu, dând dovadă
de mare curaj şi Galsworthy, în fine, se înclină. În acel an,
de altfel, în 1922, Soames nu mai era pentru Galsworthy
un duşman; în prezenţa generaţiei noi, era aproape un
aliat, un om de-al lui. Apoi intervenise războiul şi-i unise.
În afara romanului propriu-zis, ciclul Forsyte-ilor
mai cuprinde câteva istorioare publicate sub titlul On
Forsyte Change. Una din acele istorioare, „Soames and
the Flag, îl arată pe inamicul lui Galsworthy pus într-o zi
pe stradă în faţa drapelului ţării şi cuprins de dragoste şi
acel nedesluşit sentiment englez complex, care formează
ceea ce numeşte aiurea patriotism. Nu mai încape nicio
îndoială: e şi sentimentul lui Galsworthy, uniunea sfântă
î

LELIA MOSSORA, - SAU
„NUMAI LACĂT/ DE TĂMÂIE”
Horia Zilieru
MOSSORA, Lelia
Vrăjitorul cuvintelor / Poezie
Editura Pim, Iaşi, 2012 209p.
1.
„Muzica sângelui ne cheamă
din nou/s-o cânt, s-o cântăm pe
corzi de neant”. Aceste două stihuri
din „Atingere de înger” ar putea
dejuca irizările unei clepsidre cu
cenuşa încă fierbinte.
2.
Febra continuuă, un rest de
lacrimă („din vise ruptă”), şoapte
trecute „prin urechi de ac”, osânda căznită din corp
afluează descântecul sentimental al perechii imaginate:
l’amant (sufletul) şi l’amante (trupul) în agonie de agavă
nedeschisă. E invocat abrupto „gerul în doi”: ecou din
nopţi ce nu mai au căderea a tângui iertarea „păcatului
neferecat”. Trezirea?, „în palma culcată pe asfinţit”.
3.
Fără panică, se închipuie în „femeia de fum” aureolă
fiindu-i „corola de sânge.” Dacă nu greşesc, un volum
al uitatului suprarealist C. Nisipeanu se intitula „Femeia
de aer”. Şi a fost onorabil comentat în revistele vremii.
Foarte agreatul personaj „naviga” (liric) între naivitatea
simulată şi ambiguitatea imobilă. Asociaţiile anatomice
izolau (stilistic) la marginea plăcerii fizice o muzicală
angoasă. Nu ştiu dacă i-a căzut în mână convulsivul
în frumuseţe poem, în care descopeream (demult) „
chor du coeur”. Lelia Mossora în „Vrăjitorul cuvintelor”
(antologie?) turbură pasional „gusturi amare” fabulând
supunerea cărnii „cu un sărut neizbăvit”.
i-a apropiat definitiv şi indiscutabil, i-a împăcat.
Vedem aşadar că un Cervantes, un Dickens, un
Daudet sau un Galsworthy păţesc ca profetul BIleam,
vor să spună una şi sfârşesc prin a descrie alta, ajung
fără voie de la sarcasm la iubire. Explicaţii pot fi multe
şi subtile. Să fie la aceşti oameni mari compasiunea mai
puternică decât orice altă hotărâre? Să fie bunătatea lor
funciară, puterea lor de pătrundere atât de adânci încât
prin înţelegere să nu poată ajunge decât la iertare? Sau
ne aflăm în faţa unui sentiment mai omenesc, mai simplu?
Obişnuinţa, în toate aceste cărţi lungi, face pe autor să se
apropie de erou? Filozofia modernă, prin teoria evoluţiei
creatoare, oferă şi ea o soluţie: când scriitorul porneşte
la lucru, dispune de anumite date. Mai târziu, acestea
ies de sub controlul lui, evaluează în mod imprevizibil
şi duc la un produs final neaşteptat. Acestei soluţii i
se cuvine o adăugire: finalul imprevizibil corespunde
intenţiilor nedesluşite ale autorului, necunoscute chiar
lui. Dickens vrând să-şi bată joc de un orăşean englez
dornic de aventuri, Daudet zeflemisind meridionalul
exagerat, Galsworthy atacând burghezul, Cervantes
ridiculizând cavalerismul medieval – erau totuşi
conştienţi de caracterul omenesc al tipurilor la care se
refereau şi, înapoia greşelilor, nebuniilor sau maniilor,
vedeau impulsul spre ceva superior. Altfel nu ne putem
explica triumful mondial al lui Don Quijote; dacă ar fi fost
un simplu personaj de comedie bufă, un maimuţoi, o
parodie, nu reuşea să cucerească atâtea generaţii şi să se
aşeze pe rândul întâi al eroilor care mângâie pe oameni
de tristeţile vieţii. Să fi părăsit posteritatea complet pe
Cervantes şi să fi dat operei lui cu totul alt înţeles? E greu
de crezut. E mult mai probabil că posteritatea a înţeles
intenţia reală a lui Cervantes, aceea care în carte s-a
arătat timid, pe alocurea mai clar şi la sfârşitul părţii a
doua evident. S-ar deduce de aici că şi pentru Cervantes
*
www.oglindaliterara.ro
NOTES
4.
În ton (de la
grecescul tonos =
încordare, tensiune,
accent) quasi retoric,
transcrie un intim
„jurnal” liric: zăpadă/
poveste de „multă
durere/ şi multă
dorinţă”. Poate? (mă
întreb) visează la
ieşirea fiicelor Evei din
apatie. Se sprijină în
imagini ce nu ignoră
greul rafinamentului,
aspirând la inocenta
transfigurare. Zice:
„fiecare cuvânt/ să-l
aştern în eter/ să uit
să mai mor,/ să uit
să mai cer“ („Femeia
de fum”). Prea multă
ezitare a gravitaţiei.
Altcum, lamentaţiile
pot deveni “arhivă”
de oftată tandreţe,
zbucium eclipsat“ în
sâmburi de cireşe amare”, gol sonor de violă „în scorburi
de întuneric”, târâş de „umbre călătoare”. Când ochiul
neliniştit vede „dincolo” infamia fără măsură şi se
întoarce în cearcănul cât o umbrelă, inspiraţia petrece
peste orgoliul rece şi capriciul rigid.
5.
Lelia Mossora nu este un temperament vulcanic. Se
autoportretizează (cu un dram de ironie) fără complexul
limbajelor ce dezmiardă şi ceartă, „la capăt de dorinţă”,
pe iconiţe metaforice, misterul prins în „năvod de dor
uscat.” O binevenită terapeutică (temperată). Această
voce torturată de teama de a nu fi luată în seamă, îşi are
“secretul” invitaţiei sincere la o lectură discretă, ştiind că
deasupra capului stă sabia verbului. Sau, cum ne învaţă
Vicente Huidobro: „adjectivul, care nu dă viaţă, omoară”.
(cel puţin inconştient) Don Quijote a fost nu numai o
şarjă ci şi un idealist, veşnicul luptător cu morile de vânt,
aşa cum l-a conceput şi l-au îndrăgit toate generaţiile
de trei veacuri încoace. Dickens a cutezat să rupă cu
modelul de la care pornise în plină povestire şi să creeze
cu îndrăzneală ( - marile comandant, spunea Napoleon,
e acela care îşi poate modifica planul în toiul luptei - ) un
tip nou, mai apropiat de genul lui. Cervantes mai fidel
ideii iniţiale, continuă să-l pună pe bietul Don Quijote în
situaţii imposibile; dar e sigur că o face cu un efort care
nu scapă nimănui.
Fireşte, e o deosebire: Soames Forsyte şi Tartarin
nu ocupă locuri de frunte ca Don Qujiote sau d-l Pickwick.
Dar toate exemplele sunt elocvente. Dacă ar fi fost simple
ironii, niciodată aventurile lui Don Quijote şi ale d-lui
Pickwick nu ar fi cunoscut trăinicia şi universalitatea.
Dar chiar Soames Forsyte şi Tartarin nu s-ar fi impus ca
simple caricaturi. Povestirea îndelungată, întocmai ca
viaţa, a sfârşit prin a scoate în vileag ceea ce era ascuns?
Cu sau fără voia lor, Dickens ne-a arătat că îl considera
şi el (nu numai Cherston) pe domnul Pickwick ca demn
de a fi în paradis şi Cervantes pe Don Quijote ca partea
naivă, dar curată şi înaltă, a sufletului nostru.
Dacă e aşa, problema nu mai e una de urmărire a
evoluţiei creatorului, ci de pătrundere a intenţiilor lui
autentice. Problemă care se pune şi comentatorilor şi
creatorului însuşi. Din date atât de complexe, elementul
cel mai precis şi mai viu rămâne personajul creat, oricât
ar fi de ciudat, putem spera că se va desluşi net întrînsul,
până la urmă, care a fost viziunea omenească de
bază, care a determinat crearea lui. Pe aceasta, autorul
n-o poate ascunde; se comunică fără voia lui. Aşa cum o
pictură transmite culoarea orei la care a fost schiţată,
cum o muzică redă tonalitatea sufletească ce a gândit-o,
şi o figură imaginară reproduce intenţiile omului din
inima căruia a fost zămislită. Mesajul poate fi cifrat cât
de abil; sau, dimpotrivă, cât de neglijent. N-are a face,
cheia cifrului o găsim în noi înşine – şi citirea nu poate să
nu se facă exact.
8157

8158
Camelia
BOICIUC
ALTFEL
Adapă-mi sufletul cu
iubire,
Altfel voi muri însetată,
Şterge ochii mei
înlăcrimaţi,
Altfel voi muri înecată
În propria-mi durere.
Condu-mi paşii spre
lumina,
Altfel voi muri în bezna,
Cuprinde-mi trupul în braţe,
Altfel voi muri goală
În propria-mi singurătate.
Vorbeşte-mi despre fericire,
Altfel voi muri neştiutore,
Învaţă-mă să zbor,
Altfel voi muri cu aripile frânte
De propriile-mi stânci.
UNDE?
Lasă noaptea să-mi cuprindă trupul,
iar ochii,ochii să-i închidă luna,
vreau să pierd în noapte tot,
să strig apoi că nu mai pot,
să mă pierd într-un potop,
de vise,
de balade.
POEZII
CRISTIAN
TARLEA
www.oglindaliterara.ro
elena
socolescu
DEBUT DEBUT DEBUT
Deschide apoi zorile,
lasă-mi trupul de tină să se ridice,
să plece,
să tacă,
apoi să se întoarcă,
să-mi spună, unde i-a fost mai bine
în noapte,
în lume…
Lasă apoi văzduhul să-l îmbete
Cu-a florilor alcoolică miresme,
să se înece în plutire,
să zboare,
să cadă,
să se prăbuşească.
Apoi, pe mare să păşească
şi când va găsi corabia,
să se refugieze.
să tacă,
să se odihnească,
să urle apoi ca un nebun,
unde i-a fost mai bine
în mare,
în lume…
AŞ VREA
Aş vrea să plâng,
Încât lacrimile mele
Să spele ochii orbilor,
Să vadă…
Să vada negura
Ce mi-a învăluit fiinţa,
Ce mi-a întunecat privirea…
m-a orbit.
...............................................
M-am îmbrăcat în
sinceritate
am fost acuzat de
exhibiţionism
Motto:
îmi plac motto-urile
aici n-am...
Motto(bis):
- de ce insistaţi?
- dă-ne un citat, măcar!
- d’accord:
„J’ai l’habit d’un laquais et vous en avais
l’àme”.
(Victor Hugo)
(am îmbrăcăminte de lacheu, voi,
sufletul)...
am încetat să plâng
de când mint în gura mare
râd
îmi joc simţaminte lipsă
aştept un fulger
ce uşor e să traieşti
în afara vieţii!
am ridicat o pleoapă
ce efort!
pe cealaltă
am lăsat-o să doarmă orizonturi
visam lângă mine
m-a trezit un fel de-a fi
rupeam buzele fetelor
mângâiam mătasea coapselor
mă lăsam plâns
când plecam
pe-atunci
făceam coroniţe din speranţe
îmi rup din trecut viitorul
pentru că eşti prezent dor
mâine voi reiubi
Furtună de nisip
salahor al verbului
amintind priviri
susură laguna
aromă de Soare
jocuri de-a iubirea
cântau marea
ancestrale doruri
te năimesc
NEDUMERIRE
Credeam că vine
O vreme
Când oamenii înţeleg
Măsura timpului
Când drumul
Se potriveşte
Cu lumina din noi
Când aştepţi să răsară
Ce ai semănat
Ca o minune a firii
Ca o provocare
Oare calea se pierde
Depărtându-ne unii de alţii?
OMULE,
De ce nu vezi
Cum desculţă lumina
Aprinde nopţile
Cum dimineaţa se naşte
Cu un semiton mai sus
Peste abisul din noi
Cum lumea începe
Cu aşteptarea
Din ochii gânditori
Ai femeii.
Muntele cărunt
Vorbeşte cu Cerul
Siluete de piatră
Urcă treptele
Odată cu apa
Sfântă
Într-un moratoriu
Cu oamenii.
TĂCEREA
DIMINEAŢĂ
Faleza se răsfaţă
Ancorând zorii
Abur de cer
Vechiul far
Coroană regală
Peste inima de perlă
Salută timpul
Suspendat în turn.
Flori de cireş
Dansând
O casă a omeniei
Virtuţi
Ce înlătură
Îndoielile
Lăudabil cerul
Coboară
În gesturile blânde
Ale Pagodei
RITURI

Iniţierea călăreţului (o reverie păgână)
Fragment din romanul „CREŞTINĂTATE”
- Şezi, nu te îmbăţoşa! Nu ţi-am cucerit cucernicia?
(Iertare: cuvioşia!) Povestea se desfăşoară întâi şi-ntâi,
din ghemul lăuntric-(dumne)zeiesc, între păduri şi stânci.
Caii aceia aveau ţurloaie scurte şi greabăn puternic, şi
nu sufereau de boala dării din cap aiurea, din pricina
dalacului sau de musca unor gânduri sâcâitoare, deşi
îi înţepau tăuni şi pişcau furnici uriaşe. Iar eu purtam
staiele vântului de început, nu cele care bat şesurile pe
care tu le judeci între o rugăciune şi un căscat (de, este
miezul nopţii!).
Mă aflam – îţi aminteşti? – în Carpodacia, la Doru
Potor zis Dinte-de-Cal şi sufeream pe rupte, flăcăieşte,
de dragul Iniei [aşa îi spunea?!] , pe care mi-o şi vedeam
refuzată pentru totdeauna, zidită în vreun turn dintr-o
pădure blestemată, cu trunchiuri arse sau uscate şi
hârci de om în cioturi, oase în jur şi fiare mişunând. Şi
rătăceam târându-mi inima sângerândă, plângeau ţărâna
şi pietrele sub paşii mei, gemea, horcăia osia lumii,
somnul nu mă mai înghiţea în pântecu-i călduţ, trăiam
ca într-un ger năprasnic, simţindu-l, dar fără să doresc
cumva focul, ori ca în miezul unui rug, îngheţat! Trebuie
însă, spre a fi sincer până la capăt cu tine, să adaug că
asta nu m-a apucat dintr-odată. Că mult timp am stat
cuminte la masa lui Potor (trăgând poate cu privirea la
nurorile sale); oricum, m-am hrănit, am dormit în casă
şi apoi în colibă, când l-am ajutat la fâneaţă... Încercam
să uit, amăgindu-mă că şi uitasem. Dar nebunia lucra în
mine şi n-avea nevoie decât de un vis pentru a izbucni.
Într-o noapte, către dimineaţă, fata mi-a apărut atât
de aproape, încât am şi atins-o cu buricele şi vârful
degetelor, iar ea m-a răscolit cu suflarea. Am crezut că
leşin. A urmat însă doar dezlipirea pleoapelor şi ce era
consistenţă s-a topit în străvezimea zorilor. Am rămas o
vreme cu ochii deschişi, de fapt cu orbitele secate, goale.
M-am ridicat ca un bolnav căruia îi face semn moartea.
Nu ştiu unde mă aflasem şi nu ştiam unde mă duceam.
Mă ţinea pe picioare o greutate din fundul capului şi mă
absorbea un amestec sclipitor-orbitor de toate culorile,
niciuna lumească.
Pe când hălăduiam în starea aceasta, mi-a căzut
o picătură pe frunte şi parcă m-a dezmeticit. Urechile
mi s-au destupat şi ce am auzit şi văzut e aproape cu
neputinţă să-ţi descriu, dar voi cuteza, fiindcă ar fi păcat
să nu simţi şi tu... Într-o arie de miresme tari, o poiană
de o frumuseţe şi suprafirească, au bubuit mai întâi
tobele. Un nechezat vesel a răsunat şi vreo cinci făpturi
cu coadă şi coamă (nu erau diavoli, călugăraşule!) s-au
desluşit. Aşezate în cerc, tocmai îşi înălţau picioarele
dinainte în alboarea aerului. Se opriră o clipă astfel, cu
boturile către centru. Apoi au sunat buciume şi cornuri.
Căţeii frunzelor şi ierburilor au schelălăit şi scâncit la o
asemenea năvală; nu era decât pregătirea cimpoiului,
fluierelor, naiului. În fine, acestea au rămas singure să
umple timpanele. Şi caii aceia – am remarcat unul negru
şi unul alb – au prins să se legene, să salte, să-şi schimbe
locul, să-şi aleagă tovarăş şi... să râdă. Da, să râdă! N-ai
auzit niciodată cai râzând?
Netrezit încă din stupoare, m-am simţit ameninţat
de o primejdie iminentă, sub forma unui clănţănit de
maxilar şi a unei bâte. M-am întors. În coasta mea se
găsea neica Dinte-De, cu înzestrarea necesară şi o mutră
fioroasă, care ori nu mă recunoscuse, ori avea datoria
să mă pedepsească neîntârziat. M-a fulgerat o uitătură
sălbatică şi m-a trăsnit un strigăt răguşit, dezacordat.
M-am pomenit trântit la pământ de două perechi de
braţe vânjoase, înfăşurat în curmeie şi târât într-un
desiş. Mă îmbrânciră să-l străbat, deschizându-le drum
printre ţepi. Dincolo – un alt luminiş şi în mijlocul lui un
copac falnic. Mă dezlegară şi îmi petrecură după grumaz
un laţ – ce nu se strângea. Mă târşiră pe tulpină până
la prima creangă. «Hait, ăştia mă spânzură!» îmi zisei.
Fără nici o spaimă şi nici un regret. Căci faţă de chinul
de jăratic din timpul nopţii (visului) mi se părea o alifie.
- Ai călcat pe coada şarpelui! mă sfredeli în auz,
cu ecou. Închină-te Zeului! Zeului cailor şi înaripatelor
închină-te! [Nu degeaba caii din plăsmuirea basmelor au
aripi.]
www.oglindaliterara.ro
Imediat după, nu ştiu
ce s-a întâmplat. De închinat
nu puteam să mă închin
pentru că nu ştiam cum.
Mai târziu zăceam
pe un pat de fân proaspăt
cosit şi auzeam când cutea
scrâşind ascuţit, când coasa
şuierând prin iarbă. Nici
vorbă de darabane, piscoaie,
tilinci şi alte-cele, care să-mi
evoce crupe, coame, cozi,
copite dansând. O mână
nespus de subţire şi blândă,
mirosind a izmă sălbatică,
îmi ştergea năduşeala de
PROZA
Ioan Dumitru
Denciu
pe tâmple şi mă adormea. Dar curând tresăream din
toate încheieturile şi apoi mă zvârcoleam sau îngheţam.
Intrasem în lemne de Crăciun, cum se spunea pe la noi.
Când mi-am revenit, un uriaş slut, cu barba
ciorsăită şi pletele legate la spate, îmi făcu umbră şi-mi
porunci:
- Scoală-te!
Mă conduse într-un fel de anexă de grajd. Mă
împinse uşor spre un colţ, unde aburea un cazan,
răspândind un miros de lapte, acriu înţepător.
- Spală-te! mihoti el. Întâi pe mâini şi pe faţă.
M-am supus mirat, însă şi cumva fericit, dintr-un
licăr de înţelegere.
- Aşaa... Acum despoaie-te! De tot!
M-am împotrivit, ruşinat şi revoltat, până ce mă
înghionti zdravăn şi începu să tragă de veşmintele mele.
- Intră în medelniţă şi îmbăiază-te!
Mă frecă pe spinare cu un şomoiog de paie şi o
perie atât de aspră, încât îmi dădură lacrimile.
- Lasă-le să te podidească şi ţipă! îmi ghici namila
starea şi gândul.
Mă ajută să mă ridic, să ies din scăldătoare şi mă
şterse cu un ştergar... aş fi jurat că ţesut ori împletit din
păr de cal.
- Îmbracă-te cu straiele astea! îmi aruncă el nişte
ţoale ca ale lui, doar că mai puţin soioase.
Căutai să iau de pe jos cămeşoiul meu.
- Nu, nu! Pe pielea goală de-a dreptul! necheză
nămetenia.
Îmi întinse o ţesală şi-mi zise:
- Acum piaptănă-te! Şi dă-ţi chica pe ceafă!
Cât ne-am îndeletnicit cu toate acestea, coborâse
încet-încet şi pătrunsese pe uşa deschisă întunericul.
Ca urmare, grăjdarul – sau ce-o fi fost – aprinse un
felinar şi mă pofti să-l însoţesc. Trecurăm prin marginea
pădurii, apoi printr-un pomet, pe o cărare ce ducea de-a
curmezişul spre albia unui pârâu. Acolo, călăuza mea
puse luminătorul pe mal şi, aplecându-se în patru labe,
bău din luciul apei. Nu-mi ceru să-l imit. [De ce? De ce?]
Am păşit cu sfială pe pietre; el şi-a îngăduit să despice
unda cu încălţările. Soi de sandale de lemn prelungit cu
blană, care şi clefăiră numaidecât, mustind udeala, pe
când urcam domol dealul.
Am ajuns, pe răsărit de lună, la o curătură înclinată
către altă vale. Tălpile mă frigeau ca şi cum aş fi călcat pe
o tipsie cu jăratic. Eram istovit: mă vedeam într-o ţară
pe care toţi ai mei o deşertaseră, lăsându-mă doar pe
mine să apăr ceea ce nici nu mai merita: ogoare pustiite
de lăcuste, brusturi roşi de omizi şi pârjoliţi de soare,
case povârnite ori rămase schelet, coaste şi găvane de
cremene şi var... Apoi, moleşit [făcuseşi baie, nu?!],
cădeam în adâncul pământului, scursură de mlaştină.
Un trap scurt printre mărăcinişuri m-a scuturat
şi m-a înviorat. Am încălecat nişte leţuri de gard şi am
sărit în împrejmuire. Îndrumătorul meu a scos un auit şi
repede s-a desenat lângă o claie un ins cu furca în mână.
Acela a strigat:
- Târşa, tu eşti?
- Acum numele meu e Polihron, stăpâne. Şi al lui
e Diuzen! (De ce tresari? Ai mai auzit povestea?)
- Grăbiţi-vă, aţi întârziat! s-a răstit cel care după
voce părea să fie Potor. Ştii că nu le putem lungi prea
mult urechile.
8159

8160
CRITICĂ
Dino Buzzati –
Deşertul tătarilor
Considerat capodoperă a literaturii universale, Deşertul
tătarilor [Il deserto dei Tartari] – Editura Polirom, Iaşi,
2002, cu o traducere de Niculina Benguş-Tudoriu – al lui Dino
Buzzati, apărut în 1940, este un roman existenţialist, construit
ca o alegorie ale cărei semnificaţii se dezvăluie treptat, încă
de la început, urmărindu-se tribulaţiile personajului principal,
Giovanni Drogo, tânăr ofiţer, proaspăt absolvent al unei
înalte şcoli militare, repartizat, deşi n-a cerut acest lucru, la
Fortăreaţa Bastiani, loc aproape legendar, de care i se leagă,
treptat, speranţele şi deziluziile.
Nedeterminarea spaţio-temporală care caracterizează
romanul îi subliniază sensurile general-valabile (fiindcă
Fortăreaţa se află în Nordul muntos al unui regat, de unde
pot năvăli tătarii, din deşertul lor, deşi vremea năvălirilor
tătare a trecut de mult), la acestea contribuind, de asemenea,
şi alte aspecte, de pildă construcţia simetrică: mergând spre
fort, personajul central se întâlneşte cu un ofiţer, căpitanul
Ortiz, care-i vorbeşte despre viaţa sa în această garnizoană,
anticipând, astfel, propriul traseu existenţial pe care a pornit
Giovanni Drogo, pentru ca, spre final, el însuşi să reia acest
gest către tânărul locotenent Moro).
Spre Fortăreaţă, personajul principal pleacă fără vreun
entuziasm deosebit, dar, puţin câte puţin, toate visurile lui ajung
să se lege de aceasta, fiindcă, la fel ca toţi oamenii,
se dovedeşte şi el o marionetă a destinului. În plan
diegetic, romanul nu are nimic spectaculos, iar
personajul, deşi iniţial îşi mărturiseşte dorinţa de
a pleca imediat înapoi, este prins ca în nişte mreje
vrăjite de cuvintele celor din fort şi fiecare pas
pe care-l face în ascultarea / acceptarea vorbelor
acestora devine un pas înapoi în gândul de a
părăsiri Fortăreaţa pentru a se întoarce la viaţa lui
dinainte, şi, cum gloria este aspiraţia majorităţii
celor pregătiţi pentru o carieră militară, pentru
un visător cum e Giovanni Drogo aceasta devine
obsesia vieţii.
Asemenea eroilor din folclor, multe dintre
personajele din Fortăreaţă par a păşi, în momentul
când ajung aici, în atemporal, rămânând
încremenite într-o aşteptare care, din afară, este
fără leac, anticipând-o pe cea a lui Godot, pe care
o va declanşa S. Beckett în 1952, doisprezece
ani mai târziu faţă de romanul lui Buzzati. Aflat
în prim-planul cărţii Deşertul tătarilor, Drogo reface,
inconştient, un drum pe care l-au străbătut mulţi înaintea
lui, dintre care unii se află, dovezi vii, încă în Fortăreaţă şi-i
vorbesc uneori nu cu regretul că viaţă li s-a risipit aici, într-o
aşteptare sterilă, ci având încă fire de speranţă în glas şi-n
privire, transformată, în continuare, în aşteptarea devenită
aproape o maladie, care i-a contaminat pe destui, făcându-i
pe alţii, atinşi însă şi ei de ea, să-i ironizeze, aşa cum află
despre croitorul garnizoanei de la ajutoarele acestuia, dar mai
ales, de la fratele lui: … nu se va clinti niciodată de aici
(…). El, domnul colonel, comandantul, şi mulţi alţii vor
rămâne aici până vor crăpa. E ca un fel de boală, băgaţi
de seamă şi dumneavoastră, domnule locotenent,
sunteţi nou aici, abia aţi venit, aveţi grijă până nu e prea
târziu… Aşa cum se întâmplă şi în cazul altora, veteranii din
Fortăreaţă sunt animaţi de sentimente contradictorii: ar vrea
să-i determine pe cei nou-veniţi să plece cât mai repede ca să
nu-şi irosească viaţa aici, dar, în acelaşi timp, sunt traversaţi de
un fel de bucurie ascunsă, egoistă, că nu sunt singuri în acest
calvar, atunci când unul sau altul hotărăşte să rămână. Niciuna
dintre atitudini nu este salutară însă pentru ei înşişi, dar e pur
omenească.
Scriere complexă, romanul lui D. Buzzati aduce într-o
ramă verosimilă, încadrabilă în realism, aspecte care asigură o
apropiere a ei de literatura fantastică, mai ales prin frecvenţa
referirilor la visele pe care le are personajul şi care subliniază
sensurile acestei cărţi alegorice. Totodată, între tipurile de
relaţii pe care le presupune categoria timpului într-o naraţiune,
cu toate că acţiunea se desfăşoară, în general, cronologic,
naratorul omniscient apelează destul de des la anticipare, care
nu se face neapărat prin replici, gesturi sau situaţii în care sunt
puse personajele, cât, mai ales, prin comentarii auctoriale: Vor
www.oglindaliterara.ro
trece multe zile în şir până ce
Drogo va înţelege ceea ce s-a
întâmplat. De asemenea, diegeza
e traversată, prin vocea auctorială,
de notaţii reflexive asupra relaţiei
dintre timp şi lumea din Fortăreaţă,
în special dintre acesta şi Giovanni
Drogo: Fluviul timpului trecea
peste fortăreaţă, coşcovea
zidurile, târa la vale praf
şi bucăţi de piatră, rodea
treptele şi grilajele de fier, dar
peste Drogo trecea în zadar;
nu izbutise încă să-l atragă
în goana sa. Alteori, inserţiile Mioara Bahna
meditative privesc raportul dintre
cele două lumi care prefigurează
drama personajului principal, cu atât mai mult cu cât reperele
din afară sunt atinse, ca şi el, de acelaşi mod de a-şi înfăţişa
lumea: toţi cei aflaţi acolo păreau să fi uitat că undeva
pe lume existau flori, femei surâzătoare, case vesele şi
primitoare. Absolut totul în fortăreaţă era o renunţare,
dar pentru cine, în numele cărei fericiri misterioase?
În felul acesta, Fortăreaţa Bastiani devine treptat simbol al
recluziunii, dar şi al destinului, iar ambiguitatea sensurilor
vine atât dinspre naratorul auctorial, cât şi dinspre personajul
principal, care se manifestă, în unele momente, aşa cum e cel
al sosirii în fort, ca personaj-reflector.
În această scriere-parabolă, Fortăreaţa este, pentru cei
al căror destin ajunge să se identifice cu ea, universul faţă
de care simt, dincolo de ceea ce se spune, fascinaţia care
le generează sublimul amestec de încântare şi
spaimă, mai ales că aici timpul pare a se fi oprit.
Ambiguitatea sentimentelor celor dinăuntru e
vizibilă, în primul rând, în atitudinea unora faţă de
alţii. De pildă, doctorul garnizoanei, care urma să-l
ajute oarecum ilicit pe Drogo să părăsească fortul
şi care e, la rându-i, unul dintre cei care au ales
captivitatea acestui loc, pe de o parte e încântat
că tânărul ofiţer are şansa de a pleca, iar pe de
parte, se bucură şi mai mult atunci când acesta
se hotărăşte să nu mai plece, dar ambele feluri de
manifestare sunt sincere: mai întâi îl îndeamnă să
plece cât mai repede, sugerându-i forţă malefică a
locului (Toţi, băiete dragă, au ajuns aici dintr-o
eroare, replică medicul, cu o aluzie patetică la
el însuşi. Chiar şi cei care au rămas pe loc), iar
apoi se bucură când acesta decide să nu uzeze de
posibilitatea de a fi transferat în oraş: Dacă întradevăr
nu glumeşti, îţi jur că sunt fericit! – îi
mărturiseşte. Momentul e, pentru Drogo, plin de
dramatism, dar, la fel, încărcat de sublim, fiindcă, după ce ia
această hotărâre, îşi simţea exaltarea transformându-se
într-o stranie durere, aproape vecină cu fericirea.
În simbolistica romanului, coridorul nesfârşit care
şerpuieşte de-a lungul meterezelor, pe unde-l conduce, la
început, pe ascuns, locotenentul Morel pe Drogo şi celelalte
zone labirintice pe unde-l poartă sunt, de asemenea,
sugestive, dincolo de ele personajul având viziunea tainelor
septentrionului care se ofereau acum privirilor sale.
Dincolo de ceea ce se vede sunt doar presupuneri, se spune,
notează uniscient naratorul, sporind misterul şi, în acelaşi timp,
sugerând acutizarea continuă a dramei omului prizonier al
necunoscutului. Filiaţia kafkiană e evidentă.
Impresia de déjà vu pe care o are Drogo accentuează
sensurile romanului: Dar unde şi când mai întâlnise
oare Drogo această lume? Poate în vreun vis sau şi-o
plăsmuise singur citind vreun basm din bătrâni? I se
părea că recunoaşte totul, povârnişurile joase, surpate,
strunga întortocheată, fără vegetaţie […]. În suflet i se
redeşteptaseră ecouri stranii pe care în zadar încerca
să le înţeleagă. Pe acest fundal, sfatul sincer al lui Morel
de a pleca de acolo cât mai repede nici nu e auzit de Drogo,
încordat, căutând parcă ceva printre propriile-i gânduri.
Gradarea stărilor pe care le trăieşte personajul subliniază
înstrăinarea lui de lumea căreia crezuse până atunci că-i
aparţine, iar liantul oniric, în noul mediu, visul este o formă
de mise en abîme, care-i oferă perspective pe care însă nu le
valorifică în niciun fel, din moment ce soarta îi este pecetluită.
Un acut sentiment de singurătate resimte şi faţă de cei din
Fortăreaţă, fiindcă fiecare îşi are propriile sale griji, fiecare
abia are timp şi putere pentru sine.
Asupra Fortăreţei, Drogo are trei perspective distincte, în
funcţie de momentul în care o percepe: prima, înainte de a
î

Victoria Milescu, Poezia
ca panaceu la spaimă
Dan Mihailescu
Nu mai citisem de multă vreme o carte de Dan
Mihăilescu. Scriitorul n-a arătat niciodată nerăbdare şi n-a
pus grabă în apariţii vitriniere. A preferat să zăbovească
asupra proiectelor sale cărturăreşti până când le-a adus
într-o condiţie excelentă. Toate cărţile sale sunt articulate,
închegate şi structurate într-o logică perfectă. Pune atâta
răbdare şi acribie în procesarea unui proiect cărturăresc că
nu poate rezulta decât un lucru perfect, sau, în cazul că ne
îndoim de condiţia terestră a perfecţiunii, aproape perfect.
A fost o vreme când l-am adoptat ca model, dar
n-am avut nici răbdarea, nici acribia şi nici limpiditatea
ideilor şi a frazei sale ozonate şi-a trebuit să mă consolez
cu puţinătatea mijloacelor mele. Am rămas însă un cititor
statornic al cărţilor sale şi la fiecare nouă apariţie livrescă
sunt încercat de o cordială şi mobilizatoare invidie.
Totuşi, ultima sa lucrare, ultima care a ajuns pe masa
mea de lectură, Eseuri despre artă şi artişti braşoveni
ajunge acolo, când şi-o închipuie impresionantă, următoarea
dezolantă, cu oamenii ei absurzi şi stranii, după ce ajunge
şi o vede, şi cea de-a treia, identificată cu propria-i existenţă,
începând să se profileze, imperceptibil, când, încercând să-i
scrie mamei, după instalarea în fort, schimbă cuvintele, îi
spune ca drumul a fost excelent, deşi întâi scrisese adevărul,
chinuitor, iar în acea noapte, începu pentru el ireparabila
fugă a timpului.
Viaţa în garnizoană e monotonă, dezolantă, scurgânduse
lent pentru nişte oameni al căror singur gând major, devenit
obsesie, este să participe la un război sau măcar la o bătălie
care să dea sens existenţei lor, în care să-şi manifeste eroismul,
chiar cu preţul suprem. De aceea, nesfârşitul deşert din Nord
e scrutat continuu, cu speranţa că de acolo va veni atacul care
să-i scoată din lâncezeală, încât orice mişcare – reală, dar mai
ales imaginară –, chiar şi a vegetaţiei uscate purtate de vânt
le dă fiorii împlinirii. Un cal rătăcit cine ştie cum, cu şaua-n
spate, creează un eveniment tragic, fiindcă fiecare dintre cei
care-l văd construieşte un scenariu prin care caută să-şi explice
apariţia acestuia, iar unul dintre soldaţi, confundându-l cu al
său, iese să-l prindă şi, cum regulamentele în garnizoană sunt
fără fisură, e împuşcat în cap de santinelă. Un alt moment
care, de asemenea, le dă frisoane celor din fort e când un corp
militar al statului vecin îşi face apariţia pentru nişte măsurători
de rutină ale teritoriului de graniţă, iar speranţele de eroism
se amplifică, însă exacerbarea lor e stopată brusc, dureros,
prin mesajul primit de la şeful Statului Major, care dezvăluie
realitatea.
Un moment dramatic în viaţa Fortăreţei, depăşit
însă destul de uşor, este moartea locotenentului Angustina –
anticipată prin visul lui Drogo – tot într-o activitate oarecum
de rutină, când un grup de soldaţi, însoţiţi de câţiva ofiţeri,
cu sarcini precise, pleacă într-o misiune de stabilire a graniţei.
Privit cu ură de căpitanul Monti pentru că are o extraordinară
putere de a-şi stăpâni suferinţă, de a nu lăsa să i se vadă, în
afară, nimic din ce trăieşte lăuntric, părând mereu detaşat de
lucrurile meschine care compun viaţa, locotenentul face faţă
până la sfârşit stupidelor încercări ale acestuia de a-l pune în
inferioritate, de a-l vedea îngenuncheat şi moare lăsându-l
tot în inferioritate, că nu i-a spus până la capăt fraza pe care
începuse s-o rostească şi n-a înţeles, ca urmare, mesajul
pe care ar fi putut să-l transmită mai departe. O înţelegere
superioară a morţii lui şi a sensurilor acesteia manifestă
maiorul Ortiz, care, adresându-i-se lui Drogo afirmă: El, ca
şi noi, n-a avut cum să înfrunte duşmanul, nici pentru
el n-a existat un război; şi cu toate acestea a murit ca
şi când ar fi fost pe câmpul de luptă. Şi adaugă: Întradevăr,
Angustina a ştiut să moară la momentul potrivit
[…]. Un erou – ce să mai vorbim!
Pe parcursul romanului, perspectiva narativă se
schimbă deseori, naratorul auctorial renunţând la avantajele
omniscienţei pentru a spori sensurile dramatice ale condiţiei
personajelor. De aceea, pe lângă prezentarea Fortăreţei
dinspre Drogo, devenit astfel personaj-reflector, naratorul
www.oglindaliterara.ro
DESLUŞIRI
(Editura Kron-Art, Braşov, 2010), m-a pus într-o oarecare
încurcătură. Totdeauna autorul, prin toate cărţile sale, a
făcut educaţie estetică, dar în noua sa lucrare, mi se pare
că aspectul educativ este subliniat cu mai multă insistenţă.
Constituită din două secvenţe distincte, cartea d-lui
Dan Mihăilescu este, cu siguranţă, un moment referenţial
pentru arealul cultural braşovean. Dacă eseurile din prima
diviziune ridică unele probleme generale ale înţelegerii
a fenomenului artistic contemporan, cele din secvenţa
secundă este consacrată artiştilor braşoveni, a căror
evoluţie artistică este urmărită de autor cu înţelegere şi cu
o deschidere nereprimate.
Cele 15 studii ce compun prima diviziune a lucrării
se resorb din dorinţa autorului de a se poziţiona – ca
întotdeauna, informat, doct şi argumentat – faţă de
problemele care traversează vraiştile acestui veac, încercat
de atâtea stiluri şi direcţii artistice - multe piezişe, frondiste
şi resentimentare - izvorâte, cele mai multe, de nu
cumva toate, din generoasa ispită a postmodernismului
contemporan. Fie că readuce în discuţie probleme vechi,
dar neepuizate sub aspect epistemic, cum ar fi fenomenul
kitsch, ca surogat artistic, aflat într-o expansiune
îngrijorătoare,fie că se referă la dubla componentă a
judecăţilor estetice, ca judecăţi de gust şi valoare, deci
ca intruziune a subiectivităţii în operaţia de cauţionare
axiologică şi nu ezită să se implice sporitor şi cu o limpiditate
de cristal asupra aventurii postmodernismului în lumea
contemporană.
relativizează contururile realiste ale acestui univers oarecum
ezoteric prin notaţii subiective, meditativ-eseistice, referitoare
mai ales la timp sau la condiţia umană: mergem înainte
într-o aşteptare plină de încredere, zilele sunt lungi şi
liniştite […]. Dar la un moment dat, aproape instinctiv,
ne întoarcem privirile şi vedem că în spatele nostru s-a
înălţat un grilaj, zăgăzuind drumul întoarcerii.
Întors într-o scurtă permisie în oraş, acasă, în vechiul
parfum familiar, Giovanni Drogo se simte totuşi stingher, o
posibilă iubire, pe punctul de a se înfiripa în timpul unui bal la
care pare a se simţi, în sfârşit, bine, o pierde, prin intervenţia
anostă a gazdei care-l chemă să-i prezinte casa şi biblioteca,
iar legătura sufletească dintre el şi mamă s-a estompat: i se
cuibări în suflet un sentiment de amărăciune, părea că
dragostea de altădată îşi pierduse strălucirea devenind
ceva opac, ca şi cum între mamă şi fiu timpul şi
depărtarea ar fi coborât încet un văl care să-i despartă.
Un văl indefinibil şi vag simte că-l desparte şi de iubirea de
altădată, Maria, sora prietenului său.
Cu prilejul acestei permisii, mergând la general pentru
a-şi obţine transferul în oraş, se izbeşte de încăpăţânarea
acestuia, bazată în primul rând pe o informare eronată: el ştie,
de pildă că trasarea frontierei a eşuat din pricina lui Angustina,
iar Drogo a ucis o santinelă. Aici, încă tânărul locotenent
descoperă că mulţi dintre cei din Fortăreaţă îşi ceruseră,
la rândul lor, transferul, pe ascuns, iar lui i se refuză şi, în
plus, e acuzat de fapte pe care nu le-a comis şi trebuie să se
resemneze şi să revină în Fortăreaţă.
Trec anii, fiindcă în vremea aceasta, timpul gonea
nebuneşte, şi, urmărindu-l pe tânărul locotenent Moro, îşi
aminteşte de propriile zbateri, iluzii…
Simetria construcţiei e sugestivă în romanul lui Dino
Buzzati, făcând aluzie, între altele, la ciclicitatea vieţii. La
început, de pildă, Drogo cerea sprijinul doctorului Rovina ca
să poată părăsi Fortăreaţa. Acum, după mulţi ani, bolnav, cere
sprijinul acestuia să-l declare valid pentru a rămâne, fiindcă
viaţa lui în afară o simte fără niciun rost.
Comandant adjunct al Fortăreţei, devenit maior, Giovanni
Drogo ajunge, totuşi, în preajma mult visatei lupte, dar pentru el
e prea târziu: e bolnav grav, iar Simeoni, comandantul, găseşte
că trebuie să-l scutească de acest pericol şi îl evacuează cu o
trăsură în oraş, ceea ce pentru omul care şi-a dedicat întreaga
carieră aşteptării acestui moment este o mare jignire. Întors
însă în oraş, singur, personajul descoperă că are de înfruntat
un duşman mai mare decât cel pe care-l aşteptase zeci de ani
să năvălească din Nord: moartea şi îşi găseşte puterea de a o
aştepta zâmbind.
Deşertul tătarilor oferă, aşadar, o perspectivă asupra
dramatismului condiţiei umane, privită la nivelul întregului, dar
şi al indivizilor care o compun şi care, deşi se aseamănă, în
mare, îşi trăiesc în mod cu totul distinct porţia de dramatism
care li s-a repartizat, îngenuncheaţi sau privind cu o detaşare
superioară chiar propriile suferinţe.
8161

8162
DESLUŞIRI
ARTUR SILVESTRI ŞI „REALITATEA
STRĂMOŞILOR”
De curând, prin strădania devotatei Mariana Brăescu
Silvestri, editura Carpathia a lansat o a doua ediţie a
Convorbiri-lor cu Artur Silvestri, acoperind o întinsă
perioadă (1984-2005) şi vădind, dincolo de conjuncturi,
consecvenţă doctrinată şi militantism patriotic. Fiindcă, se
ştie, războindu-se cu filosofia frivolă a vremurilor noastre,
Artur Silvestri avea, declarativ şi faptic, sentimentul unei
misiuni. Un sentiment al datoriei, sub semnul urgenţei,
întipărit în fiinţa noastră, cu obligaţia de a face binele şi de
a coagula energiile, privind în jur şi adunând „rudeniile” sub
acelaşi steag, privind în aceeaşi direcţie. Nu suntem singuri!,
va clama el, cu îndreptăţire, constatând graba (vinovată)
cu care ne uităm şi ne maculăm valorile, contemplând
mâhnit scena ocupată de panglicari, lumea „creolă” de
la noi, răul românesc lăbărţat; adică, spiritul risipitor,
dihonia, nepăsarea, sentimentul destrămării. Şi, în replică,
revitalizând grija pentru patrimoniu, grijă care înseamnă
memorie. Vestejând, astfel, uitarea, ca „rău indefinit”. De
unde statornica pomenire a părinţilor, truditori la Fapta
Mare, apărând urmele lor, aflând acel „strat tainic”. Fiindcă,
ne reamintea pilduitor Artur Silvestri, suntem „consecinţa
unui şir de fapte”.
În Convorbirile reunite în acest opus*), câteva idei
revin cu obstinaţie. Să amintim şirul învăţătorilor (cu
Nestor Vornicescu şi Antonie Plămădeală, în primul rând),
interesul pentru epoca străromână, preluând ideea lui
Ioan G. Coman (oferind şi o periodizare inedită), invocând
obsesiv cauzele tainice, „mâna nevăzută”. Indiscutabil critic
de doctrină, după un debut precoce (1972), cel venit din
Vlaşca, cu rădăcini în Munţii Pindului (dinspre partea mamei)
şi devenit „om al Ceahlăului”, va afla, în Bibliotecă, - o spune
memorabil – spaţiul libertăţii absolute. Va fi contat, decisiv
chiar, şi experienţa italică, acel popas la Potenza (1969),
în preajma arheologului Dinu Adameşteanu, şi el repetat
amintit şi venerat.
Hotârându-se, târzior, să se îngrijească, gospodăreşte,
de manuscrisele care aşteptau de atâta vreme lumina
tiparului, Artur Silvestri era promis unei înalte cariere.
Verdictul, vai, a venit brusc, curmând firul unei vieţi muncite;
vestea neagră ne-a cutremurat. Dar nu putem crede
nicidecum că cei ce se dedică binelui colectiv sunt destinaţi
uitării, cum nota undeva chiar Artur Silvestri. Aşa că numele
lui va dăinui. Strănepotul fostului mitropolit al Bucovinei Tit
Simedrea, atât de grijuliu cu pomenirea părinţilor, creionând
afectuos atâtea profiluri de ierarhi şi cărturari aşezaţi în
Panteonul naţional, gândind la o Românie Tainică, lansând
proiecte fixate în concreteţea realităţilor autohtone, în
cultura vie (de-ar fi să amintim doar ideea unei noi Geografii
literare), grăbit să plece definitiv în dimineaţa Sf. Andrei, era
un dăruit. Orice revoltă este inutilă, noi – vorba lui Cioran
– omorâm timpul şi timpul ne omoară pe noi. Dar rămân
urmele...
Bătăios în perioada luceferistă, angajat în felurite
campanii de presă şi războaie ideologice (de-ar fi să amintim
doar ideea unui protocronism românesc), oferindu-şi apoi o
voluntară retragere („dispariţia publică” fiind o întremătoare
adâncire în sine), Silvestri împăca – aproape miraculos –
succesul în afaceri (fiindcă era un expert în piaţa imobiliară)
cu largile desfăşurări eseistice, încercând a descifra pentru
noi „revolta fondului neconsumat”, procesele modelatoare
enigmatice, ciclicitatea cu irizări fantastice.
Era lesne de bănuit că instinctul epic lucra în fiinţa
cărturarului. Artur Silvestri avea, neîndoios, „magia ficţiunii”
(cum se pronunţase, folosind invocata sintagmă pentru
Mesure d’une ombre, romanul lui Paul Lahovary). Aşa fiind,
nu e de mirare că literatura enigmatică i-a confiscat interesul
în anii juneţii; iar compoziţiile de atunci erau, în fine,
dezvăluite în Apocalypsis cum figuris (Ed. Carpathia Press,
2005). Fiindcă volumul în discuţie recupera şapte nuvele
fantastice, izvodite între 1983-1984 la Snagov şi Izvorul
Mureşului. E drept, una dintre ele (e vorba de Geneza, după
Balzac) era din 1977. Aceste şapte compoziţii se alătură
unui roman (Pinnacle, tot din 1977) şi fac dovada că aveam
în Artur Silvestri un prozator secretos şi parcimonios.
Bineînţeles, efortul de a cerceta această recoltă
www.oglindaliterara.ro
prozastică în ramă
contextuală ne invită să
chestionăm epoca. Erau anii
explozivi ai realismului magic
sud-american. Dar, observăm
iute, prozatorul – atent la
proximităţi – nu se îndatorase
vreunui model. Dominanta
scrisului său, tutelat de o Adrian Dinu Rachieru
memorie care, luxuriant,
se desfăşoară îndărăt,
penetrează, inevitabil,
şi epica. Silvestri ne-a propus, deseori, un imaginar
acvatic, reverberând liturgic; întotdeauna însă folosea
„pastă geneziacă”, într-o regresie îmbibată de stranietate,
dezvăluind – pe un fabulos scenariu mitic – noi straturi ale
arhaicităţii. Încât, vorba autorului, „totul pare să fi fost scris”.
Sunt descrieri fastidioase, de o lentoare a acumulărilor care
amintesc, cred, de o epicureică plăcere barbiană savurând
textul; şi, desigur, de un ecou eliadesc, rodind, în această
formulă, o scriitură tăinuită, până deunăzi. Toate se regăsesc
sub acolada constructivismului, angajând şi promovând o
viziune.
Artur ne-a părăsit lăsând în urmă exemplul faptei,
mânat de un simţământ al datoriei, dar şi atâtea alte gânduri
rodnice. Avea, probabil, în chip de poruncă divină, în regim
de urgenţă, sentimentul misiunii. Credea în acea lucrare
tainică, biruitoare, întâmpinându-i pe cei de după noi,
vestind înrădăcinarea într-o vreme tulbure, de vâscozitate
axiologică, ameninţând cu destrămarea chiar Ţara Părinţilor.
Cartografiase, prin ARP, o geografie de valori, visa la o
Românie tainică urmând a izvodi cărţi fundamentale, o
Predanie culegând „modele” şi „exemple” pentru Omul
Român. Aduna Cuvinte pentru urmaşi, un şir de poveţe
(îndrumări orale, laconice, apoftegmatice) rostite / şoptite
de „povăţuitori secreţi”, atât de trebuitoare însă în ceasuri de
cumpănă şi nevolnicie. Un şir de bărbaţi iluştri, binefăcătorii
naţiei, lucrând tainic aproape, testamentar, departe de circul
mediatic şi jalnicul spectacol politicianist, spre binele unei
Românii ipotetice, pentru acel mâine care va exista, desigur.
Este impresionantă, la o rapidă ochire, suprafaţa
preocupărilor sale. Cu „gust semi-profetic”, Artur Silvestri
palpa originismul cultural, umplea goluri, evidenţia „orele
astrale” şi răspunsul autohton. Închipuia, aşadar, largi
panouri privind geografia literaturii proto-române, cobora
în substratul getic, developa spiritualitatea patristică.
Propunea, se vede bine acum, o sinteză istoriografică,
acribios documentată, fructificând cercetări alcătuite cu
ani în urmă. Altfel zis, descoperea realitatea strămoşilor,
aducând la lumină urmele, ale familiei sau ale neamului.
Negreşit, când e vorba de studii mai vechi, unele chiar
netipărite (încă) în limba română, pecetea unei vârste
(intelectuale, îndeosebi, dar şi sufleteşti) se simte. Avem, în
totul, în această stăruinţă risipită de-a lungul câtorva decenii
de trudă tenace, un critic artist, în descendenţă călinesciană
(cum sesizase N. Ciobanu), de cert rafinament stilistic şi,
reamintim, cu apetit doctrinar.
Ocnaş al scrisului nocturn, asediat – şantieristic – de
un munte de fişe şi dosare, Artur Silvestri părea că scrie
dintotdeauna. Scrisul este viaţa, zicea. Ideea cumplită, de
nesuportat, că i-ar putea fi furate orele de scris l-a vizitat,
totuşi. Dar s-a lepădat, nu tocmai lesnicios, de această
temere spăimoasă. Şi în foiala proiectelor urieşeşti, de
absorbţie enciclopedică, mânat de impulsuri secrete
deturnându-i energiile, scriitorul ivea în ultimii săi ani, ritmic,
recuperator, titluri de altădată, îngropate ori rătăcite în stiva
manuscriselor. El rămâne un enciclopedist fantast, împiedicat
– nedrept – să-şi împlinească opera, servind originismul şi
gândind cultura pe intervale largi.
*) Artur Silvestri, Nu suntem singuri, ediţia a IIa,
coordonată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri,
Carpathia Press, Bucureşti, 2012.

Diana
Teodor
Despre frunze
Priveam toamna
Cum umblă printre
Oamenii anotimpurilor
Trecute,
Priveam cum
pârjolesc frunzele,
Având pe ei haine,
Apoi priveam la noi
Care
Eram prea goi
Pentru octombrie,
Şi-apoi înspăimântaţi
Culegeam din frunze,
Dorindu-le pe toate,
Dar acestea erau
Prea multe.
Cum să prindem toate
Frunzele de octombrie
Într-o singură zi?
Am rămas îngeri dezveliţi
De veşnicie,
Frunzele erau multe,
Prea mici pentru
Aripile noastre...
Dar tu mi-ai spus
în cele din urmă
Că oamenii n-au aripi,
Şi ei nu au nevoie
De frunzele lui
Octombrie.
Despre porumbei
Cad porumbei
Prinşi în mocirla
Întărită de ieri.
Se rup de zbor,nedeprinsi
Să poarte-n aripi durere,
Apoi ,plăpânzi,
Cad în braţele noastre.
Noi încercând să desprindem
Frunze de humă,
Prinse adânc de fiinţa lor,
Le frângem oscioarele
Crezând că am putea găsii
Fulgi de nea
Rupţi din Hristos,
Ascunşi în aripi,
Ascunşi în porumbeii
Ce nu-L mai împart
De mult
Pe Dumnezeu cu noi...
Arta mă cere
Se văd demoni la ferestre,
Cu ochii înclinaţi încerc
Să-ţi dau de veste,
Iubito arta totuşi mă cere,
Azi doar marmură torc,
Iubito în palme nu mai simt durere.
Am să-ţi scluptez coapsele
Într-o coardă de vreme
Fără daltă ci doar cu palmele
Mele,
Doar ochii întunecaţi vor fi de tăcere,
Iubito arta totuşi mă cere.
POEZII
MENUT
MAXIMINIAN
Noduri în haos
Şi totuşi...
Sunt un om fericit.
Şi totuşi...
Mi-am licitat iubirea pe
scena singurătăţii.
Sunt un om liniştit. Şi
totuşi...
Am o atracţie sadică spre interzis.
Sunt un om melancolic. Şi totuşi...
Nu ştiu să spun „Te iubesc”.
Sunt un om credincios. Şi totuşi...
Cer multe şi nu dau nimic.
Sunt un om fidel. Şi totuşi...
Dacă voi fi părăsit mă voi bucura de suferinţă.
Sunt un om al generaţiei. Şi totuşi...
Visul meu este mereu altul.
Sunt un om bun. Şi totuşi...
Îmi pare atât de rău şi atât de bine că îmi pare
rău.
Sunt un om dinamic. Şi totuşi...
Mereu acelaşi drum: casă-scenă, scenăcasă.
Sunt un om tare. Şi totuşi...
Iubesc până la lacrimi.
Sunt un om liber. Şi totuşi...
Mi-e frică de cărări...
Şi totuşi...Sunt om...
Scara de foc
Ursitoare în alb,
Copil în scutece de foc,
Viaţă în faţă,
Cu cărţi de apă.
Seceta smulge păcatul,
Făina pâinii se înmulţeşte,
Fiul se ridică din moarte,
Cerurile deschid ploile.
Vântul vârtej face,
În stele ajunge carul,
Duhul suflă lin
Peste câmpia românească.
Sfântul adie ca un vânt de vară
Peste satele cu cenuşă în sobă,
Şi clopote ce bat prin fum
Vestesc iubirea.
Cugetul cugetă, urechile aud,
Gura laudă preamărirea,
Deneînceputul cu denesfârşitul
Fac casă luminii.
Strigaţi sfântului să vă audă,
Pe pene de aur el doarme,
Iar inima lui, împărţită în mii,
Luceşte pe boltă.
Sfântul şi sfânta ies la plimbare
Norii îi acoperă în dragoste,
Iar noi, ne bucurăm,
Când merele cad din pomul raiului.
www.oglindaliterara.ro
MIRELA
ALDEA
Autumnal
Aceleaşi drumuri
un sentiment de regret mă încearcă
când privesc fumul de deasupra
câmpului
e ca şi când ai pierdut ceva
cândva, demult
oamenii din tren îşi povestesc viaţa
dar în tren e frig
iar cuvintele încarcă mai puţină emoţie
au avut curajul să îmbătrânească
şi acum se bucură de fiecare pas spre
trecut
unii-şi desfac rănile şi cer milă
mamele lor au obosit să-i mai certe
şi s-au dus devreme
copiii pun intrebări, e şi firesc
uneori îmi par că vor să cunoască totul
ca nişte mici savanţi
spre orizont culorile se împletesc
făpturi maronii se adună în stoluri
se-ndreptă spre sud
tot pământul se-adună în mine şi iese
mărunt
şi greu ca un strigăt
se rupe-n bucăţi, se întinde-n ecou
ca un nor risipit cu-n aer de somnolenţă
acută
te mai văd printre gene estompat ca o
umbră
nişte linii-ntrerupte se agită nespus
se dilată atomii, conturu-ţi dispare
şi suntem deschişi
eul meu se agaţă de alt cer intern,
departe de tine.
Ezitare
Mintea mea îşi cântăreşte gândurile
păreri diferite se leagă de aceeaşi umbră
şi dau din picioare ca un copil ce vrea
atenţie
nu ştii ce să crezi
dacă încă eşti cel sau cea de ieri
sau mâine a venit prea devreme
poate timpul a evadat dintr-un sanatoriu
şi îşi face de cap
mi-e frică să nu mă pierd
să nu mă cuprindă ca pe o pradă
şi să cad
încă mi-e teamă să nu cad
unii nu se grăbesc să ia decizii
dar eu ţi-am mai spus
mintea mea nu-i un borcan cu murături
pentru iarnă
mi-e greu să mă desprind de trăiri
şi să curg, să mă vărs ca o ploaie
dar mai greu e atunci când
m-aş deschide-n culori şi nu pot
nu vreau să accept
că o viaţă n-ajunge să fiu ce-mi doresc.
8163

RECUPERĂRI
Despre omul FĂNUŞ
NEAGU - cu Otilia Basuc,
nepoata scriitorului
Primăvara, în lunile lui prier şi florar, ne gândim, mai
mult decât în restul anului, la scriitorul Fănuş Neagu. Ne
reamintim lumea creată de el în Dincolo de nisipuri sau în
Îngerul a strigat şi ni se face dor să recitim Frumoşii nebuni ai
marilor oraşe.
În urmă cu puţin timp am aflat că Otilia Basuc,
colega mea de cancelarie, este nepoata şi fina marelui scriitor,
mama sa este sora cu Stela, soţia celui ce adesea
„ vorbea cu oamenii şi se tutuia cu sfinţii”. N-am
rezistat ispitei şi am provocat-o la o taină despre
„ ultimul boem al secolului trecut”.
Otilia, îşi aminteşte că l-a cunoscut pe
nanu Fane în urmă cu vreo treizeci de ani cu
prilejul unei vizite pe care acesta a făcut-o în satul
Romanu din judeţul Brăila, satul familiei sale,
aproape de locurile de origine ale scriitorului,
pe care le-a evocat cu atâta patos în nuvelele şi
romanele sale. Într-o seară de toamnă, cu iz de
povesti, desprinse parcă din basmele bunicii, din
freamătul ierbii şi al vântului, Fănuş Neagu, care
asemenea oricărui artist împătimit al cuvântului
scris, iubea vinul bun şi petrecerea, a poposit
împreună cu mai mulţi prieteni la o pastramă
de oaie, stinsă cu o licoare a zeilor , stoarsă din
poama dulce –amăruie a locurilor, ce abia stătuse
din fiert. Sub bolta de vie, de lângă casă, ocrotiţi
de stelele gătite de sărbătoare ce împodobeau cerul, festinul,
însoţit de amintirile despre cunoscuţii şi prietenii celebrii ai
scriitorului (,Ion Băeşu, Mircea Micu, Nichita Stănescu),
s-au prelungit până aproape de zori. Adolescenta, Otilia, a
fost impresionată de meşteşugul şi uşurinţa cu care Fănuş
Neagu, un adevărat maestru al cuvintelor, îşi captiva
auditoriul făcându-l să uite de oboseala de peste zi şi de
somnul ce ar fi trebuit să vină. Parafrazându-l pe scriitor îmi
spune că vorbea şi „scria aşa cum curge râul şi aşa cum se
înclină sălciile şi aşa cum ninge în Bărăgan”.
Pentru a pătrunde cât mai aproape de universul intim
al omului Fănuş Neagu, am întrebat-o pe colega mea, ce-i
plăcea să facă în afară de scris. Răspunsul a venit neaşteptat
Günter Grass
8164
Ceea ce trebuie spus
De ce tac, de ce ascund de prea mult timp
ceea ce este evident şi-a fost
exersat în simulări la capătul cărora suntem,
ca supravieţuitori, cel mult o notă de subsol.
Este dreptul pretins de a da prima lovitură
care ar putea şterge de pe faţa pământului
poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură
şi pus să jubileze în mod organizat.
Pentru că în sfera sa de influenţă
se bănuieşte construirea unei bombe atomice.
Dar de ce îmi interzic mie însumi
să spun numele acelei alte ţări
în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,
există un potenţial nuclear
aflat în afara oricărui control?
www.oglindaliterara.ro
de firesc:” îi plăcea foarte
mult să citească, pasiunea lui
cea mare era, desigur, scrisul
- raţiunea pentru care trăia,
când nu scria citea o carte sau
aproape o carte pe zi. Iubea
viaţa, îi plăceau întâlnirile cu
prietenii, adora natura”. Era,
aşa cum spune Otilia,” omul
prieteniei, al frumosului
şi al onestităţii, un zeu al
cuvântului, în compania căruia
nu te plictiseai niciodată. Când
eram în preajma lui( de sfântul
Ştefan sau de ziua de naştere,
în vacanţe de neuitat, la Neptun
şi Cumpătul, la
Mogoşoaia, la
Brăila sau în alte Nina Plopeanu
locuri, la mare
sau la munte),
viaţa îmi părea un adevărat spectacol de care
am rămas impresionată până astăzi. Acasă, la
Fănuş Neagu, am întâlnit o altfel de lume, o
lume a celebrităţilor, formată din scriitori, cântăreţi
sau sportivi. Îşi iubea nespus familia, părinţii,
bunicii, vecinii, oamenii, în general, şi simplitatea
acestora. O relaţie specială avea cu fiica sa Anita
( cea care, continuând tradiţia familiei l-a botezat
pe fiul Otiliei). Adora locurile în care se născuse,
pe care le-a păstrat mereu în suflet şi după care a
tânjit în permanenţă, casa părintească ( renovată
de curând, devenită casă memorială) înconjurată
de salcâmii care, la începutul lui mai răspândeau
un parfum de îţi lua minţile, era fascinat de nucii
falnici, ca nişte adevăraţi patriarhi şi de umbra lor răcoroasă.
Îi plăcea stuful bălţilor în care se ascundea să petreacă clipe
magice pescuind, viile şi duzii, florile de câmp, păsările de apă
şi tot universul copilăriei şi adolescenţei sale”.
Portretul omului Fănuş Neagu nu ar fi complet dacă
nu am vorbi şi despre pasiunea sa pentru fotbal. În acest
domeniu, ştie toată lumea, era un rapidist convins. Nici nu se
putea altfel, din moment ce, în cronicile sale sportive, afirma
despre această echipă de suflet că „nu opreşte în gările mici”,
aşa cum nici scriitorul, dramaturgul şi jurnalistul pe care l-am
evocat nu coboară printre muritorii de rând, ilustrând cvintele
pe care el însuşi lea spus cândva “ Un drum spre niciunde mă
cheamă mereu şi el este eternitatea mea”
Pamflet antisemit. Vezi poezia laureatului premiului
Nobel, Günter Grass, care a şocat Germania
O poezie a scriitorului german Günter Grass, laureat al premiului Nobel
pentru Literatură în 1999, publicată în cotidianul german Süddeutsche
Zeitung, a iscat o controversă majoră în Germania; în textul său, Grass
acuză Israelul că ar plănui distrugerea poporului iranian şi că ar reprezenta
un pericol pentru pacea mondială. Mai mulţi intelectuali şi politicieni au
atacat poziţia lui Grass, acuzându-l pe acesta – aşa cum, de altfel, Grass
prevăzuse în poezia sa – de antisemitism.
Trecerea sub tăcere a acestui fapt
căruia tăcerea mea i s-a subordonat
o simt ca pe o minciună apăsătoare
şi o constrângere a cărei încălcare
stă sub ameninţarea cu pedeapsa:
verdictul „antisemitism” este de uz curent.
Acum însă, când ţara mea,
ale cărei foarte proprii crime
fără egal
sunt aduse iar şi iar în discuţie,
declară în cel mai pur scop comercial, cu uşurinţă,
că drept „reparaţie”
va livra Israelului un alt submarin
a cărui specialitate va fi să trimită
focoase atotdistrugătoare acolo unde existenţa
unei singure bombe atomice este nedovedită,
dar frica este folosită drept dovadă,
spun ceea ce trebuie spus.
î

Arta confesiunii
Între scriitorii contemporani,
numele romancierului şi poetului,
dramaturgului braşovean Daniel
Drăgan se înscrie într-un capitol de
istorie literară ca fiind un constructor
iscusit al epicului dublat de un
povestitor care elaborează discursul
prin infuziunea unor întâmplări
petrecute în realitatea imediată, fără
ca ficţiunea să le altereze semnificaţia.
Compoziţia aceasta produce un efect
imediat în percepţia literaturii sale
prin cuprinderea cititorului ca martor
autorizat al evoluţiei epice. Prozele
sale, în aparenţă, nu sunt decât
imagini ale întâmplărilor mărunte
care capătă, prin arta scriitorului,
semnificaţii esenţiale ale fiinţei
întotdeauna aşezate într-un loc
potrivit demonstraţiei epice. Să ne
lămurim, în continuare, având drept
argument romanul „biedermeier”
(Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2011).
Trei sunt direcţiile în care putem
investiga arta de-a scrie a lui Daniel
Drăgan. Prima: prozatorul este un
constructor cu o tehnică desăvârşită;
a doua: faptul de viaţă divers
capătă semnificaţii maxime; a treia:
conflictele valorilor.
Daniel Drăgan, oricare ar
fi fost subiectul demersului său
epic, atent la fiecare detaliu,
construieşte un adevărat scenariu
tehnic în care ficţiunea se ordonează
sclipitoare, spectaculoasă, astfel
încât susţinerea ei este totală
prin asamblarea faptelor incizate
într-o realitate căreia îi suntem
martori. Niciodată povestea nu este
încărcată de amănunte parazitare,
este simplă, logică (cu o grijă
statornică a autorului), acoperitoare
prin detaliul semnificativ. Puşa, o
adolescentă ca toate adolescentele
din lume, împreună cu prietenele
sale, gemenele Lia şi Marta, încearcă
să evadeze din familia tiranică,
încercând să devină artistă întrun
circ. Face o pasiune pentru
directorul circului, Jarko Vlasici, care
o va urmări toată viaţa. Acum îşi ia
numele de scenă Vladia (botezară,
mai târziu, de soţul ei Arvinte, drept
confirmare), cu care apoi îşi continuă
periplul existenţial ca studentă,
cu alte experienţe erotice ratate
unele chiar ieşite de sub incidenţa
Dar de ce am tăcut până acum?
Pentru că mi s-a părut că originea mea
pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând
îmi interzice să oblig ţara Israel
de care sunt şi vreau să rămân legat
să audă acest adevăr.
De ce spun abia acum,
îmbătrânit, cu ultima cerneală:
puterea atomică Israel pune-n pericol
pacea mondială oricum atât de şubredă?
Pentru că trebuie să fie spus
ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:
şi pentru că noi – ca nemţi, deja destul de împovăraţi -
am putea deveni furnizorii unei crime
previzibile, drept care complicitatea noastră
nu ar putea fi achitată
prin scuzele obişnuite.
legilor morale (noaptea în clubul
de swinger). Cu alte cuvinte, o
experienţă de viaţă obişnuită, fără
ca personajul să fi fost vreodată în
împrejurări excepţionale chiar dacă
uneori accentele erotice pot pregăti
excepţia. Dar asta nu înseamnă
că semnificaţia este diminuată, ci,
dimpotrivă, capătă consistenţă mai
ales că acest roman poate fi citit şi de
la sfârşit spre început, construit deci,
rotund sub imperiul memoriei. Vladia
se confesează soţului ei: „Tocmai
mă gândeam că la viaţa mea, nici
suferinţa, nici fericirea n-au fost
în stare pură. Tot ce a fost frumos,
mi s-a oferit de soartă împletit cu
abjecţie, cu răutate. Şi invers, tot
ce a fost răutate, suferinţă, a avut
şi o vână frumoasă, o jurubiţă de
bunătate, de lumină, de fericire
chiar”. O viaţă aşa cum se petrece ea
pe pământ!
În al doilea rând, faptul de
viaţă este preluat din cotidian cu
dezinvoltură şi integrat firesc în
logica epicului. Evenimentele din
fosta Iugoslavie, noua societate
care se naşte cu cortegiul ei faptic,
iată doar câteva momente dintr-o
realitate prezentă care se preface în
literatură sub ochii cititorului. Este o
artă veritabilă pe care prozatorul o
ţine aproape.
În al treilea rând, conflictul
dintre valori începe cu primul rând al
cărţii şi se termină cu ultimul cuvânt.
Discursul despre funcţia valorilor
se desfăşoară pe câteva trepte: pe
prima se află profesorul Arvinte I.
Arvinte, inspector şcolar, care se
aşază în morala clasică românească
dusă până la asceză. El (ca un preot)
este cel care primeşte povestea,
confesiunea Vladiei care conţine
elementele contradictorii ale ieşirii
din legea morală şi degringolada
individului rămas fără sprijin.
Conflictul se aprinde între realitatea
(imaginarul) epic şi gândirea şi
simţirea romantice. Nici unul dintre
personaje nu evoluează decât sub
acoperământul aspiraţiei romantice,
fie la „vedere”, fie discret. Dimpotrivă,
toate se integrează şi evoluează în
climatul romantic pe care scriitorul
nu se sfieşte să-l elogieze. Însăşi
confesiunea Vladiei este, structural,
www.oglindaliterara.ro
NOTE DE LECTURĂ
Liviu Comşia
de expresie romantică. Apoi
confluenţa dintre valorile clasice,
statornice, puternice în simbolistica
unui salon „Biedermeier” pe care
Vladia îl refuză fiind cadoul fratelui
tatălui său, fără nume, doar generic,
pentru că venea de la un om veros, de
o morală mai mult decât îndoielnică
(o altă ilustrare a conflictului). Mobila
ajunge în muzeu, un simbol limpede
prin care scriitorul, cu o disperare
reţinută, ne îndeamnă să păstrăm
valorile clasice, să nu le refuzăm.
În locul acestora, din nefericire, nu
izbutim să punem nimic în loc. Doar
poate profilul moral al lui Arvinte
şi confesiunea prin care Vladia se
purifică. Comentariile scriitorului
bine aşezate în construcţia epică
această direcţie o indică.
Tocmai direcţia în care scriitorul
român contemporan ar trebui
să pornească. Nu analiza (sau
psihanaliza) unor profunzimi sterile
sunt de luat în seamă, ci realitatea
de lângă noi care de atâtea ori
depăşeşte ficţiunea. Scriitorul Daniel
Drăgan se încumetă să cerceteze
lumea nouă, mult lăudata lumea
nouă. Nu face nici un pas înapoi, o
prezintă aşa cum e ea. Ne atrage
doar atenţia asupra consecinţelor
tragice asupra individului când lumea
se înnoieşte formal. Viitorul pare un
tărâm îndepărtat în care probabil
vor avea loc Arvinte (un român care
poartă un nume şi o morală demult
uitate, folosite de scriitor poate cu
o undă de duioşie ironică) şi Vladia
(pocăită prin confesiune). Dincolo
de cuvânt însă se conturează lumea
care se naşte pentru care valorile
consacrate nu mai înseamnă mare
lucru.
Şi recunosc: nu mai tac
pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;
de asemenea, sper că mulţi
se vor elibera de tăcere,
şi vor cere promotorului pericolului recognoscibil
să renunţe la violenţă
şi vor cere, totodată,
ca guvernele ambelor ţări să permită
un control liber şi permanent
al potenţialului atomic israelian
şi a facilităţilor nucleare iraniene
de către o instanţă internaţională.
Doar astfel israelienii şi palestinienii
şi mai mult de atât, toţi oamenii
care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiţi
în această regiune aflată sub ocupaţia nebuniei,
vor putea fi ajutaţi -
şi noi, la urma urmei, odată cu ei.
8165

ATITUDINI
8166
ICOANE VECHI ŞI ICOANE NOUĂ
(urmare din numărul anterior)
Efectul –a face impresie, paradă de cultură- părea
tardiv.
Este ştiut că presa seamănă cu lumina deşteptătoare
de conştiinţe, ea propagă la sute şi mii de km, un
eveniment recent petrecut…
Rolul /funcţia aceasta nu aduce şi salvarea de la
mediocritate; gazetele nu pot fi nivelate şi dacă fac
apologia guvernului ori a opoziţiei.
La maturitatea jurnalistică se ajunge cu greu, cu
sacrificii. O gazetă imatură dă glas limbii păsăresti 65
,artificiale , prin abolirea cuvintelor autohtone şi
însufleţirea unui idiom exotic,chipurile,agreabil.
Probabil că „paltonul vienez” şi „cisma pariziană”
purtate de pretinşii corifei într-ale jurnalismului le dădeau
un avânt nebănuit, frizând bunul-simţ , modestia.
Cu umor , se constată la gazetarii români, mai
ales la cei liberali, joaca de-a scrisul . Unul dintre
aceştia „ îşi pune mai întâi degetul în gură şi vede câte
cuvinte îi vin în minte. La chemarea aceasta, se deschide
dicţionarul nepaginat al capului; şi … după aceea lenşiră
mai puind pe la Soroace şi câte un Ştefan sau Mihai
Viteazul din buzunăriile cărora scoteau ce ne pofteşte
inima” 66 .
Imaginea cu „degetul în gură” vizualizează etapa de
sugari într-ale gazetăriei pentru cei de la „Românul”
şi „Telegraful”, iar joaca de-a/cu simbolurile naţionale
Mihai, Ştefan disimulează manevra agrementării
logosului gazetăresc prin aplicarea de efigii medievale.
Până la fanarioţi nu a existat cod de legi 67 ,dovadă că
datina, tradiţia, obiceiul strămoşesc funcţionau ca putere
executivă:”Ce-i drept şi ce-i strâmb ştia fiecare din
obiceiul pamântului şi judecata multă nu se-ncăpea” 68 .
Deşi popor străvechi cu blazon, de provenienţă
pastorală (românii sunt percepuţi de gazetar ca „
popor de ciobani”), străbunii n-au avut o istorie pavată
cu garoafe, deoarece jugul de un secol a circumscris
regresul: „când au ieşit din ţară ,nici urmă n-a mai
rămas prin sate. Parc-ar fi fost trecut cu buretele peste
holackiile bizantinismului acestor damblagii” 69 ( recte,
fanarioţii). Occidentalizarea/modernizarea ţării îi apare
lui Eminescu, silită , forţată, încât nemulţumirea şi-o
canalizează spre C.A. Rosetti: în cuvântul său vorbea cu
dispreţ despre cultura cea mai bună pe care o are un boier
70 când o dată semnatarul din oficiosul conservatorilor
trece prin mixerul ironiei atributele rivalilor politici/
gazetăreşti.
Constatarea politică „ Astăzi avem zeci de mii de
liberali” 71 se îngemănează cu cea economică „atâtea chile
de grâu ne ţine o chilă de fraze liberale” 72 , subtilizând
stilistic, ironia, metafora şi inovaţia lexicală, a
feminizării substantivului grecesc de genul neutru „kg”
şi, consfinţind intenţia autorului de alcătuire a unui
îndrumător economic,dacă se avea în vedere zestrea
(pauperă) de cunoştinţe economice a preopinenţilor săi.
1.1.6. Frază şi adevăr
Idei ca beţia de cuvinte, munca-izvorul fericirii,
sărăcia-sursa relelor, a mizeriei, presa ca fabrică
de fraze, România naţie agricolă, industrializarea,
comerţul aflat pe mâini străine, scăderea numerică
a ţărănimii reprezintă substanţa studiului ultim din
„Icoane vechi şi icoane nouă”.
Dincolo de densitatea ideatică, două aprecieri
merită consemnate: redactorul de la „Timpul” citea
cu patimă presa străină şi subtilele conexiuni, cel puţin,
la nivelul imaginilor, al sintagmelor, între jurnalism şi
poezie. De pildă, mostra de filosofie populară: „Nimic
n-ar părea mai natural decât ca oamenii să ia lucrurile
aşa cum sunt şi să nu caute în nouri ceea ce-i dinaintea
nasului lor” 73 îl canalizează pe cititor spre poemul Floare
albastră 74 .
Apogeul publicisticii eminesciene
www.oglindaliterara.ro
În altă ordine de idei,
pornind de la un citat din Bebel,
publicistul concluzionează:
„Oamenii (nici nu îi numeşte
măcar condeieri, darmite ziarişti -
n.n.) scot gazete în toate zilele şi
neavând ce spune75 , abstracţiunile
li vin foarte bine la îndemână76 „.
Polemistul inaugurează, stăpân
pe „uneltele” sale, mai multe
câmpuri beligerante / arene de
luptă: cu politicienii, cu formele
fără fond, cu colegii din presă, iar,
dacă primea o replică pe măsură,
schiţa un fel de retragere,
manevră menită a pregăti un nou
„atac” cu o paletă argumentativă
inexpugnabilă.
Culturii de specialitate întru economie, politică,
filosofie, i se adaugă şi cultura generală, documentarea
riguroasă şi parcurgerea cu onestitate a revuisticii
europene. Cu o astfel de „armură” teoretică, apare firesc
gestul condamnării la penitenţa minciunii a majorităţii
publicaţiilor : „Beţia de cuvinte din gazetele româneşti e
întrecerea beţiei de cuvinte din cele străine” 77 .
Însuşi titlul Frază şi adevăr sugerează contrastul
între minciună şi neminciună întâlnit în media burgheză.
Prin rafalele nemicitoare de acest gen şi prin
punerea la colţ a celor ce îl atacau sau îi răspundeau
de pe poziţii semeţe, Eminescu s-a afirmat ca un
spiritus rector, ca un veritabil lider de opinie. Un
fel de anatemă proiectată în „curtea” presei româneşti
ocazionează pasajul comparativ următor: „mai puţin
culţi, deci având mai puţine de împărtăşit decât străinii,
gazetarii noştri au şi mai multă nevoie de gură decât de
cap” 78 , avertisment dat superficialităţii. Reiterând rolul
presei - „a trezi patimile societăţii şi a crea în public
atmosfera ce-i trebuieşte guvernului” 79- inteligentul
redactor de la „Timpul” conştientizează că la acea dată
„ presa nu-i cu mult mai mult decât o fabrică de fraze
care cu făţărnicie omenească îmbracă interese străine de
interesul adevărat al poporului” 80 .
Apologia muncii81 - principiu etic, şi nu numai
- se produce lexical prin enunţuri cristaline, denotative :
„Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii bunul trai,
averea, deci acestea sunt esenţiale... „ 82 .
Nemunca pustieşte sufletul şi buzunarul românilor
generând paupertate83 Iulian Bitoleanu
.
_____________________
î
65 Mihai Eminescu, op .cit , pp. 60-61
66 Idem, p. 61
67 Ibidem
68 Idem, p. 61
69 Idem, p. 62
70 Idem, p. 63
71 Gazetarul nu-şi explica proliferarea liberalismului
care,neîndoielnic, avea şi valenţe pozitive
72 M.Eminescu, op. cit. , p.64
73 M. Eminescu, op. cit., p. 65
74 „-Iar te-ai cufundat in stele/ şi în nori şi-n ceruri
nalte...”, în M. Eminescu, Poezii Ed. Minerva, 1971,p. 43
75 Sună senteţios gândul eminescian, de parcă jurnaliştii
epocii ar fi fost nişte - vorba lui nenea Iancu - „scârţa-scârţa”
pe hârtie...
76 M.Eminescu, op. cit., p. 65
77 Idem, p. 66
78 Ibidem
79 Ibidem
80 Ibidem
81 Presa plăteşte tribut demagogiei, cosmopolitismului,
lustrului de faţadă
82 M. Eminescu, op. cit., p.66
83 „Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume;
boala, darul beţiei, furtişagul, zavistirea bunurilor altora,
răutatea,aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcia proprie
sau atavistic prin sărăcia strămoşilor”.

Martor ocular, în Lădeştii
lui Virgil Ierunca
În locul unei scurte prezentări incomplete,
oricum, a scriitorului Dinu Săraru, care pe 30 ianuarie
a încherbat 80 de cotolani, să povestesc o amintire.
Măruntă şi, zic eu, semnificativă.
Prin luna iulie a anului 1979, mă cheamă poetul
Adrian Păunescu în biroul său de redactor şef al revistei
Flacăra: „Mă, Berbecule, te duci cu Dinu la Vâlcea. Îţi
spune el pe drum ce aveţi de făcut.”
Cu însuşi Dinu Săraru, la volanul Daciei sale,
am purces spre Slătioara, locul său de obârşie. Undeam
dus-o, ca-n Rai, vreo săptămână. Dimineaţa, când
mă trezeam eu, Conu’ Dinu chinuise maşina de scris
vreo două ore. Minimum. Între orele matinale 5 şi 7.
De parcă, altfel, distinsa lui Doamnă nu i-ar fi dat de
mâncare. Gătea extraordinar, ce mai, ne răsfăţa. Pe cele
două fete de şcoală, în anul acela, pe autorul romanelor
„Nişte ţărani” şi „Clipa”, pe mine – oaspetele şi pe cine se
mai nimerea. Că Dinu Săraru avea şi atunci, ca şi acum,
mulţi prieteni. Din sat ori de prin alte părţi. Îl vizitau şi
consăteni, dar şi PS Gherasim, Episcopul de Vâlcea din
acea vreme.
Într-una din zile, stăpânul de-o săptămână mi-a
zis că mergem la Lădeşti. Acolo, a căutat-o pe mama
lui Virgil Ierunca. Românul parizian care cam bălăcărea
literatura şi cultura română la Europa Liberă. Când am
ajuns, mama lui Virgil Ierunca, o bâtrână uscăţivă, la
peste 85 de ani, cobora din pod. Un fânar, de fapt, de
unde luase din cuibar nişte ouă de găină ca să şi le pună
în tigaie.
Avu loc o discuţie normală, cum o duce cu viaţa,
despre Lădeşti şi chiar despre Parisul pe care bătrâna-l
credea un oraş mai mare, aşa ca Râmnicu Vâlcea. Totul
firesc, fără să noteze vreun cuvinţel din spusele bătrânei.
Peste câteva zile, am mers şi la Târgul de la Polovragi.
Un bâlci de-o săptămână, 21-27 iulie, despre care miaduc
aminte că am şi scris o notiţă în „Flacăra” acelor
vremi.
Am predat poetului Niculae Stoian, care era
redactor şef adjunct, şi nişte fotografii de la Lădeşti.
Pasiunea pentru economie politică tradusă prin
parcurgerea, ca autodidact, a opurilor principalilor
economişti ai vremii, de la Robert Owen la A. Bebel ori în
cadru instituţionalizat, ca student la Viena şi Berlin, prin
audierea cursurilor profesorilor Gustav Schmoller, Eugen
Dühring şi Lorenz Stein ar fi dus chiar la constituirea
unei doctrine economice originale, luate în seamă de
specialişti 84 .
Nu vom explora această dimensiune a cărturarului
Eminescu, totuşi vom enumera câteva teze asimilate
şi difuzate prin publicistica sa : teoria liberului schimb
(emisă de Dühring), a costurilor absolute (aparţinând
lui Adam Smith), a economiei comparative (promotor :
David Ricardo) şi a protecţionismului (iniaţiatori : Henry
Charles Carey şi Friedrick List) 85 .
Cu uimire constantă, lectorul va sesiza balansul
între fraza aridă, ternă, dedată doctrinelor economice,
sociologice (a se vedea teoria despre stat) şi cea
mlădioasă, aerisită , stilizată , cu „insule” semantice de
tip folcloric.
Trecem în viteză peste brevissima conectare a
economicului la etic („Calităţile morale ale unui popor
atârnă - abstrăgând de climă şi de rasă 86 - de la starea
sa economică” 87 ) oprindu-ne asupra atentei examinări
a agriculturii, lucrate necorespunzător şi al itinerariului
sinuos al mărfii de la producător la comerciant: „la ţară
putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti
pânea cu preţul ce se vinde la Viena sau la Paris. Căci
firul de grâu trece prin 20 de mâini de la producător la
consumator şi pe aceeaşi cale se scumpeşte „ 88 .
Vina revine intermediarului, a „samsarlâcului”
ce „mijloceşte schimbul între productele noastre şi cele
www.oglindaliterara.ro
AMINTIRI
Cu bătrâna, cu scara
pe care cobora, cu
împrejurimile. Cam
atât. Mare mi-a fost
mirarea când am citit
un reportaj de senzaţie
despre mama lui Virgil
Ierunca, pe două
pagini de revistă. Fără
să se fi scris o iotă rea
despre Virgil Ierunca.
Nimic polemic, nimic
acuzator.
Nici azi nu pot
să-nţeleg ce memorie
uluitoare avea Dinu
Săraru. Pe atunci, Ion Predoşanu
nici nu se auzise de
reportofon în România,
iar autorul romanului „Clipa” n-avea la el nici măcar un
bloc-notes. Şi totuşi, memoria prozatorului Dinu Săraru
a redat cu exactitate, cuvânt cu cuvânt, toată discuţia la
care fusesem martor.
Mai anii trecuţi, fiind invitatul de-o seară al unei
emisiuni a Radio România Actualităţi, Dinu Săraru a fost
interpelat de-un ascultător ceva mai zbanghiu. Care-i
reproşa că a scris cândva lucruri nepotrivite la adresa
lui Virgil Ierunca. Ba chiar recunoştea că încercase să-l
acuze şi pe Adrian Păunescu despre presupusa mârşăvie
pusă la cale de el. Îl şi sunase, după Revoluţie, pe poetul
şi fostul redactor şef al revistei „Flacăra” din 1979 să-l
ia la rost. Doar că, i se răspunsese cu purul adevăr:
„Despre Lădeşti a scris Dinu Săraru”, franc, aşa cum era
Adrian Păunescu. Omul acuzator avea o memorie tare
învălmăşită şi degerată. Ţipa la toată lumea, îi stropşea
ba pe Adrian Păunescu, ba şi pe Dinu Săraru în direct.
Cu mult calm, Dinu Săraru i-a răspuns la Radio România
Actualităţi cum stau lucrurile şi că el nu s-a ocupat de
cazul Virgil Ierunca, scriind doar de felul cum îşi duce
viaţa mama acestuia . Aşa cum, pe nedrept, era acuzat
de intrusul ascultător intrat în direct.
Ca martor ocular al deplasării şi documentării de
la Lădeşti, satul natal al lui Virgil Ierunca, scriu aceste
rânduri şi semnez.
P.S. Pe Adrian Păunescu şi pe Dinu Săraru, în
afară de dragostea de adevăr, îi lega şi o mare prietenie.
Plus iubirea de oameni şi. Mai ales, de ţară!(I.P.)
străine”, iar consecinţa, comerţul „va încăpea pe zi ce
trece” pe mâna strainătăţii. Jurnalistul explică profesoral
relaţia agricultură-comerţ, cu detalii semnificative şi
lămuriri clare pentru oricine.
În felul acesta, «merindele se împuţinează»,
autonomia breslelor din perioada feudală s-a erodat,
amărăciunea antiliberalului repliindu-se în glosări
latineşti:»salus reipublicae summa lex esto” 89 .
La final, dar nu în ultimul rând, câteva cuvinte
despre teoria statului.
Antipatia pentru liberali se află aici în criza de
argumente: „Căci statul are nevoie de clase puternice
şi liberalismul le-au adus la sapă de lemn. Înainte cu
30-40 de ani aveam o clasă puternică de ţărani, nu
bogată, dar cuprinsă şi începuturile unei clase de
mijloc” 90 .
Opinia lui Eminescu era ca ţărănimea - practic,
motorul progresului - se degradase, că multe meserii
vitale se desfiinţaseră, iar bogătaşii străini controlau
negoţul, deceptionând populaţia atât de mult, încât
soluţia întrevăzută şochează şi îngrijorează: „să ne luăm
lucrurile în spinare şi să emigrăm în America” 91 .
______________________
84 Alexandra Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul, ed.
Fundaţia „Scrisul Romanesc”, Craiova 2000
85 Apud Alexandra Olivia Nedelcea op. cit., p. 45
86 Aici Eminescu se îndepărtează de H. Taine
87 M.Eminescu, op. cit., p.66
88 Idem, pp. 66-67
89 Idem, p. 68
90 Ibidem
91 Ibidem
8167

8168
ROSTIRI
Dan Lungu – un tablou
al lumii periferice
Volumul de proză scurtă, Cheta la flegmă (Editura
OuTopos, 1999) reprezintă povestiri remarcabil decupate
în materialul social, în coordonate naturaliste, premizerabiliste.
Ştefan Manasia crede că în cartea acestuia
„realitatea sordidă era stoarsă de situaţii comic-absurde,
de altele magice, erotice, adesea ridicole, dar niciodată
învăluite în tragic.” 1 Reeditată în 2003 sub titlul Proză
cu amănuntul, cartea rezistă şi astăzi, conţinând câteva
istorii memorabile. Acestea pregătesc terenul romanului
Raiul găinilor (Editura Polirom, 2004).” 2 . Naraţiunea
introductivă a volumului de debut propune universul
pubertăţii, al marilor mâhniri şi revelaţii adolescentine,
tratate aici sub formula „regele este gol.” Puştiul-narator
descrie ritualurile complicate şi sadice, umilitoare ale
iniţierii în lumea bărbaţilor, totul culminând cu jocul
„chetă la flegmă”, un game antieroic şi lipsit de orice
mistică pe care numai confesiunea salingeriană e eroului,
autoironică şi pigmentată cu expresii orale, reuşeşte să îl
salveze de la prăbuşirea în ludic, în scabros.
Ştefan Manasia consideră că „este aici un ochi dilatat
care înregistrează cantităţi impresionante de epidermă,
de arome, de jocuri şi poturi, de viaţă adevărată. Dar
instinctul de bun prozator îl fereşte pe Dan Lungu de
capcana unui blecherianism facil, de estetismul pe
gustul câtorva academicieni. Autorul nostru este un
vitalist chiţibuşar. Până şi scenele grave, revoltătoare
povestite în Buldozeristul sau în Spre cimitir au un
aer calm şi teatral, ca şi cum s-ar petrece pe o scenă
neacoperită; autorul investighează mentalitatea omului
nou produs de comunism, lipsa de solidaritate sau falsa
solidaritate a proletariatului, pervertirea individului.
Dar demonismul acesta va conduce, în proza lui Dan
Lungu, nu către scrisul militant, etic, ci către o zonă a
duioşiei şi compasiunii. Atât senzualitatea şi vitalismul
din povestirea Cheta la flegmă, cât şi fascinaţia pentru
universuri umile şi totodată groteşti le vom întâlni, topite
în forme mai ample, în romanul Raiul găinilor.” 3
În prefaţă, domnul Mircea Iorgulescu atribuie acestui
roman „o viziune a cărei violenţă satirică e dublată de
o nesfârşită compasiune” 4 , identificând aici două teme
foarte productive în proza românească a secolului al XXlea,
a periferiei şi a locului unde nu se întâmplă nimic.
Criticul observă totodată, că „lumea din Raiul găinilor
e totuşi una derizorie, scufundată în mediocritate,
inconsistenţă şi lipsă de sens. Măruntă, chiar insignifiantă,
e în realitate diformă până la monstruos. De aici, din
monstruozitatea derizoriului, din atrocitatea nimicului se
naşte neliniştea.” 5 Prefaţatorul observă că sub o aparenţă
blajină şi împăcat molcomă, lumea romanului e de fapt
terifiantă. Trăieşte mecanic, prin automatisme care-i
asigură un fel de funcţionare dementă, asemenea unuia
dintre personajele romanului, o femeie care împleteşte
continuu pulovere fără să-şi privească mâinile. Autorul
ne înfăţişează o lume ce pare dereglată: dusul bărbaţilor
la crâşmă e un ritual cotidian, biserica nu există, locul
lui Dumnezeu fiind luat de televizor. În transă alcoolică
şi folosind resturile unei retorici politice devenite folclor,
„rapsodul zilnicelor adunări de la crâşma celor de pe
Strada Salcâmilor are, de altfel, viziunea noii divinităţi.” 6
Avem, prin urmare, de-a face cu un „moment
important” în proza românească – deşi, decontextualizate,
argumentele prefaţatorului nu par convingătoare. Pentru
că, în definitiv, ce este Raiul găinilor? Sau mai bine spus,
www.oglindaliterara.ro
în termenii domnului Relu
Covalciuc (unul din eroii cărţii),
„există un rai al găinilor”? După
atâtea naraţiuni autobiografice,
vizionare, schizoide etc., câte
a acumulat literatura ultimului
deceniu, Dan Lungu redescoperă
ficţiunea, plăcerea
de a povesti, de a construi
destine şi a scormoni vieţi,
înregistrând, ca pe ceva
fabulos, stereotipiile şi dramele
din carton, „inconsistente” ale
lumii periferiei.
Toposul romanului este
Strada Salcâmilor dintr-un oraş
de provincie, stradă periferică
şi izolată de marile nenorociri. Anii comunismului le-au
afectat acestor fiinţe nu numai reacţiile şi comportamentul,
dar şi memoria. Naturalistă este construcţia personajelor
care, izolate în micul şi perfidul „Macondo”, trăiesc parcă
vieţile altora, deşi simt nevoia irepresibilă: să bârfească,
să fabuleze, să jignească, să bea, să lovească, să pară
mai importanţi decât sunt, să săvârşescă crime.
Anumite reacţii ale personajelor fac parte tot din
sfera naturalismului : adulţii vomită adesea, au greţuri,
scuipă şi urinează, sângele le fierbe din pricini mărunte,
pentru că un rău irepresibil a pus stăpânire pe ei.
Nespectaculoasă şi urâtă în fond, lumea aceasta devine
interesantă numai prin scrisul unui bun romancier. O
scenă tipic naturalistă este cea în care oamenii, martori
la demolarea caselor în care au trăit o viaţă, aproape că
înnebunesc : „ «Eu mor o dată cu casa asta !», strigau
ei. «Treceţi cu buldozerul peste noi, criminalilor !» Erau
scoşi cu forţa de miliţie, armată sau pompieri. Unde era
nevoie, se foloseau gaze lacrimogene. Erau scoşi ca
şobolanii. Înjurau, ameninţau şi blestemau. Bătrânii de
optzeci de ani erau luaţi pe sus. Plângeau ca nişte copii
şi îi rugau frumos să-i lase în casele în care trăiseră o
viaţă întreagă. Un moşneag căruia îi demolaseră casa cu
o zi înainte se întorsese dis-de-dimineaţă în pijamale şi
scormonea printre cărămizi. (…) Bietul de el înnebunise.
Un bărbat în puterea vârstei şi-a scos familia şi toate
lucrurile în stradă, a stropit casa cu benzină şi i-a dat foc
cu mâna lui.” 7
Cu siguranţă, Raiul găinilor, cu dezolanta, sordida şi
atrocea lui lume captivă în tunelul fără sfârşit al tranziţiei,
„marchează un moment în proza românească de astăzi şi
deopotrivă în evoluţia autorului însuşi.” 8
Marieta Găurean
___________________
1 Ştefan Manasia, Două cărţi de Dan Lungu. „Există
un rai al găinilor?”, în „Tribuna”, anul III, nr. 55/16-31
decembrie 2004.
2 Ibidem.
3 Ibidem.
4 Mircea Iorgulescu, Prefaţă la Dan Lungu, Raiul găinilor.
Fals roman de zvonuri şi mistere, Ediţia a II-a, Editura
Polirom, Bucureşti, 2010, p. 7.
5 Ibidem, p. 6.
6 Ibidem.
7 Dan Lungu, Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri şi
mistere, Ediţia a II-a, Prefaţă de Mircea Iorgulescu,
Editura Polirom, Bucureşti, 2010, p. 62.
8 Mircea Iorgulescu, Prefaţă la Dan Lungu, Raiul găinilor.
Fals roman de zvonuri şi mistere, Ediţia a II-a, Editura
Polirom, Bucureşti, 2010, p. 7.

Valeriu Sofronie – Domnul P
Ultimul volum al lui Valeriu Sofronie,
Incomprehensibilul, cum se autointitulează, adunând în
acest cuvânt şi ironia, dar şi tristeţea unui ins deosebit
de sensibil, inteligent, delicat cu semenii, şi, totodată,
neînţeles de majoritatea celor din jur în zbaterile lui de
a-şi pune grăuntele de energie şi nesfârşitul entuziasm
– lucru din ce în ce mai rar şi, deci, aproape incredibil
astăzi – în slujba mai binelui, este un fragment din
darul pe care ni-l face autorul, după alte cărţi de
poezie, dar şi din domeniul activităţii sale profesionale,
disciplinele socio-umane.
Cartea intitulată Domnul P, apărută la Editura
VALMAN, 2010, cu o postfaţă de Valeria Manta Tăicuţu,
cuprinde trei părţi: Zmei, Enkidu şi Domnul P şi în
ea se poate identifica un traseu spiritual al scriitorului,
incluzând o geneză a sinelui care-şi adună „apele” de
pretutindeni, făcându-se, la confluenţa tuturor, lamură,
stăpânită de zmei ai cuvântului, cel mai apropiat de fiinţă
fiind cel al lemnului, perisabil ca şi omul. Naşterea este,
fireşte, urmată de evoluţie, iar poezia care alcătuieşte cea
de-a doua parte a cărţii, Un poem neterminat poate fi
citită ca o sugestie a ideii că Epopeea lui Ghilgameş,
de unde este preluat titlul acestei părţi, se continuă, că
„poemul” vieţii, al cunoaşterii nu se poate încheia sau
că niciodată realitatea nu poate să se identifice cu visul,
şi-atunci amintirea primului pas nu îţi mai este de
/ niciun folos. Pe de altă parte, Enkidu, prietenul de
nedespărţit al lui Ghilgameş, regele Urukului, este aici un
alter ego al artistului, partea din sine atinsă de har, de
sacru: Numeşte-l Fiul numeşte-l Enkidu / Aceeaşi
poveste. Aluziile mitologice şi religioase sunt, de altfel,
numeroase în volum.
Cea mai consistentă parte a cărţii, intitulată P-uri
are un motto cu evidentă tentă ludică – ludicul este, de
fapt, un aspect întâlnit destul de des în carte – : Singurele
E-uri care nu vor dăuna niciodată poeziei / sunt
P-urile. La prima vedere, pare a fi vorba de un simplu
joc de cuvinte, dar, în această antiteză dintre temutele
E-uri contemporane şi P-urile pe care ni le propune,
cu siguranţa cunoscătorului poetul se poate identifica
opoziţia dintre materie şi spirit, dintre concret şi ideal,
dihotomie obsedantă pentru oricare creator şi gânditor,
dintotdeauna, indiferent sub ce nume ar apărea.
Poate nu întâmplător primul poem al celei de-a
treia părţi se intitulează Omul din sticlă, o metaforă
cu trimitere la P, în ipostaza de creator, poet, fiinţă
trăind întru spirit, visând să-şi facă lume din trup
gol, să proiecteze în afară lumea lui interioară, pe care
se simte îndreptăţit să o considere desăvârşită, pentru
că stă cu ochii în tavanul în care şi-a văzut de jos
visele, altfel spus priveşte tot mai des către cer şi
desenează / cu aburii gurii zodia / pe care stelele /
i-au ocolit-o. Exprimarea este adesea ermetică, aspect
subliniat de absenţa punctuaţiei şi, la nivel prozodic, de
apelul la enjambament. În felul acesta, acelaşi cuvânt
sau aceeaşi sintagmă înglobează sensuri multiple, uneori
chiar opuse, ca mai sus, unde ocolirea poate avea ca
sinonim contextual atât uitarea sau evitarea, cât şi
apărarea sau ocrotirea, tot demersul liric putând
fireşte, în funcţie de opţiunea lectorului, să capete o altă
turnură.
Ca şi textele următoare, primul poem din partea
a treia a cărţii este o artă poetică, pentru că fascinaţia
misterului creaţiei a fost resimţită din vremurile cele mai
îndepărtate de către toţi cei care au fost în stare să vadă
dincolo de marginile lumii tangibile sau, mai precis, să
întrevadă că dincolo de aceasta mai există ceva, la a
cărui înţelegere visează să ajungă, şi, ca oricare dintre
aceşti visători şi gânditori, Valeriu Sofronie nu putea
Mioara Bahna
www.oglindaliterara.ro
NOTE DE LECTURĂ
altfel. Prin urmare, P, în multele sale ipostaze din text
– Poet, Prieten, Privire în lumea dinăuntru şi din afară,
Pui de om visând să crească, Piatră rostogolindu-se,
coborând din barcă etc. – este omul rotund, care nu
poate avea locuri goale, fiinţă completată androginic
prin ea, Poezia, iubita de primăvară, care i s-a dăruit
în ochii tuturor, făcându-l să devină cascador în
pietre şi îndemnându-l / implorându-l: iubeşte-mă şi
mai mult / ia-mi sufletul în tine / nu te teme de
inima care / o să îţi bată mai repede / de umbrele
albe care îţi vor creşte / din umeri / să te acopere
/ tristeţea ta se va transforma în bucurie / îţi vei
aminti fiecare cuvânt / din viaţa pe care nu ţi-am
spus-o.
De-a lungul celei de-a treia părţi, eul liric se
dedublează, iar partea cea mai bună din sine, P-ul,
este cea care-i arată calea: vino / cunosc o noapte
din care puţini ştiu să iasă / tu poţi să învingi /
trebuie doar să calci alături de mine. E latura pe
care încearcă să o înţeleagă, să o definească, ca să se
poată încheia construcţia, pentru ca geneza începută în
Zmei să se poată desăvârşi, iar semnele acestei împliniri
se vor recunoaşte: când nu-ţi va mai fi teamă / vor
veni mulţi după tine, depăşind astfel vremea când
era un om pe pământ / îşi ridicase casa pe o scară
pe care urcau şi / coborau mulţi, însă el, pe-atunci
ameţeala urcuşului. După această gestaţe a aşteptării,
constată că harta trebuie desenată altfel, că lumea sa
e vulcanică şi-atunci ceilalţi râd de el că este diferit /
dar el râde şi mai tare ştiindu-i pe toţi la fel.
Presărate de-a lungul cărţii, trăsăturile artistului
creator sunt adesea contradictorii. De aceea, pe de o
parte visează să atingă, prin artă, capilare cosmice,
şi, pe de altă parte, se simte debusolat, iar ecouri
eminesciene, din Memento mori şi nu numai pot fi şi
aici identificate: nu m-a învăţat nimic poemul acesta
/ în zadar mi-am lăsat lângă el morile / să le bată
în cruce vânturile. Şi, chiar dacă are, ca oricare artist,
conştiinţa zădărniciei, tot ca oricare artist simte că
durerea şi fericirea sunt laturile aceluiaşi întreg pe care
ar vrea să-l stăpânească, deşi simte că trufia aceasta îl
duce către sacrificiu: în privirile care îi treceau prin
faţă / nu găsea niciuna / care să îl înveţe cum să
se ferească din drumul / altarelor.
Reiterând sacrificiul cristic, poetul se simte prins
între ziduri şi icoane şi aşteaptă inspiraţia, ca pe
evenimentul existenţial capital. Ştie că Poezia există
undeva, că ea şi misterul se identifică. Simte, de
asemenea, ca are partea sa de frânturi din aceasta: un
punct luminos trecu ca un zâmbet / peste chipul
lui P şi multe cuvinte / asemănătoare începuseră
să se topească / lăsând în urmă neatinse poemele.
Pasionat în mod deosebit de creaţia blagiană, ca şi marele
său maestru, Valeriu Sofronie nu vrea să ucidă corola
de minuni a lumii şi, de aceea, din lumină lua atât
cât acoperea o cărare / din cei doi paşi îl prefera
pe acela care / nu se mai putea întoarce / din cele
de departe se bucura de cele ce erau / mereu / mai
departe.
Aşadar, această lungă introspecţie pe care o
întreprinde pe parcursul cărţii sale Valeriu Sofronie
readuce în faţa cititorului, cu mijloacele specifice ale
poeziei postmoderniste, frământările eterne ale artistului,
elanurile şi deprimările sale, subliniază, încă o dată,
ideea că, oricât am avansă în ştiinţă, în tehnologii etc.,
rămânem, după expresia lui Emil Cioran, iremediabil
oameni, fiinţe finite, care n-au şansa de a merge alături
mai mult de un poem, iar poemul nostru rămâne
neterminat...
8169

Dincolo de aceste două
coordonate fundamentale care au
contribuit la construirea edificiului
literar de care beneficiem astăzi,
consider importantă sublinierea
aspectului de autoinstruire şi
completare în plan spiritual şi
intelectual ale omului Istrati.
O imagine polisemantică
ni se dezvăluie în scrisoarea lui
Istrati către Romain Rolland,
din 20 august 1919, şi anume
momentul întâlnirii cu viitorul său
prieten Mihail Mihailovici Kazanski.
Întâlnirea din brutăria “prăpădită,
Gabriel Dragnea
murdară şi slinoasă” avea să-i
ofere mai târziu o prietenie plină
de peripeţii, dar şi o viaţă conturată în spiritul vagabondajului.
Mihail avea să fie călăuza unui spirit care urma să se trezească
din amorţeală.
“Pe gulerul hainei sale, doi păduchi se plimbau agale,
iar în mâini ţinea o carte franţuzească.” Ce bizar! Ce ciudată
imagine, incredibil de asemănătoare cu aceea care urma să se
contureze. Panait Istrati, “hamalul socialist din portul Brăilei¹”,
născut şi crescut într-o societate mizeră, într-un spaţiu închis
avea să devină dezrădăcinatul vagabond al lumii, purtător al
treselor intelectualităţii franţuzeşti.
Pe tot parcursul vieţii sale, Panait Istrati a trăit sub zodia
revoltei interioare, din dorinţa de a se descoperi pe deplin
într-un orizont fără perspective. Om al instinctului, consideră
soarta parte integrată în inima fiecăruia. “Aşa e soarta mea. Şi
soarta e în inima noastră. Suntem mari sau mici sau mediocrii,
prin inima noastră, căreia ne supunem orbeşte. Ea ne duce
şi la bine şi la rău. Unde mă va duce a mea? Cine poate ştii?
(...) Aş vrea să fiu de folos omenirii acesteia care suferă, din
vina ei, datorită egoismului ei. Dar gândul meu se îneacă în
propria mea mizerie. Dar nu moare omul de foame...Aş fi
total nefericit dacă, chiar dacă aş mânca numai pui fripţi, aş fi
nevoit să trăiesc călcându-mi pe suflet²...”
Fără a călca pe drumul compromisurilor flagrante,
Panait Istrati s-a înscris pe tabelul concurenţilor ce pun pariu
cu viaţa.
Neacceptând destinul comun celor de aceeaşi condiţie
socială cu a lui, nu-şi refuză nimic din ceea ce-i pofteşte inima.
Pentru el, fuga, sau mai bine zis nestatornicia este rezultatul
nemulţumirii pe care i-o oferă spaţiul şi clipa. Nonconformist,
Panait Istrati nu este omul pendulărilor, al indeciziilor, ci omul
care trăieşte momentul indiferent de conjunctură: “ sunt
zece zile de când m-am întors la Paris şi cu toate că oamenii
stimabili nu contenesc să mă felicite, (în urma apariţiei Chirei
Chiralina, n.a.) eu nu încetez ca în fiecare zi, de câte zece ori,
să urc pe o schelă de opt metri pentru a spoi zidurile Liceului
St. Louis, din B-dul Saint-Michel 44, totul pentru 32 de franci
şi 50 centime, şi asta fără ca tovarăşii mei de lucru să se
îndoiască de dubla mea piele³.”
De ce datorie morală?
Deşi ar putea să sune retorică întrebarea, sunt două
aspecte ale acestei datorii morale, ca feţele aceleiaşi monede.
Primul aspect este legat de nedreptatea săvârşită voluntar de
politic asupra societăţii sugrumate, alături de care şi pentru
care Panait Istrati luptă dorindu-se a fi ceasul deşteptător al
masei amorţite. Al doilea aspect este datoria morală faţă de
“glasul de la Villeneuve⁴”, care l-a impresionat pe Istrati “cu
accentul său deosebit: atunci când ai ceva de spus şi darul de
a exprima, renunţarea este o crimă, iar lenea o ruşine⁵.”
8170
CRONICA
Panait Istrati - Între datorie morală şi sursă de existenţă
-publicistica, o dominantă a scrisului istratian-
- I -
Tematica publicisticii lui Panait Istrati (scurt
fragment)
“Aşa mi-a fost mie dat, să mă întorc cu faţa către toate
punctele cardinale. Dar nu din interes. Ci numai ca conştiinţa
mea să nu-mi spună vreodată că aş fi refuzat, de-a lungul
vieţii mele, să-mi plec urechea spre orice glas de deznădejde
ar fi venit şi din orice direcţie l-ar fi adus vântul. E inutil să
adaog că la mine conştiinţa e inima. Adică ceva cald. Poate
prea cald.”⁶
www.oglindaliterara.ro
Fie că acest strigăt de deznădejde se regăseşte în
articole de esenţă politică sau economico-socială, în evocări,
figura centrală rămâne omul. Omul, destinatar, colecţionar
fără voie al tuturor nedreptăţilor care se răsfrâng asupra lui.
Iar el, Istrati, cu conştiinţa febrilă, asemeni inimii lui s-a
dedicat scrisului sperând cu o naivitate dezarmantă în “ceva
mai bun, mai omenesc.”
Căci “nu e oare mai demn, mai sănătos sufleteşte, să
lupţi pentru un drept, decât să pleci capul în faţa tâlharului
atotputernic ieşit din urna electorală, dându-i astfel să
înţeleagă că dreptul tău la viaţă ar fi discutabil?”⁷
Spiritualitate şi cultură
“Una din condiţiile de căpetenie pentru ca arta să
aibă putere moralizatoare şi educatoare...este moralitatea
artistului însuşi, înălţimea morală, intelectuală, ideală la care
a ajuns el”, spunea C.D. Gherea.
Nu putem să afirmăm noi care este gradul intelectual al
scriitorului, cum nu putem, de altfel, să ştim măsura moralităţii
lui. Dar, ştim că a dat opere care, “în negura vremii” se vor
vedea alături de creaţiile definitorii ale marilor scriitori români.
Tind să cred că nu doar câţiva, printre care mă număr,
cred în existenţa peste veacuri a operei istratiene. Cu cât
deschid mai multe porţi ale cărţilor scrise de el, cu cât
pătrund mai mult în tainele creaţiei lui, cu atât descopăr –
spre surprinderea mea – parfumul limbii române pe straie
frantuzeşti .
Dacă nu s-a apucat mai devreme de scris, motivul
este, probabil, chiar cel afirmat în “reflecţiile” sale “din orele
de singurătate”: teama de mediocritate. Dar, iată că vine
perioada anului 1932, an care va ocupa un loc semnificativ în
monografiile despre viaţa şi opera istratiană, prin conferinţa
“Artele şi umanitatea de azi”, cu care Panait Istrati
organizase un turneu la Viena şi apoi în oraşele din Germania.
Propunându-şi o “confruntare sub semnul romantismului,
a artei şi a secolului său” ⁸, prin “Artele şi umanitatea de
azi” se contura ideea conform căreia “viaţa spuirituală, cu
nenumăratele ei feţe este aceea care ne domină existenţa.
De la idolatria cea mai stupidă, până la credinţele cele mai
înalte, totul este spirit între oameni; această viaţă spirituală
e aceea care pluteşte izolată, pe deasupra timpului, în ciuda
năruirii atâtor civilizaţii”.
Revista franceză La Liberte avea să aprecieze discursul
acestei conferinţe, publicând la 9 august 1932 un comentariu
cu titlul “Cuvinte amare şi juste”, în care afirma că tema
abordată este “o palmă dată epocii noastre, care ne înviorează
obrazul”. O altă publicaţie, L`echo d`Oran (7 august 1932)
reţine din mesajul lui Panait Istrati că “arta nu trebuie
să slujească, în principal, decât luptei pentru eradicarea
suferinţelor din lume. Ea nu-i un scop, ci un mijloc”.⁹
“N-aş putea explica de ce totdeauna am conceput
frumuseţile ca nişte divinităţi menite să facă pe om mai bun,
să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălăşluit
în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru
nimic”, spunea la un moment dat Istrati. Mergând pe ideea
că arta este cea care clădeşte moral prin metode culturaleducative,
Panait Istrati, cu aparatul său critic, nu poate să
nu facă referire la capitularea “artelor şi artiştilor, deveniţi
instrumentele în mâinile dictatorilor din epocă, în schimbul
unei cât mai confortabile stări materiale”.¹ 0
În cuprinsul acestui manifest de credinţă Panait Istrati
scoate în evidenţă “arta pentru nimic” schiţând sumar,
dar concis şi adevărat imaginea creatorilor ei împărţiţi în
două mari categorii, “artistul turnului de fildeş” şi “artistul
revoluţionar”: “Ceea ce îi deosebeşte e sufletul, adică inima
lor. Artistul revoluţionar nu poate înălţa imnuri frumuseţii în
mijlocul unei omeniri slute. El este deopotrivă de sensibil faţă
de nedreptate sau frumos, cetăţean al lumii, frate al celor
asupriţi şi, în aceeaşi măsură, artist. Artistul revoluţionar are,
pe deasupra, simţul responsabilităţii, la care-l obligă morala
talentului şi a inteligenţei”.
Pentru a sublinia şi mai intens rolul creatorului
desăvârşit şi dezinteresat de “laudele” care l-ar putea “mâhni
peste măsură”, Panait Istrati, în eseul-manifest Ceva mai
bun, mai omenesc are o concepţie statornică şi viguroasă
î

CIND M-AM APUCAT DE SCRIS
Sau
AVENTURA LECTURII
Potrivit titlu pentru această întreprindere a Mioarei Bahna. Aventura lecturii
- carte de critică literară,semnată de râmniceanca Mioara Bahna conţine un număr
de texte dedicate unor scriitori străini, texte analizate, menite să descifereze pentru
cititori(avizaţi sau mai putin avizaţi) arhitectura realizării lor.Această carte de debut
a reunit , la lansarea sa, un număr important de persoane.Printre ele, câţiva scriitori
vrânceni, amintindu-i pe Gheorghe Andrei Neagu, Ştefania Oproescu, şi Mariana
Vârtosu, prieteni ai scriitorilor râmniceni, au răspuns prezent invitaţiei lansate de
autoarea cărţii şi cea a editorului ei, scriitoarea Valeria Manta Tăicuţu. Şi, iată-ne, ca
de obicei, musafiri în cinstire.Acţiunea, nonformală, cum a numit dna Valeria Manta
Tăicuţu evenimentul, s-a bucurat de o desfăsurare mai mult decât onorantă. Alături
de Mioara Bahna au mai fost elevi ai domniei sale şi profesori,colegi ai domniei sale,
scriitorii Petrache Plopeanu, Valeriu Sofronie, Vasile Ghinea, Camelia Manuela Sava,
Griogore Leaua etc. Primul vorbitor, poetul Petrache Plopeanu a ţinut să precizeze
următoarele:,,răsfoind cartea am realizat că, multe dintre cărţile analizate aici le-am
conform căreia “când religiile se năruie şi când toate doctrinele
sociale se dovedesc neputincioase, singur artistul, preot
al frumosului etern, mai poate reclama dreptul la direcţia
morală a umanităţii”. Şi, cum o direcţie morală adevărată se
poate trasa doar cu ajutorul artei adevărate, lui Panait Istrati
nu-i rămânea decât speranţa în izbânda artei “care cuprinde
mai multă dragoste, mai multă puritate şi sinceritate”, ea fiind
“singura care nu ne înşeală niciodată”.
Bibliografie:
1. Mihai Ungheanu, Panait Istrati şi Kominternul, Ed.
Porto-Franco, Galaţi, 1994, p.12;
2. Alexandru Oprea, Panait Istrati (dosar al vieţii şi al
operei), Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, p.32;
3. Alexandru Oprea, op. cit., p.168;
www.oglindaliterara.ro
EVENIMENT
Mariana Vicky
Vârtosu
citit.Am redescoperit şi mi-am fixat ideile într-o altă formă, aceea a plăcerii scrisului, aşa cum a făcut-o scriitoarea
Mioara Bahna.(nu sânt scriitor, şopteşte autoarea.Modestie?, nu-i rău, îmi zic).Prin această carte face o arheologie
a scrisului, a acestor scriitori străini, intensificându-ne atenţia asupra acestor cărţi pe care le-am citit odinioară.O
asemenea carte de cronică şi critică literară este necesară fiecăruia dintre noi. Mioara Bahna este prudentă,lucidă
nicidecum aventuroasă.Este o carte de aventuri a cunoaşterii culturale.Are o structură bine definită.Este propusă
tuturor celor care ştiu să citească.Nu ne scuturăm de alt fior decât de acela al plăcerii culturale şi aşa o putem lega
de bucuria lecturii culturale.Este cartea care acaparează şi ne va face să citim cărţile analizate între coperţile ei,,(cu
aprox.maximă!). Aflăm de la Valeria Manta Tăicuţu şi faptul că Mioara Bahna s-a alăturat trio-ului fondator-iniţiator
al rev.Spaţii culturale(Valeria Manta Tăicuţu, Petrache Plopeanu, Valeriu Sofronie);
că este un colaborator permanent nu numai al revistei Spaţii Culturale, ci şi al multor alte reviste din ţară. Drept
pentru care, în calitate de colaborator al revistei Oglinda literară, moderatorula dat cuvântul următorului vorbitor,
scriitorul Gheorghe Andrei Neagu. ,,Mioara Bahna a reuşit să mă convingă de calitaţile sale de critic, i-am urmărit
evoluţia, modul de manifestare.Prin această carte introduce în conştiinţa şi lectura noastră, autori străini, urmând un
alt volum, pe care-l va dedica scriitorilor români.Ne face un serviciu imens atrăgându-ne atenţia asupra unor scriitori
care nu trebuie să lipsească dintre lecturile noastre.Printre autori l-am descoperit pe William Golding cu ,,Împăratul
muştelor,,.Am tresărit, eu fiind semnatarul volumului de proze scurte ,,Războiul muştelor,,. Citind, am descoperit că
nu am motiv de-ngrijorare. Cărţile tratează subiecte total diferite. O felicit pe autoare, felicit autoritătile locale pentru
sprijinul acordat la apariţia volumului,, – a zis scriitorul vrâncean Gheorghe Andrei Neagu. A urmat un moment
în care s-a justificat coperta, simbolistica ei, copertă aleasă de Florin Dochia, tehnoredactorul cărţii. Pisica egal
tandreţe, bufniţa egal inteligenţă, biblioteca eglal…şoarece de bibliotecă? Da, Mioara Bahna are simţul umorului…
Ştefania Oproescu în calitate de prieten(?- e mult, e puţin zis, prieten???) a ţinut să precizeze – argumentând cu
un fragment din carte:,,Analiza făcută operelor determină clasificarea creatorilor în cel puţin două categorii:artişti şi
genii,, Nu ştiu în care dintre categorii poate fi inclusă Mioara Bahna, a citit enorm, de aceea mă văd îndreptăţită să
zic,parafrazându-l pe Dumitru Coşereanu,colegul nostru de cenaclu, autorul romanului Studiu în gri, atunci când
s-a plictisit de citit, MioaraBahna s-a apucat de scris. Sigur, Ştefania Oproescu a brodat pe text, esenţialul e
notabil(nici nu cred că i-ar plăcea să mă leg de întreg discursul). Prof.Grigore Leaua are, în trei puncte, următoarele
lucruri de subliniat:1) simbolul coperţii- caracterizată de o ironie devastatoare, Mioara Bahna ilustrează cartea cu
această imagine:aduce între cărţile din bibliotecă, pisica. Doarme, pentru că nu are ce vâna.În asamblul ei coperta
zice multe.2) Textul care deschide volumul,procesul de creaţie între divin şi uman, amintindu-i pe Platon, Delacroix,
Freud, Vianu,Vâgotski, dar, pledoaria are şi concluzia proprie al rolului cathartic al artei,;3)prin această carte de
debut în critică se încheie un ciclu, Mioarei Bahna revenindu-i rolul de ierarhizare valorică a carţilor apărute la
Rm.Sărat, o valorizare a tot ce s-a scris până acum. Scriitorul Vasile Ghinea, a felicitat-o pe autoare(n-a citit cartea,
nu poate zice şi altceva); cuvântul de încheiere a revenit scriitorului Valeriu Sofronie,(tot în trei puncte) din care
transcriu:este acesta o carte între două tăceri?Este critica literară un curaj al vorbei? O precizare:nu Mioara Bahna a
fost primul critic local.Să-i amintim pe Valeria Manta Tăicuţu şi pe prof.Grigore Leaua.Un îndemn: cea mai de bunsimt
replică la scris, este scrisul! Şi, cum a precizat dl Daniel Drăgan, prin vocea dnei Popescu, cartea este o operă în
doi:a autorului şi a cititorului. Mioara Bahna, nu fără emoţii (le-a întrecut ,oare? pe cele ale Ştefaniei?) a mulţumim
tutoror.Apoi,a ţinut să precizeze că, nu a folosit nicidecum clişee didactice în acest fel de analiză, acest gen de scriere
practicându-l din plăcere(pentru sine). A mai precizat că, în calitatea sa de dacăl, a încercat să transmită elevilor
,,un rudiment din teoria literară,, - încurajându-i la exprimări proprii asupra lecturilor parcurse. Fericită, zâmbindune
dintre buchete, ne însoţeşte, ca o gazdă bună spre plecare.
Nu este prima dată(şi-mi doresc să nu fie nici ultima) când afirm că, prietenii noştri râmniceni ştiu să fie
gazde bune, ştiu să-şi onoreze oaspeţii. Rămas-bun, Râmnicu-Sărat, în august, cred, te vom re-vizita. Mulţumim
scriitoarei Valeria Manta Tăicuţu pentru tot.
4. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, Ed. Delta
Press, Cluj, 1992, p.19;
5. Idem;
6. Panait Istrati, Cruciada mea sau a noastră, articolul
“Scrisoare deschisă către dreapta”, Ed. Delta Press, Cluj,
1992; 7. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1985, p.311;
8. Alexandru Oprea, op. cit., p.282;
9. Panait Istrati, Amintiri, evocări, confesiuni, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1985, p.489;
10. Idem, p.489;
material realizat de Gabriel Dragnea - din
volumul în lucru, “Publicistica lui Panait Istrati - Un
jurnalist nedreptăţit ”
8171

EVENIMENT
8172
Compex „Royal” Roman
Societatea Culturală Clepsidra, din municipiul Roman, condusă de neobositul poet şi eseist
pr. Cornel Paiu şi Dan Dimitriu, au organizat în Sala de Conferinţe al Hotelului restaurant
Royal cea de-a IX Conferinţă clepsidrică.
Structurată pe două părţi, în prima profesor doctor Lucian Strochi a conferenţiat despre
„năpârlirile sau vârstele scriitorilor”. Iar în a doua parte, un vernisaj al pictorului Vasile Crăiţă-
Mândră ce-a inaugurat Galeriile „Royal Art”. interesant a fost faptul că Lucian Strochi, în egală
măsură membru al Uniunii Scriitorilor din România şi a Uniunii Artiştilor Plastici din România, a
făcut trecerea lină de la o parte la cealaltă, furnizând pe lângă obişnuitele creaţii literare şi un
expozeu critic de excepţie la adresa tablourilor expuse de Vasile Crăiţă-Mândră.
Pot afirma, fără să greşesc, că prezenţa poetei Iulia Stoleru şi a elevilor Amalia Popa,
Xenia Bălan şi Vlad Ianuş a trupei de teatru „Gong”, coordonată de profesoarele Cătălina
Bostan şi Constanţa Munteanu a adus un plus de prospeţime poemelor scrise şi publicate de
maestrul Strochi. Mai mult, prin expunerea de care s-a bucurat pictorul băcăuan Crăiţă-Mândră
şi crearea unei galerii de artă binemeritată pentru iubitorii de cultură din municipiul Roman,
s-a ajuns la împlinirea unui deziderat nerostit încă, de a exista o galerie privată importantă în
această urbe moldavă.
Nu pot să nu apreciez dăruirea doamnei Ioana Buga în prezentarea poetului Lucian Strochi
şi nici calitatea deosebită a prelegerilor susţinute de studentul la teologie Tiberiu Roşu şi a
profesoarei Emilia Chiriţă de la Piatra-Neamţ. Iar faptul că a participat o bună parte din elita
romaşcană, ne face să credem, că asemenea gen de manifestări culturale sunt gustate şi dorite cu adevărat.
De menţionat că şi preoţimea ortodoxă din jurisdicţia Episcopiei Romanului pare să fie interesată de fenomenul
cultural românesc, aşa cum ar trebui să se întâmple de obicei într-o societate, care şi-a încredinţat zestrea spirituală
bisericii.
Nădăjduiesc, în sinea mea, să văd mai mult sprijin logistic în jurul Societăţii Clepsidra spre a se aglutina şi mai
mult valorile individuale de pe aceste meleaguri, în aşa fel încât tablourile expuse să fie cumpărate iar cărţile să fie
dorite.
Este de felicitat patronul Complexului „Rozal” că trebuie să ofere cetăţenilor, în mijlocul cărora îşi desfăşoară
activitatea şi o oază de creaţie spirituală, de cel mai înalt nivel.
Reporter
Asociaţia Culturală „Pro Basarabia
şi Bucovina“, Filiala Bacău, a
comemorat trei ani de la plecarea la
Domnul a lui Andrei Vartic
Sâmbătă, 2 iunie 2012, Asociaţia Culturală „Pro Basarabia şi
Bucovina“, Filiala Bacău, a organizat comemorarea a trei ani de la moartea
lui Andrei Vartic. Personalitate proeminentă a vieţii culturale şi politice de
peste Prut, Andrei Vartic s-a remarcat ca unul dintre liderii cei mai activi ai
mişcării de reunificare a Basarabiei cu România.
Născut la 21 octombrie 1948, la Dănceni, judeţul Chişinău, fizician
(USM, 1971), scriitor, publicist, orator, cercetător al vechilor culturi carpato–
dunărene, regizor de teatru şi film, deputat în primul Parlament al Republicii
Moldova (1990–1993), iniţiatorul creării Frontului Popular în Basarabia (27
mai–3 iunie 1988), fondator şi director al revistelor „Quo Vadis” şi „Fără
Machiaj”, al Fundaţiei Culturale „Basarabia”, Teatrului poetic, Institutului
Civilizaţiei Dacice, revistei de studii carpato–dunărene „Dava Internaţional”,
autor a peste 20 de cărţi, unele apărute samizdat, cât şi a numeroase studii
şi articole publicate în reviste şi ziare atât din Basarabia şi România, cât şi
peste hotare. La 10 iunie 2007 a fost ales prim–vicepreşedinte al Forumului
Democrat al Românilor din Basarabia.
În cursul dimineţii s-a desfăşurat slujba de pomenire la Biserica ,,Sfântul
Ştefan cel Mare”, oficiată de Părintele Ioan Roncea, după care, în ambianţa de
la Centrul internaţional de cultură George Apostu, din Bacău, neîncăpătoare
pentru numărul mare de participanţi, s-a desfăşurat o triplă lansare de carte,
un spectacol de cantece patriotice si praznicul creştinesc.
Domnul profesor Vasile Puiu, preşedintele filialei din Bacău a Asociaţiei
Pro Basarabia şi Bucovina, a moderat desfăşurarea unui program dens, care
s-a desfăşurat pe parcursul a 6 ore şi la care au participat, pe lângă publicul
băcăuan, şi invitaţi din Basarabia:
- Doamna Nina Vartic
- Vasile Şoimaru, prietenul lui Andrei Vartic si un aprig luptător
pentru Unirea Basarabiei cu România
- Nicolae Dabija, preşedintele Forumului Democrat al Românilor
din Basarabia
- Ion Iachim – scriitor din Basarabia
- Formaţia Haiducii, din localitatea Costeşti, împreună cu o
delegaţie condusă de primarul localităţii Costeşti.
Iar din Ţară (din partea dreaptă a Prutului) au participat :
- Domnul Clenciu, preş. pe ţară al As. Pro Basarabia şi Bucovina
www.oglindaliterara.ro
- Domnul Eutuşianu,
preş. filialei Neamţ a As. Pro
Basarabia şi Bucovina
- Domnul Rusanovschi,
preş. filialei Oneşti, cu domnul
avocat Enache-vicepreşedine
- Din partea Editurii Vicovia
administratorul - Domnul Viorel
Cucu şi directorul – Doamna
Ioana Emilia Cucu .
Spre deosebire de anii
trecuţi, în care se lansa doar câte
o carte din vasta operă culturală,
ştiinţifică şi politică a marelui
patriot basarabean, anul acesta,
când comemorăm şi 200 de ani de
la Raptul Basarabiei, organizatorii
s-au străduit sa lanseze, în cinstea
memoriei lui Andrei Vartic, trei
cărţi pe această temă:
- Ospeţele nemuririi, de
Andrei Vartic
- Prutul are două maluri,
de Nicolae Dabija
- Cireşe pentru mareşal, de
Ion Iachim
Cartea lui Andrei Vartic,
,,Ospeţele nemuririi”, scoasă la
editurile Vicovia şi Babel şi tipărită
la Docuprint, s-a distribuit gratuit
tuturor participanţilor.
Celalte două cărţi, editate
tot la Vicovia şi Babel, au fost
prezentate de autorii lor, Nicolae
Dabija şi , respectiv, Ion Iachim,
care au oferit şi autografe celor
prezenţi.
În final, formaţia vocalinstrumentală
HAIDUCII din
localitatea Costeşti (Republica
Moldova), condusă de Gheorghe
Matei, a susţinut un program
artistic în memoria lui Andrei Vartic,
reuşind, printr-o interpretare de
mare ţinută artistică şi patriotică,
să ridice în picioare asistenţa şi să
ofere şi un bis.

Manolescu şi cavalerii
mesei rotunde
Anul Contemporanul (1881-2011)
„Numele scriitorilor care au participat la deplorabila
întâlnire cu N. Ceauşescu din 26 august 1980 n-au
fost niciodată făcute publice până astăzi. Credem
de datoria noastră să reparăm această nedreptate.
Iată-i, în ordine alfabetică, pe cavalerii mesei rotunde
care a însemnat începutul sfârşitului pentru Uniunea
Scriitorilor: Ioan Alexandru, Alexandru Andriţoiu, Paul
Anghel, Teodor Balş, Mihai Beniuc, Ion Lăncrănjan,
Pompiliu Marcea, Mircea Micu, Romul Munteanu, Iulian
Neacşu, Fănuş Neagu, Al. Oprea, Marian Popa. Gh.
Pituţ, Nichita Stănescu, Gh. Suciu, Gh. Tomozei, Mihai
Ungheanu şi Dan Zamfirescu. Le putem adăuga alţi
câţiva, care, din cine ştie ce motive, au absentat de
la întâlnire ca să avem imaginea întreagă a grupului”.
N. M., Cavalerii Mesei Rotunde, în România
literară, 12 aprilie 1990
Din stenograma şedinţei cu un grup de
scriitori,
13 martie 1981
Au paricipat scriitorii […] care au cerut să
fie
primiţi de tovarăşul secretar general Nicolae
CEAUŞESCU
„Tov. Nicolae Manolescu:
Mult stimate tovarăşe secretar general,
Îmi permit să arăt foarte puţine lucruri care vor
veni în completare – aşa cum, de altfel, aţi precizat
şi dumneavoastră – la ceea ce a spus colegul meu,
Augustin Doinaş.
Şi eu cred că avem totala libertate de a răspunde,
prin volumele noastre, eforturilor care se fac, de a
dărui oamenilor cărţi care să oglindească realitatea şi
realizările societăţii noastre contemporane.
Domnia Voastră, de multe ori, ne-aţi spus, ne-aţi
arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie
această literatură.
Din păcate, tovarăşe secretar general, ne găsim
aici, în faţa Domniei Voastre, nu ca să discutăm cu
preşedintele statului şi partidului probleme de fond ale
literaturii române, ceea ce ar fi fost de dorit şi ceea ce
ar fi fost foarte important pentru noi, ci să discutăm,
din nou – eu, în ce mă priveşte, vin pentru prima
oară în faţa dumneavoastră – aceleaşi probleme,
să discutăm din nou despre această atmosferă care
domneşte în viaţa literară, de raporturile în cadrul
scriitorimii noastre.
Suntem aici, tovarăşe secretar general, solicitând
atenţia Domniei Voastre din cauza acestor contradicţii,
din cauza acestei atmosfere necolegiale. Există un
raport care leagă aceste realităţi. Spre exemplu, există
un raport mecanic, dovedind că o literatură se poate
face într-un climat bun, dar există şi unele resentimente
care la un moment dat denigrează această literatură.
De obicei se leagă valoarea literară de libertatea
acestei literaturi. Şi eu, tovarăşe secretar general, am
să merg mai departe cu această valoare a literaturii,
spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de
15 ani încoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat
această legalitate, făcând să se cunoască operele unui
popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de
acest cadru firesc. Cea mai grandioasă legatură care
se poate face între dezvoltare şi literatură în aceşti
15 ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi graţie
eforturilor Domniei Voastre.
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
Poate că nu mai este cazul s-o spunem, dar este
un lucru clocotitor, afirmarea acestei legalităţi. Ţin
la această expresie, pentru că mi se pare că numai
în acest cadru legal cultura se poate dezvolta firesc,
fără a secreta această otravă care poate duce la
nemulţumiri şi ură.
Fenomenele negative care se petrec în viaţa
noastră literară m-au făcut, stimate tovarăşe secretar
general, să mă asociez celor care au cerut permisiunea
de a se afla în faţa Domniei Voastre şi, totodată,
acest lucru a pornit din dorinţa câtorva – foarte puţini
oameni, colegi de-ai noştri, de a pune în discuţie, de a
ataca şi dacă se poate spune de a discuta tocmai acest
cadru, de această legalitate.
Nu este poate probabil nevoie să spun care sunt
cauzele care au dus la aceste nemulţumiri. Nu este
vorba de unele neînţelegeri, ci este vorba de unele
nemulţumiri ale unora din colegii noştri, care n-au fost
aleşi în organele conducătoare ale Uniunii Scriitorilor,
este vorba de nemulţumirea altora de a fi consideraţi
de critica literară la valoarea pe care şi-o imaginează
că o au.
Pe de altă parte, Uniunea Scriitorilor a devenit,
pentru aceşti câţiva, un cadru neplăcut, stingher, pe
care tind să-l stăpânească critic, devenind un duşman
de moarte.
Nu este nevoie să spunem ce s-ar întâmpla, în
acest cadru, cu unele din creaţiile valoroase, care
tratează despre revoluţia socialistă, despre alte
probleme, în lipsa criticii ca reglator. Ceea ce este
mai neplăcut, este faptul că aceste discuţii, din cadrul
literaturii, au început să semene cu unele campanii
împotriva unor oameni care au merite în literatura
contemporană, unele legate direct de lupta pentru
această ţară şi pentru acest partid.
Domnia Voastră aţi instaurat legalitatea, dar aţi
lichidat şi un anumit monopol care a existat până în
anii 50, şi nu numai până atunci, şi care tindea să
împartă pe scriitori în două, cei care erau cu literatura
şi cei care erau împotriva partidului. Ceea ce aş numi
eu «Politica Ceauşescu» a fost tocmai lichidarea
acestor «drepturi» de obicei ale unor uzurpatori, a
unora, foarte puţini, de a se erija ca adevăraţi iubitori
de ţară, a iubirii de partid.
Aceştia, foarte puţini, uită că scriitorul adevărat,
sau mai bine-zis, este scriitor adevărat cu condiţia
să fie un scriitor adevărat! Această a doua parte a
afirmaţiei mele izvorăşte din declaraţiile făcute de
aceştia, foarte puţini, în diferite ocazii şi care au creat
un mare loc pentru impostură, pentru veleitarism.
Nu mai este nevoie să spun de climatul necritic
care are loc în viaţa literară, climat care trebuie
– cred eu – cât se poate de repede să fie discutat,
analizat, înlăturat pentru că, altfel, în relaţiile dintre
literatură şi viaţa literară s-ar putea întâmpla ca
această admirabilă literatură, pe care o ştim de 15
ani încoace, care se situează la nivelul cel mai înalt al
creaţiei artistice româneşti, să înceapă să suporte tot
mai greu presiunile care apar şi, totodată, să apară tot
mai puţine creaţii bune, să apară o anumită oboseală
a scriitorilor din cauza acestor campanii, şi în mod
deosebit la scriitorii mai tineri.
Vă mulţumesc, tovarăşe secretar general, că m-aţi
ascultat. Sper că cuvantul meu stingher – vorbesc
pentru prima oară în faţa dumneavoastră – a reuşit să
vă transmită o anumită emoţie a stării pe care am vrut
s-o completez, dacă nu şi cauzele ei obiective.
Încă o dată, vă mulţumesc.”
Marin Radu Mocanu,
Cenzura a murit, trăiască cenzorii,
Editura EuroPress, Bucureşti, 2008, pp. 127-129
Cavalerii
8173

8174
ECATERINA
NEGARA
Trup, perihoreza
trupul meu chinuit
ani si luni
saptamani si zile
ore in care nu pling
minute in care nu am
decit intelepciune si fire
secunde-s toate sub cer
minuscule stari, clipocesc
de-a dreptul, in trecere
fie-mi viata in cite-am trait
ce trup chinuit
ma tine
intre moarte si ce-am suferit
o vesnicie se aseaza
pe coroana-mi regala
ce trup chinuit din ceruri
mi-e suprapus
si-mi apartine
pe verticala si pe orizontala.
octombrie, 2006
chip, revarsare
Nu-mi zvicni timpla, singe
Ti-e prea devreme toamna si plosca cu
arome,
Am vazut cum de pe un ulcior
Curg mainile olarului
Si nu puteam sa beau apa din ele
mi-am adunat setea, inapoi la gura
si ulciorul s-a spart.
Ce vad; - zvicneste pe lespezi
chipul celui care a baut
penultimul apa din ulcior.
``````````````````
Isabela Elena
DrAghici
Enegramă
Eu şi tu
Două note pe un portativ magic,
În care stau scrise de veacuri
Albul şi negrul
Mi-fa-
Două trepte căutându-se frenetic
Pentru a afla
Sunetul vieţii,
Sunetul morţii,
Eu şi tu – două puncte
Unite prin aceeaşi linie
Care desparte cerul şi pământul
Două numere împreunate
Sărutându-se în templul luminii.
Vino! Hai s-alergăm în cercul misterelor
Şi să culegem fiecare numere!
Hai la cules de sunete şi poate că,
Atinşi de aripa iubirii,
Vom vedea cum creştem iarăşi unul din
altul
Din ev în ev.
Căinţă
POEZII
COSMIN
PARGHIE
m-am frânt de un
cuvânt spus la ură
şi-acum curg în idei
mărunte
picătură cu picatura
în deşertăciunea
trupului meu de lut.
m-am frânt de o
lovitură dată
în taina unor sărbatori preacurate
şi-acum rana îmi acoperă Totul
sângerând (negru) peste sufletul vătămat
…
m-am stricat de la sine …
(îmi spune Cel din mine)
şi … acum în momente de cumpănă
cade haina sfântă de pe mine
şi rămân dezvelit în bătaia ochiului
demiurgic
în oase şi pământ …
Cotrobăială
Caut în groapa cu şerpi
Idea de adevăr
Şi nu o găsesc …
Vulturii trec în nefiinţă
Adevarul îşi caută rămăşiţa …
Iar eu nu găsesc idea …
Cartea îmi surâde … şi mă ia peste
picior:
www.oglindaliterara.ro
MIHAI
GAFENCU
Un dar de Lună,
Scăldat în stropi de
Soare,
Cu dor de vânt si de
uitare,
Am prins cu coada
ochiului,
Ascuns pe a mea
cale.
In ceaţă neagră fâlfâie,
Sclipiri de gheaţă pură,
Timid împrăştiind,
Unduiri de marmură,
Mi-e frică să privesc,
Privirea mea te fură,
Copil de praf de stele,
Te tragi din negură,
Din şoaptă de-ntuneric,
Cu colţii de alamă.
Te-ai sparge sub atingere,
Plăsmuire fragedă,
Dorinţă a minţii mele,
Mai bine să te las,
Ascunsă pe potecă,
Să-ngheţi un zâmbet vesel,
Iar eu cu coada ochiului,
Patruns în amintire,
Am să te ştiu pe veci.
DEBUT DEBUT
“idea de adevăr curge pe lângă tine.”
Eu nu o văd
Chiar dacă sunt stropit de valuri
Ce mă depăşesc…
Femeia
Femeia mi-a condimentat mintea
m-a făcut să-mi atac dublul poetic
m-a pus să-mi scriu propriul necrolog
căci seara … se apropie şi … ca orice
femeie…
o să-mi arate ca unui copil … (de doi
bani)
ce înseamnă să iubeşti …
Noaptea se pune să apară…
(ea) … în lenjeria plăcută ochilui
endoscopic …
îşi distrează trupul ferbinte pe mine
… îmi atinge dintr-o mişcare Totul
Până ce mortul din mine prinde viaţă
Şi da foc la amorul deshumat…
Nebunia e intubată de mirosul puternic
aromat
al parfumului de scumpă modă
ce face bule pe sanii-i goi
şi pe coapsele perturbator- apetisante…
Parcă … veninul viperei
e mai moale la atingerea cu organismul
decât trepidanta mişcare de îndoire
pe care o exercităm
în nuntă de sub cupola cerească…
(în orice caz dă bine la public)
Şi nimic … decât un ultim tangou
îmi rezolvă problema cardiacă
şi viaţa ţinută la murat
într-un borcan cu gogoşari copţi.
La răsăritul norilor cenuşii,
Te preumblii pe aripi întinse de
ceaţă,
Suflarea marmoree a laculuingheaţă,
Printre fremătătoare trunchiurile
codrilor vii.
Se-aştern petalele incornoratelor
moarte,
Păşesti pe chipul de oglindă,
Te plânge craniul prins pe spate,
Căci dorul are să te prindă.
Se pleacă-mpletite frunzele albastre,
Unde dansează frenetic ai Soarelui
fii,
Se strâng venele culorilor măiestre,
Priveşti ce nu ar trebuii.
Se unduiesc braţele-aprinse rubinii,
În jocul dorinţelor cu zâmbete de
stihii,
Visat-ai spectre din neguri mult preaproape,
Mistuirea urmează Fluture de
noapte.

,,...acum mă simt acasă
în ambele limbi, pentru
că trăiesc în duhul
amândurora...“
Liubiţa RAICHICI
- s-a născut în 19
ianuarie1962, la
Belobreşca,judeţul
Caraş-Severin.
- a absolvit
Universitatea de
Vest din Timişoara,
Facultatea de
Filologie. Este
doctor în filologie,
susţinându-şi
doctoratul cu tema:
„Vasko Popa în
literatura română”.
-din octombrie 2010,
este directoarea
Direcţiei pentru
Cultură şi Patrimoniu
Naţional a judeţului
Caraş-Severin.
- a reprezentat
minoritatea sârbă
din Caraş-Severin în
Primul Parlament al
României, a lucrat ca
bibliotecar, jurnalist,
consilier superior
la Direcţia pentru
Cultură.
-a publicat zeci de
volume de poezie şi
eseuri, majoritatea
în limba sârbă.
M-am întâlnit
de mai multe
ori cu Liubiţa
Raichici,la diferite
manifestări culturale
organizate la Reşiţa.
De cunoscut s-a
întâmplat la primul
,,Festival de Poezie“
din capitala judeţului
Caraş-Severin,oraşul
Reşiţa unde am avut
onoarea sa particip.
Având o
corespondenţă, când
timpul ne permite
la amândoi,am
reuşit să realizez un
interviu de suflet
cu această femeie
minunată şi o poeta
dragă mie.
Adalbert GYURIS: - De
unde şi de când pasiunea ta
pentru poezie ?
Liubita RAICHICI: - Cu
poezia m-am născut, este un
dar primit de Sus, aşa cum toate
darurile bune de la Părintele
Luminilor vin. În serile lungi
de iarnă, când bunica lucra la
războiul de ţesut şi se străngeau
la noi vecinele cu lucrul de mână,
eu mă urcam pe un scăunel şi
,,recitam“ ore în şir...nu ştiam o
literă, nu citisem un rând, dar
,,recitam“...lecturile ulterioare
mi-au adus doar suportul
tehnic necesar exprimării
stărilor preexistente, dar
şi mult îmbogăţite ulterior.
-Cântăreşti mult înainte
de a aşterne pe hârtie
gândurile ?
-Le aştern aşa cum vin,
după care le ,,lucrez”, unele
devin de nerecunoscut, altele
rămân aşa cum au fost.
-Ce înseamnă poezia
pentru tine ?
-Modalitatea în care
mi-a poruncit mie Dumnezeu
să-L iubesc! Cuvântul este
cea mai puternică ,,armă“ pe
pământ şi am certitudinea
că voi da socoteală pentru
felul în care îl folosesc. Cred
că responsabilitatea cea mai
mare revine intelectualilor, cu
darul cuvântului, pentru că
ei sunt formatorii de opinii...
şi de aceea păşesc cu mare
grijă pe acest tărâm, să nu fie
cumva ,,vai vouă fariseilor“!
- Crezi că poetul este
îndreptăţit să creadă că i
s-a dat un talent de la la
Dumnezeu pentru a remodela
lumea, de a o retrăi şi apoi
de a o retransmite celor ce
iubesc poezia?
-Nu ştiu dacă poeţii trebuie
să remodeleze lumea, mai
degrabă cred că au sarcină
de-a apropia pământescul de
ceresc, materialul de spiritual,
de-al sluji pe Dumnezeu făcând
,,vizibil” Frumosul duhovnicesc
care nu-i la îndemână oamenilor,
aflaţi în alte slujiri, nu-i aşa?
- Poate poezia să salveze
frumuseţea unor sentimente
care azi riscă să fie măcinate
de partea materială?
www.oglindaliterara.ro
INTERVIU
-Sentimentele, emoţiile,
empatia, frumosul, toate
aceste valenţe ale spiritului
uman sunt, nu întâmplător,
la mare dispreţ... preţuite
fiind, de cealaltă parte,
cele materiale, vizibile,
palpabile, indiferent cum
dobândite...ca să faci ce vrei
cu omul, trebuie mai întâi
să-l îndobitoceşti, prezentând
minţii şi sufletului ţinte false,
facile, desacralizate, nebune,
nefolositoare, antimântuitoare,
ca şi când ar
fi bune, înlocuind duhul cu
trupul...şi bietul om aflat sub Adalbert Gyuris
povara obligaţiilor cotidiene
exagerate, nu mai are tăria de-a percepe minciuna...
toată lumea se grăbeşte, înspre ce, mă întreb? Ar fi de
mare folos dacă s-ar prezenta şi reversul ,,sclipitoarelor”
imagini...oare nimeni nu-şi pune problema de ce se sinucid
cei ,,glorioşi”, cei ,,bogaţi”, cei ,,pe val”...pentru că s-au
ocupat de alte treburi, ,,mai importante” şi l-au pierdut
pe Dumnezeu... adevărată poezie este păstrătoarea
esenţei divine, şi acesta este rolul ei cel mai de preţ...
orice lucrare pe planeta acesta care nu-L are în centrul ei
pe Dumnezeu, este cel puţin inutilă...când bunica mea,
de exemplu, semăna fasolea, se închina mai întâi, se
ruga şi după aceea semăna...în Banat şi acum închini
pâinea înaite de-a o tăia şi exempe ar fi nenumărate...
cu atât mai mult cuvântul trebuie să fie imaginea
Cuvântul Celui de Sus, altfel e otravă, e sminteală...
?
-Care este deosebirea dintre un poet şi scriitor
-Dacă sunt veritabili şi unul
şi celălalt, nu e nicio diferenţă.
-Draga Liubita crezi că
românii risipiţi prin lume se
deosebesc de cei de ACASA ?
-Se deosebesc ori datorită
gradului lor de disperare şi
dezacord faţă de propria naţiune
care i-a ,,trimis“ la străini, ori din
,,nevoia“ unui trai mai bun, aici
mă gândesc strict la cel material,
despre cel spiritual nu cred că
poate fi vorba...Eu fiind sârboiacă,
de multe ori am fost întrebată
de ce nu am părâsit România,
având desigur alternativa Jugoslaviei, incomparabil mai
dezvoltate, în tinereţea mea, decât România. Nu am
plecat pentru că am avut încredere în Dumnezeu, că ştie
El ce face, şi dacă m-a adus în România, înseamnă că aci
e locul meu şi lucrarea mea...şi, în ciuda tuturor piedicilor,
care n-au fost puţine (familia mea a fost deportată în
Bărăgan, sărăcită, fărămiţată), în ciuda comunismului,
a faptului că am învăţat tărziu româneşte, iată că s-a
adeverit că alegerea pe care Domnul a făcut-o pentru
mine a fost de departe cea mai bună...poate că aş fi
fost mai înstărită şi mai ,,pusă în lumină“ dacă plecam,
dar nu mi-aş fi îndeplinit rostul...şi atunci, toate celălalte
cred eu c-ar fi fost absolut inutile... aşa am primit în dar
două patrii, două inimi, două literaturi, două slujiri, şi
crede-mă că nu e simplu, dar e înălţător...
-Scrii in limba romana si sarba ! Este
o asemanare sau deosebire in exprimarea
sentimentelor traite ?
î
-Există pentru fiecare om o limbă ,,afectivă“,
limba în care a trăit primele emoţii. Pentru mine
aceasta este limba sârbă, singură în care scriu poezie.
Limba română am învăţat-o ca pe oricare altă limba
străină...a trecut mult timp până i-am simţit sufletul
şi până ,,m-a primit“, acum mă simt acasă în ambele
8175

8176
CRITICE
Camelia Pantazi Tudor - Atingerea unui ideal
Cartea Atingerea unui ideal –
Literaţii din perioada dinastiei chineze
Tang, Editura Rawexcoms, 2011 - de
Camelia Pantazi Tudor, licenţiată
a Facultăţii de Istorie din Bucureşti,
este o sinteză bine documentată
a culturii şi literaturii chineze din
perioada amintită. După prezentarea
unei concise, dar foarte judiciose
sinteze a dinastiilor chineze începând
din secolul XX înainte de Hristos şi
până la perioada Tang (în jurul anului
700 e.n), autoarea face o adevărată
frescă a societăţii, tehnicii, religiilor
(confucianistă, taoistă şi budistă),
administraţiei şi culturii perioadei în
studiu.
Scrisă într-un ritm alert
şi într-o limbă literară elegantă
limbi, pentru că trăiesc în duhul amândurora...
-Am participat datorita tie la ,,Festivalul
international de poezie-Resita“.De aceea te intreb
care sunt concluziile, tu fiind OMul care a initiat si
organizat aceasta manifestare ?
-Sigur, ca unora care şi-au trăit tinereţea în
comunism, am constatat că ne lipseşte marketingul...
aşa cum noi privim cu mare respect la valorile altora
(chiar preluăm, fără discernământ, mai tot ce nu-i al
nostru, ca şi când acest lucru ar fi condiţia valorii!!!),
este firesc să cunoască şi alţii specificul şi unicitatea
culturii nostre, să ne cunoască în
esenţa...acesta este scopul Festivalului...
avem poeţi buni şi foarte buni, trăim în
secolul XXI, şi nu suntem la marginea
lumii spirituale, cum se tot insinuează.
- Care este soarta omului de
cultură din România de azi?
-Sorta omului de peste tot este şi
cum şi-o face el, bine zice românul că
,,Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în
traistă“. Deci, am primit de la Domnul,
acum trebuie să ne suflecăm mănecile
şi să dăm, acesta e rostul...îmi displac
profund lamentările de toate felurile,
unde ,,ceilalţi“ sunt vinovaţi...singurii
vinovaţi suntem numai noi, pentru toate
nerealizările nostre, omul care-şi face
datoria, indiferent de rezultatele obţinute
va fi împăcat şi împlinit...ori, acest lucru,
să ne facem treabă cu acribie şi cu dăruire
,,pe viaţa şi pe moarte“, depinde exclusiv de noi.
-Crezi că scriitorul si poetul este obligat acum
la un anumit tip de comportament?
-Cred că are obligaţii morale, înainte de toate, şi cred
că, deocamdată, nu se ridică la nivelul responsabilităţilor
sale... ,,Creaţia“ presupune, în cel mai fericit mod,
imitarea lui Dumnezeu, şi, ca atare, răspunderea pentru
acestă ,,imitare“ este enormă...intelectualul român încă
nu coagulează cu confraţii lui pentru materializarea
ideilor de interes general, se sfieşte să fie patriot, nu
are curajul opiniilor sale, de frica persecuţiilor...elita
românerască are mari restanţe la toate capitolele, dar,
cred că lucrurile se vor schimba în timp...viaţa e prea
scurtă pentru a sta şi a aştepte aşa zisele oportunităţi, aşa
Mihail Grămescu
(fără a face concesii de la rigoarea
ştiinţifică) - lucrarea atrage nu numai
specialistul în domeniu, dar şi pe
orice persoană interesată de cultura,
de viaţa şi opera regilor, înţelepţilor
şi scriitorilor (poeţi, prozatori,
istoriografi) din cea mai sclipitoare
perioadă de înflorire a artei în China,
echivalentă Renaşterii europene, pe
care o precede în timp cu câteva sute
de ani.
După prezentarea generală,
de epocă, autoarea intră în amănunte
ale vieţii şi operei marilor artişti
de atunci - cu amănunte picante
adunate cu grijă şi periodicizări
competent sintetizate din materialul
documentar impresionant, ilustrînd
informaţiile cu desene, picturi
www.oglindaliterara.ro
şi traduceri în limba română din
operele poeţilor prezentaţi, facute de
traducători români consacraţi.
Ilustraţiile numeroase
reproduse prin procedee fotografice
în pagini transformă această carte
într-un exponat de lux, obiect de
preţ făcând cinste bibliotecii oricărui
colecţionar de rarităţi.
Volumul plasându-se între
Istoria Artei şi o antologie literară,
bine alcătuit, o recomandă pe
Camelia Pantazi Tudor nu numai
ca pe o fidelă şi competentă iubitoare
a culturii şi istoriei chineze, dar şi
ca pe o prozatoare remarcabilă în
peisajul cultural autohton al celui deal
doilea deceniu al noului mileniu.
că noi am pornit la drum, asumându-ne toate greşelile
interente, cu problemele însoţitoare cu tot. Trebuie
să specific că spre deosebire de alte spaţii culturale
româneşti, în Caraş-Severin cultura are şi sprijin politic,
ceea ce, trebuie să recunosc, ne deosebeşte aproape
de toţi ceilalţi şi ne ajută. Aici mă refer la Preşedintele
Consiliului Judeţean Caraş-Severin, Sorin Frunzăverde,
pentru că a avut curajul să susţină un Festival
internaţional de Poezie, în periada cea mai ,,improprie“
poeziei...iar noi ne-am străduit să nu dezamăgim
această încredere şi rezultatele nu au întărziat să apară.
-Scriitorii sunt mai buni cu cât revin la dispute
estetice sau sunt duşi de val?
-În categoria ,,scriitori” intră puţini
scriitori veritabili. În fond, orice om
alfabetizat într-o limbă poate scrie ce-i
trece prin cap, poate publica dacă are
fonduri, nu-l opreşte nimeni, şi se poate
declara scriitor. De aceea, aici găsim mulţi
oameni culţi şi orgolioşi, mulţi frustraţi,
mulţi parveniţi...adevăratul scriitor este
cel care se află în slujba semenilor,
contribuind la scrierea adevărateri istorii, la
înfruntarea celei false, la întărirea valorilor
naţionale şi universale şi multe altele.
-Contează în viaţă dacă întâlneşti
omul potrivit şi dacă are importanţă
prietenia în formarea eului?
-Totul are importanţa în formarea
eului, în egală măsură succesul şi eşecul,
prietenia şi duşmănia, oamenii buni
şi oamenii mai puţin buni...cine vrea să rodească va
învăţa din toate, se va întării, va ierta şi va merge mai
departe....cine nu vrea să-şi i-a crucea şi să meargă,
pe acela nici cele mai bune condiţii de pe pământ nu-l
pot ajuta...atâta timp cât trăim, la noi este şi pâinea şi
cuţitul, tot restul sunt numai scuze.
-Dragă Liubiţa îţi mulţumesc pentru interviu.
Sper într-o prietenie de durată şi constructivă în
domneniul artei,între doi oameni reprezentând
minorităţile din România,o sârboaică şi un ungurneamţ
care însă gândim şi ne exprimăm de multe
ori şi în limba română.
Cu drag a consemnat,
Adalbert GYURIS

STUDIU ÎN GRI
sau
(CITIND CU OCHII LARG
ÎNCHIŞI ŞI,
VOCE TARE-N GÎND)
Mariana Vicky Vârtosu
Tributară(moral) faţă de unul dintre colegi,Dumitru
Coşereanu, încerc un gest reparatoriu prezentându-i volumul
de debut,romanul Studiu în gri (Despre nimic şi încă ceva)
carte apărută la Editgraph/Buzău/2012.Postfaţată de prof.
Virginia Bogdan, cea care i-a şi prezentat (public) cartea şi cu
o altă succintă prezentarea făcută de poetul Petrache Plopeanu,
cartea este ispititoare. O ispită şi prin prezentarea comercială(?)
(coperta aparţine tot lui Dumitru Coşereanu, divulgându-şi
astfel harul pereche, plăcerea culorilor, a picturii). Cartea nu
se citeşte uşor(cel puţin recunosc acest lucru) şi, propun doar
o semnalare editorială. O semnalare onorantă aşa cum este
şi cartea sus-numită.Am citit cartea în reprize, în pauze, citind
alte două cărţi oferindu-mi timpi de respiro.De factură lirică,
introspectiv, romanul lui Dumitru Coşereanu este o vastă frescă.
Alcătuită din idei şi imagini ingenios şi abil trudite, cartea relevă
drumul căutării. Drumul în căutarea sinelui, a sinelui creativ,
obstacolele întâlnite în acest sinuos drum al autocunoaşterii.
Semnificaţia trudniciei creatorului, a scriitorului. Creat din idei
repetitive, niciodată identice, autorul reuşeşte să meargă pas cu
pas înlăuntrul labirintic al conştiinţei sale, asemenea scriitoarei
Andrée Christensen în romanul filosofico-introspectiv ,,Mereu
în ascultarea mării,,(aici autoarea descrie minuţios drumul
omagial al naşterii morţii).Prof.Virginia Bogdan a făcut această
aluzie - asemănarea dintre scriituri şi, am cârcotit.După
lecturare, spun, Mea culpa.Da, Dumitru Coşereanu a scris un
prim volum, meritoriu şi reuşit. Un roman de debut esenţial.Un
câştig literar preţios. Personaj concret dar nefiresc de imaterial,
cum l-a numit dna prof.Virginia Bogdan eul narativ, parcurge
traseul trudnic(se repetă cuvântul sufocant, aşa cum devine la
un moment dat cartea!!) al cunoaşterii într-o lume secundă sau
paralelă. Conţinutul romanului poate fi asemănat cu firul epic
al Scrisorii I a lui Eminescu.De asemenea ne poartă cu gândul
la ,,Întâmplări din i-realitatea imediată,, a lui Max Blecher,
inclusiv unele expresii par similare.Par!Aleg un paragraf la
întâmplare, ilustrând tenacitatea şi acribia autorului în căutarea
(auto)- cunoaşterii:,,Am senzaţia că foşnetul gândurilor tale
se va fi-ngrămădit şi-ngemănat cu muzica pe care o percepi,
pe care o percep, şi într-un duo superb, acorduri inefabile îşi
manifestă vibraţia în liniştea labirintului sau în pustiul lui.S-ar
părea că simţurile tale au atins un astfel de nivel, combinânduse,
amestecându-se într-un amalgam simbolic, perfectibil, în
schimb superior simţurilor mele, ale lumii mele.Te-ai apropiat
oblic de un perete pe care, cercetându-l cu palmele l-ai aflat
rece şi lucios amintind senzaţii deja cunoscute în urma unor
experienţe anterioare, fixând în certitudinea rememorării lor
un anumit tip de materie materială, materie bazaltică sau de o
natură asemănătoare te-ai apropiat de un perete al cărui rost nu
vroiai să-l afli pentru că ţi se părea de foarte mult timp cunoscut,
perfect în peisajul conştientizat încă din momentul în care ai
descoperit existenţa ,,Stăpânului,,.O carte dedicată nimicului.
Şi…încă ceva-ului. Este cumplit să-ţi dedici timpul nimicului,
să-l elogiezi până la suferinţă, supunându-ţi cititorul la un chin
comun.Un chin îmbrăcat în haina superbiei.Tetrada nimicnimeni,
ceva-cineva, purcederea în căutarea sinelui divin şi
sinelui uman s-a dovedit un drum lung la capătul căruia lumina a
devenit orbitoare.Mărturia, confesiunea acest mod de dezvăluire
a artistului, a filosofului prin construţie ştiinţifico-estetică, cartea
este un bun câştigat valabil ambelor părţi implicate:autor-cititor.
La pag.184 realizează un dialog cu sinele, unde apare liliacul,
simbolul divinului primar.Descoperirea sinelui înseamnă,în
fapt,raportarea la Univers.Microunivers vs Macrounivers.Dumitru
Coşereanu prezintă o lume transfenomenală, un fel de paradis
pierdut şi regăsit.(dacă ar fi fost ca Muntele să-şi construiască
Sieşi un sanctuar, acesta ar fi fost) Recomand cartea, Studiu în
gri, (Despre nimic şi încă ceva) semnată Dumitru Coşereanu,
fie şi numai pentru descifrarea modului de construcţie a unui
roman inedit.Fără nicio reţinere, mă supun unui exerciţiu de
admiraţie, uitând orgoliile nejustificate ale tuturor.Reverenţă dle
scriitor, justificându-mi astfel titlul eseului meu despre cartea
domniei voastre!Se impune o recitire…
www.oglindaliterara.ro
CRITICE
Cărticica cu prieteni
Mihai Frunză
- şarjă amicală -
Eroul fişei de faţă este
chiar un erou! Fiindcă pe
praful ăsta, cînd umorul
sucombă, sabotat de
nervozitatea mileniului,
de recesiunea mondială,
Mişu nu se lasă şi scoate o
revistă univocă: Integrame
cu umor. Publicaţia conţine
...integrame şi umor.
Jumate din ea e scrisă
chiar de redactorul şef,
acelaşi M.F.(care apelează
la pseudonime înduioşătorpuerile,
spre a nu fi
recunoscut).
Dar omul nostru mai
este erou fiindcă şi practică, Bogdan Ulmu
concomitent, stomatologia!
Da, ştiţi ce greu e să scoţi
măsele cu o mînă, la Brăila (unde locuieşte) şi să
scrii cu cealaltă, la Bucureşti, unde apare revista? Ca
dentist a comis o faptă răsunător-creştinească: i-a
scos amicului nostru comun Mircea Cavadia jumate
din dinţi: toţi cunoscuţii i-au fost recunoscători, căci
prozatorul n-a mai înjurat 14 zile!
Bunul meu prieten este şi un scriitor curajos:
într-o şezătoare, desfăşurată în localitatea cărăşană
Bozovici, a citit o definiţie riscantă:„Elev supradotat =
miliţian în clasa a 4-a”.Toţi au zîmbit, minus un miliţian,
care l-a anunţat că nu mai iese viu din încăpere. L-am
protejat cu toţii, apărîndu-l cu piepturile neprotejate,
amintindu-ne că şi Aristofan, Rabelais, Swift şi
Caragiale au trecut prin astfel de situaţii, conform
şlagărului„asta-i viaţa de dentist/ziua trist, noaptea
- pesimist!”.
Recent, Frunză a devenit cunoscut în ţară
prin blog şi rubrica sa zilnică de umor, la care s-au
abonat mulţi, în frunte cu mine. În fiecare dimineaţă
plîng, cînd îl citesc: fireşte, plîng de ciudă că n-am
talentul lui. Aforismele-i profunde, calambururile
ingenue, parafrazele culturale, epigramele
impecabile, miniaturile în proză dantelată, scenetele-i
necruţătoare, trimiterile deşucheat-livreşti, picanteriile
timide, eseurile cuviincioase etc. (căci Mişu nu scapă o
singură subspecie a genului!) sunt însoţite, în general,
de fotografii nostime: spre exemplu, într-una, Mişu
stă pe bancă, cu limba scoasă. Are o limbă încărcată.
Poza este impresionantă: de la Einstein şi Ciocciolina,
nici un alt geniu n-a îndrăznit să mai scoată limba,
ştiindu-se fotografiat!
Într-alta, savuroasă, e pozat un afiş cu capcane
ortografice:„Vînd caş de oii 100 mi”. Ce multe lucruri
se pot ascunde, în cuvinte puţine! Să dai caşul de la
gură necunoscuţilor, pe bani puţini, iată un exemplu de
romantism treimiist care nu putea scăpa vigilentului
ochi frunzean!
Într-alta, dinţologul se înhăitează cu bustul din
metal al unui laureat al premiului Nobel: acum, mulţi
nu-i mai deosebesc, ba chiar Gagniuc, în admirabilele-i
puseuri de trezie, i-a cerut lui Mişu să dea de băut
fiindcă...a luat premiul Nobel...(cunoscut fiind faptul
că prietenul meu mai luase, anterior, premiul ziarului
din Brăila şi al primăriei din Gătaia).
După apariţia acestui portret, şansele umoristului
la prestigioasa distincţie vor creşte, desigur.
Îi doresc lui Mihai viaţă lungă, găleţi de dinţi
inutili, sute de noi numere ale Integramelor cu umor
şi blog longeviv, viril, penetrant. Că doar Frunză e
din oraşul lui Terente, unde termeni precum viril &
penetrant capătă conotaţii înălţătoare!...
8177

SCANDALOS
Ce părere are
Ministerul Culturii
despre literatura
pornografică şi
banii daţi pe „apa
sâmbetei”?
8178
STARPRESS www.valcea-turism.ro va lua
atitudine impotriva literaturii pornografice!
Ceva, ceva se ştia mai demult şi nu e numai
revoltător. Ce au făcut miniştrii de la cultura şi marele
jucător?!
Porno ICR. Cărtărescu şi Patapievici au infestat
Europa cu literatura pornografică plătită din pensiile
şi alocaţiile tăiate de la gură bătrânilor, mamelor şi
copiilor: 18 limbi şi 60 de ediţii
Colegul meu de proces cu Liiceanu, dl Ion Spânu, care
ne-a mai oferit în trecut câteva porţii „orbitoare” şi scabroase
de pornografie căcărtărească publicată de ICR în toate limbile
pământului (respectiv 18 limbi străine, inclusiv bască!, şi 60
de ediţii; venit personal în 2010 – peste jumătate de milion
de dolari) graţie turnătoarei DIE Catrinel Pleşu, directoarea
Centrului Naţional al Cărţii ICR, şi a porno-scato-fizicianului
ICR, „dr” Patapievici, ne prezintă astăzi ce e în capul (şi în
guşa) soţiei lui Cărtărescu, mult tradusă, şi ea, în câteva limbi,
de către ICR, din banii pensiilor şi alocaţiilor tăiate: niscai 15
milioane de euro.
În numele soţului, şi nevasta lui Cărtărescu este
abonată la banii ICR
Ion Spânu
Ioana Nicolaie scrie: „coastele zdrăngăneau ca sticlele
de bere/ sub ţâţele ei nehrănite/ iar ea mânca, din el mânca/
îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi
înghiţea miliardele de seminţe”.
Mircea Cărtărescu îi răspunde: „Numai când mi-am
băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri
şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba
drept în gură” (din vol. „40238 TESCANI”).
Mircea Cărtărescu, autorul romanului „Orbitor” (în care
scria „îmi bag p… în regina Angliei”), nu s-a mulţumit să fie
singurul răsfăţat al familiei pe banii Institutului Cultural Roman
(ICR), ci şi-a introdus şi soţia, poetesa-porno Ioana Nicolaie,
în nenumărate programe care i-au asigurat deplasările în
străinătate, rezidenţe prelungite pentru a-şi scrie „opera”,
precum şi traduceri în Franţa, Anglia, Canada, Austria,
Suedia, SUA sau Bulgaria!
Ioana Nicolaie – poeta porno
O simplă privire aruncată în lista de stipendii acordate
de ICR arată că Ioana Nicolaie este promovată mai mult
decât Eminescu, deşi „opera” ei nu depăşeşte genunchiul
broaştei, cum spunea cineva. Ea a debutat în poezie printr-un
experiment ciudat, în care un grup de tineri, după câteva zile
de orgii, au publicat volumul „40238 TESCANI”, despre care
criticul literar Alex Ştefănescu scria că este „O partidă de text
în grup” (România literară, nr. 5, 2000)!
În timpul acelei orgii de la Tescani, Ioana Nicolaie era
măritată cu poetul Gelu Vlasin. Participanţii erau Marius Ianus,
nevasta lui de atunci Domnica Drumea, Ioan Godeanu, Angelo
Mitchievici, Mircea Cărtărescu, pe vremea aceea însurat cu
altcineva, Doina Ioanid, Cecilia Ştefănescu şi viitorul ei soţ
Florin Iaru (Râpă).
Chiar eroii orgiei poetice povestesc ce au făcut în acele
câteva noapti: „Am fost plecaţi câţiva scriitori la Tescani, unde
am realizat acest volum din trei bucăţi, ne-am scris texte pe
piele, ne-am povestit întâmplări într-o seară foarte ciudată
şi aproape gotică aş spune, întâmplări din viaţa noastră, pe
care le-am tras pe bandă şi le-am pus apoi în pagini” (Cecilia
www.oglindaliterara.ro
Ştefănescu, România culturală, 2005).
Iată ce versuri au rezultat: „îndreptându-şi limba înspre
tine, îţi intră-ntre picioare pe sub rochiţa scrobită”… „i-ai
digerat organele, te-ai lins pe bot”… „printr-un straniu efect
clitorisul se lungise în penis”… „am umplut closete întregi cu
vată însângerată”… „fut şi la revedere”. Şi o altă mostră a
telentului în grup: „blugii-i atârnau pe ea, bluzele fluturau
pe ea/ coastele zdrăngăneau ca sticlele de bere/ sub ţâţele
ei nehrănite/ iar ea mânca, din el mânca/ îi sorbea ochii, îi
sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de
seminţe”. Sau: „ea-şi zdrelea gingiile în lună/ ea-şi spărgea
dinţii în ficatul lui/ ea ronţăia garful lui, sorbea măduva lui/
folosea ca vibrator o eprubetă plină cu sângele lui/ folosea ca
suzetă un deget al lui”.
Bomboana pe colivă a volumului este însă aceasta
„Totul era ca lumea. Numai când mi-am băgat botul în sexul
ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept
s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură”. De
remarcat că în acel grup singura blondă era Ioana Nicolaie, iar
singurul mustăcios era Mircea Cărtărescu!
Criticii n-au fost sensibili la erotismul grupului
Frumuseţea acestor poeme erotice n-a fost gustată de
critica literară, deşi acest volum avea să fie trambulina care
i-a propulsat pe autori spre fondurile ICR, din care de atunci
şi până azi s-au tot înfruptat.
Cităm tot din cronica lui Alex Ştefănescu: „Acolo – după
cum mărturisesc ei înşişi – şi-au risipit cu plăcere timpul,
„hăhăind, pilind şi rătăcind prin curtea domeniului”. În plus,
s-au apucat să compună „un poem colectiv, o pantomimă
textuală”. într-o ordine stabilită prin tragere la sorţi, fiecare
dintre ei a conceput câte o parte a poemului. Apoi, alte versuri
şi le-au scris unii altora pe pielea din diferite zone ale corpului,
cu pixul, şi au fotografiat aceste „manuscrise”.
Criticul comentează şi tehnica poetică a autorilor:
„Procedeele de epatare a eventualului burghez sunt ieftine,
miza spirituală rămâne aproape mereu minoră, iar obsesiile
sexuale care răzbat din texte par ale unor studenţi eternizaţi
în condiţia de studenţi. Dacă o femeie de serviciu de la
Facultatea de Litere ar avea ideea să colecţioneze hârtiile
mototolite pe care le găseşte pe jos după cursuri, seminarii
sau şedinţe de cenaclu, ar putea publica la bătrâneţe o sută
de cărţi de acelaşi fel. Autorii au avut grijă să nu precizeze
cui anume aparţine fiecare text. Numele lor apar doar pe
ultima copertă, înscrise pe spatele unei fete neidentificabile,
în regiunea dintre omoplaţi şi fese. Acest colectivism explică
probabil lipsa de zel cu care membrii grupului s-au angajat în
actul creaţiei.”
Alex Ştefănescu spune în finalul cronicii sale: „Este însă
ridicol – şi meschin – să-ţi notezi conştiincios această fantezie
şi să o incluzi într-o carte. Mircea Cărtărescu şi prietenii săi
procedează asemenea acelor pasageri dintr-un avion care,
după ce iau masa, îşi bagă în buzunare tacâmurile de plastic,
cu gândul să le păstreze toată viaţa”.
Bordelul literar de la ICR
Cu toate că un critic de talia lui Alex Ştefănescu, de
altfel un bun prieten al grupului din care fac parte aceste
pornostaruri poetice, le-a devoalat în acest fel fanteziile
erotice deşertate în volumul „40238 TESCANI”, Institutul
Cultural Roman (ICR) i-a prins aproape pe toţi în programe
finanţate cu bani de la buget:
- Ioana Nicolaie (fosta Vlasin), deşi a debutat cu un
„text în grup”, este tradusă în Franţa, Anglia, Canada, Austria,
Suedia sau Bulgaria, beneficiind de nenumărate finanţări
de la ICR, între care cea mai ciudată este cea din SUA, din
aprilie 2011, când şi ea şi soţul au fost plătiţi pentru a citi
„câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lor”! E greu săşi
imagineze cineva că porno-poetei i s-a tradus în America
volumul pentru copii „Aventurile lui Arik”!
- Doina Ioanid a fost invitată de ICR Bruxelles în martie
2012 să facă un turneu în Belgia şi Olanda şi i-a tradus în
neerlandeză volumul de prostioare intitulat „Duduca de
marţipan”. Este prezentată pe pagina ICR ca fiind „una dintre
reprezentantele de prim ordin ale „generaţiei 2000”!
- Lui Angelo Mitchievici, ICR i-a publicat în propria editură
volumul „Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente”, după
ce a avut inspiraţia să scrie cartea „O lume dispărută”, care
conţine şi un dialog cu Horia Roman Patapievici, preşedintele
ICR!
- Domnica Drumea a fost invitată de ICR Stockholm
să-şi citească versurile la Ordsprak Uppsala Internationella
Poetry Festival 2011, după ce participase tot pe banii statului
la atelierul de traducere româno-suedez organizat de ICR
î

Norman Manea din nou la Bucureşti
Cunoscutul scriitor,Norman Manea, stabilit din 1987 în
SUA , a revenit pentru o perioadă de şapte zile ( 13-20 mai a.c.)
în România. Născut în 1936, în Bucovina, el este în prezent
profesor de literatură europeană la Bard College ( New York),
este au tor a peste 15 cărţi, majoritatea traduse în limbi de
circulaţie europeană, a beneficiat de o bursă Guggenheim,
Premiul Mac Arthur, Premiul Internaţional Nonino, Premiul
Medicis Etranger, a fost ales în 2006 membru al Academiei
de Arte din Berlin, în 2010 a primit distincţia franceză de
Comandor al Ordinului Arte şi Litere, iar în 2011, Premiul
Nelly Sachs, fiind în acelaşii an primit şi în Royal Society
of Literature din Marea Britanie. Editura Polirom a publicat
13 cărţi ale scriitorului, cunoscute de publicul din România,
având în pregătire „Cartea fiului” şi „ Zilele şi jocul”. În ziua
de 14 mai a.c. a avut loc la Librăria Bastilia o întâlnire cu
Norman Manea, organizată de publicaţia „ Observator
cultural” ( care a dedicat câteva pagini scriitorului, în
numărul din săptămâna în curs) şi Editura Polirom. Au
participat scriitori, cadre universitare, studenţi, cititori,
iar întâlnirea a fost extrem de instructivă, mai cu seamă
că faima autorului în străinătate o întrece pe cea din propria
ţară de origine, din păcate. Dintre personalităţi, amintim pe
prof.dr. Paul Cornea, dr. Ion Vianu, scriitorul N. Prelipceanu,
membru în conducerea USR, redactorul şef al revistei OC,
Carmen Muşat, ş.a. Criticul Ovidiu Şimonca a remarcat
faptul că fiecare vizită a lui Norman Manea ( 1997, 2008,
2010, 2012) se constituie într-un eveniment cultural, deşi
el nu a fost sărbătorit în 2011, cu ocazia împlinirii vârstei
de 75 de ani, dar a fost publicat un volum omagial. A trăit
primii 50 de ani în România, a fost deportat în Transnistria,
în anii războiului, fiind un copil, a suportat rigorile cenzurii
comuniste, s-a autoexilat, a fost calomniat atât înainte de
1989, prin revista „Săptămâna”, cât şi după 1989. Practic,
el a trăit într-un exil interior. Criticul Paul Cernat a spus că
recunoaşterea meritelor artistice ale lui Manea a parcurs un
drum ascendent, de la controverse în anii 90, la certitudini
în ultimul an. El reprezintă un tip de scriitor responsabil
şi inaderent la compromisuri cu propria conştiinţă, fiind
un „scriitor al neliniştii noastre”. Moderatoarea discuţiilor,
Carmen Muşat a precizat că punctul de cotitură în acest
proces l-a constituit apariţia cărţii „Întoarcerea huliganului”(
1997), o carte ce reflectă impresiile scriitorului revenit după
11 ani, în condiţii total schimbate în societatea românească.
Dar nu au lipsit şi reacţiile negative la prima revedere
cu colegii de breaslă, cu unii critici. Daniel Cristea Enache a
apus că deceniul 1980-1990 a fost un deceniu „rău”, iar
libertatea câştigată nu a eliminat tarele unei societăţi încă
suferinde de vechi mentalităţi. „România Mare”,„Europa”(
desfiinţată după trei ani) au făcut jocul celor care nu
doresc o deschidere spre democraţia reală. Referindu-se
Stockholm începând din 2008!
- Cecilia Ştefănescu a fost invitată de ICR în decembrie
2007 la o lectură publică la Varşovia şi, aşa cum scrie pe
pagina ICR, a fost pusă în legătură cu directorii unor edituri!
- Florin Iaru a citit şi el câteva poezii în cadrul „campaniei
de promovare a poeziei europene „Metropoezia”/„Wiersze
w Metrze”/ „Poems în the Underground” derulată de ICR la
Varşovia”, după cum citim pe pagina ICR.
Campionii fondurilor ICR – soţii Cărtărescu
Evident, cei mai mari beneficiari ai burselor şi rezidenţelor
acordate de ICR din bani publici sunt Mircea Cărtărescu şi
Ioana Nicolaie, soţia sa. ICR-ul a avut grijă de acest cuplu
chiar înainte de a forma o familie, aşa cum povesteşte chiar
porno-poeta într-un interviu din revista „AS”, nr. 872 din
2009: „Pe noi ne-a ajutat plecarea la Berlin. Mircea deţinuse
o bursă importantă a statului german şi l-am însoţit. Timp
de aproape doi ani am stat departe de ţară, de prieteni, de
familie, dar nedespărţită de Mircea nici o secundă. Nici până la
pâine nu mergeam separat. Asta ne-a legat extraordinar, dar
mi-a dat şi o senzaţie de inadecvare, în momentul în care neam
reîntors în ţară şi a trebuit să îmi găsesc un loc de muncă.
Mircea m-a cerut în căsătorie într-un autobuz berlinez”.
Mai rămânea ca ICR să le facă şi nunta, să le organizeze
luna de miere şi, de ce nu, să le plătească şi cheltuielile de
botez dacă tot s-au apucat! În timpul acestei (sic!) burse de
familie, Mircea scria la romanul „Orbitor”, în care, după cum
www.oglindaliterara.ro
RECENZIE
la proza lui Norman Manea,
criticul a apreciat că există
un cod personal al autorului,
care nu se orientează pe
acuzaţii sau implicări politice,
ci se concentrează pe condiţia
intelectualului pluri-identitar.
Vorbitorul a evocat şi numele
lui Mircea Eliade, cu un trecut ce
nu poate fi eludat, ca şi al altui
scriitor din exil, Lucian Raicu.
Norman Manea a intervenit
şi a spus că Mircea Eliade nu
este un caz unic în literatura
europeană, dar eroarea
sa constă în faptul că el nu
s-a dezis şi nu a pus în discuţie
propriile convingeri din tinereţe,
pentru care ar fi putut chiar să- Boris Mehr
şi ceară scuze. Valoarea sa
ca savant nu ar fi avut nimic de pierdut. De asemenea ,
scriitorul a afirmat că literatura nu este morală decât la modul
intrinsec, ea nu moralizează, nu arată cu degetul vinovaţii,
ci reflectă realităţi. A fost menţionată cartea lui Mircea
Martin „ Complexele literaturii române”. Norman Manea a
spus că el s-a aflat, ca mentalitate între Proust şi Kafka, a
doua postură fiind impusă de regimurile totalitare pe care
le-a cunoscut. Bianca Burţa-Cernat a menţionat că opera lui
Manea nu este încă inclusă în programa de studii universitare,
că el este încă victima unei tăceri „voite”. Claudiu Turcuş,
autor al primei monografii, apărute recent, „Estetica lui
Norman Manea” ( Ed. Cartea Românească) apreciază că
scriitorul este un „personaj unic”, original, remarcat încă în
1966 de Miron Radu Paraschivescu, iar „Octombrie , ora opt”
este o carte exemplară pentru o anumită etapă în evoluţia
sa.
Dr. Ion Vianu, scriitor de prestigiu, fiu al criticului Tudor
Vianu, a ,menţionat evoluţia în percepţia operei lui Manea
şi diferenţa dintre percepţia în ţară şi în străinătate, unde
este considerat un fantast. Criticul Caius Dobrescu a supus
discuţiei chestiunea identitară, a fost amintit cazul lui Mihail
Sebastian, cu care destinul lui Manea are anumite afinităţi.
În încheiere, Norman Manea a subliniat că pe el, ca scriitor îl
interesează cel mai mult „entitatea”, adică omul, identitatea
fiind un corolar. În zilele care au urmat, scriitorul s-a întâlnit cu
studenţii de la Facultatea de Limbi Străine de la Universitatea
Bucureşti, apoi a primit la Universitatea Al.I.Cuza” din Iaşi
titlul de Doctor Honoris Causa. El este nominalizat pentru
un Premiu Naţional al USR, ediţia 2012. Îi urăm succes
şi realizarea proiectelor propuse. BORIS MARIAN
se ştie, se adresează atât de elegant către Casa regală a Marii
Britanii: „îmi bag p… în regina Angliei”.
Cu o naivitate dezarmantă, Ioana Nicolaie povesteşte
cum îşi scriu soţii Cărtărescu cărţile şi cine le plăteşte mofturile
vieţii: „Eu şi Mircea ne-am scris cărţile în străinătate. Am
mers în diverse locuri unde el a primit burse sau rezidenţă. Ni
se asigurau casă şi bani suficienţi cât să trăim decent şi să ne
permitem să ducem şi copilul la grădiniţă. Am avut un noroc
extraordinar. Şi acum, abia aştept să plecăm la Berlin. Îl vom
lua şi pe Gabriel cu noi şi-l vom înscrie la şcoală acolo”.
Câte pensii a înghiţit ICR?
În timp ce guvernele României taie salariile profesorilor
şi doctorilor, precum şi pensiile amărâţilor, ICR plăteşte anual
vreo 15 milioane de euro pentru acţiuni ce ţin mai degrabă
de interese oculte. După astfel de finanţări, nu era normal ca
şi Cărtărescu să întoarcă serviciile? Nu era normal că el să
devină ţuţerul de frunte al lui Traian Băsescu, din moment ce,
cu întreaga familie, se lăfăie prin capitalele lumii pe banii ICR,
instituţie aflată sub patronajul Preşedinţiei?
În numerele viitoare vom prezenta întreaga structură a
ICR, cu toate filialele sale, astfel încât Garda financiară să aibă
curajul să facă un audit corect, iar noul Guvern să desfiinţeze
aceasta agentură intitulată ICR, în jurul căreia s-au aciuat tot
felul de ciudaţi care cred că reprezintă cultura română, ba cu
poezii pornografice, ba cu pantere încornorate cu zvastici!
8179

TRADUCERI
Thelma Laycock a scris poezie
de când era copil iar în perioada
anilor 1980 s-a alăturat unui
grup de femei pentru a înfiinţa
revista de poezie cu sediul la
Leeds, „Aireings”.
Mult mai târziu,
în 2001, şi-a
înfiinţat propria revistă, „Gabriel”, a cărui
redactor şi critic a fost pentru opt ani.
Următoarele patru poezii sunt de pe cel
mai recent volum, O persistenţă a culorii
– editura Indigo Dreams, 2011.
Lucrările sale sunt publicate în reviste şi
în antologii şi traduse în ebraică, italiană
şi română. O parte din poeziile sale au
fost difuzate la Radio Romania Cultural.
Trandafir (după Arvo Part „Lamentate” – Da Pace
Domine)
Din această lumină albă
curg voci albastre-argintii,
reflectă şirul de culori,
muzica sferelor.
precum mătasea la atingere, conturează o formă,
un cerc, un trandafir argintiu,
o floare perfectă, cu multe frunze,
ca un cântec cu petale, cu vârfurile azurii.
merge adormit către moarte:
dar totuşi morţii sunt gălăgioşi,
îmi merg prin minte noaptea,
cuvintele, paşii, loviturile lor sunt vioaie.
Zborul din sud-vest
Părăsind Phoenix, văd cum dealurile deşertului
se înalţă să-ntâmpine elicopterul. Şi apoi se retrag,
îmbucături de caramel din ce în ce mai mici.
Nisipul se schimbă odată cu apusul;
lumină şi umbră, maro-auriu, smântână şi lemn dulce;
la noapte voi scrie un poem de culoarea caramelei.
Departe aud sunetul canioanelor
ce vin înspre noi în zgomot asurzitor de purpuriu şi violet,
8180
Ntr-o zi
Ntr-o ZI MĂRUNTĂ
O să mi te apropii
Din toate direcţiile
ßi pentru tine
n-o să mai existe AFARA.
Păcate
Păcatele mele
Atîrnă mult prea puţin
ßi ca să echilibreze balanţa
s-au hotărît cu toţii
Ca mie, CEL DIN CELĂLALT TALER
să-mi taie o mînă.
Motiv
Thelma
Laycock
www.oglindaliterara.ro
nuanţe ce se repetă deasupra pe cerul roz şi mov.
Caleidoscopul s-a schimbat;
trebuie să-mi scriu poemele în alte culori.
Mergând prin Arizona: toamna
Lumina este ciudată; o zi de culoarea chihlimbarului,
zăpadă de caramel de pe o îngheţată;
Fluviul este liniştit, de un albastru pal,
soarele atârnă în jurul copacului.
Îţi place această plimbare, chiar dacă cizmele tale de
cowboy
cu toc înalt ţi se afundă în zăpadă;
mai bine le-ai schimba cu nişte încălţări mai potrivite,
cafenii sau maro, să se asorteze cu lumina.
Cămaşa ta de culoarea caramelei reflectă poteca
iar colierul tău turcoaz cerul;
tu eşti ziua, cu păr castaniu
şi ochi albaştrii-gri, te asortezi mediului,
precum eşarfa ta aurie îţi atârnă
în jurul gâtului,
cu ochiuri fine şi strălucitoare, aşa cum soarele
atârnă în jurul copacului.
Ce cântec a cântat?
Ce cântec a cântat sufletului meu
acel tânăr cu păr castaniu
şi ochi ca marea
a cărui voce mi-a aprins viaţa:
el, care s-a-nălţat precum soarele
din rugăciune
în dimineaţa luminoasă –
Of suflet al meu,
ce cântec a cântat
ce încă mă inundă?
Poezii Francisc Pal
Ntr-o seară adîncă
Am să închid ochii
Si am să uit să respir
Pe vecie.
Aşa, fără nici un motiv.
In memoriam
Zilele îmi sînt numărate.
Aud pe cineva
Cum o face cu voce tare
N apropierea tîrzie
ßi în mîna lipsă
mi ţine buchetul
Veşnicei amintiri.
Flori
Mi răsar prin piele
Traducere de Florina Sămulescu
Aceste poeme sunt
traduse în cadrul
Proiectului Internaţional
Poetry PRO, coordonat
de Lidia Vianu, Director
al Masteratului pentru
Traducerea Textului
Literar Contemporan -
Universitatea Bucureşti, http://mttlc.ro
Mii de flori,
Frumoasele, toate
De pe mormîntul
Cu numele meu
napoi
Cu mare greutate/Ridic o mănă din
mormînt
Dar cineva în trecere, în grabă
mi-o strînge moale,noroc
ßi mi-o bagă la loc.
Al Francisc
27 Habitat Sq.
Brampton,Ontario , Canada
T.9057890198

STRUCTURI şi TEHNICI
NARATIVE
“Puterea de invenţie este deficitară în multe nuvele
(Glasul inimii, Strănutarea, Pozna). Ţesătura lor epică este
săracă, dar carenţa aceasta se compensează prin adîncirea
analizei psihologice şi, adesea, prin rezolvarea intensităţii
dramatice maxime din final (Ocrotitorul, Nevasta, Pozna).
La fel de simplă este şi compoziţia, în general lipsită de
o introducere în atmosferă, înfăţişînd personajele brusc,
în plin zbucium, procedînd prin aglomerarea elementelor
simple imponderabile. Faptul are darul de a scuti proza
scriitorului de stil, în sensul calofil al cuvîntului”.(1)
Exegetul titrat al lui Rebreanu conturează în aceste
propoziţii o imagine sintetică a plusurilor şi minusurile
epicii scurte a scriitorului, dar, după douăzeci şi cinci de ani
de la formulare, ea trebuie nuanţată şi îmbogăţită cu noi
observaţii.
Prozele debutului revuistic (Glasul inimii, Ofilire,
Cîntecul iubirii) sunt precare narativ, dar imediat după primul
pas scriitoricesc, Liviu Rebreanu este permanent preocupat
de înnoire şi perfecţionare scriitoricească. Această aspiraţie
împlinită de-a lungul timpului nu anulează existenţa în
continuare a prozelor modeste precum Strănutarea,
Ghinionul, La urma urmelor.
Mergînd pe acest fir se poate vedea cum creşte
meşteşugul construcţiei. Prozatorul ştie să construiască
nodurile narative care punctează în succesiunea lor graduală
secvenţele epice şi momentul de răscruce din destinul
personajului.
Treptat, fie schiţă, fie nuvelă, textele se vor caracteriza
printr-o condensare încît unele au o adevărată unitate de
timp, loc şi acţiune asemenea tragediei (Răfuiala, Proştrii,
Iţic Ştrul, dezertor…). O altă caracteristică a naraţiei din
nuvelistica autorului Catastrofei este folosirea analepsei,
mai scurtă sau mai amplă, singulară sau multiplă. Opoziţia
obţinută astfel între prezentul evenimentului narat şi
rememorarea personajului devine mijloc de punctare a
tensiunii dramatice în care se află personajul (Hora morţii,
Catastrofa).
Urmărind cronologia scrierilor nu este greu de
constatat cum prozatorul se îndreaptă spre stadiu de
maestru în alegerea detaliului cu tîlc. Am identificat două
categorii. Prima cuprinde acele amănunte care trimit spre
portretul psiho-moral al personajului sau spre caracteristicile
definitorii ale decorului (interior ori exterior). În a doua
categorie se includ amănuntele care introduc subtile
diferenţieri de semnificaţii între “începutul” şi “sfîrşitul”
naraţiunii. Mulţi, în graba condeiului, afirmă că sfîrşitul este
identic cu începutul, în realitate este vorba de o simetrie
constuctivă care ţine de concepţia scriitorului.
Unul din tiparele narative devenit prin uzitare “clasic”,
folosit şi de autorul Răfuielii, este următorul: incipitul, mai
amplu sau mai restrîns cu funcţie de cronotop; cuprinsul
– nararea întîmplărilor, cu necesarele pasaje descriptive;
exitul. Toate cele trei componente variază împreună
sau individual de la modest la major. Importante sunt
modificările pe care le suferă incipitul de la un text la altul.
De exemplu, începutul décor este anulat sau “amînat” textul
începînd abrupt: “Ion Bolovan stă să moară…” (Nevasta);
“Ilie ghinea iese pe poartă cu piciorul stîng…” (Cuceritorul).
Din păcate nu toate astfel de începuturi sunt de efect. Că tot
avem la îndemînă exemplele să consemnăm că Rebreanu,
chiar dacă uneori abuzează de procedeu, a ajuns un
maestru în folosirea compoziţională şi stilistică a punctelor
de suspensie.
Liviu Rebreanu exersează şi alte tehnici narative.
Vremuri războinice este o naraţiune în ramă. Războiul.
Însemnările unui sublocotenent este o scriere realizată
în formula jurnalului care impune folosirea persoanei
întîi. Formula cu personaj narator este combinată cu cea
a jurnalului găsit/transmis. Prima însemnare din jurnalul
ofiţerului român sună astfel: “Aici am să-mi însemnez
tot ce voi vedea şi ce mi se va întîmpla în război…”. Fraza
anticipează autenticitatea teoretizată şi practicată de Mircea
Eliade şi Camil Petrescu peste vreo … 15 ani. În legătură
cu persoana naratorului se mai poate face o observaşie De
exemplu, în Hora morţii în prima parte naraţiunea este la
persoana a treia, obiectivă şi impersonală, ca în partea a
doua, din momentul cînd soldaţii întră în luptă, nararea se
www.oglindaliterara.ro
ADNOTĂRI
face tot la persoana a treia dar
din perspectiva protagoniştilor,
Haramu şi Boroiu. Procedeul
nu este încă bine stăpînit, el
fiind “completat” cu frînturi
de monolog interior şi
dialog. Procedeul va atinge
perfecţiunea în Pădurea
spînzuraţilor.
Unele proze sunt
construite doar din dialog
devenind scenete (Cearta,
Războiul, O scenă). Modelul se
lasă uşor de ghicit. O menţiune
merită textul Cinema, în care
înstinctiv scriitorul încearcă
ceea ce se va numi polifonie.
Nu puţine proze Ionel Popa
rebreniene conţin elemente
ce trimit spre a şaptea artă.
Puţini ştiu că Rebreanu este autorul primelor scenarii de film
românesc. Texte precum Hora morţii, Iţic Ştrul, dezertor…
ş.a. aşteaptă doar aparatul de filmat.
Scriitorul, oricît de modest ar fi, este atent la alegerea
numelui personajului. Observînd antropologia din prozele
rebreniene am ajuns la următoarele rezultate: lipsesc
poreclele, doar antroponimele din Culcuşul şi Golanii sunt
cvasiporecle; numele personajelor din proze precum
Răfuiala, Nevasta, Hora morţii, Catrastofa provin din lumea
reală (locurile natale bine cunoscută de scriitor). Cele din
Ocrotitorului, Strănutarea, A murit o femeie, ş.a. sunt
specifice oraşului. Important e că numele personajului
devine oglindă a lumii în care vieţuieşte. În grade diferite,
contextul le dă o anumită încărcătură simbolică.
Încă din perioada prozei scurte, Rebreanu nu e străin
de condiţia sine qua non pentru textul literar, fie el şi modest,
a relaţiei dintre temă – personaj – limbaj.
Dacă în comentariile analitice am punctat mai mult
realizările şi mai ales strădania scriitorului spre ele nu
înseamnă că am ignorat textele minore şi modeste. Fiecare
analiză a pus în lumină atît plusurile, cît şi minusurile fiecărei
proze. Aici, drept concluzie, menţionez două aspecte care
marchează neîmplinirile tînărului prozator. Scriitorul nu a
găsit drumul spre stilul indirect liber. Din exemplele posibile
amintesc Culcuşul şi Golanii, două proze cam prea lăudate
de unii critici. În alte texte nu se realizează “armonia”
între elementele de stil indirect liber şi monologul interior.
Deficienţa se datorează în principal faptului că naratorul
ştie mai mult decît personajul şi prin urmare nu-i acordă
suficientă libertate de exprimare. Scriitorul face greşeala de
a atribui limbajul său personajului şi nu invers. Este drept că
această carenţă e în parte suplinită de frecventele sondări a
inconştientului prin care sriitorul încearcă să descrie ceea ce
crede el că vede în zona nebuloasă a psihicului personajului
său.(2)
De asemenea sunt proze care ilustrează amestecul
diferitelor tipare narative în acelaşi text: povestirea,
evocarea, nuvela.(3) Alte texte ilustrează oscilaţia între
schiţă şi fiziologia literară. Aici e de notat că în ceea ce
priveşte diferenţierea dintre aceste două tipuri prozastice
nici teoreticienii literari nu s-au pus de acord!
Dar cel mai important aspect al demersului narativ
rebrenian este scoaterea prozei vremii sale de sub
hegemonia povestirii (specie şi tehnică narativă specifică).
În proza modernă a lui Rebreanu evenimentul şi personajul
nu mai sunt povestite, ci înscenate (construite);
naratorul povestitor din prim-plan este înlocuit de un narator
obiectiv, impersonal care acordă libertate de manifestare
personajului care devine personalitate socială, psihologică,
morală de sine stătătoare. Povestirea tradiţională (canonică)
este orală cea modernă este scripturală.
Trecînd în revistă cele mai importante aspecte de
construcţie şi de tehnică narativă mi s-a confirmat încă o
dată că Liviu Rebreanu a scos proza scurtă de sub tutela
povestirii şi a orientat-o spre epica care înseamnă
construcţie şi naraţie prozastică.
Note
1. N. Gheran, Tînărul Rebreanu, Ed. Albatros, 1986,
p. 343
2. V. Popovici, Lăcomia povestirii, în vol. Rebreanu
după un veac, Ed. Dacia, 1985
3. Ioana Em. Petrescu, Extazul dansului, în vol.
Rebreanu după un veac, Ed. Dacia, 1985
8181

8182
NOTES
În formarea culturală a generaţiei noastre intra
şi conştiinţa contemporaneităţii cu câţiva mari creatori
dintre care, pentru noi, cei înclinaţi către mirajul literelor,
scriitorii erau printre cei cu adevărat importanţi. De
fapt, dacă scrutez în zarea trecutului, dar din unghiul
prezentului, văd limpede cum aceştia erau nişte vedete,
niste monştri sacri, nişte VIP-uri, cum sună azi termenul
ce poartă această încărcătură semantică. Era un fapt
de informaţie publică să afli că Marin Preda a început să
scrie o nouă carte, că Breban şi-a lansat cu mare fast
una dintre cărţile sale despre care critici cu autoritate
aproape juridică îşi rosteau sau scriau apodictic opiniile
ce deveneau tabu-uri. Trăiam astfel într-un piesaj populat
cu statui vii, umblătoare, şi mereu producătoare de noi
motive de sacralizare. Apăreau noi cărţi, care de care
mai bestseller, se produceau noi gesturi iconoclaste căci
toată lumea era la curent cu gesturile de independenţă
mai mare sau mai mică, ale acestor moştri sacri faţă
de putere, aceea care se purta atent cu ei luând totuşi
în considerare forţa imaginii lor publice. Unul dintre
aceşti scriitori era Fănuş Neagu, un adevărat personaj,
pe seama căruia circulau legende şi aforisme precum
cel despre calitatea vinului, alb, mult,
rece şi gratis şi câte altele. Iar el ştia să-şi
alimenteze mereu acest statut de personaj
creator de personaje, era mereu iconoclast,
boem, original, nonconformist, iubitor de
şuete şi agape bahice, dar şi de prietenii
fabuloase, drept care acestea deveneau
materie inepuizabilă de exploatare literară.
Dar această frondă a sa, acest drept nobiliar
de-a fi şi a se purta alfel decât restul lumii,
nu venea dintr-un privilegiu nemeritat sau
dobândit fraudulos, ci din chiar natura lui
organică, firească, din capacitatea lui de
fi născut iar nu făcut, creatorul unei lumi
diferite de cea reală, dar care locuia în
aceasta şi o îmbogăţea, o înnobila, o popula
cu un relief fabulos crescut ca o pădure de
liane din fantezia sa luxuriantă. Indiferent care va fi fost
subiectul cărţilor sale şi oricum se vor fi intitulat (Cartea
cu prieteni, Poeme răsărite în iarbă, Caii albi din oraşul
Bucureşti, A doua carte cu prieteni, Dincolo de nisipuri,
Echipa de zgomote, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe,
Fals tratat despre iubire, Ingerul a strigat, In văpaia
lunii, Intâmplări aiurea şi călătorii oranj, Ningea în
Bărăgan, O corabie spre Bethleem, Pierdut în Balcania,
Scaunul singurătăţii, Zeul Ploii) marca sa personală,
inconfundabilă, unică, precum ADN-ul sau arheul
lucrurilor, cum spunea Eminescu, era mereu prezentă în
fiecare pagina a sa. Era un alt univers, al lui propriu, în
care lumea era văzută prin lentila unui poem albastru,
de tăria parfumurilor fabulosului autohton, cu nimic mai
prejos decât vlaga realismului fantastic sud-american al
lui Llosa ori Marquez. Doar că ceva mai puţin cunoscut în
lumea largă decât acestea şi, ca să exprim gândul până
la capăt, mai suficient sieşi, lipsit de obsesia recunoaşterii
altora. Fanuş se simţea bine în pielea lui, în natura
fabuloasă a ţării lui, în mrejele bălţilor lui, în Brăila lui
cândva adunătoare de zeci de naţii venind aici să afle
preţul grâului, situată deci, nu la o margine de lume ci
la un centru activ şi decizional al ei. Era atât de bogată
lumea imaginarului său, atât de nesfârşit şirul izvodirilor
sale, de o poeticitate organică, debordantă şi viguroasă,
mereu uimitoare, imprevizibilă, năucitoare, atât de
bogat anturajul său de prieteni şi duşmani, de convivi
şi figuri feminine inspiratoare de fabuloase personaje
fascinante, atât de pline de arome şi gusturi rafinate
mesele convivialităţilor sale, atât de animat anturajul din
jurul său, oriunde s-ar fi deplasat, încât el era organic şi
Lumea lui Fănuş Neagu
Mihai-Daniel Gheorghe
www.oglindaliterara.ro
deplin acasă oriunde în ţara asta, dar mai ales în sudestul
ei şi poate, de aceea nu manifesta nici o râvnă şi
nici o tânjire către exteriorul ei consacrant, atât de curtat
şi râvnit de alţi creatori care se raportează mereu la cum
bate vântul modei pe Sena. Geografia existenţială şi cea
imaginată de Fănuş era atât de suficientă, de deplină,
încât poate de aceea nu s-a simţit nevoia ca acest
univers de-o autonomie şi de o originalitate flagrante
să fie transplantat şi adus la cunoştinţa « lumii bune »
spre a fi validat, deşi preexistenţa lui Panait Istrati va
fi deschis oarecum drumul acestui tip de scriitură în
Occident. Oricum, Fănuş Neagu n-a nutrit nicicând acest
fel de atitudine, a fost o valoare IN SINE pe care lumea
largă ar avea motive să caute să o cunoască şi să o
recunoască de iure si de facto. Ba, exagerând, dar nu
întru totul, aş putea spune că nişte adevăraţi cunoscători
şi căutători de comori literare ar avea de câştigat dacă ar
învăţa ei româneşte ca să poată degusta - cu voluptatea
colecţionarilor - deliciile imaginarului fănuşian. Şi de ce
nu, de vreme ce alţii, precum universitara italiană Rosa
Del Conte, au putut să înveţe româneşte ca să citească
pe Eminescu în original şi chiar să cunoască literatura
de până la el ca să înţeleagă din ce « sol»
fertil s-a nutrit miracolul creaţiei sale. Iar
concuziile la care a ajuns exegeta, după
atâta strădanie, au fost mai mult decât
entuziaste şi foarte onorante imaginii
culturii române. Cred că la fel s-ar petrece
şi cu opera lui Fănuş şi nădăjduiesc că se
va întâmpla cândva acest lucru şi mai
cred că suntem cu toţii datori să facem
cunoscut lumii existenţa acestui tezaur în
literatura noastră. Mai mult, că el nu apare
pe loc gol, ci că se încadrează într-o serie
de creatori ai unor asemenea lumi mirifice
şi dense, fascinante şi tulburătoare, aflate
la porţile orientului, dar diferite de el prin
acea câtime de « altceva » definitoriu
pentru arhealitatea românească; că opera
lui se situează pe o spirală undeva, între Craii de curtea
veche a aristocraticului Mateiu şi Levantul sau Orbitorul
cărtărescian. De fapt, mă gândesc că e nedrept ca
aceste din urmă opere, pe drept cuvânt onorabile
branduri literare româneşti, să bântuie lumea fără a o
familiariza şi cu susnumitele opere predecesoare lor.
* * *
Cum l-am cunoscut pe Fănuş. Acest climat de
celebritate conştientă, de conduită adoptată în vederea
emiterii imaginii de persoane publice importante,
era foarte vizibil la Casa de creaţie a sciitorilor de la
Mogoşoaia, aceea care, graţie generozităţii prinţesei
Martha Bibescu, a fost destinată a adăposti şi stimula
actul creator al scriitorilor în plină « epocă de aur ». Am
avut şansa să cunosc din interior această lume şi mai
păstrez şi azi câteva amintiri din anii 70 când, printr-un
complex de factori, nu în ultimul rând şi pentru ca mi-am
dat lucrarea de licenţă în opera - încă vie - a lui Marin
Preda, am reuşit să obţin un sejur la Mogoşoaia. Acolo
i-am văzut, la Casa lor, pe scriitorii acelui timp, în primul
rând pe Marin Preda şi pe Fănuş Neagu care-şi împărţeau
celebritatea, dar şi spaţiul salonului comun unde fiecare
avea masa lui rezervată pentru el şi întreaga sa familie şi
unde erau înconjuraţi fiecare de cercul lor de admiratori
şi susţinători. Atunci l-am văzut pe Preda cum cobora la
masă, după ore de muncă încrâncenată care se vedeau
pe chipul său obosit, ceea ce avea să devină un loc
comun al legendei literare.
(continuare în nr. viitor)

SĂ FIU IEDERĂ
ACUM !...
Eram copilă atunci, nu ştiam încă să
citesc şi-mi plăcea uneori să mă joc cu
nişte cutii goale de chibrituri. Îmi plăcea
, mai ales, un joc simplu : să pun, aşa, cutie lângă
cutie, apoi cutie peste cutie, într-un mozaic roşualbastru,
ca într-un fel de zid. Cutiile nu rezistau
prea mult în construcţia mea, se rostogoleau una
peste alta, dar eu continuam cu înverşunare să le
aşez iaraşi şi iaraşi, ca într-un zid...
...Astăzi mi-a venit aşa, o poftă nebună să
desenez un zid. O fi fost vreo amintire din copilărie
care mă îndemna să reiau jocul ?!...Vroiam, ah, atât
de tare doream să desenez un zid ! L-aş fi vrut din
cărămidă roşie, un pic mâncată pe la colţuri, un pic
înnegrită de fum, într-o verticalitate relativă, un
zid înfipt pe un tărâm fantastic,oniric, de mine încă
nedescoperit...Dar, Doamne, oare cum or îmbina
zidarii cărămizile astea între ele ?! Creionul meu
alunecă destul de şovăielnic pe coală, cărămizile
trasate nesigur nu au forţa şi expresivitatea celor
din zidul visat de mine ...Poate dacă mi-aş imagina
cărămizile astea aşa, ca pe nişte pâini din care,
flămândă, aş vrea să muşc, aş reuşi să le dau trăirea,
văpaia, tumultul din mine şi-aş putea să le desenez
mai uşor ?...Aş vrea să mă pot duce undeva şi să văd
de aproape un zid , să-mi trec eu degetele pe-acolo,
prin locul unde se îmbucă misterios cărămizile, sămi
trec degetul arătător printre ele, aşa , cum mi leaş
trece prin palmă, printr-o adâncită linie a vieţii...
Dar unde să găsesc eu un astfel de zid în locul ăsta
lipsit de taine ?!...
Hai, zidule, fă-te tu acum fermecat ca un zid
de palat, ca atunci , în copilărie, când eu eram
domniţa, castelana...Dar nu, nu castelană aş vrea
să fiu acum...Sub impulsul unei înnoite inspiraţii,
mâna desenează acum, hotărâtă, un zid fabulos,
nemaivăzut, un zid ca dintr-o lume fantastică...Mai
aştept puţin ca în palma mea să se strângă răcoarea
şi prospeţimea unor stropi de ploaie ca să poata
răsări în desenul meu şi o iederă lângă zid...Am
conturat-o cu grijă, sfioasă şi cuminte, năvalnică şi
acaparatoare, totuşi...Se strânge fierbinte, cu cinci
ramuri ca cinci degete, unduietoarea iederă lângă
zidul meu...Iederă –Domniţă, Iederă- Castelană,
de ce te-am imaginat eu cu cinci ramuri, ca pe o
palmă cu prelungi degete ?!...Sub îmbrăţişarea
verde, gingaşă dar fierbinte, Zidul se înalţă tăcut,
trezindu-se cu uimire la viaţă, încetul cu încetul, ca
dintr-un vis de mult visat, fără sfârşit...
Zidule ! Să fii tu , oare, cel clădit de fetiţa care
am fost , din cutii goale de chibrituri ? Să te fi căutat
atât de mult, să te fi aşteptat cu o nestinsă răbdare
?!...
AŞ VREA SĂ FIU IEDERĂ ŞI SĂ CRESC TOATĂ
PE TRUPUL TAU !...
...Zidule ! Să fii tu , oare, cel clădit
Diana Sava de fetiţa care am fost, din cutii goale
de chibrituri ? Să te fi căutat atât de
mult, să te fi aşteptat cu o nestinsă răbdare ?!...
Hai, zidule, fă-te tu acum fermecat ca un
zid de palat, ca atunci, în copilărie, când eu eram
domniţa, castelana...Dar nu, nu castelană aş vrea
să fiu acum...Sub impulsul unei înnoite inspiraţii,
mâna mea desenase, hotărâtă, un zid fabulos,
nemaivăzut, un zid ca dintr-o lume fantastică...
Aşteptasem puţin ca în palma mea să se strângă
răcoarea şi prospeţimea unor stropi de ploaie ca să
poată răsări în desenul meu şi o iederă lângă zid...
Am conturat-o cu grijă, sfioasă şi cuminte, năvalnică
şi acaparatoare, totuşi...Se strânge fierbinte,
cu cinci ramuri ca cinci degete, unduietoarea
iederă langă zidul meu...Iederă-Domniţă, Iederă-
Castelană, de ce te-am imaginat eu cu cinci ramuri,
ca o palmă cu prelungi degete ?!...Sub îmbrăţişarea
verde, gingaşă dar fierbinte, Zidul se înălţa tăcut,
trezindu-se cu uimire la viaţă, încetul cu încetul, ca
dintr-un vis de mult visat, fără sfârşit...
...Astăzi îmi venise aşa, o poftă nebună să
desenez un zid. O fi fost vreo amintire din copilărie
care mă îndemna să reiau jocul ?!...Vroiam, ah,
atât de tare doream să desenez un zid ! L-aş fi vrut
din cărămidă roşie, un pic mâncată pe la colţuri, un
pic înnegrită de fum, într-o verticalitate relativă,
un zid înfipt pe un tărâm fantastic, oniric, de mine
încă nedescoperit...Dar oare cum or îmbina zidarii
căramizile astea între ele ?...Creionul meu alunecă
destul de şovăielnic pe coală, cărămizile trase
nesigur nu au forţa şi expresivitatea celor din zidul
visat de mine...Poate dacă mi-aş imagina cărămizile
astea ca pe nişte pâini din care, flămândă, aş
vrea să muşc, aş reuşi să le dau trăirea , văpaia,
tumultul din mine şi-aş putea să le desenez mai
uşor ?...Aş vrea să mă pot duce undeva şi să vad
de aproape un zid, să-mi trec eu degetele pe acolo,
prin locul unde se îmbucă misterios cărămizile...
Să-mi trec degetul arătator printre ele, aşa cum
mi le-aş trece prin palmă, printr-o adâncită linie
a vieţii...Dar unde să găsesc eu un astfel de zid în
locul ăsta lipsit de taine ?!...
...Eram copilă atunci, nu ştiam încă să citesc şimi
plăcea uneori să mă joc cu nişte cutii goale de
chibrituri...Îmi plăcea , mai ales un joc simplu : să
pun , aşa, cutie lângă cutie, apoi cutie peste cutie,
într-un mozaic roşu-albastru, ca într-un fel de zid...
Cutiile nu rezistau prea mult în construcţia mea,
se rostogoleau una peste alta, dar eu continuam
cu înverşunare să le aşez iarăşi şi iarăşi, ca într-un
zid...
Eram copilă atunci...
SĂ FIU IEDERĂ ACUM !...
www.oglindaliterara.ro
PROZA
AŞ VREA SĂ FIU
IEDERĂ ŞI SĂ
CRESC TOATĂ PE
TRUPUL TĂU !...
8183

8184
INTERVIU
Interviu cu jurnalista care
a reprezentat Franţa la
bicentenarul Statuii Libertăţii
din New York!
Laurence Lemoine este născută la Paris, în Franţa în,
1969. La vârsta de 12 ani visa să devină jurnalistă. La 16
ani, Laurence participă la bicentenarul Statuii Libertăţii
din New York alături de Nancy Reagan, reprezentând
astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat
de Ambasada SUA din Paris. Câţiva ani mai târziu, visul
său de a deveni jurnalistă s-a împlinit. A studiat Ştiintele
Politice la Paris, vorbeşte patru limbi şi e interesată de
toate problemele mondiale. Laurence a călătorit în multe
ţări, unde a şi locuit, lucrând la fel de bine pentru presa
scrisă, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în
Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe,
unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine
a acoperit toate domeniile de jurnalism şi comunicare.
Sunteţi născută la Paris. Îmi puteţi spune câte
ceva despre familia dumneavoastră?
Sunt cea mai mică (având un frate geamăn), dintr-o
familie creştină cu şase copii. Am primit o educaţie foarte
strictă, dar părinţii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi
fericiţi în viaţă: dragostea, încrederea în sine, abilitatea
de a ne adapta şi independenţa.
Ce v-a determinat interesul pentru jurnalism?
Ce a declanşat interesul dumneavoastră pentru
această meserie? A existat cineva la acel moment
în viaţa dumneavoastră care v-a influenţat să
deveniţi jurnalistă?
În perioada de preadolescenţă, în anii ’80, la ştiri,
nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu
invazia israeliană, conflictul israeliano-palestinian, luarea
de ostatici, deturnări de avioane etc.). A fost momentul
în care am început să citesc ziarele şi să ascult la radio.
Am fost fascinată de toate aceste lucruri şi vroiam să
înţeleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am
dorit sa devin jurnalistă pentru a cunoaşte şi a descoperi
lumea, pentru a atinge realitatea fără vreun intermediar
între mine şi faptul în sine. Am vrut să experimentez
direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar şi natural
că trebuie să devin jurnalistă. Apoi am început să mă
pregătesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani,
înregistram în camera mea buletine de ştiri de la postul
de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi să
le pot rosti pe un ton profesional. Câţiva ani mai târziu,
am trezit lumea cu ediţii de ştiri şi interviuri realizate de
mine.
Va consideraţi norocoasă?
Trebuie să spun că în general am fost foarte
norocoasă în viaţă, nu numai pentru că m-am născut
într-o ţară minunată şi liniştită (Franţa) şi într-o familie
bună, dar şi pentru că uneori am fost în momentul
potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea că norocul
se cultivă ca roşiile! Am vrut să fiu jurnalistă, deoarece
pentru mine a fost un mod de a trăi mai multe vieţi
în acelaşi timp. A face reportaje despre alte ţări sau
persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte bună
de a învăţa! Este, în egală măsură, un fel de putere,
pentru că ceea ce spunem şi raportam şi maniera în care
o facem este importantă şi poate influenţa oamenii. De
aceea aceasta este o profesie foarte serioasă, ce poarta
cu sine o mare responsabilitate.
În 1986 aţi câştigat un concurs pentru
bicentenarul Statuii Libertăţii din New York. Cum
s-a întâmplat acest lucru?
www.oglindaliterara.ro
Unul dintre cele mai
importante momente din viaţa
mea a fost în 1986, când am
reprezentat tineretul francez la
New York, pentru redeschiderea
Statuii Libertăţii, cu Nancy
Reagan. Am fost acolo pentru că
am câştigat un concurs, datorită
tatălui meu. El m-a ajutat să
scriu un frumos poem despre
libertate şi îi sunt recunoscătoare
pentru asta. A fost absolut
uimitor pentru mine. Am întâlnit
mai multe personalităţi ale SUA
şi am fost un VIP timp de 15 Octavian Curpaş
zile. Nu aveam atunci decât 16
ani. Lectura poemului în faţa
camerelor de filmat şi a aparatelor foto a decurs fără
probleme, din fericire nu sunt o timidă.
Cum a influenţat acel eveniment decizia
dumneavoastră de a deveni jurnalistă?
Un an mai târziu, am petrecut o săptămână la un
post de radio francez, RTL, cu toţi ziariştii şi reporterii. În
decursul acestei săptămâni am văzut totul despre ştiri şi
despre jurnalism şi, mai mult ca niciodată, a fost evident
pentru mine ca îmi doresc să fiu jurnalistă, dar eram încă
prea tânără pentru a începe.
Vorbiţi-mi despre competenţele şi aptitudinile
naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist
În ceea ce priveşte competenţele, aş spune
curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu,
prietenii şi familia mi-au spus întotdeauna că am „un
cancer al curiozităţii”. Un jurnalist trebuie să fie deschis
şi dornic să înţeleagă şi să explice totul. El nu poate
fi timid, trebuie să îndrăznească să adreseze întrebări
care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost
cunoscută pentru acest gen de interviuri. Deseori ele
erau ca o luptă de cuvinte între intervievaţi şi mine.
Când aţi fost în Liban, aveaţi intenţia să vă
întoarceţi la Paris pentru un masterat în Jurnalism?
Libanul a fost prima mea experienţă veritabilă
ca jurnalist. Eram foarte tânără (20 de ani) şi un pic
novice. Era în timpul războiului cu Siria („războiul de
eliberare”), tatăl dictatorului actual, Haffez Al Assad,
vroia să termine cu creştinii libanezi. Pentru mine,
„spectacolul” era incredibil, dar am învăţat multe despre
oameni şi capacitatea lor de a fi buni sau răi şi despre
adaptarea la situaţiile extreme. A fost mai bine pentru
mine decât să merg la facultate, pentru că acolo era
viaţa reală şi concretă. Am avut noroc, pentru că l-am
întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru
la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat
o oarecare notorietate, pentru că ceea ce a spus el a
fost un pic neplăcut pentru Franţa, iar preşedintele
francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit
să reacţioneze. Jurnaliştii din întreaga lume au vorbit
despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfătuită
de colegul şi prietenul meu, Christian Malard (France 3/
CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru
interviul cu Yasser Arafat.
Cum au trecut cele două ore de întrevedere cu
Yasser Arafat la Tunis?
Eram fascinată de acest om şi am vrut să fac un
interviu. Am petrecut două ore cu el în plină noapte. Din
motive de securitate, nu am avut voie să ştiu când şi
unde va avea loc întâlnirea. A trebuit să stau în camera
mea de hotel şi mai mulţi colaboratori ai săi au venit să
mă caute. Legată la ochi, am fost dusă într-o locuinţă.
Odată ajunsă acolo, am fost dezlegată la ochi. Trebuie să
spun că a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment
foarte interesant, atunci când, în 1990, Yasser Arafat a
încetat să mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de
stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii.
I-am adresat multe întrebări, iar la final, m-a întrebat
în glumă dacă vreau să mă căsătoresc cu el. În presa
î

franceză, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar
eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat
şi numeroasele ore petrecute cu consilierii săi pentru a
discuta despre acel conflict major.
Într-una din conversaţiile noastre, aţi
menţionat că aţi lucrat pentru Radio Mont Blanc
timp de şase ani, în apropiere de Geneva. De
asemenea, în această perioadă, aţi lucrat pentru
o televiziune (Canal C), făcând interviuri politice.
M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-
Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum să-mi planific
cariera de jurnalist. El mi-a spus să merg mai întâi în
afara Parisului, în provincie, pentru a învăţa şi a mă
maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat
că aceasta este cea mai bună şcoală pentru un tânăr
jurnalist şi e adevărat! Aşa că, am plecat în Haute-Savoie
(aproape de Chamonix şi Geneva) şi am început la Radio
Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunară la
TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici
sau celebrităţi, dar numai despre viaţa lor privată. După
aceea, am decis să părăsesc Franţa din nou. Iubesc
Franţa (ţară fantastică), dar traiul în ţări diferite îmi
permite să văd lucrurile din unghiuri diferite şi să mă
îmbogăţesc spiritual.
Aţi lucrat în Haiti pentru un post de radio care
avea nevoie de un jurnalist francez. Aţi lucrat pe
teren sau în studio?
Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în căutarea
unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea
şi instruirea jurnaliştilor lor. Când am ajuns acolo, am
realizat cât noroc am avut să mă nasc într-o ţară liberă,
în care poţi avea tot ce-ţi doreşti. Am rămas să lucrez
pe teren şi în studio timp de un an. Nu era uşor, dar am
învăţat multe în fiecare zi. Haiti e o ţară fascinantă, ce
mi-a rămas în suflet. Sunt recunoscătoare acestei ţări,
pentru că acolo l-am întâlnit pe soţul meu. El a venit la
Port-au-Prince în vacanţă, pentru o săptămână, cu un
prieten diplomat şi este acum tatăl fetiţei mele de 11 ani,
Anouck, şi al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat
de afaceri, astfel că am trăit împreună la Londra, Paris,
Valencia (Spania), locul său de baştină, Banjul (Gambia
în Africa de Vest) şi Lisabona (Portugalia). În Gambia
(o ţară mică şi foarte agreabilă, frumoasă, pentru un
prim contact cu Africa) l-am născut pe fiul meu, întrun
spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece
monitorizarea mea medicală era realizată de o echipă
medicală extraordinară, formată din medici cubanezi. A
fost amuzant, pentru că naşterea primului meu copil a
avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu
numeroase aparate şi tehnologii, după care am preferat
medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public foarte
sărac, dar al cărui nume, cel puţin, este elegant: The
Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operaţiei de
cezariană, s-a oprit şi curentul. După naşterea celui deal
doilea copil, am început să editez şi să public ghiduri
turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre
Spania şi ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc,
Franţa.
De ce Saint Gervais?
Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru
vacanţe, pentru schi sau drumeţii. Ştiam acest oraş,
pentru că am fost acolo de multe ori atunci când lucram
ca jurnalist la Radio Mont Blanc. Să fac un ghid turistic
pentru acest loc a fost un bun motiv să mă reîntorc aici.
Unde locuiţi acum şi cu ce vă ocupaţi?
În prezent, trăiesc în Spania, la Valencia, un oraş
frumos, de pe Marea Mediterană. Lucrez cu compania
americană Reliv. Ea produce şi vinde suplimente
alimentare naturale. Am fost interesată de aceste produse
atunci când într-o zi am văzut-o pe mama mea că le ia.
Am fost întotdeauna interesată de nutriţie şi sănătate. În
Europa, mulţi oameni iau suplimente, deoarece acestea le
îmbunătăţesc realmente sănătatea. Şi noi ne confruntăm
cu o gravă criză sanitară, aici. Hrana noastră de astăzi
nu are suficiente vitamine şi fitonutrienţi, privându-ne
www.oglindaliterara.ro
organismul de substanţe nutritive esenţiale, înlocuindule
cu produse alimentare transformate genetic sau
chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseală, alergii
şi cu tot felul de boli sau disfuncţionalităţi. Noi ştim acum
că suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv.
Vara trecută, am participat la Conferinţa internaţională
de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe
fondatorul Robert Montgomery. Graţie produselor sale,
i-am ajutat pe mulţi dintre prietenii mei sau membri
de familie în a-şi rezolva problemele de sănătate.
Bineînţeles, şi eu iau aceste suplimente, chiar dacă nu am
acuzat niciodată probleme de sănătate. Dar, datorită lor,
mă simt şi mai bine. Am mai multă energie, o capacitate
de concentrare mult mai mare şi un somn mai bun. Sunt
norocoasă că lucrez pentru această companie, pentru că
pot ajuta oamenii şi mă pot ocupa şi de copiii mei.
Nu v-aţi gândit să vă mutaţi în Statele Unite?
Mi-ar plăcea să locuiesc în Statele Unite, pentru
că am fost acolo de multe ori, dar niciodată suficient şi
pentru că am o relaţie specială cu America. Consider că
pot cunoaşte o ţară şi cultura sa dacă locuiesc acolo cel
puţin un an. Sperăm că într-o zi vom avea această şansă.
Ce ştiţi despre România? În călătoriile făcute,
aţi întâlnit români?
Soţul meu lucrează acum în România, la un proiect
de turbină eoliană în munţi. Lui îi place România. Singura
mea legătură cu România a fost o tânără care mă ajuta
cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia şi
cu care m-am împrietenit un pic. Aş vrea să pot merge
în România cu soţul meu în acest an, pentru că el nu
încetează să-mi spună că merită vizitată.
Ce hobby-uri aveţi?
INTERVIU
Mai întâi de toate, îmi place sa călătoresc! De
asemenea, îmi place să fiu alături de prieteni şi de
familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul,
tenisul. Odată, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a
luat opt ore să ajung în vârf şi şase ore să cobor. A fost
fantastic!
Care sunt planurile dumneavoastră pentru
viitorul apropiat?
Mă ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania,
şi am început o carte despre nutriţie şi sănătate, care
urmează să fie publicată în Franţa.
Octavian D. CURPAŞ
Phoenix, Arizona - SUA
8185

8186
ESEU
TRISTA ÎNSTRUŢARE A BOULUI
Şi iată că, în desfăşurarea
lui, în tainica lui împlinire,
ANUL ne aduce acolo unde
Soarele va străluci, în cel
mai înalt punct al Cerului, al
Solstiţiului de vară. Undeva,
pe lîngă Sibiu, la Topârceni,
sătenii vor proceda, după o
datină dublu-milenară (!), la
ceea ce, în limbajul locu lui se
numeşte înstruţarea , adică
înfru museţarea Boului. După
Costache Ariton
cum ne-au asigurat, cu ani în
urmă, redactorii tevereului
nostru, care ne-au prezentat această Datină,
împlinirea ei se face: în totală necunoaştere a
rosturilor ei, necunoaştere ce strălucea, în mod
nepermis, şi-n comentariul acestora. Cât de sfintă
este datina la acest neam, de vreme ce ea este
respectată şi împlinită fără a-i mai şti rostul!!!
Evident că sec reta convingere că ceva bun,o gândire
adâncă se ascunde aici, motivează, în subteran,
gestul topârcenenilor. Sătenii vor alege, şi anul
acesta, cel mai frumos Bou din sat. Vor culege flori
cu care, legate în, buchete, vor înfrumuseţa, vor
împodobi coar nele Boului. Trupul Boului, după cum
cere Datina, va fi învelit cu velinţe şi scoarţe, care de
care mai înflorate. Boul astfel înstruţat, cu coarnele
încărcate de flori şi trupul strălucind în viul culorilor
ce-1 acoperă, va fi plimbat prin sat ca o pajişte
umblătoare, oferind gîndului spre meditaţie, în mic,
spectacolul pe care, în mare, ni-1 oferă Pămîntul ,în
tainica lui preumblare cerească. Plimbarea Boului
pe uliţele satului se constituie ca o procesiune
absolut religioasă. Ne exprimăm astfel pentru că
deşi Biserica Oficială este posesoarea unui calendar
liturgic, nu s-a opus şi nici nu a boicotat Datina,
chiar atunci cînd aceasta avea un caracter strict
local şi, aparent, fără nici o legătură cu Dogma
Bisericii. Şi ce bine şi ce înţelept a procedat! Să
ne amintim că pe teritoriul ţării noastre s-au găsit
cîteva sute de altare mitriace şi vom şti şi cărui
strat religios îi aparţine această datină. Icoana ce
ni-1 prezintă pe Zeul Mithra înjunghiind Taurul, ne
prezintă un Taur din care răsar spice de grîu! ceea
ce unidirecţionează gîndul. Aidoma, la Topârceni,
împodobirea cu flori a Boului ne obligă să încercăm
să legăm, în gîndul nostru, lumea noastră cu cea
astfel reprezentată. Dacă pentru un savant ca
Albert Einstein, orbita pe care evoluează Pămîntul
nu poate fi cunoscută, evident,în căile cunoaşterii
practicate de savant, pentru Zei, sfinţi, în general
pentru cei ce instaurează Datina, Adevărul poate fi
cunoscut, fixat şi transmis! BOUL ca simbol religios,
ca simbol de taină ne vorbeşte tocmai despre acea
orbită, pe care Einstein o declara, incognosci bilă, în
absolutul ei, de unde şi împodobirea lui pe coarne
cu flori, acum cînd ne aflăm între... Coarnele
Boului, la Solstiţiu de Vară! Un soare învechit
expiază, un altul nou, ce se formează exact pe dos
decât cel vechi, luîndu-i locul. Şi dacă Pămîntul se
aseamănă râului Iordan, trebuie spus că şi apele
lui curg, de acum înainte altfel, de acum înainte
www.oglindaliterara.ro
fugind din calea luminii, lăsîndu-ne ajunşi din urmă
de suliţele Soarelui. În suişul nostru în Lumină, de
la Crăciun şi pînă la miezul verii, asemeni Taurului
ce împunge Capa, am izbit ,zi de zi, în vălul luminii,
ajutînd razelor să sfredelească adâncul apelor şi
mărun taiele Pămîntului. De acum înainte, fugind
din calea luminii, aceasta se cerne spre noi mai
dulce, mai mîngâietoare. Aşa vom luneca pe Cornul
Abundenţei, cornul din dreapta, cel pe care se coc şi
se culeg toate roadele de peste an, din vii şi livezi,
de unde şi denumirea lui. Dar ca să înţelegem unde
suntem, să împodobim Boul cu flori, cu credinţa că o
mare taină se ascunde aici şi, supunând meditaţiei
spectacolul pro pus, să ne apropiem marea ştiinţă a
străbunilor noştri... O ştiinţă asemănătoare face ca
acelaşi obicei, întîlnit la Topârceni, să fie ţinut, după
cum ne spune englezul Frazer, şi la Dijon în Franţa.
Cam pe aceeaşi vreme, în Spania, la Pampluna,
Taurul este alergat pe uliţele oraşului, propunând
minţii prilej de meditaţie asupra sa şi altfel decît
ca animal şi anume ca simbol de taină... Oare câţi
din cei ce ciocnesc ouă roşii de Paşte, măcar o dată
în viaţa lor, se întreabă asupra rosturilor însoţirii
Marei Sărbători cu tainicul simbol al oului??? Noi
cre dem că Datina poate trece peste o generaţie şi
poate fi transmisă alteia, fără a fi înţeleasă!!! cee_a
ce nu o ştirbeşte cu nimic!
In vremuri ca cele pe care le trăim, când
viaţa se aseamănă cu o apă revărsată peste
maluri, curgând haotic şi cel mai adesea băltind,
credem că se impune despletirea datinei în planul
gîndirii, înţelegerea profundei, dumnezeeştii
gîndirii ce a stat la baza naşterii sale... La un neam
,la care într-o sută de ani, o carte vitală pentru
cunoaşterea (exterioară) a datinilor şi obiceiurilor,
am numit cartea Iui S. FI. Marian, a cunoscut O
SINGURĂ REEDITARE, nu prea mai este nimic de
spus. Ba, să subliniem că preţul noii ediţii o face
absolut inaccesibilă, de unde ne putem îngădui să
afirmăm că dragostea telectualului român pentru
datina neamului său este... constant inexistentă!
De înţelegere, ori de găsirea motivaţiei, în plan
spiritual, mai bine să nu mai vorbim!
Poezia tînără ne permite să afirmăm că
«desacralizarea», la modă, ar putea duce, într-un
trist final, la pierderea a însuşi graiului nostru.
Iată că se împlineşte anul de cînd, în
această rubrică, încercăm să atragem atenţia
asupra car acterului sacru, al Datinei, asupra
caracterului religios al unor simboluri şi o facem
spre amărăciunea noastră, fără a reuşi să stîrnim
interesul cuiva! Să le amintim, întâi teologilor,
că Boul de la Topârceni este cel de lângă Iesle şi
de pe piciorul Sfintei Cruci a Răstignirii (Biserica
Manea Brutaru – Bucureşti) Astronomilor să le
atragem atenţia că, mult mai explicitul Bou Apis
este frate drept cu cel din Topârceni. Şi mai
ales, unei intelectualităţi, orbită de bună voie,
gata să se alinieze la tot ce vine de aiurea, să îi
atragem atenţia că anul acesta, pe fundalul unei
tristeţi deosebite, la Topîrceni, înstruţarea Boului,
înfăptuită de către săteni, aşteaptă girul şi tâlcuirea
ei de către înţelepţii acestui neam.

Emil
Loteanu
Cetăţile de pâclă
Lui Mihail Grecu
Copilărie, sarea
pământului
Cu cetăţi de
culoarea vântului.
Ziduri de pâclă la
marginea mării
Pâlpâie ca mucul lumânării.
Copilărie, timp fără ore,
Spaţiu al dorinţelor sonore,
Sarea ta o ciugulesc bătrânii
Ca vrabia fărâmele de pâine.
Pulbere şi pâclă argintie –
Vin cetăţile din copilărie!...
Aerul tăios ca adevărul
Colorează peste ele cerul.
Aerul tăios şi tare,
Mirosind a peşte şi algă de mare,
Sufletul mi-l spală de mâl,
Întorcându-mi bărbăţia de copil.
Drojdie de pâclă argintie,
Au venit cetăţile din pruncie.
Le-a adus un om îmbrăcat în sac
Şi mi-a dat şi mie câteva de leac.
Ochii omului acela aspri şi fierbinţi
Se roteau ca scrânciobul ieşit din
minţi
Şi luceau bezmetic şi hain,
Adăpaţi cu febră, fierţi în chin.
Avea picioarele şi mâinile crăpate, -
Cărase multă piatră de cetate.
Sarea, curată ca un adevăr,
Trecuse darnică în cuget şi în păr.
„Meştere, ai obosit şi tremuri…
Auzi, cetăţile cum sună din alămuri?
Iata-le, albe, la hotarul gândului!”
Copilărie – sare a pământului
POEZIE
PETRACHE
PLOPLEANU
XVIII
De-ar fi să curgă ziua
peste noapte
şi bezna-n altceva să
se prefacă,
aş căuta cu mâinile-mi
mai coapte,
ce-am bănuit că ţie o
să-ţi placă
din multe gesturi ce-am ascuns în
mâneci,
ca ultime secrete templiere.
Zadarnic vreau, din palme o să-mi luneci
şi o să-mi spui: - nimic nu ai a-mi cere,
căci sunt a ta în parte şi-n întreguri
- de-aceea plec din clipa ce mi-o dărui
şi mă topesc în ale tale neguri,
atâta doar, că-n alte nu mai stărui,
iar lava-ncet va îngheţa în deget -.
Să te cunosc? Să te alung? Tot preget!
XXI
Plecată-n sâni-ţi, fruntea-mi se răsfaţă,
răcoarea ta mă arde pe-ndelete
şi lava mea neliniştită-n gheaţă,
iar aburii tăcerii sunt perete,
în care prins, mă zbat şi mă crucific:
de-ar trece clipa asta de-ntuneric,
Atlanticul de-ar curge în Pacific,
m-aş înălţa mai viu, dar tot eteric,
mai liniştit cu-n dram, fără ispita
ce-nţeapă-n palmă singura dorinţă.
Aş aştepta privirea ta, dospita,
şi-aş coborî în pântece fiinţă
cu glas de şarpe mlădiat în două,
să prindă limba ce-o săpa în rouă.
XXII
Stau lângă sobă şi viscolul urlă,
mi-e teamă de tine şi-aş vrea să mă
prind
de sâni-ţi bălani, semeţi ca o turlă,
spre coapsa-ţi fierbinte din nou mă întind
şi gândul plecării îngheaţă în foc.
Mireasă de-o oră, zăpada eşti tu,
pământul de-oi şterge te-aşterne la loc,
vorbeşte-mi silabic c-un da sau c-un nu,
apoi prin fereşti voi privi la altoi.
Triunghiuri schiţate-n albele rochii
lumini le vom face, contur doar în doi,
şi-om arde la urmă mâna şi ochii,
iar trupul lipit de-al meu, îşi va stinge
gerul adânc ce fiinţa-ţi atinge.
www.oglindaliterara.ro
MANUELA
SAVA
cămaşa de rouă
Spune: nu-i aşa
că o piatră
ce intră
în suflet
nu mai iese uşor
Cântă barde
Lumină
De dor
De mustrare
A zorului zbor
În căutare
De nor
De nori
De numai culoare
Cine ştie
Oare cine
Să ştie
Durerea
E coaptă
Ca o pălărie pe cap
Prea aspră
Pe care o porţi numai
La sărbătoarea sufletului
Suflet
Minunea minunilor
Şi iarăşi minune
Ce vezi
Întreabă
Un înger
Numai nori
Numai pietre căzute
Ce vrei
Întreabă un înger
Să ştiu de unde
Vii
Şi nu-i aşa că
Mai vrei să ştii şi
Unde te duci
Cu desaga aceea
De păcate
În spate
Iată omul
Iată-te
Diogene
A avut numai pielea şi oasele pe el
Cărându-le
În spate
Ce faci
Mai stăm şi noi
În dialect
Se zice
Oleacă
Nu, nu e puţin
E chiar multul multului
În zborul cerbului
Căruia i-am tăiat aripile
i-am tăiat visele
ce îi ieşeau
prea mult în evidenţă….
Evident că e aşa
Ce aveam de spus am
Spus
Quod erat demonstrandum
....................................................
8187

8188
PROZA
ULTIMA SPOVEDANIE
(NUVELĂ DE DRAGOBETE)
„Apoi s-a lăsat liniştea.”
(fragment)
Toată noaptea a bătut un vânt sălbatic, mişcând fără milă
pomii din grădină. Ramurile corcoduşului care erau plecate peste
perdeaua casei răpăiau îngrozitor, că Andrei n-a mai închis un
ochi de pe la ora unu noaptea, când s-a trezit buimac, neştiind
ce se-ntâmplă afară. Frica i-a pătruns în suflet. Se gândea ca
nu cumva furtuna să-i zmulgă acoperişul de la fânărie şi să-i
rămână vitele muritoare de foame în toiul iernii. Abia într-un
târziu, când s-a mai liniştit, şi-a dat seama că vremea a devenit
potrivnică chiar de ziua sfântului Dumitru, când dimineaţă
trebuia să meargă la biserică să-i aprindă lumânări lui neica
Mitru ăl bătrân, care-l crescuse ca pe propiul lui copil. Rămăsese
orfan de la vârsta de trei anişori, când taică-său Nicolae Apostol,
fratele mai mic al lui Mitru, căzuse la datorie în apropierea
Mărăşeştilor. Niciunul din cei care au fost alături de Nicolae,
când se dădeau ultimile lupte cu nemţii în 1918, nu şi-au adus
aminte în ce loc şi alături de cine a fost îngropat. Anica i-a făcut
toate rânduielile creştineşti. În mormântul, unde trebuia să se
odihnească Nicolae, a îngropat un cosciug de scândură de stejar,
în care a aşezat costumul de haine cu care fusese îmbrăcat la
nuntă, înştiinţarea venită din partea regimentului patru Ploieşti
şi fotografia lui cu ea (pe care o făcuseră la bâlciul de sfântul
Ilie, cu un an în urmă), peste care preotul Ilie Rădulescu a lăsat
să cadă o pânză neagră, simbol al doliului ce-l va purta în suflet
toată viaţa, soţia şi copilul Andrei. Soarta nemiloasă făcuse ca,
imediat după ce se cununaseră în sfânta biserică, Nicolae să fie
mobilizat în săptămâna viitoare, şi dus pe front în linia întâia.
- Opreşte-te, nebuno!... Vrei să mă sperii? A-nceput
să-şi maseze zona din partea stângă unde-i zvâcnea inima,
dar când trecea cu degetele peste golul din capul pieptului, se
oprea. Îi era frică să apese, fiindcă-i spusese lui cineva: ”Dacă
te loveşti din întâmplare în furca pieptului, poţi să leşini, sau în
cazul că eşti mai slab de îngeri..., ai nefericita ocazie să nu te
mai scoli”. Tot plimbându-şi mâna pe sub cămaşa umedă, s-a
pomenit că-n vârful degetelor simte o gheară duşmănoasă
care încearcă să-i zmulgă carnea din piept. „Nenorocita!... vrea
să-mi scoată sufletul din mine, înainte de vreme. Doamne, fii
milostiv cu mine!” Gura i s-a deschis neputincioasă,
- Iar aerul nu mai pătrundea în plămâni şi, în următorea
secundă, corlata s-a lăsat într-o parte, se apropia de el să-l
strivească, că abia a reuşit să-şi pună o mână peste frunte ca
să se apere, dar şi-a revenit instantaneu. „Afurisita de ea!...
nu are de gând să mă lase? S-a pus pe capul meu. Ce şi-o
fi zis ştrengăriţa?...” Parcă o aud strigând: „Pe el că l-am
răpus. Acum e-al meu. Nu mai scapă!” A mai avut puterea
să glumească căci, în timpul zilei, dacă-l apucau înţepăturile,
la fel îi zicea primului întâlnit, cu aceleaşi vorbe de şagă, fără
să-şi piardă cumpătul. – „Vericule, se ţine scai de mine coana
Vilma, dar o păcălesc mereu. Când ajung în răscruce, lângă
podul Peşenii, mă uit spre cimitir, fac o jumătate de pas spre
„Doamne, ia-l!...” iar ea crede că acolo mă duc, ha-ha!... dar
o cotesc la stânga şi intru în cârciumă la Floreasca, şi mă dreg
cu-un trăscău. Brezaia nu se mai apropie de mine, că vezi
Doamne... nu suportă nici tutunul, nici ţuica; dar cum se face
că tot pe ăştia zglobii îi adună de prin şanţuri? Am făcut pariu
cu ea că nu mă prinde cu una cu două...” şi tuşea de-i ieşeau
ochii din cap, ca să adauge râzând. „O auzi cum sună a colivă?”
Şi se bătea cu palma în piept. „Nu vrea să se deprindă din capul
pieptului... nici de-a dracului ce e. Îi place să cânte precum
cocoşeii toamna”. Sătenii se obişnuiseră cu glumele pe care
Andrei le făcea pe seama morţii, şi-i ziceau să-l încurajeze.
- Ţin-te tare nea Andrei! Fugi mereu din calea ei.
- Aşa fac, dacă tu vrei, şi se ducea agale să-şi ia
medicamentul tămăduitor, de junghiuri şi tuse, de la ţaţa Măriţa
Floreaca (crâşmăriţa zvăpăiată, c-a-nşelat comuna toată,
încărcând nota de plată), cum i se dusese vestea peste nouă
sate. Altădată, când ieşea în prispa casei îşi striga cîinele,
singurul prieten care-i mai rămăsese credincios, devenea
patetic.
- Murgea, Murgea... vino la tata. Câinele urca scara şi,
apropiindu-se de el, începea să-i lingă mâna. Rămâneai fără
mine, haiducule... şi-l mângâia pe cap, lundu-l de sub guşă
ca pe un copil drag. Bunul său tovarăş, simţind că-i adorat,
se ridica în picioare, lătra scurt, ca în secunda următoare să
www.oglindaliterara.ro
sară treptele scării în fugă. Se
repezea la poartă, unde văzuse
o coţofană că se aşezase chiar în
potecă. Tărcata scotea din ciocul
prevestitor, negru mat, nişte
sunete „caţ-caţ-caţ!..” de mai
mare dragul, că i se adresa ca
unei şcolăriţe.
- Ce veste mi-aduci,
fetiţă scumpă? „N-o fi azi, dar
poate marţi îmi vine scrisoare
sau mai ştii ce rudă ne calcă în
casă?!...” gândea Andrei, când
a-ntrebat-o pe aripată. Coţofana
nu mai apucă să-i răspundă,
fiindcă Murgea, care voia s-o
înhaţe, fiindcă-i călcase teritoriul,
ajunsese lângă poartă şi scheuna
nervos.
* * *
Marin Voican-
Ghioroiu
O pocnitură destul de tare, urmată de explozia scâteiilor
din resturile de buturugi, care ardeu molcom, l-a făcut să-şi
zică: „Dacă-oi fi bolnav de inimă?” Bănuiala îi intrase în suflet
mai demult. Cum se repetau aceleaşi sintome, de data asta,
bănuiala se transformase în convingere. Uitase ce păţise cu ani
în urmă, şi nici prin gând nu-i mai trecea că o să i se mai întâmple
vreodată. Avusese dureri, dar parcă nu-l înfricoşeaseră atâta...
Ce i se întâmpla de atâta amar de timp, credea că se datorează
unei veri capricioase, cu temperaturi sufocante şi ploi în averse
urmate de căderi de grindină. Nu odată a fost prins în câmp şi
udat până la piele, ba au fost câteva zile când a tremurat ca-n
plină iarnă. Stratul de piatră colţuroasă, destul de gros, care se
formase în câteva minute, când norii cerului îşi lăsaeră urgia
peste ogoarele oamenilor, făcând una cu pământul legumele,
viile şi zdrenţuind porumbul... de nu mai rămăsese nimic, îi
ardea tălpile picioarelor învineţite. Când mergea, avea impresia
că apasă pe o pernă cu mii de ace, iar picioarele desculţe se
transformau în saboţi de lemn pe care-i târa după el cu mare
greutate. Răceala i se cuibărise în oase, că dârdâia ca piftia.
Cam din vara aceea păcătoasă a-nceput totul, iar junghiurile
dureroase s-au declanşat în toamnă, după câte-şi aduce aminte
de acel an blestemat. Într-o zi, cu puţin nori la orizont, se
apucase să cioplească rămăşiţele de iarbă care se vedeau pe
sub prunii din coasta Piscului.
Trebuia să fie curat terenul pentru a aduna, de pe jos,
bruma de fructe rămase în urma grindinii căzute. „Când am să
le scutur, trebuie să nu se amestece ale prune cu buruienile...”
şi pe frunte i se vedeau broboanele transpiraţiei care îi cădeau
în ochi, picături pe care le sufla când îi ajungeau pe buza
superioară, şi continua: „Dacă o vrea bunul Dumnezeu să fac
o ţuică bună, când am s-o beau la iarnă, he-he!... are să-mi
ia cârceii din oase”. De-atunci, de când îşi făcea de lucru cu o
săpiţă, a cărei lamă se tocise de cât o tot bătuse, că ajunsese
ca un colţ de lună (de dimensiunea unei palme), a primit
prima înţepătură mai seriosă în spate, sub omoplatul umărului
drept, de i-a luat respiraţia. A rămas nemişcat şi se uita în cer
şi pământ, dar n-avea la cine să-i spună că-l doare. Soarele
urcase cam de vreo zece stânjeni deasupra dealului din faţă,
şi începuse să încălzească pământul ca-n luna lui cuptor. Nu se
mai putea munci în câmp de pe la sfârşitul lui iunie: de când
au înţărcat ploiile, zicea el. Recolta era compromisă. Porumbii
se îngălbeniseră ca sânzâienele, şi aşteptau să fie tăiaţi, făcuţi
snopi şi puşi în fânărie pentru vite. Bruma de grâu ce se făcuse,
nu le ajungea bieţilor oameni nici măcar pentru câteva luni.
Norii se răsuceau cocoloaşe-cocoloaşe, ca nişte funii mari: când
alburii, când negri ca balaurii, de ziceai că o să cadă ploaia cu
găleata, dar cum veneau, aşa se şi topeau... odată cu speranţa
ţăranului care şi-o pierduse în rugăciuni la Cel de Sus, ca să
se milostivească odată şi să ude pământulnul aprins de atâta
secetă. Numai în zori, câţiva nori, rătăciţi pe marea albastră a
cerului, mai lăcrimau stropi de apă vie, care mai ţineau pomii
să fie verzi. Uscăciunea cuprinsese întreaga zonă din podişul
Olteţului, de ajunseseră crăpăturile în scoarţa pământului de
băgai ciomagul de cinci palme, şi tot ar fi mai mers în jos, dacă
ar fi fost drepte. Cum se uita el în zarea largă printre frunzele
rare ale prunilor, care nu se mişcau măcar câţiva milimetri,
fiindcă vântul adormise şi el odată cu ploaia, a fost izbit în dosul
palmii de la mâna dreaptă, între degetul inelar şi mijociu, de
un val dogoritor care pulsa ca o inimă agitată, ca apoi să se
transforme într-un sloi de ghiaţă, că a scăpat coada sapei din
mână din cauza unei dureri pe os.

Din lumea zânelor
(text preluat din revista Albina,, Revista
Enciclopedică populară; duminică, 4
octombrie, 1898; ortografie actualizată,
conform normelor ortografice ale
Academiei Române).
Aşezată pe o stâncă, stăteam
în pădurea seculară, unde brazii
se aplecau unii peste alţii şi zăceau
încărcaţi de muşchi, înconjuraţi de
„ciocurile berzelor” şi de „nu mă
uita”. Mă uitam cum sare Peleşul
prin mijlocul pădurii, săltând din
cascadă în cascadă, sălbatic furios,
spumegos, răcoros şi tânăr, ca un
copil de munte ce este. El nu vroia să
scrie nici de stavile, nici de greutăţi;
nici carte nu prea ştia Peleşul, căci
nu se prea încumetă cu citirea şi cu
scrierea. Iar dânsul mai spune:
- Nu ştiu carte nici zânele de pe
vârfurile de unde vin, căci, dacă ar fi
ştiut, m-ar fi învăţat şi pe mine!
Cu ce ochi miraţi mă privi el, când îl întrebai ce învăţase
pe acolo:
- Ce-am învăţat? Hm!, frumoasă întrebare! Parcă slovele
şi mâzgălelile voastre sunt bune la ceva!
Apoi îmi povesti toată ştiinţa zânelor, care e alta decât
a oamenilor. Ele sunt care fac munţii şi râurile, muşchiul şi
florile. „Încearcă, dacă-ţi dă mâna, să faci şi tu ca ele! Ei, cu
scrierea şi citirea voastră puteţi să faceţi atât?”
Tot ele dau culori florilor şi ce pensule subţiri şi degete
dibace trebuie să ai ca să vopsească fulgii unui colibri, care
cu toate astea nu sunt nimic pe lângă ce mai pot ele să facă.
Cât despre Edelweis1 Carmen Sylva
e tăiat chiar din rochia
zânelor, ţesut din zăpada munţilor; şi dânsele
au dat floarea aceasta păşunilor, ca să fie tot
aşa de albe vara, ca iarna. Când le e sete, se
lipesc pe lângă coacăze şi câteodată deşartă
paharul amărăluţei, pe care ploaia o schimbă
într-o licoare arzătoare, ce aprinde buzele.
- La ce folosesc clopoţeii?
- Ca să facă gălăgie! Ele sună de câte ori se
naşte câte un copil pe pământ, căci tot zânele
ne aduc şi copiii. Îi culcă în cuiburi de flori şi
pe urmă cling, cling, sunaţi clopoţei, până ce
mamele îşi găsesc comoara!
Au sunat şi pentru mine odată, clopoţeii şi
ascultându-i am găsit un copilaş drăguţ. Era alb
ca laptele, micuţ şi fraged, vorbea nespus de
duios şi eram fericită, fericită! Dar Peleşul n-a voit să mi-l lase,
era gelos şi mi l-a luat… Copilaşul striga mereu: „Peleş! Peleş!”,
iar într-o zi s-a dus după el, departe, foarte departe şi nu s-a
mai întors.
An cu an, am tot aşteptat de-atunci pe ţărmul Peleşului,
doar, doar l-oi vedea întorcându-se, dar n-a mai venit.
Am aşteptat atât încât părul a început să-mi albească. E
alb părul meu? Nu, e numai praf de Edelweis, pe care zânele
mi l-au pe cap, să par mai veselă la faţă; le-am simţit zburând
pe lângă mine şi miroseau frumos, a cimbru şi a levănţică,
a viorele şi a primăvară. Nu le-am zărit însă, atât eram de
cufundată în vorbă cu Peleşul.
- Ce mi-ai făcut copilaşul, îl întrebai eu şi pentru ce nu
mai vor să sune clopoţeii, pentru mine?
Aşteptam, neliniştită răspunsul şi iată cum de n-am zărit
zânele, pe când treceau alături de mine; căci aşa se întâmplă:
când ai în cap un singur gând, nu mai ştii ce se întâmplă nici la
doi paşi de tine. Iar Peleşul îmi zise:
- Cum poate să fie cineva aşa de simplu! Ţi-am dus
copilaşul într-un loc minunat, aşa de minunat că de l-ai
cunoaşte n-ai vrea să-ţi mai iei odorul înapoi. Acolo el poate
să zboare prin grădini aşa de sus, ca un fluture, aşa de uşor
cum tu nici n-ai văzut, nici ţi-a trecut prin gând vreodată.
Acolo bea mierea trandafirilor şi doarme pe marginea unui
lac, ascuns în caliciul unui nufăr, pe care valurile îl leagănă aşa
de dulce, cum numai o mamă de pe lumea asta nu l-ar putea
legăna. Iar din bătaia valurilor se înalţă melodii necunoscute,
ca şi când se cântă mii de copii împreună – încet, cât poate
de încet şi de dulce. Iar deasupra concertului acestuia suav,
www.oglindaliterara.ro
RESTITUIRI
vibrează armoniile grave ale vântului ce se pierd prin arbori
– parcă sunt mii de harpe nevăzute, ce cântă împreună – dar
tot încet, cât se poate de încet şi de dulce.
Dintr-o singură bătaie de aripi, căci are şi aripi copilaşul
tău, el zboară mai sus decât toţi vulturii. Aşa că nu mai vrei
să-l iei înapoi, chiar în pădurea asta, unde e aşa de frumos?
Iar eu, cu vocea slabă, i-am răspuns: „Nu!
Şi cu toate astea zânele treceau pe lângă mine, fără să
bag de seamă şi îmi prăfuiau părul cu Edelweis. Dar într-o zi,
Peleşul îmi arată o oglinjoară:
- Ia, uite-te puţin cum te-au gătit zânele! Îţi place?
- Peri albi! mrmurai.
- Ferească Dumnezeu! E praf de Edelweis, cu care dacă
se aruncă asupra cuiva poate să vadă toate lucrurile şi pe faţă
şi pe dos!
- E mai frumos decât când poţi vedea lucrurile numai pe
faţă?
- Firesc, că darul acesta îţi ajută mult şi ştii povesti frumos
cele întâmplate!
Într-adevăr, Peleşul avea dreptate: ştiam să povestesc.
Mare bucurie făcu asupra mea descoperirea aceasta, dar tot
aşi fi dorit mai bine să aud sunând clopoţeii.
Altă dată, şezând din nou pe ţărmul Peleşului, îi spusei ce
are să se întâmple:
- Dragul meu Peleş, gândeşte-te că vor să zidească
un castel mare, chiar aici, unde am petrecut singuri atâtea
ceasuri fericite. Închipuie-ţi că vor să dărâme stâncile, să radă
pădurile şi că va trebui să tai lemnele în bucăţi chiar tu, după
ce oamenii vor doborî arborii din pădure. Peleşule, nu-i aşa, că
tu n-o să-i laşi niciodată să facă una ca asta?
Într-adevăr, el se îndârji, se supără aşa de tare, că se
prefăcu într-un torent furios. Aruncă bucăţi de stâncă mari
cât casa, luă toate podurile, în sfârşit se purtă întocmai ca un
râuleţ rău crescut. Scorbură în aşa hal bieţii fagi, că începură
să se clatine şi rămaseră de atunci aplecaţi: câţiva brazi se
culcară cu zgomot de-a lungul aşternutului Peleşului, voind
mai bine să fie rupţi în fâşii, decât îmbucătăţiţi în zidăria unui
castel. Şi tot atunci Peleşul făcu o adevărată răscoală printre
izvoarele de munte, care urlară care mai de care:
- Asta nu! Asta nu! La asta nu ne învoim!
Dar oamenii îşi închipuiră că vor fi mai
tari decât toate râuleţele astea răsculate şi
începură să sape temelia. Şi-au făcut însă rău
socotelile. Într-adevăr, râuleţele erau ziua
cuminţi, niciunul nu se mişcă şi lucrătorii puteau
să lucreze, săpând şi aruncând pământul afară;
dar peste noapte, Peleşul dădea semnalul din
fundul văii şi atunci râuleţele răspundeau întrun
glas, pornind unite la asalt, ca un singur om.
În câteva ceasuri, răzbunarea era
îndeplinită: Maică Doamne! Povârnişurile se
surpau în fundul şanţurilor şi lucrarea trebuia
reîncepută.
Într-o zi, răsculaţii se hotărâră să revolte
muntele întreg şi într-adevăr, el se prăbuşi, cu
tot ce avea pe dânsul. Brazii cei mai mari plecară la plimbare
şi se rostogoliră, poticnindu-se, în vale.
Ca şi când le-ar fi crescut picioare, iarba, muşchiul şi
livezile, îl urmară; apa luă pământul dezlipit până şi de pe
rădăcinile arborilor. Totuşi oamenii urmară să sape înainte
tot mai adânc şi aşezară fundamente, ca pentru fortăreaţă.
Făcură ganguri şi galerii, unde se putea merge în picioare şi
bolţi, care ar fi rezistat unui bombardament.
Închiseră Peleşul în bazine şi-l aduseră, în tuburi, pe
cherestele. Ca să împartă apa, fu nevoit să alerge prin toată
clădirea, să se suie pe schelele cele mai înalte.
- Ei, dragul meu Peleş, cum a rămas cu răscoala ta?Mâine
se pune piatra fundamentală!
- Vai, da, şi pe mine mă silesc să alunec prin tuburi vechi
de plumb!
- Te silesc? Dar cine te sileşte? Apără-te!
Atunci bietul rob începu să plângă amar:
- Să mă apăr? Dar pot? Nu vezi cum m-au legat în
afurisitele astea de tuburi?
Şi a doua zi piatra fundamentală era pusă. Muzica
militărească cântă marşuri, ecourile răspunseră din fundul
pădurilor; preoţii ziseră rugăciuni, stropind pietrele cu apă
sfinţită, pentru ca de aici încolo să nu le mai vătăma duhurile
necurate.
Erau acolo şi ofiţeri şi ţărani în haine scumpe; iar noi ne
î
îmbrăcasem în costumul ţării cu vălul lung, cu cămaşa brodată.
___________________
1 Floarea reginei
8189

8190
ESEU
EXPERIMENT ŞI EXPERIENŢĂ ÎN ARTA TEATRULUI SECOLULUI XX:
ARHITECTURA IMAGINII SCENICE
Teza cu titlul de mai sus
impresionează prin mai multe
aspecte, primul, anterior lecturii, fiind
dimensiunea: e cea mai voluminoasă
lucrare de acest fel cu care ne-am
confruntat, în cariera de referent şi
conducător de doctorat. Constatarea nu
are conotaţii axiologice, ci doar încearcă
să pună-n valoare seriozitatea, acribia,
pasiunea cu care Adriana Boantă a tratat
subiectul. Mai precis, subiectele, căci teza
abordează şi alte teme, conexe celor din
titlu. E un competent demers
interdisciplinar, al unui bun cunoscător
al domeniului, care nu se poate abţine
să facă trimiteri la tot pasul (notele de
subsol ating performanta cifră ...900!),
iar bibliografia se-ntinde pe 17 pagini.
În plus, pe lîngă cele 330 de pagini de
bază, teza mai propune o cronologie
a secolului XX, un glosar şi anexe. E
un apreciabil efort de documentare şi
redactare, ale cărui consecinţe sunt,
categoric, benefice: pe lîngă analiza
unor curente, concepte şi idei estetice,
doctoranda trece-n revistă şi activitatea
unor importanţi creatori ai secolului XX
(Craig, Artaud, Grotowski, Barba, Kantor,
Sjaina, Josef Svoboda, Ciulei, Robert
Wilson, Robert Lepage ş.a.).
Dar la inovaţie nu se poate ajunge
fără să fi trecut prin tradiţie. La pagina
29, autoarea ne oferă un colaj de idei
primite (cum ar zice Flaubert) din care
tragem două concluzii opuse: 1) „în artă
trebuie să-ţi ucizi părintele”(Picasso); 2)
„tradiţia este o forţă revoluţionară care
trebuie păzită”(Brook). Noutatea umblă,
confortabil, în trena clasicului, şi după ce
trece timpul, vai!, ele se contopesc. Dar,
cum se ştie, ca să se suprapună trebuie,
iniţial, să se conteste.
Care-i paradoxul experimentului?
Că uimeşte, poate chiar indignează,
scandalizează şi sfîrşeşte-n banală
acceptare. Jarry, Tzara, Marinetti,
Ionesco, Beckett, Arrabal au şocat, iniţial:
azi, sunt clasici unanim acceptaţi.
Vorbind despre o formă de dans
nipon, autoarea citează din Bonnie Sue
Stein care defineşte dansul respectiv şi,
Ca să mă înveselească, mi-au dat un buchet frumos; dar
eu rămăsei în picioare, ascunzându-mi faţa în flori ca să nu mi
se vadă lacrimile.
- Nu-mi trebuie un castel gol, un castel fără copii, zisei
buchetului meu.
Şi deodată mi se păru că aud un freamăt uşor, un murmur
de-abia auzit, dar pe care-l înţelesei, cu tot zgomotul corurilor
şi al fanfarelor.
- Linişteşte-te, nu mai plânge aşa! zicea el; ai putea să
faci mulţi fericiţi în casa ta nouă şi-ţi vom trimite pe ascuns un
musafir, oh, un musafir!... Nu vrem să-ţi spunem mai mult,
pentru că avem de gând să-ţi facem o bucurie.
Privi florile, căci negreşit, ele îmi vorbiseră aşa deoarece
nu mai era nimeni pe lângă mine.
După ce lumea se împrăştie, mă repezi spre Peleş.
- Ascultă, dragul meu Peleş, mi s-a făgăduit o alinare.
Ca să-i vorbesc mai de aproape, mă aşezai lângă dânsul şi cu
mâinile împreunate împrejurul genunchilor, ascultai:
- Ah, murmură el, mie nu mi se întâmplă asemenea
lucruri!
- Da, dar dacă făgăduiala se va împlini, n-am să te uit nici
pe tine; vei avea şi tu partea ta de fericire, cu atât mai mult că
eşti naşul castelului!
odată cu el – zicem noi - experimentul:
„reprezintă o formă de spectacol
şocant, provocator, agitator, fizic, erotic,
grotesc, violent, nihilist, misterios şi
cathartic”(p.54).
Teza, de altfel, antologhează
multe opinii docte, ori ludice, dedicate
avangardei; una din ele, delectabilă,
a lui Tzara:„Eu scriu un manifest şi cu
toate acestea nu doresc să spun anumite
lucruri. Sunt, din principiu, împotriva
manifestelor, cum de altfel, sunt
împotriva principiilor” (p.58). Apollinaire,
de asemenea, credea că spiritul nou în
teatru ar echivala cu „folosirea raţională
a neverosimilului”. În fine, Artaud
decreta:„Un teatru în care punerea-n
scenă şi realizarea sunt supuse textului
e un teatru de idioţi, de nebuni,de
invertiţi, de grămătici, de băcani, de antipoeţi
şi de pozitivişti, într-un cuvînt, de
Occidentali”( p.179).
Cum s-a văzut, citatele sunt bine
alese, şi nu o dată ai tendinţa să le ...recitezi;
cîteva exemple:„Doamne, te rog,
dă-mi puterea să aleg întotdeauna drumul
cel mai greu” (Eugenio Barba-p.196);
„Arta este o muncă murdară, dar cineva
trebuie să o facă”(Ben Vautier-p.258);
teatrul lui Kantor = „trecutul personal,
plus avangarda; un melanj sau o corcitură
de geniu”(G.Banu-p.276); „actorul
modelează forma de care e modelat”(E.
Barba-p.317) ş.a.m.d.
Adriana Boantă, repetăm,
sistematizează convingător avalanşantele
curente ale secolului trecut, una dintre
recapitulări (cea de la pp.83-85) putînd fi
o elocventă tablă de materii a subiectului
auto-propus: teatrul sincretic futurist,
teatrul surprizei, colajul dadaist, violenţa
gestului expresionist, friabilitatea
limbajului din teatrul ionescian, revoluţia
suprarealistă, cruzimea teatrului
artaudian, acţiunile happeningului,
teatrul epic brechtian, dispersia acţiunii
teatrului ambiental, noul limbaj scenic
propus de Living Theatre şi Bread and
Puppet, teatrul morţii - Kantor, teatruldocument
(Weiss), teatrul de cafenea,
teatrul popular (Joseph Papp), teatrul
laborator (Grotowski), creaţia colectivă
www.oglindaliterara.ro
- Theatre du Soleil, teatrul antropologic
(E.Barba), teatrul forum (A.Boal) ş.a.
Doctoranda simte permanent
nevoia elucidărilor termenilor care
plutesc, pentru mulţi oameni de teatre
experimentaţi, în confuzie: unul dintre
ei – performance (pag.100). Altul –
happening (p.105).
Un studiu substanţial este dedicat,
cum era de aşteptat, imaginii. Cîteodată,
ne place să credem că această teză poate
fi privită şi ca un dicţionar de termeni
teatrali, deloc inferior (ca profunzime
a analizei şi updatare a informaţiei)
celor deja apărute. Pe alocuri, lucrarea
te cucereşte prin sclipiri de erudiţie:
familiarul termen teatru, spre exemplu,
este disecat etimologic cu acribie şi
cultură, oferindu-ni-se variante aproape
necunoscute. La fel, cuvîntul spectacol.
O aventură estetică atît de amplă
şi ambiţioasă, desigur, nu putea fi
lipsită de mici reproşuri. Unul din ele:
excesul de documentaţie convertit în
subcapitole din lucrare. Un exemplu: la
acelaşi creator ni se dă, de cîte ori e citat,
anul naşterii şi-al morţii; ajungea să fie
puse-n paranteză doar la prima citare.
Şi-n plus, unele date sunt greşite: „Irina
Codreanu (1924-1928)”; şi la Meyerhold
sunt indicate, pe aceeaşi pagină, două
date diferite ale morţii (p.333). Apoi,
sunt analizaţi termeni exteriori temei:
macheta scenografică, spre exemplu;
sau personajul; ori corpul; sau piesa lui
Mircea Eliade despre Brâncuşi.
La cronologie, în timp ce unor
ani le este dedicată cîte o jumate de
pagină, anul 1993 este trecut doar cu
un singur eveniment, şi acela secundar
– „Tom Stoppard publică Arcadia”.
Apoi, la bibliografie, se ştie că volumele
aceluiaşi autor trebuie trecute în ordinea
anului apariţiei: ori, la BANU, George,
spre exemplu, sunt trecute într-o ordine
ciudată – 2009, 2008, 2005, 2008,
2003,1993. În vederea publicării tezei,
sugerăm îndreptarea acestor minore
neglijenţe.
Bogdan ULMU
- Puţin îmi pasă!, bombăni el înainte, încreţindu-şi faţa şi
scuturându-şi unda aşa de tare, că mă stropi toată.
- Ai să vezi,!, îl ciondănii eu, o să fii fericit;după osteneală,
gloria!
- Gloria, onoarea! … prostii, n-am trebuinţă de onoare,
puţin îmi pasă de onoare, cât timp trebuie să stau ascuns de
cer, în tuburile astea răutăcioase!
- Dar micuţul meu Peleş, mai la vale te eliberezi!
- Aşa e, dar în ce hal: jigărit, turbure, întinat ca vai de
mine… Aide, cărăbăneşte-te, să nu te mai văd în ochi!
- Dar…
- Şterge-o mai repede, sau de nu, te ud şi-ţi aduci aminte
multă vreme!
Şi hop, iată că mă stropi de la cap până la picioare.
Eram foarte tristă, căci mi-era frică să nu fi căzut în
dizgraţia Peleşului, prietenul meu vechi, de care mi-ar fi fost
greu să mă despart. Urcai puţin de-a lungul său şi ajunsei întrun
colţ acoperit cu ferigi, înalte cât nişte oameni. Sări deasupra
trunchiurilor putrezi, îndesându-mi picioarele în praful lemnului
fin şi roşiatic. Erau acolo miliarde de furnici mari, foarte mari,
de care mi-era deja frică să nu se răzbune că le-am stingherit;
dar albinele şi furnicile nu-mi fac rău niciodată, pentru că sunt
de-a lor şi ne înţelegem foarte bine.

ISTORII DE VIAŢĂ
AUTENTICE ŞI PLINE
DE ÎNVĂŢĂMINTE
În cartea „Exilul românesc la mijloc de secol XX” -
scrisă de Octavian Curpaş o să găsiţi, deopotrivă, descrieri
parcă desprinse din clasicii noştri - şi mă gândesc la
Rebreanu, Slavici -, picături de istorie, politică, intrigă
poliţistă şi ceea ce m-a captivat pe mine, mai
ales, o analiză fină a psihologiei umane. M-au
impresionat în mod deosebit subcapitolele
„Ce-i omul…” „O frumoasă floare vine”,
în care sunt înfăţişate, simplu şi profund,
evenimentele tragice ale unor familii.
Experienţele prin care trece „Nea Mitică”
(Dumitru Sinu – pe numele lui real), sunt
pline de vitalitate (nu a avut timp să se
plictisească în viaţă), unele pline de umor,
altele de tristeţe, altele de primejdie... aşa
cum este viaţa. Autorul prezintă cu multă
claritate istorii de viaţă autentice şi pline de
învăţăminte.
In episodica mea carieră didactică am predat şi eu
după noua programă a disciplinei filosofice structurată
sub forma conceptelor fundamentale care a nervurizat
din totdeauna actul mirării şi disciplina filosofică.
Conceptele erau cele vechi, prevăzute în gândirea
multor gânditori şi mai accentuat în filosofia lui Kant,
iar pentru decorticarea înţelesurilor subcutanate se
făcea apel la câteva repere mai relevante din partitura
filosofiei din totdeauna..
Bineînţeles că ideea de datorie figura la loc de
cinste printre concepte din programă, iar pentru
comprehensibilitatea ei se invoca o sumară crestomaţie
din istoria gândirii filosofice.
Bineînţeles că ideea de datorie figura la loc de
cinste printre conceptele din programă, dar, era clar
pentru toată lumea că pentru înlesnirea înţelesurilor
ei, cele câteva fragmente din manual se dovedeau
total insuficiente. Era capitolul din programă care ne
dădea cea mai mare bătaie de cap, poate şi din cauza
insuficienţei bibliografice a problemei. Cei mai mulţi
dintre noi treceam direct, de la o introducere minimală
în problemă prin invocarea condiţiei omeneşti şi
a menirii sale în lume, treceam direct la Kant, la
imperativul său categoric şi la legea morală din noi.
Cartea despre care ne-am propus să vorbim în
aceste rânduri (Datoria, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2012), s-a alcătuit sub coordonarea
inimoasei profesoare Ana Bazac şi are, printre altele, şi
această menire, de a umple un mare gol în bibliografia
problemei şi o necesitate imperioasă pentru cei ce
predau filosofia în liceele noastre, căci dificultatea
profesorilor de filozofie este cu atât mai mare cu cât
nici bibliografia colaterală manualului, la care se poate
apela, nu este prea generoasă.
Problema datoriei implică, într-adevăr, o
abordare multidisciplinară şi m-am bucurat când
am văzut această carte apărută sub coordonarea
d-nei Bazac, alcătuită prin concursul unor cunoscute
personalită ale gândirii filosofice româneşti - de la
acad. Al. Surdu la prof. Al. Boboc - fiecare abordând
problema datoriei dintr-o altă perspectivă disciplinară,
Ionel Necula
www.oglindaliterara.ro
Pot spune că nu am citit
până acum o astfel de carte, în
care să găsesc atâta experienţă
umană din care să am ce să
învăţ şi la ce să reflectez, ca
această carte a lui Octavian
Curpaş. Personajul principal ne
înfăţişează destine diferite ale
persoanelor pe care le-a întâlnit
şi pe care, cu îndrăzneală le-a
provocat. Să înveţi
în acest fel din istoria
altor popoare – iată
un mare noroc pe
care nea Mitică şi l-a
creat singur. Nu a
aşteptat ca viaţa să
îl traiască, el a trăit-o
şi şi-a creat-o.
NOTES
Cristina
Alexandra
Leviţchi
O carte bogată, plină de umanitate, în
care plângi, râzi, trăieşti alături de oameni
reali. Este o carte pe care o recomand, mai
ales celor care „au timp să se plictisească în
viaţă”.
Conceptul de datorie într-o dispunere interdisciplinară
astfel încât conceptul de datorie ne apare decorticat şi
expus în toată complexitatea lui problematică.
Am reţinut studiul semnat de prof. univ. dr. Al
Boboc şi dispunerea conceptului pe firul de borangic
al evoluţiei filosofice, cel semnat de conf. dr Simona
Cristea, care priveşte problema în discuţie din
perspectivă juridică, apoi diviziunea prof. univ. dr. Mihai
Dinu Gheorghiu, care propune o analiză sociologică a
ideii, de prof.univ. dr. Lucian Năstasă şi de sensurile
îmbrăcate de conceptul în sine în evoluţia politică a
societăţii româneşti, de conf. univ. dr. Simona Cristea,
autoarea unei laborioase cercetări a fenomenului
din perspectiva răspunderii juridice şi de alte studii
pertinente – fiecare dezvăluind alte laturi şi înţelesuri
ale ideii de datorie.
Şi mai menţionăm, măcar succint, telegrafic
contribuţiile pline de substanţă şi de agerime epistemică
a studiilor semnate de Rodica Croitoru (Alegerea binelui
suveran şi necesitatea supoziţiei unui autor înţelept al
lumii), de Mircea Oancea (Logica deontică cu agenţi şi
judecăţile morale), de Ruxandra Răşcanu (Dinamica
structurii atitudinale a datoriei şi responsabilităţii la
copii şi adolescenţi), de Aurelia Stănescu (Angajatul
între simţul datoriei şi satisfacerea propriilor nevoi – o
nouă lectură a fişei postului), de Viorica Crăciunescu
(Conceptul de datorie faţă de generaţiile viitoare;
implicaţii paradoxale) şi de studiile semnate de acad.
Al. Surdu (Semnificaţia culpei la Karl Jaspers) şi
alcoordonatoarei de proiect, Ana Bazac, prezentă cu
studiul Datoria bucuriei de a trăi şi societatea).
Repet. Cartea îmbogăţeşte bibliografia problemei
cu câteva partituri eseistice de mare oportunitate
pentru cei interesaţi de problemă, iar printre cei
mai interesaţi sunt, fireşte, cum am subliniat şi
în introducerea acestor rânduri, profesorii care
predau disciplina filosofică în licee. Salutăm apariţia
cărţii în vitrina cu noutăţi filosofice şi mai subliniem
devotamentul d-nei Ana Bazac, care ştie să asigura
buna împlinire a unui proiect care reclamă ardoare,
pasiune şi zel.
8191

EVENIMENT
Valeria Manta
Tăicuţu: Laudate
Dominem, editura
Valman 2012,
Râmnicu Sărat,
156 pagini.
Scriitorii vrânceni, în
frunte cu reprezentantul
Filialei băcăuane pe aceste
meleaguri, domnul Gheorghe
Neagu, au participat în ziua de
2 iunie 2012, la un eveniment
cultural deosebit susţinut
de autorităţile oraşului
Râmnicu-Sărat. Este vorba
de lansarea cărţii Laudate
Dominem a doamnei Valeria
Manta Tăicuţu, membră în
conducerea Filialei Bacău
a Uniunii Scriitorilor din
România şi a cărţii La apa
Râmnicului, am şezut, am
plâns şi m-am bucurat a
domnului Petrache Plopeanu.
Evenimentul a avut loc în
sala de festivităţi a Primăriei
oraşului Râmnicu Sărat,
autorităţile fiind reprezentate
în persoana domnului vice-primar .
Ca un critic literar ce se respectă,
doamna Mioara Bahna a făcut un
studiu comparatist între cei doi autori
scoţând în evidenţă personalitate
fiecăruia. Pe de altă parte, domnul
profesor Şofronie, într-un discurs
exhaustiv despre cei doi autori, a ţinut
să exemplifice particularităţile de stil şi
de abordare, concluzionând apoteotic
că oraşul a ajuns un adevărat focar
de cultură românească bine conturat.
Interesant a fost şi punctul de vedere
a mai vechiului jurnalist Grigore Leaua.
Spontan şi la obiect Gheorghe Andrei
Neagu nu s-a putut abţine până nu a
recitat din poemele doamnei Valeria
Manta-Tăicuţu, atrăgând atenţia asupra
mesajului social prezent în sonetele ce
s-au dorit purtătoare de mesianism.
Poeta şi eseista Ştefania Oproescu
a avut o intervenţie plină de sensuri
8192
O dublă lansare de carte
www.oglindaliterara.ro
adăstând atât asupra
sonetelor religioase scrise
de Valeria Manta-Tăicuţu,
cât şi asupra aserţiunilor
domnului Petrache
Plopeanu, considerate drept
mărturii de suflet de o mare
sensibilitate.
Scriitorul Ioan-Dumitru
Denciu a întregit ansamblul
celor prezenţi la manifestare
cu o discretă evaluare critică.
Aflaţi în sală, iubitorii de
artă din Buzău şi Râmnicu-
Sărat s-au putut desfăta cu
fragmente din opera celor
doi autori în lectură proprie.
Evenimentul a avut reale
conotaţii sculpturale de
anvergură care au întregit
strădaniile doamnei Valeria
Manta-Tăicuţu de a promova
literatura şi pe meleaguri
Petrache
Plopeanu: La apa
Râmnicului, am
şezut, am plâns
şi m-am bucurat,
editura Editgraf,
Buzău, 2012, 175
pagini.
braşovene unde numai cu o seară înainte avusese
loc o altă lansare a volumului Laudate Dominus.
Trebuie remarcat faptul că după un eveniment
de a lansa în municipiul Braşov, autoarea a avut
suficient elan şi multă bună dispoziţie spre a fi un
companion plin de spirit şi a doua zi, după lansarea
braşoveană. Probabil că meleagurile râmnicene
i-au furnizat un supliment energetic suficient
pentru a insufla şi participanţilor o stare de voie
bună, mai rar întâlnită la asemenea evenimente.
Reporter

Mihai Batog-Bujeniţă –
Triumful indolenţilor
Livia Ciupercă
„Viaţa este un joc pe viaţă şi pe moarte, în care,
la sfârşit, credem că ştim ce-ar fi trebuit să facem”.
(Alexandru Dragomir)
Există, adeseori, tendinţa de a căuta într-o operă
concretul, neglijând savoarea ficţionalului. Cu sau fără
voinţa noastră încercăm să facem asocieri sau disocieri,
în naraţiunea propriu-zisă, în cazurile conflictuale dintre
personaje, dar şi în destinele acestora. Vrem neapărat să
comparăm opera lecturată cu altele, pentru ca în final,
să-l plasăm şi pe scriitor într-un curent sau pe o anume
treaptă ierarhică. Acestea nu sunt excentricităţi sau
deformări profesionale, ci tabuuri de care nu ne putem
dispersa... orice am face.
Lecturând romanele scriitorului Mihai Batog-Bujeniţă,
avem tentaţia de a face paralelisme între mediul social
şi tipologiile umane prezentate cu societatea prezentului
nostru, adică ale cititorului. Ei bine, de la Panciatantra
începând, toate scrierile populare sau culte abordează,
în proporţii diferite, toate temele fundamentale ale
literaturii universale. Şi fiecărei creaţii îi putem implanta
similitudini cu epoca în care ea s-a tipărit sau s-a impus
în conştiinţa cititorului.
Afirmaţia lui Mircea Horia Simionescu (1928-2011)
care precizează că „scriitura aventurii devine o aventură
a scriiturii”, ne îndreptăţeşte să intuim toate faţetele
structurii compoziţionale ale romanescului. Aplicând
această judecată, cu referire la romanul Triumful
indolenţilor, vom observa că naratologicul transpare
înveşmântat în aură estetizantă, livrescă, parodică, de
psihanaliză etc. În acest sens, putem apropia „scriitura”
romancierului Mihai Batog-Bujeniţă de scriitori foarte
cunoscuţi, prestigioşi, precum Mircea Horia Simionescu,
Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian etc.,
prin proiecţia unui tragism al omului modern, învăluit în
mantia comico-satirico-parodică. Edificatoare în acest
sens rămâne replica: „nefericirea îi face pe oameni
creativi”. Incisivitatea replicilor sau a descrierilor-portret
reprezintă un atuu al umoriştilor de clasă.
Ironia („oricum nu cred să se găsească pe pământ
un lac de bere adânc de 150 de metri, în care să facă el
scufundări”; „chiar şi apa din lighean îi provoacă spaimă de
înec”) şi autoironia („eu şi prietenul meu Cristi suntem ce
ce se numeşte în general, în societatea noastră, oameni
ajunşi. În jur de 30 de ani, însuraţi, copii, apartament la
bloc, maşini autohtone second-hand, salarii de la buget,
nestresaţi de muncă, dar nici în primejdie de a ne
îmbogăţi”.) sunt elemente sine qua non într-o scriere de
tip moralizator, precum este şi acest roman.
De fapt, scriitorul ne oferă o lecţie de morală, o
subtilă „predică” pentru înfrângerea unor păcate, cum
ar fi: pasivitatea, inconştienţa, superficialitatea. Suntem
tentaţi să credem că e suficient ca în toată viaţa noastră
să lăsăm în urma noastră: o casă, un copil (o familie), un
pom, pentru a ne declara mulţimiţi/satisfăcuţi. Ei bine, la
toate acestea ar trebui să avem în vedere şi-acele „trăiri
memorabile” (Mihai Dinu), care să concure la calitatea
prezentului trăit. Timpul este un vârcolac fără întoarcere,
iar Nichita Stănescu spune răspicat: „Pune mâna pe
jugulara timpului, curbeaz-o în jurul tău şi înveleşte-te
cu el”.
Precum într-un text dramatic, personajele se prezintă
singure, de cele mai multe ori, în goliciunea inconştiinţei
şi a incoerenţei. Cristi, unul dintre protagonişti, este
o „figură serafică”, „naiv şi fericit”, un „intelectual
epsilonian”, un savant, un „profet”, dar şi un „campion al
gafelor şi al sincerităţii, atunci când nu trebuie”. Uneori,
pare cucerit de o „stare de euforie” şi-atunci inventează
o „mică şi nevinovată aventură” şi când nu-i reuşeşte, ia
o figură de „poznaş”. Dar, gândeşte naratorul-personaj
(primul protagonist, vocea auctorială, personaj-reflector),
Cristi are şi „tainiţe de nepătruns”, cu tentă salvatoare,
fireşte. Atunci când se simte dezamăgit de prietenul său,
naratorul-personaj devine tăios şi drastic, afirmând că
www.oglindaliterara.ro
LECTOR
acesta este „tâmpit de fericire, dar şi din naştere” (un
oximoron, şi proiecţia unor înţelesuri subtile).
Un prieten comun al celor doi este Adi. Acesta
transpare, din conturările vocii auctoriale, precum un
„ipochimen” cu „moacă de bussines-man”, mereu ironic
şi infatuat, un „nesătul pus numai pe afaceri dubioase,
izvorât parcă” dintr-o specie de hoţomani din Arcuturus
care de milenii infestau universul cu apucăturile lor
de negustori bădărani, lipsite de cea mai elementară
moralitate”. Spasmele sale comportamentale ne
edifică asupra propriilor frustrări. Aşa se explică de ce
apariţia sa, în faţa celor doi prieteni, are darul de a le
răpi plăcerea de a „gusta din plin fericirea raiului”. În
fapt, tulburând micile lor pasivităţi, percepute de ei ca
leagăn al liniştii. La prima vedere, nu ni se pare nimic
ieşit din comun în comportamentul lor. Iubesc liniştea,
armonizarea simţurilor, acea stare de repaus, lâncedă,
pe care Honoré de Balzac o defineşte ca fiind o formă de
„tăcere a corpului”.
În capitolul Mere furate recunoaştem o antiteză
care are rolul să definească caractere şi temperamente nu
neapărat contradictorii, ci discernere privind intenţiile şi
scopurile personajelor evocate. Pe de o parte, naratorulpersonaj
şi Cristi, care se autocaracterizează ca deţinând
„profunzime analitică şi sinteză a exprimărilor”, sunt în
fapt, doi bugetari frustraţi, care preferă a se lăsa cuceriţi
de un hobby bahic, lâncezind în planuri nerealizabile,
după cum se va dovedi, spre exemplu, în proiectarea unui
experiment: „de a detecta un vortex” şi „de a intra pentru
câteva minute în alt univers” (Vortexul). Pe de alta parte,
Bebe – care afişează un optimism „incurabil, plin de bună
voie” şi-un râs „molipsitor”, este un tip superficial, care
„îi completează de minune” pe cei doi (protagonişti),
în extravaganţe şi în informaţii inutile, cum ar fi să se
ducă într-o livadă de meri, despre care credea că este a
nimănui, putând culege fructe cât doresc.
Deşi Adi şi Bebe se adresează prietenilor cu formule
care se doresc un impuls întru ambiţionare, întru
„reabilitare”, apostrofările acestora (minte „încleiată
de parascovenii”, nişte „inadaptabili” etc.) confirmă
nocivitatea.
În cele zece capitole ale romanului, devenim
martorii multor „aventuri”, cu finalitate neprevăzută. La
un moment dat, împreună cu soţiile, eroii noştri pleacă
undeva, într-un sat, ca să cumpere prune ieftine. Însă
ţăranul le cere plata anticipat şi-i invită să meargă în
grădină şi să ia „cât le pofteşte inima”. Un exerciţiul de
pomină, pentru iniţiatori. La stână, ciobanul îi priveşte pe
cei trei muşchetari (ar fi fost bine să fie aşa) ca pe nişte
„dăunători ai cartofului”, reuşind şi acesta să-i trateze
după modul său ciobănesc. În Deltă, îl vom cunoaşte pe
Alexei – lipovean, o „namilă blândă”, care râde „candid”,
dar mereu cu tăriile-n creieri. „Cântă, râde şi bea cu
spor dintr-o sticlă verzuie, ciobită la gură...” Un bun
prilej pentru romancier, de a reflecta asupra viaţii reale a
locuitorilor din această zonă.
Apreciem ca pozitiv, demersul autorului de a solicita
memoria intertextuală a cititorului (cu trimiteri la nume
ilustre); solicitudinea faţă de cititor, prin folosirea unor
expresii specifice vorbirii directe („după cum vedeţi”,
„ca să vezi necaz”, „sanchi”, „eee, aşa da!”); adverbul
„evident”, un tic verbal, atribut al umoriştilor, dezlegători
de poantă. Lexicul modern, stilat, fascinează („Eu îi trimit
un e-mail, lui Cristi ca să coroborăm reacţiile venusienelor
la devoalare”; Cristi – ancorat, deţine un laptop, „suportul
fidel al conversaţiei” lor savante; „beznele ignoranţei”
etc)
O sursă a caricaturalului o reprezintă portretul
succint, dar substanţial al unor „neveste”: cea a lui Adi –
„o specie de moluşte otrăvitoare din Norul lui Magellan”,
cea a lui Bebe – o „bârfitoare care făcea poale-n brâu
cu un vecin de scară...”, iar cea a lui moş Picu – un fel
de „prună afumată”, o „muma-pădurii”. Dar şi o viziune
tranşantă, de tipul: „de câteva milenii nu mai avuseseră
nici un succes. Ba,... multe dintre ele dăduseră de patima
pământencelor, devenind nişte scorpii”.
Arta descrierii ni se înfăţişează în toată splendoarea.
Spre exemplu: Casa „miraculosului” moş Picu este
un „coteţ acoperit cu stuf” („iadul plin de miasme
indescriptibile”); coliba lui Alexei, pe malul unui plaur,
este mai mică decât proprietarul. Patul lui moş Picu
8193

LECTOR
şi al lui Alexei arată precum o „alcătuire de scânduri
acoperite cu paie”, dar foarte generoase, adăpostind de
toate, „miraculos depozit” (pentru mălaiul, şi ulcelele, şi
lingurile de lemn ş.a.).
Descrierea peştilor prinşi de cei doi aventurieri neaminteşte
de Calistrat Hogaş, Mihail Sadoveanu, Ioan
al. Brătescu-Voineşti etc. („ce ar putea să joace cu mare
succes, fără nicio deghizare, în Jurasic Park, răi, cu o
mulţime de dinţi, de dimensiuni destul de modeste, dar
de o ferocitate ieşită din comun, dacă ar fi să luăm în
consideraţie că ne muşcă de degete cu un sadism foarte
greu de imaginat”, nişte „monştri” care nu se lăsau
evisceraţi).
Descrierea călătorilor care aşteptau vaporul pe
chei („nişte grupuri de oameni cu aspect de refugiaţi din
calea barbarilor sau poate numai din zonele de conflict
ale Africii, însă arătând mult mai prost decât aceia, cu
sarsanalele în spate şi cu priviri hăituite ascunse în parte,
de părul crescut în voia lui...”) esenţializează o mare
durere, sărăcia oamenilor din Deltă.
Acelaşi stil caustic, în descrierea artei culinare
a gazdelor. Ciorba pescărească a lui Alexei, „din peştii
rămaşi de ieri prin buruieni”, „ale cărui secrete de
fabricaţie se moştenesc numai pe cale orală şi se poate
mânca numai în deltă”, este gătită în ceaunul nespălat
în care a pus apă din baltă, peştele întreg, plus „ceva
buruieni din flora spontană şi, culmea, câteva legume viu
colorate” (Un concediu de vis) sau... „lichidul... între
„acid sulfuric şi chinină zdrobită în usturoi...” O fiertură
ciudată, pentru care, să ”bănuim” că ar fi fost „sacrificată
o cioară”?! (Efectele invaziei alienilor)
Cât despre mămăliguţă, un deliciu, adevărat
„festin”: la stână, în Deltă, la moş Picu. „Sclavii”
ciobanului „trântesc ofticaţi pe scândură o mămăligă de
culoarea şi consistenţa cimentului”, iar în nişte castroane
de aluminiu, „clipoceşte ceva vâscos”, necomestibil.
[Urmarea? Orăşenii se vor alege cu o urdă plină de
viermi şi... câteva zile la dermatologie (Expediţia).]
La moş Picu, oaspeţii sunt invitaţi să mănânce „o
mămăligă de consistenţa bilelor de cauciuc făcute de
recoltatorii brazilieni în vremurile sclaviei...” (Efectele
invaziei alienilor). Mămăliga preparată de Alexei este
originală. El „presară mălaiul scos de sub pat şi, pe o
sobă improvizată, fierbe apa procurată din baltă...” Când
răstoarnă ceaunul, „iese o movilă de ciment cu un vag
miros de sulf...” (Un concediu de vis)
Şi după o cină copioasă, pregătită de Alexei, în Deltă
(„un fel de scoarţă de copac plină de sare”), Adi se află
„într-o perfect explicabilă pasă suicidală”, cu ochii „daţi
peste cap”. Şi ajungând, în sfârşit acasă, vor reuşi să-şi
sperie şi copiii, după cum arătau. Restul concediului şi-l
vor petrece... la secţia dermato-venerice.
Scriitorul se dovedeşte un bun observator, iubitor al
animalelor. Câinii ciobăneşti par nişte „dihănii de mărimea
unui viţel, însă mult mai păroase, zgomotoase...”,
pregătiţi oricând să atace. Câinele lui moş Picu este supus
Fosta, mări, fost,
Pe meleagul nost’,
Cântăreţ vestit,
Tânăr nenuntit,
Mereu drăgostit.
De floare, de ram,
De străbunul neam.
Şi cum mai cânta,
Despre viţa sa!
Frăţiorii lui?
Fiii Tatălui.
Vreo trei dintre ei
Sau treizeci şi trei?!
Mări, s-au gândit…
S-or fi sfătuit?...
Că mi l-au murit
Pe la răsărit,
Şi la prânzişor
8194
BALADĂ PENTRU EMINESCU
Ioana Stuparu
Şi la chindior,
De-o sută de ori,
De-o mie de ori.
Şi l-au mai murit,
Pe la asfinţit…
De-o sută de ori,
De-o mie de ori…
Dar el ce făcea?
Mări, nu murea,
Ci se depărta
Şi se înălţa
Spre cerul cu stele
Multe şi-albăstrele.
Şi mi s-a făcut,
Din chip cunoscut
De om-omurel,
Un Luceferel.
Blândă luminea
www.oglindaliterara.ro
unui „program de înfometare prelungit”. Câinele lui Alexei
pare „o arătare cu păr zbârlit,... cuminte, legat cu un lanţ
de ancoră, privind, cu mirare către noii oaspeţi. Când are
fericirea, „extraterestrul cu blană hăpăie şi el o bucată de
moloz fiert de dragul stăpânului său...”
Fascinante sunt câteva povestiri în povestire (cum
ar fi: povestea lui Bebe sau povestea vieţii lui Alexei,
prin care se explică dorul de aventură, de neprevăzut al
fiecărui protagonist) sau visele-coşmar (pentru ca cei doi
actori ai romanului să nu uite niciodată acel concediu de
vis, în deltă).
După atâtea peripeţii, prietenii îşi reiau vechea
îndeletnicire, petrecându-şi timpul la aceeaşi terasă,
ocrotiţi de umbra aceleiaşi sălcii, în aceeaşi stare vizibilă
de extaz, cu „berica” în faţă, un deliciu care, repetat, le
dăruieşte o stare de beatitudine nu tocmai ortodoxă. Şi nu
e nicio mirare că drumul spre casă devine „mai lung decât
cel invers...” Adevărat studiu de caz. Nu doar meditaţie
asupra a ceea ce înseamnă înfrânarea în faţa atâtor
impulsuri-plăceri: băutura, punerea în aplicare fără prea
multă chibuinţă a vreunui plan, visul cu ochii deschişi etc.
Fin moralist, cunoscător al psihologiei umanului, scriitorul
a dorit, şi a reuşit, să sfredelească câteva vicii.
Prin aşa-zisele lor „experienţe”, cei doi protagonişti
ne luminează. Aşa vom înţelege ce înseamnă a acţiona
nechibzuit. Doar aşa vom percepe şi care este gustul
înfrângerii. Protagoniştii sunt nişte bugetari care se
complac în mediocritate. Sunt relativ tineri, inteligenţi,
dar pasivi. Trece viaţa pe lângă ei ca un burete înduhnind
nu doar a bere, ci a lene. „Indolenţă”, spune autorul, care
este necruţător, şi pe bună dreptate. Merită a accepta ca
firul vieţii să se prelingă pe lângă ei (prin ei), rămânând
cu aripile lăsate-n pământ?! Aici este miezul mesajului
scriitoricesc: zborul (prin viaţă) implică nu numai
inteligenţă, cât mai mult voinţă.
E adevărat. Omului i s-au dăruit cinci mişcări
(spune Platon): înainte, înapoi, la dreapta, la stânga,
în jos-joc, circulară (în jurul nostru). Dar care mişcare
(mişcări) alegem în viaţă? Conştientizăm că fiecare
dintre noi are un Timp? „Timpul care ni s-a dat!...”
(spune Vaclav Havel). Dacă nu-l preţuim şi nu învăţăm
din experienţele Trecutului, acest Prezent nu va întrezări
un Viitor stimulator. De ce să trăiesc în noaptea iluziilor, a
propriei ignoranţe? Se spune că suntem „apriori limitaţi”.
De ce nu ne-am depăşi limitele? De ce să rămânem doar
nişte „gângănii mutante”?! Să fie nevoie de o „a opta zi
a genezei” (cum propune Radu Dumitru, în piesa A opta
zi de dimineaţă), pentru ca să ne descătuşăm de vicii,
pentru „facerea” morală a omului?!
Invitaţia scriitorului este clară şi pare a ne spune: A
venit timpul trezirii conţiinţei! Scuturaţi-vă de indolenţă!
Cu aripi de stea.
Frăţiorii lui,
Fiii Tatălui.
Iată că vreo trei?
Sau treizeci şi trei?
Chiar mai multicei?!
Către cer cătau,
Cu pietre-aruncau,
Dar nu-l nimereau.
Din cer se-auzea,
Cum duios cânta
Tânăr nenuntit
Şi luceferit,
Purtat de un dor,
Dor nepieritor,
De floare, de ram,
De străbunul neam.
Mihai Batog-Bujeniţă – Triumful indolenţilor.
Ed.Ars Longa, Iaşi, 2011

LA CIRC
Prolog:
Uşa se închise încet, parcurgând fin podeaua cu vreo
doi centimetri pe secundă. Înainta cu o viteză constantă iar,
într-un echilibru perfect, lucrul mecanic ar fi fost egal cu forţa
ori distanţa, ceea ce ar fi redat puterea uşii, într-un timp
suficient… lucruri pe care Marius le-ar fi calcula cu o maximă
plăcere şi calm.
…dar Mara nu aşteptă click-ul…era prea ocupată, era
banchetul.
- Haide, Marius, să mergem! urlă ea în disperare, care
era unde de fericire, mai mult extaziată de toate care urmau
să se întâmple.
- Aşteaptă, Mara, mai e jumătate de oră…răspunse
detaşat Marius.
- E’, păi dacă se întâmplă ceva pe drum?
- Dacă se întâmplă, o rezolvăm…că doar toate au
rezolvare.
Marius urcă (nu înainte de a deschide uşa surorii) încet,
în ciuda vârstei sale, la care totul era într-o grabă hiperbolică…
ameţitoare. Luând cheile care, alături de un breloc cu faţă
de ţestoasă, cântau o simfonie a sunetelor metalice, fratele
Marei îşi încălzi degetele calme, căci nu avea nici un bal în
seara aia, spre deosebire de soră-sa.
Mara îşi pregătise rochia roz-bombon cu circa cinci
luni înainte. Era tipică, absolut clasică şi banală. Mara ştia
moda pe de-a rostul, însă practica nu era punctul ei forte…
ceea ce numai ea ştia atât de bine, în ciuda celorlalţi care
presupuneau că „n-are gusturi.” După ce îşi potrivi brăţările
egal, pe ambele mâine, îi observă chipul fratelui său. Pe faţa
punctată la nesfârşit de pistruii aprinşi, veseli, buzele-i subţiri
se strânseră într-o linie care devia în sus, în colţ. Ochii verzi,
care nu prea păreau a fi ale unui tip de douăzeci şi unu de
ani în toată firea cu genele parcă rase din naştere stăteau
la umbra bretonului vopsit în razele soarelui, un foc oranj,
tranchilizat însă.
- Auzi, curmă Mara liniştea, tu de ce te-ai îmbrăcat aşa…
pompos?
Mara zâmbi, căci făcuse un apropo destul de interesant.
- Pe bune? Eu doar vroiam să mă laud că am ce mai
frumoasă soră din liceu.
- Modestu’ de tine. Uite, am găsit ceva ce avem în
comun…pe lângă aspect, desigur.
Linia buzelor lui Marius se curbă pozitiv.
Pe stradă era linişte Nici ţipenie de om ori fir de lumină.
Se observa şi ultimul fir de praf de pe carosabilul care nu mai
văzuse de mult o picătură de H 2 O.
Mara căuta în geantă cu disperare, de vreo două
minute. Nu îşi găsea oglinda. Interiorul genţii era întunecat
ca o peşteră. Nu găsea nimic cu care să se verifice, aşa, pe
ultima sută.
- Eşti ok? Întrebă Marius.
- Da, răspunse ea cu jumătate de gură.
- De ţi-ai vedea faţa, spuse el, foarte serios. Eşti mai
roşie ca o căpşună.
- Sper că la fel de frumoasă.
- Eşti culmea! Te compari cu un fruct. Apropo, eşti single
diseară?
- A, nu, m-a invitat Alex, de la Mate-Fizică. Îl ştii pe
Alex, nu ?
Marius îşi dă ochii pe spate… Normal că auzise.
- De când te-a invitat, spuse el, nu e frază în care să nu
fie numele acesta, alături de atributul „de la Mate-Fizică”. Deci
da, îl ştiu… Are permis?
- Da. Şi l-a luat de curând.
- Şi ce problemă era dacă venea el să te ia? Aşa…ca un
gentleman.
- A zis că nu poate.
- Vai tu…
- Ce vrei să zici?
- Nu mi se pare de nasul tău…Şi ştii că-ţi vreau binele.
- Vezi-ţi de drum, schimbă ea subiectul.
Mara continuă explorarea prin geantă. Mda, a lăsat-o
acasă. Dar, din moment ce atingea un metru şaptezeci şi cinci,
se vedea bine în oglinda lui Marius. „E…e liniştit pe stradă. Mă
uit doar două minute.”, gândi ea.
Arăta bine, ca de obicei. Părul ei sângeriu, drept natural,
stătea încă în cocul făcut în grabă, superficial, prins cu câteva
www.oglindaliterara.ro
clame. O speranţă aparte…Ochii
negri, cu acoperişul genelor
vopsit de un rimel mov, priveau
cu coada ochii lui Marius, verzi
precum vânătaia de la mâna
stângă - o poveste banală cu BMX
- uri . Pe străzile Clujului, acoperite
cu un negru abundent, Renault-ul
lui Marius nu mai atingea odată
parcarea liceului. Cât mai era?
Parcă zburau spre un infinit cu
totul enervant. Dar atunci, în
acel infinit, în spatele lor, se zări
lumina unui far.
Mara, încă privind la oglindă,
intră într-o ameţeală şi căzu,
închizându-şi ochii, lovindu-se de
uşa maşinii. Îşi pierduse conştiinţa
prin oglinda pe care o eclipsase
cu câteva momente şi prin care
Marius nu putuse să vadă maşina de care se ciocnise.
…Linişte…iar deodată:
- Cineva? strigă o voce. Domnule, domnişoară… Aoleu!
Ajutor. Domnişoară…
Ochii Marei se dezlipiseră. Vocea care striga disperată
fugise. Ce se întâmplase? Simţi atunci un junghi în spate.
Erau dâre, multe dâre de sânge care îi parcurgeau spatele,
iar altele, mâna. Părul ciufulit, se arunca în toate părţile,
confundandu-se cu lichidul roşu ce-i coloră pielea şi rochia.
- Marius! strigă ea. Al naibii airbag ! Măi, Marius! Marius!
Dârele ce curgeau acum erau transparente, izvorând din
pleopele Marei, iar după se colorară, de la rimel, în negru.cum
urma să se îmbrace- căci Marius nu mai avea şanse.
O siluetă în depărtare. Tipul care striga… Trupul Marei
alerga în inerţie spre siluetă. Brunet, scund, gras. Doar atâta
văzuse. …şi un tatuaj, un vultur.
Alergând, purtând o tiară îndoită puţin şi plângând în
şiroaie, Mara părea o regină a Morţii, fugind în noapte. Chipul
deplorabil al său se întoarse disperat spre maşina aproape
distrusă. Îl mai căută o dată pe fratele ei printre table
contorsionate. Urlă din toţi rărunchii, pierzându-şi glasul atât
de frumos. Plângea, la căpătâiul fratelui său, până ce cântecul
mortuar fu rupt de o ambulanţă şi de mulţi oameni curioşi.
Mara se desprinse doar cu forţa de fratele său, care fu
urcat pe o targă.
După o jumătate de oră, în care picioarele ei se
învineţiseră de la atâta aşteptat şi de temperatura rece
a gresiei spitalului atât de sumbru, ca într-un film horror,
adolescenta refuzase o consultaţie şi făcuse scandal, ţipând,
cuprinsă de o isterie nebună. Deznădejde.
Numai cu forţa i se pusese un bandaj pe spate, dar
insistă să-şi pună la loc rochia de Regină a Morţii şi aştepta cu
ardoare o veste bună de la medici.
Fata sculase tot spitalul cu plânsul ei bolnav. Lângă ea,
Ana, mătuşa ei, singura cunoştinţă, căci părinţii Marei se
prăpădiseră demult, zăcea pe o bancă. Ana vru să o mângâie
pe cap, dar fata îi îmbrânci mâna rece, nedorind vreo alinare.
Îşi vroia doar fratele înapoi…
Mara auzi şuşoteli pe holul alăturat şi nişte paşi. O
asistentă cu faţa albă îi făcu semn să vină. Mara încuviinţă
din cap şi se îndreptă şchiopătând spre încăperea cu pricina.
Cu un chip ca varul, intră, alături de asistentă, în salonul
o sută opt. Lângă un pat sărac, murdar, trupul neînsufleţit al
lui Marius, acoperit de un material alb, o făcu pe Mara să cadă
în genunchi, rupând materialul care nu mai era de mult timp
de acelaşi roz-bombon pe care îl avuse în acea zi.
Capitolul I
PROZA
Marina-Raluca
Baciu
Îşi puse geaca gri în cuier, pantofii prăfuiţi în dulap şi
trase un fum mentolat pe gură, savurând aroma funerară pe
gât, rotocolind-o spre faringe în laringe, prin bronhii şi apoi la
veşnicii plămâni, provocând contaminarea în masă.
Îi plăcea fumul. În comparaţie cu lumea contemporană
ei, Mara considera fumul inert al ţigaretei ca fiind cel mai
curat lucru existent, deci mai bine mai rău decât şi mai şi...
Începuse să se asorteze chiar cu el. Când practica „sportul”,
hainele îi erau cenuşii precum faţa, ca şi cum fitilul ar fi fost
o extensie a sa.
Călăuzindu-şi fumul în plămâni cu o atenţie şi o savoare
de priceput dirijor, îşi continuă Mândria şi Prejudecata începute
(continuare în pag. 8197)
8195

8196
RECENZIE
“Bună seara, domnule Mallarmé!”
Volumul de versuri “Bună seara,
domnule Mallarmé!”, Editura Axis Libris,
Galaţi, 2010, 156 de pagini, semnat de
scriitorul Ioan Toderiţă, cu un titlu, ca o
metaforă elegantă şi provocatoare, se
remarcă stilistic printr-o lirică, novatoare
şi îndrăzneaţă, cu totul originală. Este
cartea unui poet contemporan, care
promovează o poezie de impact pentru
un elitism cultural obişnuit cu şocul de
adeziune şi-şi asumă un potenţial risc de
neaderenţă, deşi ia în calcul şi ignoranţa
afişată snob şi ifosele fără acoperire.
Până la urmă, dincolo de insolitul titlu cu
aura unei personalităţi literare simboliste,
de notorietate europeană, de pe
malurile Senei, gestul elegant şi altruist
al poetului român are dimensiunea şi
valoarea unui omagiu adus marelui poet
francez Stephane Mallarmé, zis Etienne
(1842-1898); o reverenţă decentă şi
respectuoasă adusă civilizaţiei franceze,
literaturii franceze, Parisului, ca metropolă
culturală.
Poetul Ioan Toderiţă rescrie în
felul acesta istoria liricii universale prin
preluarea elementelor de potenţial artistic
într-o epocă de contestare a valorilor
consacrate, nu neapărat ale altor culturi
şi civilizaţii, ci cu ţintă spre ceea ce se
întâmplă în literatura română cu Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Zaharia Stancu
sau Marin Preda. Poate, din aceste
motive, poezia din volumul “Bună seara,
domnule Mallarmé!” pare uşor atipică în
peisajul actual şi nu pentru că ar fi... nouă
neapărat, ci pentru combaterea subtilă a
atacului la clasicii europeni sau români,
din perspectiva preluării moştenirii
pozitive cu mesaj valoric a acesteia,
iar demersul poetului Ioan Toderiţă de
valorificare a modernismului european,
francez în speţă, este făcut în progresie
aritmetică, pe măsura preocupărilor
sale profesionale, de ilustru profesor
de matematici. Este foarte posibil ca
poetul român să se fi lăsat atras de ars
poetica simbolică, sugestivă a marelui
poet francez; sigur i s-a părut interesantă
tehnica literară prin care limbajul comun,
demonetizat, a fost înlocuit de unul
propriu, fără tentaţia hibridă şi nonliterară
de a inventa cuvinte noi, procedeu
prozodic practicat de Mallarmé. Nu se
poate să nu fi avut reacţii poeticeşti
poetul de la mal de Dunăre pentru
tehnica literară cu efecte stilistice a unei
sintaxe dislocate, a pluralităţii semantice
generată de ambiguitatea metaforică,
ca şi de dispoziţia savantă, de efect
vizual şi auditiv, a caracterelor tipografice
convertite în artistic, de către teoreticianul
din Paris Etienne Mallarmé.
Din aceste cauze sau şi din
altele – motiv pentru care îmi asum o
eroare posibilă - există în poezia lui
Ioan Toderiţă o direcţionare a sensului
cuvântului, metaforic în exces, spre un
miraj al creaţiei artistice între sugestie
răsturnată şi ambiguitate provocatoare
de ermetism, un fel de à rebours, ca o
reverberaţie semantică în răspăr, sau cu
de Ioan Toderiţă
consecinţe imprevizibile de percepere,
ca celebrul “Un Coup de dés jamais
n’abolira le hasard” al mentorului său
spiritual Stephane Mallarmé, ca, de
pildă, în poemul “Ea”, pag. 58: “O s-a-na,
înalt pe de, / necuprinsă-n deget frunte,
/ sfârşesc inima-n mărunte, / nepriviri
de orb ce vede”. În realitate, este vorba
despre o lirică simbolist novatoare,
a sa în exclusivitate, pe o partitură
nonconformistă, când doar mimează un
partizanat de paradă la clasicii reformatori
şi tânjeşte nativ după Alecsandri,
Coşbuc sau Eminescu şi parcă dorind
să se alinieze la generaţia lui Stănescu,
Sorescu, Doinaş: “Mi-i sufletul cărare-n
străfundul aşteptării: / de sine prins, ca-n
funii, pinochio, o păpuşă, / a învăţat să
plângă, la naştere, în uşă, / întâiul plâns,
ce-n oameni e semnul cugetării” (“Întâiul
plâns”, pag. 38).
Pare chiar că “s-ar juca... de-a
modelele”, dar termină prin a şi le
asuma, după reguli proprii şi după o
tehnică literară, care-l plasează pe Ioan
Toderiţă printre pionierii lirici actuali,
autorul unei poezii moderne pe o scară
a valorilor proprii, asumându-şi riscul
derapajului controlat, pentru că scrie
într-un fel de transă creatoare, pe care
n-o poate controla şi nici nu s-a gândit
s-o facă; n-are niciun fel de rezerve, nu
se culpabilizează de... mal praxis poetic
şi produce idei şi sentimente pe propria
răspundere: “ Ne ridică «la putere», ca
osmoza / clorofilei, mitul vorbei triumfal, /
stând în ochi sacerdotal / ... / Se sfârşeşte
în noi gnoza!” (“Athanor”, pag. 57).
O poezie aparent agresivă, cu un
potenţial nonviolent, ca un val uriaş, care
se potoleşte la ţărm, cu consecinţele
unui tsunami obosit, sleit de puteri, şi
emoţia artistului în stare pură: “Ce, cu
abvers, incest, ne adumbreşte grinda
/ un suflet mare din târzii muşcate, / se
rupe-n trei icoana, cu amplă trinitate /
al crucii semn, pe umeri, să-şi tânguie
colinda” (“Semnul crucii”, pag. 61). Adică,
un lirism cristalizat, plesnind de tensiuni
interioare, şi un poet vulnerabil, expus
deliberat unui potenţial nonaccept liric
dintr-o obstinantă încredere în demersul
său artistic şi o face cu graţia creatorului,
care-şi sacrifică idealul estetic, pentru ca
să nu intre în conflict cu potenţialii cititori
convertiţi la o altă “religie” a artei.
Sub aspectul structurii şi a
construcţiei prozodice, “Bună seara,
domnule Mallarmé!” este un volum de
lirică în manieră clasică, cu rima cea
mai elaborată, îmbrăţişată (1-4; 2-3),
dar înnobilată de o tehnică a versificaţiei
cu modulaţii abrupte rezultate din
contorsiuni de topică a frazei, a
propoziţiei, cu intenţia de a extrage
semnificaţii noi, altele decât cele de
dicţionar şi, uneori, din nevoia de rimă,
ca în poemul “Un semn că moartea...”
(pag. 9): “Vor mai, de timp pecetluit, sui,
încovrigate, / simţiri, solii, să bată-n porţi
cu pumnii: şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile
lumii, / atunci, în viers cântat, încet, pe
www.oglindaliterara.ro
Dumitru Anghel
săturate”, pe o temă gravă, existenţialism
şi atitudinea omului în faţa morţii.
De altfel, toate poemele din acest
volum sunt realizate pe câteva motive lirice
esenţiale, larg răspândite şi personalizate
doar de talentul poetului, de epoca şi
geografia sa culturală, iar specificul, nota
personală sunt date de apetenţa pentru
un lexic comun, oarecare, căruia poetul
Ioan Toderiţă îi transferă o semantică
simbolică, aluzivă, sugestivă şi în tonalităţi
de contrapunct baroc, ca într-o Partita
de Bach; cuvinte aparent demonetizate,
cu o semantică în derivă, pe care însă
poetul le circumscrie unei interacţiuni cu
celelalte, la fel de comune, dar tocmai de
aceea cu valenţe artistice, poetice, noi, pe
care le sesizăm şi în estetica lui Mallarmé,
acel transposition, ca o transpunere
spre sensuri noi, aluzive, muzicale,
cu certitudine şi în planul prozodiei
ori al tempoului silabelor, vocalelor şi
consoanelor, cu sonorităţile specifice
limbii franceze: “La femme, l’enfant, la
soupe / En chemin pour le carrier / Le
complimentent qu’il coupe / Dans l’us
de se marier”, din “Mallarmé, poemespoeme”,
ediţie bilingvă, în traducerea lui
Ioan Matei, Editura Atlas, Bucureşti, 1997,
pag. 146.
Foarte importantă se detaşează
inovaţia poetului Ioan Toderiţă, într-o
manieră originală, ca în poemul
“Cristianică”, pag. 10, pe tema crucificării
divine, cu treimea momentelor, cu versul
al cincilea, în paranteză: trădarea lui
Iisus (“îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel
curând”); povara Golgotei (“acest suiş
nevrednic în spaima celor vii”); şi martiriul
sacrificiului suprem divin (“pe cruce m-am
suit, ofrandă celor mulţi”).
Dar şi obsesivul, ca mod de viaţă,
ca o constantă a unei tematici în refulare
lirică, deşi nu lipsesc nici ereziile şi nici
ispita gândului rebel între credinţă şi
tăgadă: “De, mă, cu vorbe de ocară, /
alungi în vers, cu ritm a-metric / şi cuvântări
ce au să moară, / de tine, Doamne, fug
eretic” (“De mă...”, pag. 14), consecvent
aceleeaşi tehnici a dislocării topicii frazei,
cumulată în propoziţii şi cuvinte izolate
nuanţate poetic cu sensuri noi, cu epitete
şi comparaţii, în care ambiguitatea are
rolul constructiv de a îmbogăţi semantica
primară. Adică, o lirică religioasă, de
partizanat mesianic, ca o predică după
î

slujba de duminică, anunţând Crăciunul
şi prevestind Prohodul şi Paştele: :Mângâi
trup velin, angelic, / doar în vis, de vis
răpus: / când Irod şi când Iisus, / sfânt ucis
pe cruce, vrednic” (“Clepsidre feline”, pag.
22); ori o morală creştină răstălmăcită
după o dogmatică uşor demonetizată
în obiceiuri şi tradiţii cuminţi, după o
motivaţie mai mult atee, sau laică, decât
pravoslavnică: “Că vinu-i bun, prescris,
metodic, / de-atunci, de-acum, prin timp
i-logic, / când vorba-i prinsă-n ritm săncap:
/ galop diurn, teluric trap” (“Nunta
Galileii”, pag. 108).
Dar şi motive biblice, reluate la o
altă scară valorică, din care rezultă o altă
dogmă a păcatului originar, cu inflexiuni
uşor desuete, ca un menuet într-o sală de
bal la Curtea imperială de la Viena: “Şio
să-n noi cadă amnezic, / din aproape
în aproape / fructul, fructul sinestezic,
/ cu lung sâsâit de şarpe” (“Mărul”, pag.
29). Motivul religios este până la urmă
un pretext livresc în lirica poetului Ioan
Toderiţă, pentru că importantă rămâne
existenţa efemeră a fiinţei umane pe
pământ, iar esenţială doar solidaritatea
de cuplu matrimonial, în ciuda păcatului
străbun al izgonirii din Paradis: “Voi şti
chiar prea devreme, ce veşnică-i visarea,
/ când fruntea-nvolburată mă-ndeamnă
în cuvânt, / prin gând, fanar aprins cât
să-mi îndemn mirarea: / în doi să nu mai
fie tăcerea de mormânt” (“Ce veşnică-i
visarea”, pag. 113).
Ca şi în poemul “Ni se potriveşte...”,
cu deturnarea tulburătoare a dilematicei
interogaţii existenţiale din toate timpurile,
din toate religiile, credinţele şi eresurile
civilizaţiei umane, există viaţa de dincolo
de moarte?!: “De vom şti izbânda ce ni se
cuvine, / nu ni se va spune, cât vom osteni,
/ mersu-acestor umbre în-spre morţi şi vii,
/ dinspre nemurirea ce în loc ne ţine” (Op.
cit., pag. 131).
După lirica religioasă, o bună
reprezentare în planul valoric al volumului
“Bună seara, domnule Mallarmé!” o are
poezia de dragoste, deşi cartea poetului
Ioan Toderiţă nu are o structură editorială
pe criterii tematice şi pe capitole; o erotică
de un lirism graţios şi uşor frivol, temperat
de o rezervă pudică de adolescent copleşit
de miracolul şi magia primului sărut: “Căn
vin e adevărul reavăn / şi-n pâinea
caldă-a-întâiului sărut... / Şi-n toate, jertfă,
nopţii prefăcut, / cu vis de nemurire fără
seamăn” (“Eu nu voi şti”, pag. 133).
(urmare din pag. 8195)
şi la propriu şi la figurat: ca lectură, cu o seară înainte şi ca
mod de viaţă cu vreo douăzeci şi trei de ani în urmă. Fumul
din fundalul copertei, patinat de ani, arăta la fel de searbăd
precum hainele ce străluceau în lumina hiperbolizată a unui
bec uitat de vreme.
Urmărind vag ştirile, îşi fierse un ou în apă chioară,
distilată de griul ce devenise pentru ea nu o culoare ci o
însuşire, sau un verb de rutină. Observând că dă cafeaua în
foc, îşi luă o cârpă roasă şi se îndreptă în paşi fantomatici
către aragaz. Atunci căpătă o arsură mică pe palma dreaptă,
când atinsese plita, în inerţia sa muribundă.
Mulţi ar spune că s-a îmbolnăvit.
***
Odată ce Marius trecuse în nefiinţă, parcă se evaporase
şi viaţa Marei. Simţea că fratele o trăsese şi pe ea în sicriul
necălcat de lumină şi că tot ceea ce vedeau oamenii la ea,
Foarte interesante şi convingătoare,
pentru demersul liric şi prozodic al
scriitorului Ioan Toderiţă în această carte,
sunt trei poeme de-o simetrie tematică
originală, pe structura poeziei de formă
fixă, glossa, dar o altfel de glossă, care
conferă volumului “Bună seara, domnule
Mallarmé!” un plus de noutate, de altceva
în aria creaţiei lirice. Poemul “Doamnă” şi
altele două cu acelaşi titlu, “Scrisoare”,
alcătuiesc o trilogie lirică, dezvoltată
pe un joc erotic, ca un joc de puzzle,
asemănător unui motiv muzical, reluat
pe aceeaşi linie melodică, ca-n Simfonia
Destinului, patetic şi maiestuos, idilic
şi graţios, romantic şi festiv, nuanţat cu
intervale lexicale de şaradă poetică.
Pentru o demonstraţie convingătoare, iată
câte o strofă, prima, din fiecare dintre cele
trei poeme: “V-am spus, Doamnă, cred în
suflet, / ca-ntr-un vis ce mă deazleagă, / de
fiinţa ce mi-i dragă, / într-un somn cu mult
răsunet” (“Doamnă”, pag.
48); “Ţi-am spus, Doamnă,
despre suflet, / cum că
somnul ce mă leagă / de
fiinţa ta întreagă, / prins
e-n vis aprins de cuget”
(“Scrisoare”, I, pag. 50); şi
“Ţi-am scris, Doamnă, cu
răsunet, / un poem ce mă
des-leagă, / de un verb,
ce nu mă-ncumet / să-l
pronunţ cu gura-ntreagă”
(“scrisoare”, II, pag. 51);
cu elementele de simetrie,
de care aminteam, ca un
lait-motiv, pe o temă de
dragoste, cu o prozodie
de glossă, modificată
poetic, cu nuanţări lexicale
în primele două versuri, în toate cele trei
poeme.
Alteori, nostalgic, elegiac sau trist,
şi eminescian, şi bacovian, dar autentic
şi convingător, Ioan Toderiţă este poetul
contemporan, care nu se sfieşte să se
alăture marilor poeţi, şi o face cu graţie
şi condescendenţă respectuoasă, ca un
elogiu şi nu ca o sfidătoare poză: “Ştiu,
în ceas, e frig şi toamnă, / şi în inimi bate
vântul, / spulberând în gând cuvântul:
/ o mantie ce aclamă” (“Toamnă”, pag.
55); sau alteori, în maniera simbolistminulesciană,
cu o poezie erotică de
atmosferă, cu un lirism al labirintului
plastic, pe un tempo preclasic de “Fuga
în do minor” şi “Clavecinul bine temperat”,
www.oglindaliterara.ro
RECENZIE
discursiv şi expresionist: “Îţi scriu
scrisori e(chi)locvente, / peceţi povaţă-n
testamente, / să-ţi las o parte din tristeţe,
/ în elegii cu multe feţe, / cântate-încet
la clavecin, / cu ritm de fugă în suspin”
(“Iubiri de rând”, pag. 35).
Sigur, există în cartea scriitorului
Ioan Toderiţă şi alte teme lirice, dar unitatea
stilistică stă în formula prozodică de care
aminteam la început, în care relevant este
efectul simbolic, dispoziţia controlată,
savant orchestrată a propoziţiei, a
cuvântului în frază şi în corpul prozodic,
o tehnică sincopată la ambii poeţi,
francez şi român. Iată, în paralel, strofa
întâi din poemul “Măsura”, în care poetul
păstrează doar catrenul, ritmul de 12-14
silabe şi rima îmbrăţişată, dar răstoarnă
asimetric topica frazei: “De ce, măsura,
cea din mâini, întregul, / acestui aprioric
tărâm, îndreptăţeşte / căderea frunzei
care, cu trudă-n ceruri creşte / în ramul
unde vântul ignoră-n spaţii
reguli?” (Op. cit., pag.
85). Şi, iată, cum ar arăta
o frază, cu aceeaşi idee
poetică, dar care respectă
toate regulile gramaticale
de topică standard:
“Din ce cauză măsura
(subiectul propoziţiei
subordonate cauzale), cu
toate elementele prioritare
motivează căderea frunzei
(propoziţia principală,
regentă), care cu trudă
asigură dezvoltarea
ramului (propoziţia
subordonată atributivă),
unde bate vântul
(propoziţia subordonată
circumstanţială de loc). Ba chiar există şi
exerciţii de virtuozitate prozodică pentru
că accentul cade nu pe topica propoziţiei
sau a frazei, ci pe rima cu sonorităţi
fonetice, ca în poemul “Amiază târzie”:
«Ce devreme-n “si” şi “o”, / ramul leagănă
un “be-mol” / cu trei bulbi mai sus de stol /
implant drept, “insitio”» (Op. cit., pag. 88).
Aşadar, cele 142 de poeme şi 15
desene din cartea “Bună seara, domnule
Mallarmé!”, care încep cu reconstituirea
limbajului poetic şi se completează cu
elocvenţa imaginilor, alcătuiesc un volum
original de poezie modernă, pe care
poetul Ioan Toderiţă şi-l adjudecă cu graţie
şi responsabilitate artistică.
de zece ani de atunci, era doar un trup neînsufleţit ce se
chinuia să mai trăiască şi fără acea esenţă pe post de baterie
bolnăvicioasă şi sentimentalistă. Rămăsese doar carcasa…
Mara nu mai ştia pe nimeni. Trăia acelaşi coşmar zilnic
pe care îl învăţase pe de rost.
Se descurca, dar din când în când era ajutată la nevoie
de Ana, mătuşa sa din partea mamei, o femeie înaltă, de la
care nepoata ei prinsese gustul fumului. Mătuşa o poreclise
„Megafoba”, din pricina nenumăratelor şi nejustificatelor
temeri. Nu mai urca în niciun fel de autovehicule; credea că
urma să aibă aceeaşi soartă cu Marius…dar i-ar fi plăcut ca, în
noaptea aceea, să o aibă şi regreta în fiecare zi faptul că ea îşi
trăia încă viaţa şi nu o merita.
- Poftim, am mai adus cafea; era doar Ana.
- Nu trebuia, am făcut deja… răspunse ea pe un ton
ironic. - Ai uitat ceva la uşă, adăugă ea. E un fel de invitaţie.
Mara privi cu atenţie la fluturaş, apoi îl azvârli pe pat, în
timp ce îşi continuă cafeaua. Fluturaşul era stilizat şi frumos
decorat, cu un aer ce crea o culoare locală: Vă invităm la circ,
între 13 şi 19 iunie.
8197

8198
JURNAL LONDONEZ
Luptându-mă cu morile de vânt!
Aaa! Să înţelegeţi de ce spun că cei de aici nu sunt cu
nimic mai deştepţi decât noi, doar că în paşaportul lor scrie
„British” şi nu „Român”. Aici facturile se fac în felul următor:
se cumpără de la un magazin gen librărie, papetărie, metalochimice...
name it, un „Invoice Book” (facturier) care dacă
nimereşti sa aiba serie bine, daca nu se poate şi fără. Şi
completezi frumos facturi de alde „De la, pentru X”, „Emis în
dată Y”, „S-au prestat servicii pe perioada Z”. Atât, nimic mai
mult, nici o explicaţie! Pot fi orice fel de servicii prestate. Şi
mai vorbesc de ai noştri că fac fraude şi spălare de bani!
I-auzi! Doar că... aici se merge foarte mult pe încredere, fiind
considerat că eşti de bună credinţă şi că nu ai de gând să faci
infracţiuni. Aşa cred că se explică faptul că unii români pe
unde merg în lume fac tot felul de ilegalităţi de gen financiar.
Nu cred că e greu să le faci dacă te duce capul, dacă nu eşti
controlat, ai înclinaţii spre aşa ceva sau conştiinţa-ţi lipseşte
cu desăvârşire şi nu ai frică de Dumnezeu...
După toate aceste facturi întocmite, recomandări
adunate şi restul actelor, puse toate frumos în ordine...
m-am prezentat la interviul cu numărul 2 pentru alocarea
blestematului de NINO. Am nimerit la un bărbat de culoare
(cum majoritatea din birou erau, adică 5 din 7) care chiar
de la început mi-a creat sentimentul că vrea cu orice preţ
să mă expedieze cât mai repede posibil. Chiar
dacă eu încercam să-i explic de ce am venit,
ce fac, ce vreau să fac pe viitor, domnia sa mă
tot întreba dacă am alte acte... Aşa că mi-a
retezat orice speranţă de reuşită! Dar totuşi
m-am comportat natural şi firesc şi i-am spus
că nu mă dau bătută... Am ieşit de la interviu
cu un gust amar şi cu o oarecare nedumerire,
fără însă a fi rasistă sau răutăcioasă. Pur şi
simplu nu înţelegeam şi nici acum nu reuşesc
să înţeleg de ce acceptă, cu sutele, emigranţi
din ţări precum Bangladesh, Sri Lanka, Congo,
Pakistan, Afganistan, India şi... lista poate
continua mult şi bine!? Chiar britanicii au spus
cu jumătate de gură că majoritatea celor care
au participat la revoltele din luna august 2011
din Londra şi alte oraşe ale Marii Britanii, au
fost persoane de culoare. Ba chiar le era teamă
autorităţilor să acţioneze mai în forţă faţă de
atacurile protestatarilor să nu fie cumva acuzaţi de rasism. Şi
atunci vin şi pun întrebarea de ce îi acceptă în continuare şi le
oferă ajutor deşi vin şi se înmulţesc rapid (pentru că fiecare
familie are cel puţin 3 copii). De ce, noi românii, membrii ai
Uniunii Europene, suntem trataţi în felul acesta? Inferior şi
discriminant!
În fine, după câteva zile de aşteptare am primit
răspunsul. Negativ din păcate! Aşa că şi aplicaţia a doua pentru
a primi NINO mi-a fost refuzată. După câteva zile în care am
avut o stare destul de deprimată... m-am „îmbărbătat” (că
deh, „înfemeiat” nu se poate zice!) şi mi-am propus să nu
renunţ. Am să lupt să găsesc soluţia pentru a primi acest
număr blestemat. Şi abia după ce voi epuiza toate variantele
posibile (şi desigur legale) am să mă declar bătută. Cred
că aici intervine încăpăţânarea de care scrie în zodiac la cei
născuţi în Zodia Racului.
O luminiţă la capătul tunelului...
Apropo, am uitat exact ce era mai frumos din toată
povestea asta. Am primit un telefon în urmă cu o săptămâna
şi jumătate de la o doamnă care mi-a vorbit pe un ton foarte
civilizat şi care mi-a spus că avea numărul meu de telefon
de la proprietara unui salon de coafură unde mi-am lăsat
datele în cazul că vrea să îşi deschidă şi o parte de cosmetică.
Respectiva patroană e amica „bunului samaritean” şi... dânsa
s-a gândit să-i dea numărul meu de telefon acestei doamne
care m-a sunat să se intereseza dacă lucrez şi dacă mai
sunt interesată de un job în domeniul cosmeticii. Desigur,
am răspuns! Aşa că m-a invitat la un interviu unde am dat
chiar şi o probă practică. Mi s-a comunicat, mai apoi, că le-a
plăcut foarte mult de mine. Vorbesc la plural pentru că mai
era şi o altă doamnă acolo, la interviu. De altfel şi mie mi-a
plăcut foarte mult. Salonul e chiar în centru, în zona 1, unde
se află multe birouri. Salonul e micuţ, dar foarte cochet. Mi
www.oglindaliterara.ro
s-a spus că voi lucra doar eu pe
partea de cosmetică, fapt ce
mă încânta foarte mult. Aş fi
astfel în elementul meu şi aş
putea întradevăr să arăt ce ştiu.
Am simţit că proprietara este
deschisă la propunerile pe care
le am. Ea şi cu doamna care m-a
intervievat ar fi colegele mele
pe partea de coafură. Suntem
de vârste apropiate toate.
Problema e că acum salonul
este în redecorare şi dânsele
merg doar odată sau de două ori
pe săptămână la muncă. Asta,
până la mijlocul lunii septembrie Lavinia Iancu
cand se preconizează că se va
deschide. Mi-au mai spus că o
să am o perioadă de probă de o lună, pentru a arăta ceea
ce ştiu, iar munca mea va fi plătită. Am să fac tot posibilul
să le arăt că merită să lucreze cu mine. Deci una caldă una
rece... că aşa e viaţa!
Strategia celor trei variante
Totuşi stresant pentru mine este faptul
că nu am încă acte şi patroana aşteaptă
să primesc numărul acela mult dorit. I-am
povestit despre supliciile îndurate până atunci
pentru obţinearea NINO. Dacă nu l-am primit
încă, mai am trei variante şi am să le încerc pe
toate până epuizez orice cale fiabilă. Prima ar
fi să merg pe mâna unei agenţii - contra cost,
bineînţeles - care se ocupă cu problemele
de emigrare, de obţinerea NINO... şi de alte
greutăţi pe care nu le pot rezolva noii veniţi.
Cred că această variantă o voi aplica. Voi merge
la începutul săptămânii viiitoare să discut cu ei
despre tot ce implică obţinearea NINO.
A doua a variantă o aplic doar dacă nu
reuşesc nici a treia oară să obţin acest NINO,
(nici cu ajutorul agenţiei!). Am să încerc să o
conving pe proprietara acestui salon la care voi
începe să muncesc să aplice pentru mine ca
firmă. Dar tare mi-e teamă că se va speria când o să vadă în
ce constă procedura de aplicare pentru un posibil angajat. Şi
tot în cadrul discuţiei cu proprietara salonului voi menţiona
că aş putea lucra la negru dacă pe ea nu o deranjează, pt că
oarecum situaţia mă împinge şi spre varianta asta.
A treia variantă ar fi să mă înscriu la colegiu pentru un
an de zile – contra cost desigur - şi atunci voi primi automat
yellow card-ul cu statutul de student, iar după un an de
studenţie în ţara lor, zice-se... că pot aplica pentru blue card.
Acest yellow card de student îţi dă (şi) dreptul de a munci
douăzeci de ore pe săptămână şi a-ţi plăti taxele ca orice
angajat şi nu ca PFA. Oricum până nu epuizez toate căile de
atac nu am să mă las bătută, asta e clar, că doar nu am venit
aici numai să cheltui banii şi să fac veşnic pe turista... căci
încă nu am câştigat potul cel mare la euroloteria britanică...
Aşa că mai trebuie să şi muncesc!
Cam acestea fiind spuse, cred că e timpul să închei „mica”
mea epistolă, însă nu înainte de a vă povesti pe unde am de
gând să mai merg săptămâna viitoare (poate!), asta pentru
că nu costă nimic intrarea, din câte ştiu eu. Aşa deci... ar fi
de văzut: Galeria Naţională şi câteva muzee, precum British
Museum, casa unde a murit Freddie Mercury (am găsit
adresa pe internet şi am căutat-o pe harta unde vine), apoi
cartierul Notting Hill şi Portobello Road, locul unde s-a turnat
filmul cu acelaşi nume, cu Julia Roberts şi Hugh Grant. Am
auzit că au chiar şi un carnival cu acest nume care se ţine
prin aceste locuri. Asta dacă nu costă nimic... în afară de
transportul prin oraş. De ce să nu profit deocamdată de viaţă
de turist? Asta bineînţeles dacă şi vremea îmi permite, pentru
că în ultima săptămână am avut parte de vreme specifică
britanică aş spune, adică zilnic ploaie, nori gri şi urâţi... Vă
doresc să aveţi parte de un sfârşit de vară minunat. Aaa... şi
o rugăminte! Să mai citiţi din când în când pe internet „Jurnal
Londonez” (1,2,3,4,5,6... şi ce va urma) scris de mine!

SPIRITUL NAŢIONAL
ÎN PUBLICISTICA ŞI
PROZA EMINESCIANĂ
În perioada anilor 1870, când spiritual naţional
românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii
Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi
scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca
fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române,
a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor
poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest
context a început Mihai Eminescu să publice articole în
care a promovat spiritual naţional românesc. Primele
articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut
la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea
lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din
1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a
celorlalte naţiuni din imperiul Austro-Ungar.
După o perioadă de întrerupere, în anul 1876
Eminescu începe să publice articole în care promovează
spiritual naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde
văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai
ales analize privind situaţia românilor
de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi
când strănepoţii vor citi odată despre
luptele naţionale, reflectate nu în lumina
nouă a teoriei, care o preface într-o
luptă de interese, ci în lumina viorie
a simţământului cu toată bogăţia de
culori, de pasiune, de înamorare specifică
în fetişurile naţionalismului, - citirea
acestor fapte va face asupra lor impresia
romantică, care asupra noastră o face
răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de
atuncea”. (Despre luptele naţionale).
Activitatea sa de la „Timpul” din
Bucureşti, începută la 1877, chemat
fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este
foarte intensă. Îşi începe campania cu
articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază
eroismul ostaşilor români în Războiul
de Independenţă, şi dragostea de glia
străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef
la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra
situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul
naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine
să fiu Român! Dar ce fel de roman! Român care vrea
a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al
naţionalităţii - aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu.
Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită
numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc,
se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe
să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul
românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile
sale”. ( Adevăratul naţionalism).
La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de
redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne
redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea
Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a
sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri
străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi
Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali,
în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar
avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi
ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce
mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în
cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a
cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni
egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei
naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi
reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România
liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează
spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de
muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl
face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin
vibraţia patriotică.
Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un
www.oglindaliterara.ro
ESEU
creştin autentic. Poeziile,
proza şi publicistica exprimă
spiritul naţional-ortodox.
Consideraţii de ansamblu
asupra creştinismului găsim
în manuscrisul 2285 care
reprezintă traducerea din
germană a studiului lui
M. Lazarus şi N. Stendhal
„Gânduri introductive privind
psihologia popoarelor”,
apărut în 1860. Despre
acest manuscris a scris
D. Vatamaniuc „Pagini
germane”, în revista
„Manuscriptul” (an XVII,
1986). Manuscrisul 2261 la
paginile 192-194 cuprinde
următoarele cugetări ale Al.Florin Ţene
lui Eminescu referitoare la
Dumnezeu: „Fără eu nu
există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu,
fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e
lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul”
din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat
limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei
limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura
de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea,
pe când înainte românul înclina a
confunda naţionalitatea cu religia“. În
articolul „Ştim prea bine…”, publicat în
„Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1),
Eminescu scria: „Cine ne alungă limba
din biserică şi din instrucţia educativă (a
şcoalelor elementare şi secundare), cine
nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o
cu conştiinţa noastră naţională şi cu
simpatiile noastre intime, oricât de bun
ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul
nostru”.
Deşi poezia şi articolele publicate
în presă au promovat spiritual naţional,
inclusiv românismul, Mihai Eminescu
fiind unul din marii gazetari ai secolului
XIX, a promovat spiritual naţional şi în
proza literară. Prozele antume cele mai
cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi
„Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte,
în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual
iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două
proze amintite la început descoperim un filon romantic
al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim
în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă întrun
act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din
care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l
descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru
Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm
romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte
lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu,
printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe
cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a
fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele
conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni
universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare
literatură naţională formează focarul spiritului naţional,
unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii
spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În
articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism” sublinia:
„Oamenii cari au început regenerarea naţională, ni-au
dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu
duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei,
critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei.
Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din
Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului
Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică
în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program
al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care
acesta pleda pentru subordonarea intereselor României
şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.
8199

8200
OPINII
MARIN PREDA
ŞI
„ERA TICĂLOŞILOR”
(urmare din numărul anterior)
Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia
romanului „Delirul”, roman care readucea în actualitate profilul
moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului
României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial intr-o
lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare
de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Romane să treacă
Prutul pentru eliberarea Basarabiei.
Notiţele volumului al doilea din „Delirul”, împreuna cu o
valiza plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal
au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii
investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de
incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite
în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru,
cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest
volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de
a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea
morţii lui Marin Preda cu moartea lui Nicolae Labiş sau cu cea
a actorului Amza Pellea care a spus intr-unul din monologurile
lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din
oraşul Băileşti: „Leana lui Zăpăcitu din capul satului”. „Zăpăcitu”
era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta
aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe
mâna lui „Radu”, adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară
securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau
ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului
Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu
care a primit următorul mesaj de ameninţare: „dacă îl dai pe
Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri”, precum şi a altor câtorva din
conducerea postului de radio „Europa Libera”, a inginerului Gh.
Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm
numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune
aflate în slujba dictatorului.
Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu
trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii
săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89.
Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literara a
operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist
şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.
Să vedem insa cum s-a desfăşurat «colaborarea» lui
cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea
care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui
prieteni sau de la unii colegi de breasla, care figurau cu nume
conspirative de informatori în documentele securităţii. în Dosarul
de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care
cuprindea 4 volume şi era intitulat «Editorul», există o notă a
securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că
«Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru
faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la
politica partidului şi Statului nostru». După «Tezele din aprilie»
prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei «revoluţii
culturale» după model chinezesc, securitatea a început urmărirea
tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali
duşmani ai «revoluţiei culturale».
Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta
securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui
erau urmărite de o armata de agenţi care îl supravegheau în
permanenta. în notele informative cu privire la convingerile lui
personale despre regimul de la putere, se menţiona: «declaraţii
duşmănoase la adresa orânduirii», «refuzul lui de a colabora la
organul CC al PCR Scânteia», precum şi unele afirmaţii cu privire
la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una din aceste note
se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se
întâlnise cu «transfugii faţă de care a criticat regimul comunist
din România». în luna ianuarie 1972 un alt informator al
securităţii care semna «Artur», scria că Marin Preda se întâlnise
la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului
de radio «Europa Libera». în baza acestor note, cât şi a unui
referat al securităţii în legătură cu «activitatea lui duşmănoasă»,
convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea
la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii
«Cartea Romaneasca» s-au făcut dese percheziţii noaptea. Cat
priveşte «colaborarea» lui cu regimul comunist, aceasta se poate
stabili cu uşurinţa citind declaraţia criticului literar Marin Mincu
căruia nu i se publicau lucrările fiind acuzat ca în scrierile lui este
prea de «dreapta». Marin Preda, directorul Editurii l-a apărat insa
www.oglindaliterara.ro
punând la punct pe un denigrator al
acestuia printr-o înjurătură neaoşe,
publicându-i apoi toate lucrările.
Iată cum îl caracterizează Marin
Mincu pe acest aşa zis «produs al
proletcultismului»: «Marin Preda
era un om de o elevată nobleţe,
comportându-se în orice împrejurare
ca un adevărat aristocrat; el avea
răbdarea nobila să-i asculte pe toţi cei
care i se adresau şi să le răspundă cu
francheţe şi naturaleţe. De asemeni el
apreciază «onestitatea intelectuală a
lui Preda şi incapacitatea lui organica
de a nu tolera minciuna şi injustiţia,
de orice fel ar fi fost acestea.»
La rândul lui, Nicolae Breban
declara că Marin Preda i-a publicat
Ion Ionescu
Bucovu
romanul «Îngerul de gips», deşi era ostracizat în ţară întrucât
participase peste hotare la manifestări anticomuniste.
În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul
Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi
putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare
prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor
scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi
etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai
vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări.
,,Serile acelea erau adevărate academii de literatură, pe
care prezenţa d-lui Preda le transforma în regal.” –povesteşte
Sânziana Pop.La Palatul Mogoşoaia, creaţia Martei Bibescu, locul
era pur si simplu un paradis natural, plin de arbori seculari , de
păşuni verzi şi flori în care castelana îşi pusese întreaga pasiune
,,Marin Preda era brutal în discuţii, dar numai cu cei pe care-i
dispretuia, adică majoritatea ,, creatorilor” aflaţi la vremea
aceea în solda scriitorimii care mişunau pe la Palat.”- zice tot
Sânziana Pop. În colhozul literar al Mogoşoaei erau multe figuri
abjecte care i-ar fi putut face rău lui Marin Preda. Oameni simpli
din interiorul Palatului, nea Duminică si nea Răsărit, îngrijitori, au
declarat: Marin Preda ştia că o să moară. Se simţea urmărit, îi era
frică. Îşi baricada camera, plângea, ieşea noaptea gol pe culuarul
pustiu, strigând îngrozit: ,,Mă omoara, băiete, mă omoară!”A fost
otrăvit, a fost drogat? Soţia lui, Elena Preda: ,,Da, Marin avea o
mulţime de spaime. Una din ele era legată de friguri, de boala
lui din copilărie. De pildă, îi era frică să mai meargă la mare,
pentru că acolo avusese ultima criză...” Avea permanente atacuri
de panică, din această cauză îl apropiase pe Mircea Dinescu ca
prieten să stea cu el mai mult. În ziua aceea fatidică Elena Preda
a primit un telefon de la el, era la editură: ,,Îmbracă-te trebuie
să mergem la Mogoşoaia!” Femeia i-a explicat că nu poate să
lase copiii singuri, erau mici doar. ,,Dacă vin, îi iau şi pe ei!” Marin
Preda s-a supărat. A căutat bona să stea cu ei, dar n-a găsit-o.
Simţea nevoia să fie cu cineva, primea telefoane anonime în care
era ameninţat.,, Trebuie să vii să stai cu mine!” Cine îl ameninţa?
După aparitia ,,Delirului” a urmat o perioadă de hăituire. Chiar
soţia lui, Elena Preda, primea bilete de ameninţare pline de
cuvinte obscene care erau semnate ,,Un grup de legionari”. Miza
acestor ameninţări era volumul al doilea al ,,Delirului”. La mare,
Mircea Sântimbreanu, a venit la Elena şi a întrebat-o: ,,Ştiţi, a
venit ambasadorul rus, Drozdenco, şi m-a întrebat ce are de gând
să scrie Marin Preda în volumul al doilea din ,,Delirul”... Spuneţi-i
domnului Preda să fie atent!” După un timp, altădată în Bucureşti,
seara, când a venit Preda acasă: ,, Ha, ha, ha, să vezi ce-am
mai făcut astăzi!...Ştii cine a venit la mine, la birou?’ ,,Dacă nu
spui, nu ştiu!”-i-a zis soţia. Zice: ,,Ambasadorul sovietic!” După
o pauză:,, Cum să vina el să mă întrebe ce am de gând să scriu
mai departe în ,,Delirul”? ,,Ţi-a pus chiar el întrebarea asta?”-l-a
interogat soţia.,, Da m-a întrebat direct: Ce aveţi dumneavoastră
de gând să scrieţi în volumul al doilea din ,,Delirul”? Marin Preda
a luat o poză serioasă şi i-a zis: ,,Ia ascultă, de când veniţi voi
să ne întrebaţi pe noi ce scriem în ţara asta? Noi venim să vă
întrebăm pe voi ce faceţi?... Cum îţi permiţi dumneata să vii în
biroul meu, la mine acasă, şi să mă întrebi aşa ceva?” Scena
aceasta Marin Preda o povestea prietenilor cu mândrie, dar în
sufletul lui se cuibărea neliniştea. Dupa aceasta scenă Preda a
fost invitat în URSS la un simpozion, dar a refuzat vizita. Îi era
frică de o iradiere sau alceva de genul ăsta. Altădată a primit un
mesaj telefonic de tipul: ,,Te-ai trezit şi tu să scrii cărţi curajoase.
Ai grijă că te vom omorî pe tine şi pe copiii tăi.” In 1979 a fost
la un pas de moarte în urma unui accident de circulatie stupid
cu un tir ciudat, care a căutat să lovească intenţionat maşina
scriitorului.
(Revista As,AnulXX, nr.938,1-8 octombrie 2010- din
relatările Elenei Preda, soţia scriitorului)
De aici şi până în ziua fatală n-a fost decât un pas.
(Va urma)

PERSONAJELE IN ABSENTIA
în teatrul lui Caragiale
Prof. Dr. Const. Miu
(urmare din numărul anterior)
2. Din a doua categorie de personaje – cea a absenţilor total – fac parte:
Ghiţă Ţircădău şi Tache pantofarul (O noapte furtunoasă), Garibaldi şi Miţa
(Conul Leonida faţă cu reacţiunea), Popa Pripici şi fiul lui Trahanache (O
scrisoare pierdută).
Ghiţă Ţircădău şi Tache pantofarul nu se bucură de respectul locuitorilor
mahalalei, mai cu seamă al lui Jupân Dumitrache: „În lumea care-şi doreşte
atât de mult respectabilitatea văzută ca un semn al rangului social atins,
Ghiţă Ţircădău este personajul care şi-a pierdut-o definitiv.” (Dicţionarul
personajelor din teatrul lui I.L. Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2002, p. 272). Din cauza viciului său bahic şi a comportamentului violent,
Jupân Dumitrache se vede nevoit să pună capăt calvarului îndurat de Ziţa,
sora nevestei sale: „Om stricat, domnule! Păi de ce am dezvorţat-o pe Ziţa
de el, gândeşti? Nu mai putea trăi cu mitocanul (…) apoi nu mai era de suferit
aşa trai. N-o mai maltrata, domnule, măcar cu o vorbă bună.” În dialogul
cu cherestegiul, Nae Ipingescu întăreşte spusele lui Dumitrache, adăugând:
„Mie-mi spui? Nu i-am încheiat eu procesul-verbal atuncea noaptea, când
a tratat-o cu insulte şi cu bătaia?” La începutul căsniciei Ziţei, cumnatul a
fost mai tolerant, prin sfaturi şi comportament dovedindu-se un împăciuitor:
„Tot gândeam la început, că de! e tânăr, o să-i treacă mai încolo, o săşi
vie la pocăinţă. Aş, ţi-ai găsit! Ţircădău şi om de treabă1 Eu, ca ăla,
cumnat mai mare, cum am zice, ca şi un frate, tot îi dam poveţe fetii să mai
rabde, să nu strice casa.” Principala vină a lui Ghiţă – în opinia cumnatului
– este aceea că, lipsit de „ambiţ”, „nu ţinea la onoarea de familist”, deşi
pretindea că e negustor, căci pentru cumnat a fi negustor însemna să ai
onoare de familist. Într-o discuţie cu Ziţa (într-o seară, traversând maidanul,
spre a merge acasă la sora sa, „mă pomenesc cu mitocanul, pricopsitul de
Ţircădău”), Ghiţă a încercat s-o ironizeze: „Hei, cocoană – zice – mai bine
ţi-e acuma văduvă?” Simţindu-se ofensată, femeia ripostează: „pardon,
domnule, - zic – n-am de-a face cu dumneata, nu sunt văduvă, sunt liberă,
trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine! acu mi-e timpul: jună sunt, de
nimeni nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache bărbat
mai de onoare ca dumneata.” „Mitocanul”, „pastramagiul” nu dezarmează,
ci trece la ameninţări: „Să te măriţi, ai? cât o trăi Ghiţă Ţircădău, ori să tenhăitezi
cu vreunul? Săracul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gât până
la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de aşa ceva; încât dacă m-ai lăsat pe
mine, să te duci la mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!”
Tache pantofarul de la Sf. Lefterie este simpatizant al partidului
conservator şi pentru că refuză să iasă la „izirciţ” atrage nemulţumirea lui
Chiriac (sergent în garda civică), acesta solicitându-i lui Jupân Dumitrache
(căpitan în aceeaşi gardă) mandat de arestare. Considerând că e mai mult
decât rea-voinţă din partea pantofarului, Chiriac îşi justifică solicitarea faţă
de şef, relatând conversaţia avută cu împricinatul: „M-am dus eu la el chiar
în persoană, zic: Pe ce bază nu vrei să vii mâine la izirciţ, domnule? Zice:
Zic: Nu cunosc la un aşa rezon fără motiv. Zice:
Zic:
N-am eu de-a face cu popa Zăbavă, nu l-am pe listă, eu pe dumneata te am
pe listă; să te prezinţi mâine la companie.” Nici atunci când Veta îi confirmă
că pantofarul e „bolnav de lingoare”, Chiriac nu renunţă la ideea arestării lui
Tache: „Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sunt bolnav? nu mă priveşte
pe mine. Îl am pe listă, trebuie să se prezinte la izirciţ.”
Popa Pripici face parte din anturajul lui Nae Caţavencu, aflat acasă la
avocat, jucând stos şi „punând ţara la cale”. Pristanda îi relatează prefectului
că aflat în miez de noapte „la datorie”, a văzut luminile aprinse „la ferestrele
de din dos ale lui d. nae Caţavencu” şi s-a gândit să mai „ciupească ceva
de la onorabilul”. În momentul când gazda a anunţat invitaţii că are să le
citească o scrisoare, Pristanda a auzit vocea lui Pripici, care a cerut: „Să măngropi,
sufletul meu, Năică, nu citi… stăi s-o ascult şi eu… să-mi aprinz numai
ţigara…” Dar poliţaiul n-a mai apucat să audă conţinutul misivei, pentru
că popa „se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din ţigară şi vine să
arunce chibritul aprins pe fereastră, drept în ochii mei.” Tot din relatarea lui
Pristanda, de astă dată către Zoe (aceasta e alarmată că avocatul a dispărut
fără urmă, din seara când cei aflaţi la întrunirea electorală s-au încăierat),
aflăm deznodă-mântul despre soarta Partidului independenţilor, din care
făcea parte şi popa Pripici: „După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a
apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai
scoaţă gazeta… S-a spart Partidul independent…”
În piesa lui Caragiale, mai toate personajele acţionează conform unui
anumit interes. „Enteresul” lui nenea Zaharia e bine disimulat. Faptul că
www.oglindaliterara.ro
ESEU
venerabilul prezident se preface a nu
înţelege raportul de interdependenţă
între politică şi imoralitate îl
constituie reproducerea tale quale
a vorbelor fiului său de la facultate:
„Tatiţo, unde nu e moral e corupţie,
şi o soţietate fără prinţipuri, va să
zică că nu le are!” Le reproduce şi
în discuţia cu Tipătescu, după ce
aflase de la Caţavencu de existenţa
„docomentului” compromiţător (Actul
I, scena II) şi în confruntarea cu
Farfuridi, care îl acuză pe Tipătescu
de trădarea intereselor partidului
(Actul II, scena I). Aşa se explică de
ce, în discuţia cu prefectul nu poate
accepta compromisul şi imoralitatea
în viaţa privată: „Bine, frate, înţeleg
plastografie, până unde se poate, dar
până aici nu înţeleg…” Trahanache
nu exclude posibilitatea existenţei
compromisului – act imoral – în
afaceri şi politică, dar nu şi în viaţa
particulară.
Oricine s-ar putea întreba: de
ce un bărbat ca neica Zaharia, care
pretinde sus şi tare că ţine la onoarea
lui de familist, se mulţumeşte
să reproducă, ori de câte ori are
ocazia, vorbele fiului său aflat la
facultate, iar venerabilul prezident
să nu aibă propriile „prinţipuri”
despre moralitate? Cu atât mai mult
cu cât Zaharia Trahanache citează
un personaj cu mult mai tânăr, in
absentia. În primul rând, aceasta
dovedeşte că stâlpul puterii locale
al partidului de guvernământ nu
are o personalitate puternică, aşa
cum pozează în ochii cetăţenilor din
târg. În al doilea rând, în discuţia cu
Tipătescu (din Actul I, scena IV) se
preface a nu da crezare autenticităţii
„docomentului” arătat de Ccaţavencu,
urmărind modul de manifestare al
prefectului, a cărui reacţie e aidoma
unui soţ încornorat.
Garibaldi este un personaj
in absentia din categoria
combatanţilor, admirat de Conul
Leonida. Acesta din urmă ţine în pat
prelegeri de istorie: îi explică soţiei
sale, Efimiţa, care sunt principiile
„revuluţiei”. Evocând „revuluţia”
română care a ţinut trei săptămâni,
el subliniază ecoul ei în „Evropa”. „Ce
te gândeşti dumneata că a fost aşa un
bagatel lucru? Fă-ţi idee: dacă chiar
Garibaldi, de-acolo, de unde este
el, a scris atunci o scrisoare către
naţiunea română.” Faima celui care
a dresat Principatelor Unite „patru
vorbe” e prezentată augmentativ:
„Hehei ! unul e Garibaldi: om o dată
şi jumătate! (…) De ce a băgat el în
răcori, gândeşti, pe toţi împăraţii şi
pe papa de la Roma?” Văzând că nu-i
de glumit cu Garibaldi – povesteşte
mai departe Conul Leonida –, papa
a adoptat o „politică” inedită: şi l-a
făcut cumătru, cerându-i vajnicului
revoluţionar să-i boteze un copil.
Garibaldi are numai o mie de oameni
devotaţi, „Ăi mai prima, domnule,
aleşi pe sprânceană, care mai de
care, dă cu puşca-n Dumnezeu…”
Spiritul de sacrificiu al acestor
„volintiri” este descris tot în termeni
augmentativi. „Şi toţi se-nchină
la el ca la Cristos; de hatârul lui,
î
8201

Viorel Huşi un nu pictor dez-uitat ...
Sadoveanu şi Arghezi, au fost temelia
morală a „realismului socialist”. Răsfăţaţi de
regim cu bani, onoruri şi funcţii. Cu voia şi
fără voia lor, au legitimat un regim criminal.
Şi, nici acum nu poate să scape literatura
de obsesiva lor prezenţă, de „scrieri alese”
şi „opere complete” . Ei au infestat o epocă.
Nu vorbim despre uriaşul lor talent frizând
genialitatea, aici e opţiunea fiecări chimii a
cititorului. Vorbim doar despre morală.
Estimp, când cei doi meşteri ai
colaboraţionismului
purpuriu se pelişoreau
belfărind printr-o
lume eminamente
penitenciară, pictorul
George Stanca Viorel Huşi trăia
modest. Supravieţuia.
O singură rază de speranţă: prietenia cu M.
H. Maxy. Care îl ajută să intre în UAP, şi care,
fiind directorul Muzeului Naţional de Artă, îi
achiziţionează lucrări pentru Cabinetul de stampe
al muzeului şi pentru cel al Bibliotecii Academiei.
Peentru suprevieşuire. Cea mai mare parte din
secţiunea secundă a vieţii sale, s-a petrecut în
oraşul al cărui nume l-a adoptat. Bine adăpostit
de binefacerile realismului socialist ... Şi, aşa, a
rămas. Un anonim.
Până când, iată, două evenimente i-au
anulat nemeritata uitare. Primul: Expoziţia comemorativă din decembrie
1996 - ianuarie 1998. Al doilea: apariţia anul acesta, 2012, a albumului
dedicat pictorului şi graficianului V.H. Autorul moral al ambelor acţiuni, a
fost dna Aura Popescu, fiica mijlocie a artistului.
Găseşti la V H o
nostalgie sadoveniană
- da, iată geniul... ! -
mai ales în pânzele cu
paisaje din urbea natală
din interbelic, sau din
Moldova pitorească.
O melancolie de „târg
unde nu s-a întâmplat
nimic”, de urbe prăfuită,
cocârjată de vremi,
ascunsă în culorile
prafului. Peisajele sunt
ca nişte pietre preţioase
protejate de un clopot
de cristal. Ele stau acolo,
conservate parcă, să
fie privite, admirate în
toată splendoarea lor de
epocă...
Uleiurile lui Huşi dau, mai toate, un sentiment de anxietate. Nu
ai să găseşti la vreo pânză un cer albastru curat senin, briant ! Cerul
e trist, melancolic, visnd, tânjind parcă spre un bleumarin închis.
sunt în stare trei zile d-a rândul să nu mănânce şi să
nu bea, dacă n-or avea ce.” Entuziasmul lui Leonida
faţă de acest revoluţionar e atât de mare, încât crede
că doi combatanţi de faima acestuia ar putea instaura
republica în timp record: „Ei! mai dă-mi încă unul ca el,
şi până mâine seara – nu-mi trebuie mai mult – să-ţi fac
republică.”
Miţa – „răposata dumneaei”, soţia „a dintâi” a
Conului Leonida era „mumă din popor, republicană”.
Când „aude de libertate, sare şi dumneaei răposata din
pat…” Leonida îşi aminteşte că s-au îmbrăcat frumos
şi „hai şi noi pe la revuluţie”. De fapt, cei doi soţi au
asistat ca la un spectacol, nu au participat, luptând, la
revoluţie. Aşa cum opinează Valentin Silvestru, în teatrul
8202
www.oglindaliterara.ro
Peisajele lui Huşi sunt flasce, atinse de
boala melanholiei şi a stenahoriei, încât
par făcute din ceară surprinsă abia când
începe ea a se topi.Totul e static. Străzile
sunt sinuoase, casele cu ziduri curbe,
copacii la fel de curbaţi, vegetaţia tristă
şi luxuriantă evocând starea de plângere a
sălciilor pletoase. Iarba aşişderea... nimic
nu e rectiliniu. Totul are o sinusoidă tristă.
Asta la uleiuri, la pânze. Căci, echilibrul
total se restabileşte la guaşe, acuarelă.
Aici totul este din contră: exploziv. Un
Allegro vivace, de un optimism spontan
şi sănătos. La fel, grafica, fie ea în
laviu, peniţă, cărbune, creion, e plină de
viaţă, pulsează. Conferă un sentiment
primăvăratic, aerat, străveziu, animat.
Plus reportajul intimist: familia. Tatăl citind
„Curentul” lui Pamfil Şeicaru ziarul vremii,
artistul însuşi, unchi, mătuşi, pisicile casei,
câinele, valiza artistului. Şi multe, multe
peisaje. Plus , nu ştiu cum , un studiu
după nud datat 1931. Izolat, rătăcit,
întâmplător? Un nud de femeie, evident cu
spatele, parcă surprinsă fotografic fără să
ştie, fără a fi atenţionată...
Cu albumul acesta, Viorel Huşi
a reînviat şi va intra desigur în rândul
marilor pictori din galeria românească.
Bun revenit !
lui Caragiale „mişună o faună pitorească de personaje
care nu apar, dar sunt evocate cum necesitate.” (Valentin
Silvestru, în Dicţionarul personajelor din teatrul lui
I. L. Caragiale, ed. cit., p. 183). Un astfel de personaj
este şi Miţa.
Se poate observa, din cele arătate până aici, că
personajele in absentia „sunt conturate prin dialoguri
comice reproduse de alte personaje, fie din întâmplările
la care au luat parte, fie din cele auzite de la alţii.” (Op.
cit., p. 183).
___________________
§) Citatele sunt după ediţia: Caragiale, Teatru,
ESPLA, colecţia BPT, Bucureşti, 1960.

PATIBULARUL
PATAPIEVICI
(urmare din numărul anterior)
Te trec fiorii groazei şi-ţi vin în minte vremurile
Inchiziţiei!! Era destul să te numească unul, sau mai
mulţi, înţeleşi între ei, că eşti eretic şi rugul îţi era
sfîrşitul!! Azi, e drept, nu se mai foloseşte metrul ster de
lemne, am evoluat, suntem mai ticăloşi, mai infernali!!
Şi Mircea Mihăieş nu pierde nici un moment: următoarea
acuzaţie este cu „rasismul“! Rasiştii au aceiaşi soartă cu
xenofobii, acelaşi lagăr!! Şi, ca să-l termine pe Florian
Bichir, scutierul pecetluieşte: „articolul cu pricina pare
împrumutat din presa celui de-al III-lea Reich“. Aceasta
este lovitura de graţie, cu ea a avut multe biruinţe în
trecut scutierul tristei figuri!! El ştie pe de rost toată
presa acelui reich, e un citit!!
Se întoarce apoi spre stăpînul său, pe care începe
să-l deplîngă cu sughiţuri, pentru că un oarecare de
la Evenimen- tul Zilei, „în stilul bine cunoscut al
presei naziste“ l-a acuzat pentru că a emis panseul:
„avem o cultură second-hand“. Acest panseu-patapievician
a pus pe gînduri pe mulţi gură-cască la sticla
tembelizorului, fără să se întrebe, şi să-i răspundă, pe
ce „hand-uri“ a încăput cultura noastră din 1990 pînă
la Traian Băsescu, care le ştie pe toate fără să citească
nimic? A încăput pe mîna unora ce, din 1990, nu fac
altceva decît să ridice în slăvi Apusul şi să ocărască, să
umilească poporul român („23 de milioane de omuleţi
patibulari tîrîţi“ după cavalerul tristei fi- guri, citiţi-i
scrisele) fie din snobism dîmboviţean, fie din slugăr-
nicie faţă de stăpînii lor străini. Iar dacă vine un român
lucid şi afirmă că ocupăm un loc foarte bun în cultură
printre naţiu- nile de aceeaşi mărime ca noi, la care
trebuie să ţinem seama şi de trecutul nostru istoric,
se va trezi cu citaţie acasă să se prezinte obligatoriu,
pe cheltuială proprie, în lagărul de exter- minare a
naţionaliştilor. Altfel îl trimit la el pe noul inchizitor
Mircea Mihăieş.
Nu ştiu cît îi este de ascuţit IQ-ul scutierului şi
dacă chiar şi-a luat doctoratul în presa celui de-al IIIlea
Reich, cu care ne tot sperie de parcă noi chiar am
fi nişte „taraţi“ ce nu vedem cu ochii şi mintea noastră
realitatea societăţii umane de azi şi am avea nevoie de
HRP & Company să ne facă o „cultură de mîna întîia“
dar nu în Limba Română şi nu cu Mihai Eminescu.
În schimb, văd cît de bine se eschivează de la
esenţialul din articolul publicistului Florian Bichir, adică
defăimările Patibularului Patapievici la adresa ţării şi a
naţiunii. Deci, ne simţim obli- gaţi să-i aducem aminte
ca-valerului tristei figuri, şi scutierului său, că pe plaiul
românesc, pe care trăieşte poporul român, există din
1991 o constituţie, CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, în care
scrie: „sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a
naţiunii“!! După cîte se pare, CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
este încă în vigoare chiar dacă Adrian Năstase, profesor
de drept, nu o cunoştea şi, în acest caz, cu atît mai
puţin Traian Băsescu. Cît despre elitele culturale şi
politice de pe malul bucureştean al Dîmboviţei se poate
spune că îi doare în olecran de Constituţie!!
În acest caz, cel puţin Ministerul Justiţiei ar trebui
să-şi facă datoria, să facă şi cîte-o şezătoare cu ei,
pardon, cîte un „talk-show“ şi să le spună, blînd, că
în Europa aia în care tot se zoresc ei de cincisprezece
ani, există constituţii, legi şi nici un patapievici nu este
scutit să le respecte!! Ce vreau eu să spun acestui
cuplu amărît, şi simpatizanţilor lui, este că în alte ţări
europene nu se mai întîlnesc specimene patapievice,
întîi pentru că acele ţări au un bun-simţ social şi, al
doilea, pentru că legea se aplică!! H.R. Patapievici şi-a
publicat volumul defăi- mator la adresa „ţării şi naţiunii“
în 1996. În alte ţări europene, domnilor europeni,
autorul ar fi fost chemat în faţa legii, numai în România
lui Constantinescu, Iliescu şi Băsescu se spune că legea
www.oglindaliterara.ro
este o barieră pentru boi,
căţeii trec pe sub ea, iar cei
priveligiaţi o ignoră, trec pe
lîngă ea!!
Pentru încă două
afirmaţii, mă întorc din nou
la articolul vicepreşedintelui
Mircea Mihăieş, care după
titlu – „Tabloid- story“ – îţi dă
impresia că a aparut într-un
ziar din Anglia. Nu: a apărut
în Cotidianul – cotidian din 27
Iunie 2005, numai că scutierul
urmează sfatul stăpînului;
începe să nu mai folosească
Limba Română, acum face
primii paşi.
Prima afirmaţie, Corneliu Florea
scutierul cere sus şi tare:
cîteva demisii ce se impun la Evenimentul Zilei. Nu ştiu
de ce şi cine ar tre- bui să demisoneze de acolo, în
schimb eu şi nu numai eu, ci şi cei de la forumul de
care vorbeam, precum şi alţi români din străinătate,
cerem expres demisia lui H.R. Patapievici din funcţia
de preşedinte al „Institutului Cultural Român“. Dacă nu
din re- miniscenţe de bun-simţ social faţă de români,
atunci pentru încălcarea grosolană a legii fundamentale
a ţării în care trăieşte!!
A doua afirmaţie a vicepreşedintelui Mircea Mihăieş
este una patetică, sfîşietoare de-a dreptul, scriind că 12
Iunie 2005, ziua în care publicistul Florian Bichir şi-a
publicat articolul cri- tic la adresa lui H.R.P. „pare o zi
neagră pentru jurnalistica din Romania”. Îmi permit să-l
întreb, democratic, pe Redactorul- şef al Cotidianului,
cărui îi trimit această polemică spre publi- care, cît de
satisfăcut este de mass-mediştii care ameninţă cu vorbe
mari şi grele din vremurile Inchiziţiei îndepărtate sau
a dictaturilor recente ce nu mai prostesc pe nimeni?!?
Publicarea replicei mele la „Tabloid – story“ este o
obligaţie morală şi profesională, acolo unde presa este
cu adevărat liberă pentru toată lumea, altfel M.M. are
dreptate: jurnalistica din România este în doliu şi-i
şchioapă.
OPINII ŞI COMENTARII
OPINII
În decursul acestei campanii de protest împotriva
defăi- mărilor aduse ţării şi naţiunii de către H.-R.
Patapievici (H.R.P.) am venit în contact cu numeroase
opinii şi comentarii. Marea majoritate a comentatorilor
s-au arătat surprinşi să afle cele scrise de H.R.P., marea
majoritate l-au condamnat. Au fost unii care au vrut
să-i ia apărarea şi au făcut-o prost.
Forumul creat spontan la Evenimentul Zilei,
Duminică 12 Iunie 2005, în jurul articolului lui Florian
Bichir este cea mai bună probă de condamnare publică
a lui H.R.P.!!
„Ce bine că ai exprimat, Florian Bichir, esenţial şi
lucid, ceea ce destui gîndesc“ scrie un forumist în acea
duminică şi adaugă: „O exorcizare atît de violentă a
românismului căruia H.R.P. i se înscrie, oricum de la
sine, şi pe care el o oficiază după o biblie proprie, nu
are corespondenţă decît în automutilarea cathartică a
celui din ospiciu“.
Următoarea opinie: „Felicitări pentru articolul ăsta
care spune în sfîrşit lucrurilor pe nume. Am citit şi eu
pe Altermedia articolul lui Corneliu Florea despre „feţele
patibulare“ ale lui Patapievici şi îi dau dreptate 100%“,
îi mulţumesc, aveam nevoie mai ales că s-a găsit un
domn să-mi spună că nu am dreptate, că el e cineva pe
sticla televizorului iar eu sunt „nimeni din pretutindeni”;
după vechea expresie bănăţenească „nimeni din drum”.
Sincer, prefer să fiu considerat „nimeni din pretutindeni“
decît să fiu privit ca H.R.P. de către marea majoritate
a românilor, pe care el îi consideră feţe patibulare,
taraţi, dar acceptă să fie plătit, de două ori, din banii
contribuabililor taraţi!
(continuare în nr. viitor)
8203

8204
CRONICAR
Aspecte din istoria şi
cultura românilor din sudul
Dunări în epoca modernă
Foarte mulţi dintre noi au călatorit în ţările din
Penisula Balcanică însă forte mulţii omitem faptul că
aici au trait şi încă mai trăiesc comunităţii importante
de românii. Astfel în acest studiu mi-am propus să
aduc în faţa cititorului o latură mai puţin cunoscută a
comuniţăţilor românesti din sudul Dunării începand
cu epoca modernă. Astfel la începutul epoci moderne
românii din sudul Dunări erau împărţiţi în mai multe
grupurii distincte:
În centrul şi sudul Peninsulei Balcanice în special
în Tesalia, Munţii Pindului, Macedonia Empir şi Albania
traiau aromânii (macedoromânii), în răsărit trăiau grupul
meglenoromânilor, în nord vestul Penisulei Balcanice
trăiau istroromânii. Un alt grup destul de important este
grupul românilor timocenii care locuiau în apropiere de
Belgrad de la râul Morava pâna la răsărit de Vidin şi chear
mai departe spre Silistra 1 .
Primele marturi referitore la românii din sudul
Dunării pentru epoca moderma le avem de la Marsigli
un bun prieten al lui Cantemir care face o calătorie prin
balcanii în urma căreia afirma că aici a găsit un grup
masiv de români care vorbesc rumâneşte 2 . O a doua
marturie referitore la români din dreapta Dunării o
avem de la Dumitrie Cantemir din anul 1714 din lucrare
Historia Modo-Vlahică care ne prezintă principalele
aşezări ale acestora, amintindune că aproximativ 30 de
mi de românii plătes sultanului o taxă anuală pe care o
numesc „haraci” în afară de cei care haiducesc ţinuturile
muntoase atăcând de ce cele mai multe ori calătorii
turci 3 . Alte marturi referitore la românii sud dunarenii le
aduce Gheorghe Şincai în anul 1780 în Lucrarea Despre
răspândirea neamului romanesc în Europa sud-estică
unde ne spune ca românii din dreapta Dunării au fac
comermţ cu venţieni şi alţi europeni şi mulţi sau înbogăţit
şi au ridicat biserici publice frumos înpodobite 4 . Dar şi
de la Samuil Micu care în anul 1792 în lucrarea Scurtă
cunostinţă a istorie ronanilor ne prezinta pricipalele
porecle avute de românii sud dunăreni precum condovlahi
adica românii scurţi sau coţovlahi adică românii schiopi,
dar face şi o istorie a vlahilor pentru perioada Evul
Mediu 5 .
Pricipala ocupaţie a românilor din dreapta Dunarii
pentrul secolul al-XVII-le sunt aproape identice cu cele
din Evul Mediu, ei ocupânduse cu păstoritul nomad,
agricultura, dar şi cu diverse mesteşugurii, iar din secolul
al-XVIII-lea ei se vor mai ocupa cu trasportul de sare şi
metal 6 .
Aromânii:
Aromânii sunt populaţii autohtone romanizate după
cum susţin istoricii românii, greci, dar şi cei ocidentali.
Aria de origine a aromânilor se întinde pe un teritoriu
extrem de vast cuprizând: Macedonia, Pindul, Tesalia şi
Empirul 7 . Datorită răspândiri lor aromani se împart in 3
grupe:
- Aromânii din Pind, Empir şi Tesalia
- Aromânii Gromoşteni, fiind întâlniţi foarte mult
în Macedonia
- Aromânii din Albania.
Numărul aromânilor pentru secolele al XVII-XIXlea
nu pote fi precizat cu exactitate deoarece nu există
statistici oficiale singurele date referitore la numarul
lor sunt cele date de călatorii străini care stabilesc
numărul aromânilor între 200000 şi 1200000. 8 Tot după
cum precizează calătorii străini aromânii din Peninsula
Balcanică işi continua activităţile tradiţionale precum
cresterea animalelor şi agricultura dar se vor acupa şi
cu noi îndeletniciri precum munca în manofacturi, cu
fabricarea săpunului şi a încălţămintei. 9 Ei îşi transporta
produsele obţinute din oierit dar şi din celelante
îndeletniciri în întreaga Peninsulă Balcanică dar şi în alte
oraşe precum: Constanţa, Bucureşti, Viena sau Buda.
Referitor la comerţul pe care aromânii îl făceu cu vecinii
lor D. I. Popovici îi compară cu evrei dar menţionează că
www.oglindaliterara.ro
aromânii sunt mai generoşi şi
nu se ţigănesc precum evrei 10 .
Urbanizarea continuă
dusă de Imperiul Otoman i-a
determinat pe aromânii să
întemeize o serie de târguri
dar şi cateva orase importante
precum: Gramos şi Moscopole.
Oraşul Gramos era situat în
Munţii Pindului la o altitudine
de 1600 metri, iar Moscopole
era aşezat în sudul Albaniei
acesta fiind mai mult un centru
cultural şi comercial. În ce a ce
priveşte numărul de locuitori
care trăiau în cele doua oraşe,
acesta variază de la 20000 la
60000 11 .
Îmbrăcămintea
aromânilor era compusă
Nicolae
Dumbrăvescu
dintr-o sarică pe sub care se purta o camaşă şi cioreci
confecţionaţi din lână sau păr de capră 12 . Femeile
aromâne purtau pe cap brobada care era de mari
dimensiu, o camaşă care de obicei era de culore neagră,
poale tot de culoare neagră cu diverse modele florale de
culoare albă, sarica care era doar până în talie şi şortul.
Căsătoria la aromânii este diferită faţă de cea de la
românii din nordul Dunari în ce a ce priveste vârsta la
care tineri se căsătorea aceştia căsătorinduse la vârsta
de 22-25 ani, nu la 12-14 ani cum făceau românii din
nordul Dunării 13 , doar modul de gasire a partenerului
este aprope la fel ca şi la nordul Dunari 14 , acestă misiune
avândo tatal iar în cazul în care acesta era decedat
misiunea îi revenea matuşei 15 . Tot la fel ca şi în societatea
românească de la nord de Dunăre femeia era supusa
bărbatului după cum constată Dumitrie Bolintineanu în
urma unor călători facute la sud de Dunăre.
Meglenoromânii:
Meglenoromânii după cum evidenţiază mai mulţi
cercetători printre care Gustov Weingand şi Jireček sund
descedenţi ai populaţie vlaho-bulgare care sau răsculat
împotriva grecilor în secolul al-XII-lea 16 . Aceasta afirmaţie
este susţinută şi de aria geografică de raspandire a
meglenoromanilor care este aproape identică cu cea a
Ţaratului Vlaho-Bulgar din perioada medievală.
(continuare în nr. viitor)
________________
1 Gheorghe Zbuchea, Romanii din dreapta Dunării, în
Istoria Românilor vol. VII, tom I, Constituirea României Moderne
(1821-1878), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 227.
(Gheorhge Zbuchea, Românii)
2 Gheorghe Zbuchea, Cezar Dobre, Românii Timocenii
Destin Istoric şi Documente, Bucureşti, Editura DC. Romationus,
2005, p. 23. (Gheorghe Zbuchea, Cezar Dobre, Românii)
3 Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea, Românii de la
sud de Dunăre Documente, în www.proiectavdhela.ro, p. 33.
4 Ibidem, p. 36.
5 Ibidem, p. 36.
6 Gheorghe Zbuche, Românii, p. 228.
7 Dorin Lazoveanu, Românii din Peninsula Balcanică,
Iaşi 2008, p.49
8 Ion Nica, Problema Aromanilor, în www.proiectavdhela.
ro, p. 5.
9 Bârson Adrian, Cateva aspecte din Istoria Macedo-
Romanilor în secolul al-XVIII-lea şi începutul secolului al-XIXlea,
în Buletinul Cercurilor Şinţifice Studenţeşti, Alba-Iulia,
1995, nr. 1, p.165.
10 Constantin Papanace, Fenomenul Aromân în sud estul
europeanan, în www.proiectavdhela.ro, p. 28.
11 Nikola Vangeli, Aromanii sub semnul risipiri în Acta
Iassyensia Comparationis, Sarajevo, 2005, nr.5, p. 108 (Nikola
Vangeli, Aromanii)
12 Dimitrie Bolintineanu, Călătorii, vol. II, Ediţie îngrijită
şi glosar de Ioan Roman, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1968, p.80.
13 Toader Nicoară, Transilvania la începutul timpurilor
moderne, (1680-1800), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, p.
46.
14 Ibidem, p. 50
15 Ivana Iancici, Elemente din viaţa culturală a
aromanilor din sudul Serbiei, în, Memoria Ethnologică Belgrad,
2008, nr.29, p. 89. (Ivana Iancici, Elemente)
16 Dorin Lazoveanu, Românii, p. 54.

POEZIE
OVIDIU POJAR CORNEL PAIU Patricia Lidia
Hoţi nepricepuţi
Făceam trafic cu ceasornice vechi
furate
din odăile somnului,
şi niciodată nu reuşeam să ne oprim
încât să nu fim prinşi asupra faptului
şi să ne fie confiscat totul,
dar noi perseveram, nu aveam timp
să analizăm unde greşeam mereu
eram doi hoţi
nepricepuţi până la urmă
şi nu vedeam cum secundele
îsi încordau disperate spinările
gata să sară la gâtul
sentimentelor noastre
care se rostogoleau provocator
chiar printre stalactitele
şi stalagmitele
cu care el, timpul
ameninţa să ne sfâşie,
făceam trafic cu ceasornice vechi
care băteau orele anapoda
şi pe care nimeni
n-ar fi plătit niciodată nimic.
Primăvară cu magnolii
Ţine-mă departe de tine
o vreme
cât înfloreşte mărul
şi-n palme ard caişi
până vor stinge focuri
vestale infidele
şi câinii tăi de pază
îi voi găsi ucişi.
Atunci îmi voi trimite
solie înainte
exilul în sămânţă
să-mi pară mai uşor
să-mi spargă muguri coaja
bătrânelor dorinţe
când râurile-n mine
se umflă şi mă dor.
Şi cînd întoarse iară
prea gureşe prigorii
să cuibărească vrea-vor
în carnea noastră veche
ascunde-mi nerăbdarea
sub pleoape de magnolii
sărutul să-mi rămână
pe trupul tău, pecete.
Don Quijote
Aleg
ce-am câştigat
de ce-am pierdutun
grăunte la stânga,
la dreapta un vis.
Măsor
dimineţile scurte
cu îndoieli prelungi;
îmi construiesc
morile mele de vânt
apoi îmi îmbrac armura
şi încalec pe ultimul gandacum
e ora perfectă,
sunt gata pentru lupta
cu întrebările.
saxofoane
dogmatice
şerpii gândului târziu
destramă saxofoane
rarefiate-n
poluările răspântiilor
libere
lângă cadenţe
distincte
lupta cu sine
începând cu talpa piciorului stâng
străine candele îşi deviază timpul
speriate de invazii probabile
aduc în butoaie asediate de cercuri
şapte perechi de păsări
eroarea grâului încolţit în haos
dă nopţii chip de ceară
dar păsările sunt pluguri
ce-ntorc moartea brazdă cu brazdă
şi-n beznă cu toate-s veghiate
de lege şi invocări sublime
care unifică răstimpul
cu erezii marine
pasărea din vată de sticlă
cu piatră ploaia palmelor
hiene adulmecă furnici zburătoare
departe din drumuri se-abate
un strigăt întreg de-ntrebare
pe linii de spaime curate
o pasăre din vată de sticlă
în ciocul însângerat de dreptate
solie străbate prin soarele pur
cântecul rubinelor
mori de clipe macină rubinele libere
clocotind simfoniile revoltei
transfigurate moleculele morţii
iniţiază margini de noapte
mânie aripi solitare
în bezna rostirii mă-ntârzie stele
în bezna rostirii mă-ntârzie stele
luminate de fulger
clepsidrele sfărmării
numărul adevărului
brăzdat în nisipul purităţii
eteric
în rotunda tăcere a spaimei mă-ndură
credinţa tragică
spulberată calm de lapoviţă păgână
în rotunda tăcere a rostirii mă-ntârzie
bezna
cu aripi poleite ca de fluturi
www.oglindaliterara.ro
Caracterizare
pseudo-autobiografică
Sofia e o femeie
tristă,
pe genele ei
nopţile îşi sărută
suspinul
şi râd,
a mai trecut o zi
şi încă una
şi timpul a stat în loc,
noaptea ce a trecut
a adus-o mai aproape
de adevăr,
ea este o femeie frumoasă,
mirifică sexualitate a gândurilor pure,
delir, agonie, extaz,
trupul i-l simţea
cald, umed
şi tot mai aproape,
cui i-ar tece prin gând
că fericirea se măsoara în clipe,
ziua începe albă,
ca şi cum Dumnezeu
i-ar exonera
de orice păcat.
dimineaţa o găseşte în braţele lui,
ea e desculţă,
cu ochii în lacrimi,
iar el îi şopteşte lasciv poezii de pe urmă,
îi sărută umerii apăsat,
într-o răsuflare caldă,
totul se aseamănă apoi cu un carusel
în care urcă amândoi,
iubirea se aglomerează în clipe
şi tac,
respiraţia lor e tot mai precipitată,
secundele se înghesuie
una în alta până când
totul devine
un trup,
un suflet,
o singură fiinţă
dincolo de timp
şi de Dumnezeu...
8205

8206
OPINII
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN
POEZIA BACOVIANĂ
Ştefan Lucian Mureşanu
Motto: „În poezie m-a obsedat întotdeauna un
subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie
colorată.[...] Îmi place mult vioara. Melodiile
au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi
am făcut muzica şi după strunele vioarei am
scris versuri. Fie după note, fie după urechea
sufletului, acest instrument m-a însoţit cu
credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru
mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său
culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am
căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte.
Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare.
Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea
deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum
poartă titlul „Scântei galbene”. Roşu e sângele,
e viaţa zgomotoasă [...]. În plumb văd culoarea
galbenă. Compusii lui dau precipitat galben.
Temperamentului meu îi convine această
culoare. După violet şi alb, am evoluat spre
galben[...]. Plumbul ars e galben.
(I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia)
Dacă vei diseca poezia bacoviană, cu gândul de
a pătrunde în tainicul cod simbolist al dăinuirii fiindului
în lumea umbrită, vei sesiza elecţiunea spectrului ca
salt uniform al existenţei unei lumi dejucate la hotarul
dintre viaţă şi moarte. Palidul este atras de cenuşiu şi
târât în cavouri a căror cripte vor despărţi fostul „eu”
de lumină, zădărnicindu-l în obscur. Aparent, „nefiindul”:
„Pe zări argintii / În vastul cavou...” (Amurg) încearcă
să se rupă de egoul său care, în realitatea eternă,
se va zbate hăituit de nelinişti a căror critică rămâne
drumul neînţeles. Perpetuumul lucind al ideii ţâşnite din
obscur, din interiorul căreia crepusculul zvâcneşte: „Cu
pene albe, pene negre” (Decor), va aburiza 1 cu bătăile
nevăzute ale aripilor sale priveliştea, care lasă fantomele
să apară: „Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare” (Sonet).
În liniştea serii „adâncii”, substantivizarea adjectivului
este voită şi nu întâmplătoare, omul devine umbră
a fiindului său, iar pământul îşi schimbă culoarea,
negrul confundându-se cu noaptea care apasă grea,
ca plumbul, destinele pierdute în visele ce, cândva, au
mai fost visate însă puţine trecute în fapta materială a
existenţei fiindului. Eul este viaţa din idei ce se zbate ca
un muribund între ceea ce ştie şi ceea ce se pierde în
Univers. Bacovia, omul din adâncurile cenuşii, a urcat
prin umbră şi a rămas aşa toată viaţa câtă i-a fost dată în
palidul amurg al timpului teluric luminat discret de unda
celestă, îngreunat însă de boală şi ţintuit în sicirul de
plumb al fiindului său. Şi trupul îi era ca de plumb şi reci îi
erau zilele înecate: „Da, plouă... şi sună umil / Ca tot ce-i
iubire şi ură - / Cu-o muzică tristă, de gură, / Pe-aproape
s-aude-un copil”. Chiar dacă plumbul este apăsător, un
aducător de sfârşit existenţial prin tot ceea ce constuie
el chimic, ca metal, poate despărţi fantastic de miraculos
fiindul de nefiind, pentru că masa lui materială poate să
sufoce viaţa telurică cu care dispare umbra, nefiindul
întrând într-o stare activă de meditaţie: „Stam singur în
cavou... şi era vânt...” (Plumb). Simţirile acestui nefiind
al existenţei unei alte lumi Bacovia le trăieşte intens încă
din viaţa de de-asupra, pentru că el, iniţiat al tainelor
lumii de dincolo, se detaşează complet de profan: „Stam
singur lângă mort... şi era frig...” (Plumb). Simţirile sale
fizice îl ţin totuşi aproape de cei care mişună palizi pe
trotuarele nopţii, acele fiinţe pe care el le vede continuu
în descompunere.
Pentru Bacovia negru înseamnă pământul,
spaţiul provizoriu de observaţie pentru că adevărata lui
meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului
teluric: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie - /
Şi tot mai mult m-apasă / O grea mizantropie” (Ego), ce
www.oglindaliterara.ro
altceva decât singurătatea străfunzimilor, de unde vocile
răguşite ale celor trecuţi într-o altă stare de existenţă,
aşteaptă rânduirea spre celest.
Apocalipsa apare ca o ars poetica încă din poezia sa de
geniu „Plumb”, pentru că el păşea deja în lumea aceea
neînţeleasă de fiindurile telurice, trăind paralel cu o lume
care îl aştepta şi pe care el o simţea ca aparţinându-i.
Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale
unui spaţiu iniţiatic ale poetului, el cunoaşte greutatea
plumbului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea
a pământului pe care încă mai calcă până la revelaţie:
„Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian
de negru” (Negru). Durerea fizică este cea care îi
aminteşte de viul din el: „E un secol de-al binelea bolnav
/ Că-s bolnav şi eu nu mă mir; / Deschide clavirul şi
cântă-mi / Să cad în delir” (Trudit) 2 , instrumentul muzical
constituind de fiecare dată în creaţia sa poetică pasul
magic al sunetului în diez care îl înalţă şi, departe de
lumea profană, creează angelic cuvântul poeziei.
Versurile sale, cu care creează atmosfera apocaliptică
de după departajarea energetică a viului de nefiind, din
poezia „Amurg”: „O zi fără anotimp şi ordine militară / Şi
prin vecini s-aud mici pregătiri de masă, / însă produsele
au început să dispară - / Şi mulţi au plecat, şi noaptea se
lasă” sugerează începutul sfârşitului existenţial de după
alinierea fiindurilor şi detaşării înţelesului de neînţeles.
Venise ziua când anotimpul se dezintegrase în timp
iar ordinea umană dispăruse, apărând o altă formă a
pregătirilor sugestive şi aparent existente prin hrană
materială ce făcea ca oamenii să dispară în noapte pentru
că noul început aştepta „... că un geniu se va naşte - / Iar
studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre
noi, ne cunoaşte” (Amurg). Bacovia observă şi ajunge
la concluzia că omenirea a fost un studiu care parţial
s-a dovedit greşit pentru că omul dăruit nu a putut prin
tot ceea ce a creat să ajungă la perfecţiune, ci s-a lăsat
învins de vicii, neiubire de sine. Literatul conştientizează
la un moment dat că poetul numai în singurătate poate
trăi alături de „fiinţa supremă” care trăieşte printre noi:
„Te pierzi în golul singurătăţii / O, suflet, mereu de lume
fugar” şi continuă ca un adevărat cunoscător, trăitor în
lumea aceea şi prevestitor al tuturor acestor dezastre
care ne stăpânesc fiindul: „E ora când Petru plânge
amar - / Ascultă... e ora laşităţii...” (Nocturnă). De ce
oare Bacovia numeşte acea clipă fatidică, pentru că în
timpul celest viaţa omului este egală cu o oră telurică
„e ora laşităţii”? Şi ne mai roagă să o şi ascultăm cu
multă atenţie, putând fi chiar ultima ascultare pe care
omul dual să o mai poată auzi şi în conştiinţa sa să o
recepteze ca pe o iertare a păcatului de a fi constituit
ca om: „Blestemată mai fie şi toamna, / Şi frunza ce
pică pe noi” (Aiurea). Criticul literar Dumitru Micu spunea
într-una dintre lucrările sale: „Bacovia este creatorul
unei atmosfere lirice inedite”, înţelegând din aceasta
atmosfera specifică în care s-a dorit să creeze şi continuă
spunând: “E poetul toamnei reci şi umede, al iernii
aspre, cu amurguri sumbre de metal, al verii toride, de
a cărei căldură: încet, cadavrele se descompun, poetul
monotoniei târgului vechi, prăpădit [...]. Poezia lui
Bacovia e plină de parcuri solitare, cu copaci desfrunziţi,
de grădini devastate, mâncate de: cancer si ftizie, de
ploi, de ninsori, de vânturi nimicitoare, de corbi, de figuri
palide, spectrale. Prin astfel de reprezentări poetul dă
relief deznădejdii tenace, sentimentului de a trăi într-o
lume absurdă, de a fi închis într-un cerc blestemat”.
Putem considera cercul a parte existenţială: tristă, plină
de humor, pentru că viaţa este definită ca un umor al
celor de sus, “despre care vorbeşte cu amărăciune, cu o
disperare neputincioasă în poezia „Cu voi”, din care voi
cita versurile sugestive în împlinirea idealului creativ prin
singurătate: “Mai bine singuratic şi uitat, / Pierdut să te
retragi nepăsător…”. Putem înţelege de ce Bacovia s-a
retras să creeaze într-o lume de noapte, o lume care nu
îl vedea pentru că el însuşi se dorea neobservat, profanul
îi lezase puternic fiindul, iar eul lui nu mai putea accepta
compromisul existenţial, intrând sub greutatea unui
destin al durerii morale dar şi fizice.
Metaforic, plumbul bacovian inspiră: „Fereastra e-o
poemă de plumb şi de scântei...” (Dialog de iarnă),
materializează ideea în versuri şi tot ceea ce îl înconjoară
e „... o vreme de plumb” (Toamna) şi „Iarbă de plumb şi
aer tare...” (Nervi de toamnă) care îi sufocă fiindul până
î

Românii au două curente religioase, culturale,
politice: Biserica unită cu Roma, papa de la Roma,
Preafericitul Lucian Mureşan, al treilea cardinal roman,
Şcoala Ardeleană şi Biserica ortodoxă moldo-valahă,
preşedintele ţării, Preafericitul patriarh Daniel, orientată
spre Constantinopol şi Moscova. Prima n-a reuşit în trei
sute de ani să treacă Carpaţii, cea de a doua a lichidat-o
1948 pe prima cu ajutorul Moscovei şi încearcă să
păstreze şi azi situaţia dominantă din perioada când era
protejată de Cortina de Fier rusească.
Când ruşii şi americanii termina războiul rece,
romanii intră, cum era şi firesc 1944 şi 1989, în sfera
de influenţă a Moscovei, Constantinopolului, care impun
trei preşedinţi moldo-valahi. Refacerea Bisericii unite cu
Roma şi integrarea în UE/NATO conferă duplicităţii de la
Bucureşti o aparenţă de credibilitate, dar milioane de
români pleacă spre vest, puţini caută salvarea în proiectul
greco-pravoslav. De aicea necesitatea de a se folosi de
paleative orientale mai mult sau mai puţin sofisticate.
Incapacitatea, refuzul ortodoxie moldo-valahe de a
dialoga, coopera cu vestul e depăşită de bine de rău de
curentele culturale proocidentale ale aşa zisei societăţi
civile, de masoni, de maghiari (UDMR, Tokes), germani
(Johannis), ţigani romi (Vanghelie), armeni (Vosgasian),
evrei (Roman, Ungureanu), greci (Tariceanu) etc., care
trag cu toţii targă pe uscat. Toată lumea vede că împăratul
este gol. Nimeni nu intervine şi senzaţia de neputinţa e
generală. Asta l-a făcut pe acad. Florin Constantiniu să
remarce public că acuma este mai rău decât sub Stalin şi
nimeni nu l-a contazis.
Ideea, proiectul emancipării naţionale şi sociale
aparţine Şcolii Ardelene (1791, 1848), fapta unităţii este
a moldo-valahilor (1859, 1918), de aici pleacă confuzia.
Moldo-valahi vor să le aparţină lor atât ideea cât şi
fapta. Ei vor să fie modelul de urmat pentru toţi românii,
ceea ce nu se poate raliza decât cu forţa. Au desfiinţat,
marginalizat Biserica unită cu Roma şi, concomitet, au
degradând Şcoala Ardeleană la nivelul iluminismului.
www.oglindaliterara.ro
SEMNAL
ŞCOALA ARDELEANĂ ŞI CEA MOLDO-VALAHĂ -
IDEEA, FAPTA ŞI ORIENTAREA NAŢIONALĂ
la palidul ce „În culori închise, şi ameţit la pas, - / Dus
de frumos, de mai bine / Demult, într-o toamnă, s-a
stins un glas” (Nervi de toamnă). Plumbul sugerează
sfârşitul însă nu asuprirea eului prin înveşnicirea
greutăţii sale, pentru că eul se detaşează de materia ce
se descompune, pornind o cale a meditaţiei profunde.
Universul este întunecat de egoul materializat, pentru
suflet el este o lumină a creaţiei, a meditaţiei profunde
doar prin idei. Cuvintele dispar doar zâmbetul şi seninul
ochilor vorbesc în lumea pe care Bacovia o vede în palidul
amurg al omenirii. Pământul dă viaţă şi poetul preţuieşte
ceea ce pământul dăruieşte însă cugetul său zdruncină
de la amurg şi până în zorii dimineţii precum un vârcolac
prevestitor în care eul şi egoul, fiindul şi nefiindul teluric,
îşi schimbă statutul de trăitor într-o lume care nu ştie
ceea ce o aşteaptă când noaptea eternă se va aşterne,
dezintegrând materia.
Negrul creează deziluzia existenţială, teama întreruperii
unui circuit de viaţă, o suprapunere cu nostalgia care-i
cuprinde pe cei rămaşi până le vine rândul la perpetua
dezintegrare şi revelaţia pe care numai cei iniţiaţi o simt
că va veni. Teama de negru creează panica, sporeşte
tainicul, palidul îngreunează ca un plumb trupul fără de
viaţă, iar viaţa... ce este viaţa telurică? Tumult, egoism,
lumire preluată de la un fiind la altul şi pogorâtă în
„negrul pământ”, cripta grea ca plumbul ce stăvileşte
pentru totdeauna răul viu însă nu fiindul fără umbră.
Bacovia a fost un căutător şi un clavăzător al morbidului,
un cercetător al labirintului nopţii de la fereastra căruia
şi, rareori pe drum, observa clipele încă vii ale timpului
teluric. Număra ceasurile, cântărea minutele şi ştergea
secundele care i se păreau lipsite de importanţă în lumea
udă a nopţii: „Acolo, unde nu-i nimeni, / Şi nu mai trebuie
/ Niciun cuvânt” (Sic transit). Şi criticul literar Alexandru
Piru vorbeşte despre „Capacitatea lui Bacovia”, dar
şi de de trăirile lui intense, profund simbolizate “a
senzaţiilor, emoţiilor, neliniştilor, angoaselor şi teroarei
Corifeii Şcolii Ardelene erau
catolici, nu puteau fi masoni
laici, fără a fi excomunicaţi.
Proiectul moldo-valah a
fost susţinut masiv de Stalin şi
la Revoluţia de Crăciun peste
30.000 de agenţi conduşi
de la Moscova au asigurat
continuarea cursului dorit de
ea. Este încă incertă orientarea
românilor. Vor continua pe
linia moldo-valaha dictată de
Moscova şi Constantinopol sau
vor realiza o sinteză a ideii şi
faptei naţionale? Roma nu s-a
construit într-o zi, aşa că acest
proces de emancipare naţională Viorel Roman
este de durată. Vizita Fericitului
papa Ioan Paul ÎI la Bucureşti în
1999, urmată de conducătorii Europei a deschis calea
spre emanciparea în Europa occidentală. Ajunge asta?
Integrarea în UE/NATO este percepută de moldovalahi
ca un paravan care permite continuarea cutumelor
orientale, fanarioto-pravoslavnice, că în perioada
interbelică. Nu este pentru prima dată când Roma,
punctul de plecare şi aspiraţie al tuturor, întinde o mână
de ajutor românilor, după care ei, de la Mihai Viteazul
la Nicolae Ceauşescu, când îşi văd sacii în căruţă, întorc
spatele cu consecinţe tragice pentru ei şi pentru neamul
lor.
Europa de astăzi creează un cadru propice că
Preşedintele ţării, Preafericitul Daniel şi Preafericitul
Lucian, cardinal Mureşan să înceapă un dialog între ei
privind ideea şi fapta naţională spre binele tuturora şi
cu toţii, împreună, cu papa Benedict XVII, pentru că
ştim mai bine că toată lumea, pentru că de acolo venim:
Toate drumurile duc la Roma!
de necunoscut”, care, spune el: “este excepţională şi,
chiar când i se găsesc modele, de o originalitate din sfera
literaturii române, incontestabilă. Inedite sunt îndeosebi
imaginile copleşitoare, ale înăbuşirii într-un potop de
cărbune: Carbonizate flori, noian de negru... / Sicrie
negre, arse, de metal, / veştminte funereare de mangal,
/ Negru profund, noian de negru... sau printr-un diluviu
adevărat, văzut ca o regresiune pe scara antropologică
până în epoca preistorică...:” Chinul apăsător al trupului
i-a măcinat existenţa, i-a schimbat ciclul lumină/
întuneric, ziuă/noapte făcând din înălţările lui un
prevestitor al sfârşitului, un iniţiat al interpretării viului
în obscur, al exigenţei ideii geniale de a se alătura celei
lumeşti şi mediocre, a simţirii greutăţii repercursiunilor
palidului în trup şi a galbenului prin plumb.
Plumbul este atât de obsedant încât îl întâlneşti, în
poezia bacoviană, sugerat atât ca metal împovărător de
greu şi sufocant pentru trupul inert, ascuns de lumină,
între pereţii vreunui cavou sau sicriu, locuri reci precum
nefiindul palid, amorţit şi aşteptător de chemări, fără
umbră şi fără dorinţă. Când spun „fără dorinţă” îmi asum
răspunderea elogiind moartea ca ceva de care niciunul
dintre cei vii nu sunt uitaţi să rămână de-a pururea trup
pe Pământ: „Şi iată, din toate, nimicul - / Un înger,
apoi, s-a născut... / - Acestea erau, deci, nimicul, / Şindată,
orice a tăcut! (Controversă), stare la care, cu
înfrigurare, şi Marin Sorescu medita în poezia sa „Gând”:
„Că vine moartea / şi atunci această încordare / îmi
trece”. Literatul se simte eliberat, despovărat de lumesc
în clipa detaşării, lumea lui adevărată din momentul
acela se uneşte cu eul lui purificat într-un fiind superior.
Întoarcerea la Geneză sugerează începutul şi o cu totul
altă dominare a conştiinţei noastre mult mai profundă şi
mai apropiată de existenţele angelice şi, de ce nu, mai
pură.
(continuare în nr. viitor)
8207

TRADUCERI
MIHAIL ZOŞCENKO
Poate mai sunt necesare
exerciţii de gimnastică, poate
mi-ar trebui exerciţii la inele
şi sărituri ? Cumva, nu-mi
(Rusia)
sunt dezvoltaţi muşchii ? Căci
aceştia sunt admiraţi în mod
obişnuit de doamne!”
Stelian Ceampuru
Şi-atunci, am făcut rost
de un trapez suspendat. Am
procurat inele, haltere şi o
MIHAIL MIHAILOVICI ZOŞCENKO s-a
născut la 29 iulie (10 august) 1895, la Poltava
(Ucraina) şi a murit la 22 iulie 1958, la
Leningrad. S-a afirmat ca prozator satiric. Tatăl
scriitorului era pictor. În anul 1913, scriitorul
a absolvit liceul şi a intrat la Facultatea de
Ştiinţe Juridice a Universităţii din Petersburg.
A întrerupt studiile, plecând voluntar pe front,
după terminarea unor cursuri militare de
scurtă durată. A fost demobilizat în grad de
căpitan major. A debutat cu povestiri în anul
1921. A făcut parte din gruparea literară “Fraţii
Serapion”. A publicat volumele de povestiri
umoristice : “Vesiolaia jizn”, 1924 - Viaţa
veselă, “Uvajaemîie grajdane”, 1926 – Stimaţi
cetăţeni, “Nervnîie liudi”, 1927 – Oameni cu
nervi, volumele de nuvele : “Vozvraşcionnaia
molodost”, 1933 – Tinereţe regăsită, “Pered
voshodom solnţa”, 1943 – Înainte de răsăritul
soarelui, comedia “Opasnîie sviazi”, 1939 -
Legături primejdioase ş.a.
Târziu, după moarte, în anul 1972 a fost
publicat, după manuscris, romanul “Povest o
razune” – Poveste despre raţiune.
Râsul necruţător al lui Mihail Zoşcenko
anihila prin mijloace literare mitocănia,
impostura, lăcomia de bani, birocraţia şi alte
vicii, avea un efect educativ.
crosă specială.
Şi mă rotesc ca un fecior
de lele, la toate inelele şi
aparatele. Învârtesc în fiecare
dimineaţă crosa. Gratuit tai
lemne vecinilor.
Şi, în fine, m-am înscris la
cercul sportiv. Mă plimb pe râu
cu bărcile şi luntrele . Mă scald până în noiembrie. Într-o
împrejurare, era chiar să mă înec. M-am scufundat din
prostie într-un loc adânc, dar nici n-am atins fundul râului
şi am început să scot băşici, neştiind să înot prea bine.
O jumătate de an am irosit cu această tărăgăneală.
Mi-am supus viaţa pericolului. De două ori, mi-am
spart capul, căzând de la trapez.
Am suportat bărbăteşte totul şi, într-o minunată zi,
bronzat şi întărit ca un resort, am ieşit pe stradă ca să
întâlnesc uitatul surâs aprobator al femeilor.
Însă de zâmbetul acesta nici acum n-am avut parte.
Din momentul acela, am început să dorm cu geamul
deschis. Aerul curat îmi pătrundea adânc în plămâni.
Culoarea a început să joace pe obrajii mei. Faţa mea
deveni rozalie şi, apoi, se îmbujoră. Şi a prins chiar o
nuanţă liliachie.
Cu fizionomia asta liliachie mă duc într-o zi la teatru.
Şi la teatru, ca un om anormal, mă rotesc pe lângă toate
femeile, iscând din partea bărbaţilor vorbe, aluzii lipsite
de fineţe, bruscări şi înghionteli în piept.
Tot la teatru, m-am apropiat de o oglindă imensă şi mi-
VIAŢĂ PERSONALĂ
am admirat chipul întremat şi pieptul, care acum atingea
la încordare şaptezeci şi cinci de centimetri.
Într-o zi, trec pe stradă şi, pe loc, bag de seamă că
femeile nu mă observă.
Mi-aduc aminte că, înainte, de se întâmpla să ieşi pe
stradă, cum se zice, ca un doctor cu gulerul din blană de
castor, femeile te priveau îndelung, îţi trimiteau ocheade
pe sus, zâmbete pline de simpatie, chicoteli şi grimase.
Şi-acum, deodată nu se petrecu nimic de genul acesta
! Vezi, gândesc că e păcat ! Îmi trece prin cap ideea că,
totuşi, femeia are un rol anume în viaţa personală.
Un economist burghez sau poate era un chimist, a
lansat o idee originală, după care ne dedicăm nu doar
viaţa personală, ci tot ceea ce întreprindem noi, facem
pentru femei. Şi tot ce înseamnă luptă, glorie, bogăţie,
consideraţie, schimbare de locuinţă, chiar şi cumpărarea
unui palton ş.a.m.d. şi tot astfel – orice se făptuieşte de
dragul femeii.
Bineînţeles că, a exagerat puţin şi a spus minciuni pe
placul burgheziei, dar în ceea ce priveşte viaţa personală
sunt totalmente de acord.
Cu convingere socotesc că femeia joacă un anume rol
în viaţa personală.
Cu toate acestea, se întâmplă să mergi la cinematograf
şi chiar nu e jignitor să vezi vreo scenă mai urâtă. Eh, ca
om de cinema, strângi pixul în mână, spui felurite vorbe
prosteşti, - totul poate fi ornat în arta contemporană,
inclusiv sărăcia vieţii personale.
Cum să fie bună starea mea sufletească, văzând că
femeile nu se uită la mine ?
Ce naiba gândesc ele ? De ce nu-mi acordă atenţie ?
Ce se petrece ? Cam ce vor de la mine ?
Sosesc acasă şi mă privesc degrabă în oglindă. Văd
că se distinge o fizionomie ofilită. Şi apare o privire
inexpresivă. Şi nici o culoare nu-mi joacă pe obraji.
“Aha, acum pricep !” – îmi spun în sine, - “Trebuie să
suplimentez hrana. E nevoie să înviorez cu sânge pielea
mea palidă.”
Şi rapid, încep să achiziţionez diferite alimente. Cumpăr
lapte şi salam, cacao ş.a.m.d.. Mănânc totul şi înfulec
pe loc şi fără încetare. Şi, în scurt timp, mă recuperez
nemaipomenit, devin proaspăt, cu aspect neobosit.
Şi, în starea asta, colind pe străzi. Însă observ că şi
acum femeile mă neglijează.
“Aha, - îmi zic,- poate mi-am format un mers inestetic.
Îndoi mâinile, îmi îndrept statura şi depărtez picioarele,
când aşa, când altfel. Sincer vorbind, sunt uimit de
mofturile şi figurile femeilor care ori se lăfăie în bine, ori
nu ştiu ce vor.
Mă admir în oglinda cea mare şi surprind la un moment
dat că sunt îmbrăcat destul de nepotrivit. Pe loc, îmi
spun că sunt îmbrăcat prost şi neglijent.
Pantalonii cam scurţi, deformaţi la genunchi, mă băgau
în sperieţi şi frisoane. Literalmente, rămân perplex, când
îmi privesc membrele inferioare, a căror descriere nu şiar
găsi locul în beletristică.
“Ah, acum e de înţeles! – îmi spun, - faptul că mă
îmbrac prost îmi dăunează vieţii personale.”
Şi iată că, urgent mi-am făcut şi garderobă nouă.
Am comandat la croitor un sacou la ultima modă din
stofă liliachie. Şi mi-am cumpărat pantaloni de călărie
“Oxford”, cusuţi la doi nasturi.
Întristat pe asemenea modă, voi purta totuşi costumul,
în care mă simt ca într-un aerostat.
În fine, mi-am cumpărat din târg un palton cu umeri
largi. Şi, într-o zi liberă, plec spre bulevardul Tver. Ies
pe bulevardul Tver şi păşesc ţanţoş ca o cămilă dresată.
Merg încolo şi încoace, rotesc umerii şi bat cadenţa.
Femeile mă priveau cu coada ochiului, cu un simţ
amestecat de uimire şi teamă. Bărbaţii se uitau spre
mine mai puţin chiorâş. Dar răzbăteau observaţii ciudate,
grosolane şi mârlănii ale unor oameni, care nu înţelegeau
întreaga situaţie.
De pretutindeni am auzit fraze ca acestea :
- Eh, ce sperietoare de păsări! Priviţi ce ticălos dichisit !
Mă acopereau cu zeflemeli şi chicoteau pe seama mea.
Am înaintat pe bulevard ca pe linia frontului, neştiind
la ce să sper.
Şi deodată, lângă monumentul lui Puşkin, disting o
doamnă bine îmbrăcată, care mă privea cu tandreţe
nesfârşită, însă şi cu oarecare perfidie.
Ca răspuns, îi zâmbesc şi mă aşez pe o canapea, chiar
în faţă.
Doamna cea luxos gătită, cu urme de palidă frumuseţe,
priveşte fix spre mine. Ochii ei, drăgăstos şi decent
alunecă pe talia şi chipul meu, întruchipări a tot ce era
frumos.
Înclin din cap, mişc din umeri şi gânditor admir sistemul
www.oglindaliterara.ro
8208

George Pruteanu a
fost un cinstit cetăţean
român, adică un bun
român
Dan Culcer
S-a născut la 15 decembrie 1947 în Bucureşti
şi a murit la 27 martie 2008 la Bucureşti. Profesor
universitar, politician, traducător şi critic literar român.
Criticul literar a aparţinut aceiaşi serii căreia i-am
aparţinut şi eu, manifestându-ne în presă cenzurată a
epocii cu destul de mult echilibru. Preiau articolul de mai
jos de pe situl rămas accesibil după moartea scriitorului.
Reamintesc astfel tuturor cititorilor, inclusiv slugoiului
care se pretinde ziarist şi om liber, Petru Clej, dar
fircăleşte insanităţi pe un site de adunături, că
Eminescu a fost un mare ziarist, un om liber şi este
un mare poet, inclusiv pentru că a scris Doina.
Cu prietenie, Dan Culcer
DACĂ AR TRĂI AZI EMINESCU… publicat iniţial
în Jurnalul naţional din 11 ianuarie 1999
Ar constata mîhnit că nici Iliescu n-a fost Ion cel
Bun, nici Constantinescu nu e Emil cel Mare.
Ar aşterne rânduri care ar isca mare scandal.
Ar spune, de pildă, aşa: “Daţi-mi statul cel mai
absolutist, în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi
– îl prefer statului celui mai liber, în care oamenii
vor fi mizeri şi bolnavi” (Timpul, 23 dec. 1877)1.
Citind el prin gazete serioase că leafa medie de azi nu
e nici măcar o cincime din cît îţi trebuie ca să mănînci
într-o lună, ar scrie iar negru pe alb: “Noi credem însă
că un sistem care, oricît s-ar îmbogăţi «patrioţii», are de
rezultat moartea reală a unei naţii, e tot ce se poate mai
rău şi mai ucigaş ca sistem” (Timpul, 8 mai 1881). Ar fi la
fel de indignat de “augmentabilitatea discreţionară a unui
budget a/le/ cărui cheltuieli sporesc în realitate, a/le/ cărui
venituri se îmflă fără realitate” (Timpul, 22 febr. 1880).
Dezamăgit, dacă nu dezgustat, de “ficţiunea
parlamentară”, ar observa şi acum, în era ordonanţelor
de urgenţă, că “regimul parlamentar s-a viciat la noi
din zi în zi mai mult, încît miniştrii au ajuns astăzi în
poziţia de-a putea guverna după placul lor, fără control
de jos, fără control de sus” (Timpul, 22 febr. 1880).
filozofic, bine închegat, despre importanţa femeilor, al
economistului burghez.
Mă adresez doamnei, care acum văd că urmăreşte
îndeaproape cu ochii, fără a clipi, fiecare mişcare a mea.
Atunci, începui să mă sperii de ochii ficşi aţintiţi către
mine. Nu eram sigur de succesul meu în faţa acestei
fiinţe. Doream chiar să mă retrag. Voiam să ocolesc
monumentul plecând încotro m-ar duce ochii, undeva la
periferie, unde nu se află asemenea persoană cu privirea
fixă.
Însă pe loc dama cea frumos gătită se apropie de mine
şi îmi spune :
- Iertaţi-mă, stimabile… Nu mă simt bine, - zice, - să vă
vorbesc, dar uite, paltonul acesta i-a fost furat soţului
meu. Fiţi amabil şi nu refuzaţi să-mi arătaţi căptuşeala.
- “Ah da, desigur, - cuget că era neplăcut să înceapă
astfel, hodoronc-tronc cunoştinţa”.
Desfac larg paltonul şi fac să mi se vadă pieptul încordat
la maxim.
Uitându-se la căptuşeală, doamna slobozi un ţipăt
ascuţit.
- Eh da, cu siguranţă, e paltonul soţului ei ! Paltonul
furat, pe care “ticălosul” (adică eu !) îl poartă pe umeri.
Vaietele ei îmi spărgeau urechile. Eram gata să mă
www.oglindaliterara.ro
SEMN
Ca tot omul cu scaun la cap, ar fi îngreţoşat de vagul şi
poşirca “tranziţiei”: “Chiar dacă epoca formelor goale,
care domneşte…, s-ar putea explica, deşi nu justifica, prin
cuvîntul «epoca de tranziţiune», e evident că sarcinile cu
care tranziţiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne
dictează de a ne întoarce de pe calea greşită, de a privi în
mod mai limpede starea adevărată a ţării, de-a judeca în
mod mai limpede necesităţile ei” (Timpul, 17 febr. 1880).
Privind la servilismul cu care se adoptă modele şi soluţii
care nu ni se potrivesc organic (“o serie de fraze ieftene,
copiate din gazete străine, din discursurile unor politici/
eni/ trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte
încă silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine,
răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul
propriei judecăţi” (Timpul, 17 febr. 1880), Eminescu
ar clama din nou: “Ţinta noastră a fost totdeauna
conservarea elementului naţional şi ocrotirea acestui
element contra concurenţei excesive şi a propriei lui
neprevederi” (Timpul, 6 dec.1881). Şi, ca un corolar:
“Sau ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici
nu merită să fie” (Timpul, 6 aug.1881). Multe jurnale
însă l-ar beşteli amarnic pentru asta şi l-ar acuza că vrea
să rupă coaliţia şi să ne scoată din Europa. Nu l-ar lua nici
un ştab în echipa de gazetari care-l însoţesc peste hotare.
Contemplînd mănoasele holdinguri şi reclamele galeşe
care ne-ndeamnă pe englezeşte să make things go
better, într-o capitală atît de fandosită, încît nici hotelul
din buricul tîrgului nu se mai cheamă “Bucureşti”, ci
“Bucharest”, Eminescu ar mai scrie o dată: “Chestiunea
de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare
a acestei ţări este ca elementul românesc să rămîie cel
determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat,
ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul
lui simţ, c-un cuvînt geniul lui să rămîie şi pentru viitor
norma de desvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această
desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit,
nu America dunăreană” (Timpul, 17 dec. 1881).
Nu era şovin – punea doar condiţia elementară ca individul,
de orice viţă ar fi, să fie loial, fidel şi devotat ţării: “Noi
credem că e mai mult ori mai puţin indiferent dacă oamenii
care supun desvoltarea lor proprie desvoltării naţionale a
României sunt, în orice caz, de origină pură traco-romană
sau dacă, într-un număr de cazuri, această origine nu este
atît de proprie” (Timpul, 17 dec. 1881). Viziunea sa, nu
etnocratică, era una de demnitate şi dominanţă naţională.
Dacă ar trăi azi Eminescu, ar fi foarte înjurat şi probabil
că ar înnebuni mai repede.
George PRUTEANU
prăbuşesc în străfundul pământului aşa îmbrăcat, cu
pantalonii şi paltonul meu.
Plecarăm la miliţie, unde a fost întocmit un procesverbal.
Mi s-au pus întrebări şi am răspuns corect la ele.
Dar când, printre altele, am fost întrebat ce vârstă
am, am spus cifra şi, pe dată, fiind o cifră cu mult peste
treizeci, am început să tremur.
“Ah, uite de ce nu se uită femeile la mine !- mi-am zis.
- Pur şi simplu, am îmbătrânit. Aş fi vrut demult să azvârl
la garderobă cusururile vieţii mele personale.”
Am predat paltonul furat, cumpărat la târg, şi îmbrăcat
subţire, cu inima panicată, am ieşit în stradă.
“Eh, fie, m-a costat ceva ! – mi-am spus, - de-acum,
viaţa mea personală va consta în muncă. Voi lucra. Voi fi
de folos oamenilor. Să aibă nu numai lumină în fereastră,
ci şi o femeie!”
Încep să persiflez cuvintele savantului burghez.
“Astea sunt minciuni ! – îmi zic, - Sunt flecăreli şi
născociri! Sunt o absurditate tipic apuseană!”
Râd în hohote. Scuip în dreapta şi în stânga. Şi întorc
spatele femeilor care trec.
Traducere: Stelian Ceampuru
8209

DEZVĂLUIRI
8210
Materiale documentare
despre József Nyírő
Anexa nr. 1
Centrul European de Studii Covasna-Harghita
Sinteză documentară referitoare la reînhumarea
la Odorheiu Secuiesc a rămăşiţelor pământeşti ale
lui Nyiro Joszef la 27 mai 2012
József Nyírő născut la data de 18.07.1889 (după
unele surse 28.07.1889) în localitatea Jimbor (în prezent jud.
Braşov).
Studiile le-a efectuat în Gimnaziul Romano-Catolic
din Odorheiu Secuiesc (absolvit în 1907), institutul teologic
din Alba Iulia, respectiv Colegiul Pazmaneum din Viena. În
1912 a obţinut titlul de doctor în teologie cu o lucrare despre
autonomia bisericii catolice. A activat ca preot la Sibiu (1912
- 1914), Bistriţa (1914-1915) şi Chidea jud. Cluj). Încălcând
măsura celibatului preoţesc, în 1919 a fost exclus din biserica
catolică, dedicându-se cu precădere activităţii
literare şi jurnalistice. A locuit alternativ la Cluj-
Napoca, Racoşul de Jos (BV) şi Odorheiu Secuiesc.
A fost redactor al publicaţiilor „Keleti Újság”
(publicaţia Partidului Naţional Maghiar - OMP),
„Pásztortűz” (redactor-şef), „Erdélyi Helikon”.
A activat în plan politic, fiind membru al
Partidului Naţional Maghiar -Országos Magyar Párt
(interzis în 1939).
După cel de-al doilea Dictat de la Viena
din 1940, în teritoriile anexate nu s-au mai
organizat alegeri, conform legii nr. XXVI din 1940
fiind invitaţi un număr de 51 de reprezentanţi în
parlamentul ungar, printre aceştia numărându-se
şi József Nyírő, care s-a stabilit la Budapesta. La
început aceştia au format un grup parlamentar
independent, urmând ca în 14 decembrie 1940
să înfiinţeze Partidul Ardelean (Erdélyi Párt), József Nyírő
devenind membru al acestei formaţiuni politice şi redactorul
şef al publicaţiei partidului „Magyar Erő” (de orientare nazistă)
în parlamentul Ungariei József Nyírő a fost vicepreşedintele
comisiei de educaţie naţională. Partidul Ardelean a promovat
ideologia de dreapta radicală, susţinând guvernarea în
exerciţiu şi militând pentru reanexarea tuturor teritoriile
Ungariei Mari.
Iniţial Partidul Ardelean s-a delimitat de
extremism, dar ulterior a adoptat poziţii ultraradicale.
Începând din anul 1942 s-a remarcat atitudinea
profund antisemită a partidului, manifestat printr-o serie de
iniţiative legislative orientate împotriva comunităţii evreieşti.
Printre cele mai „active” filiale în această problemă au fost cele
din comitatul Bihor (catalogat ca cea mai influentă fracţiune)
şi Cluj - preşedintele acesteia fiind József Nyírő.
A fost decorat în 1940, ca scriitor, de Horthy Miklós cu
„Coroana Corvin” pentru activitatea literară şi „atitudinea
maghiară”), notorietatea, respectiv calităţile literare şi
oratorice ale lui József Nyírő au fost exploatate intens şi
eficient pentru promovarea ideologiei ultraradical-fasciste,
inclusiv prin intermediul publicaţiilor pe care le conducea.
József Nyírő a devenit unul din principalii responsabili
cu propaganda de extremă dreaptă, aspect în concordanţă
cu sa ideologică, fiind adept al radicalismului ultranaţionalist,
ideologiei social-naţionaliste a lui Ferenc Szalasi - hungarismul.
József Nyírő a rămas în legislativul Ungariei şi după
„puciul Szálasi” din 15.10.1944, când Partidul „Crucea cu
săgeţi - Mişcarea Hungarista” a preluat puterea, continuânduşi
activitatea de propagandă fascistă, în decembrie 1944,
în urma ofensivei armatei sovietice, conducerea Ungariei
- Guvernul-Szálasi („Guvernul Solidarităţii Naţionale”)
şi legislativul - a fost nevoită să se stabilească în altă
locaţie, alegând oraşul Sopron pentru noile sedii. Invocând
respectare a jurământului faţă de ţară, József Nyírő a rămas
fidel conducerii în exerciţiu (unele surse susţin că „fidelitatea”
lui József Nyírő a avut la bază o semnificativă stimulare de
ordin material). Aici a redactat revista „Eleven Újság” şi a fost
conducătorul unui post de radio local, principalele mijloace ale
propagandei hungariste.
József Nyírő s-a implicat activ în atragerea studenţilor
către ideologia „crucilor cu săgeţi”, prin metode specifice - „prin
teroare şi propagandă antibolşevică eficientă şi derutantă”.
www.oglindaliterara.ro
În 28.03.1945 membrii guvernului şi parlamentului
au fost nevoiţi să părăsească Ungaria (cu un tren special),
refugiindu-se în Germania. În emigraţie a rămas fidel
ideologiei hungariste, fiind cooptat în „guvernul din exil” (în
calitate de ministru al educaţiei naţionale) condus de Farkas
Ferenc, participând şi la şedinţa „parlamentului în exil”
organizat în localitatea Altötting, despre „deciziile” adoptate
informându-1 personal pe Horthy.
De asemenea a avut o contribuţie substanţială la
crearea unor organizaţii ale maghiarilor din exil, fiind membru
fondator al Asociaţiei din Străinătate a Jurnaliştilor Maghiari
(München - primul preşedinte, fiind înlocuit de Wass Albert
în 1951), al Alianţei Culturale Maghiare (primul preşedinte),
al Editurii Kossuth (Cleveland - primul preşedinte), al Mişcării
Libertatea Maghiară (co-preşedinte), al Alianţei Transilvania
(preşedinte). în 1950 s-a stabilit la Madrid (unde a decedat în
16.10.1953), fiind colaboratorul emisiunii în limba maghiară
a postului naţional de radio din Spania.
József Nyírő a fost cooptat în HMH - Hungarista
Mozgalom Hírszolgálata (Serviciul de Ştiri/Informaţii al
Mişcării Hungariste - o organizaţie tip „umbrelă”, ilegală,
creată pe modelul german ODESSA, având ca scop salvarea
membrilor Partidului „Crucea cu săgeţi”, relaţionarea între
aceştia, respectiv propagarea ideologiei hungariste prin
publicaţiile, editurile coordonate de HMH, suportul
financiar provenind din aurul scos din Ungaria şi
depozitat în Elveţia).
Conducătorii în exerciţiu ai HMH (declarat
desfiinţat oficial în 2000) au admis în cadrul
acestuia - respectiv în editurile organizaţiilor
naţional-socialiste – formate în mod cvasi exclusiv
de foşti membrii ai partidului „Crucea cu săgeţi” -,
printre excepţii numărându-se József Nyírő, care
„deşi niciodată nu a fost membru al partidului, a
rămas membru parlamentar al partidului crucii cu
săgeţi”.
Deşi rolul lui József Nyírő în susţinerea/
promovarea ideologiei Partidului „Crucea cu
săgeţi” este arhicunocută, calitatea lui de membru
este controversată. Însăşi Balázsfiné Nyírő Ildikó
- fiica lui József Nyírő - a declarat că „nu neagă
atitudinea deplasată” a tatălui ei, care a „redactat publicaţia
Magyar Erő - susţinătoare a războiului, ca parlamentar fidel
jurământului a emigrat în 1945 în Austria cu trenul special”,
dar susţine că nu a fost membru al partidului fascist în
cauză, afirmaţiile conform cărora „este responsabil de soarta
inumană a 600.000 de evrei şi moartea a 200.000 de militari
ungari fiind nefondate”.
Unele surse susţin că József Nyírő a fost declarat criminal
de război doar de „politica culturală comunistă” din România
şi Ungaria, neexistând dovezi certe privind încadrarea juridică
oficială. În context menţionăm că într-un material referitor
la József Nyírő, publicat într-un volum dedicat scriitorilor
maghiari „Galeria portretelor literaturii maghiare”, scriitorul
şi criticul literar Géza Hegedűs precizează: „József Nyírő
instigator la război, la genocid, a devenit criminal de război
şi din punct de vedere penal. A făcut parte din statul major
spiritual al lui Szálasi”.
De asemenea, Rajk László (născut în 08.08.1909 la
Odorheiu Secuiesc) - în perioada 1946 - 1948 ministru de
interne, fondatorul serviciului secret comunist AVO (cu atribuţii
aproape exclusive de poliţie politică) -, a cerut extrădarea
„criminalului de război” József Nyírő în 1947, Comisia Aliată
de Control refuzând solicitarea din considerentul „dovezilor
insuficiente” (deci existente!). Este demn de menţionat că
după încheierea războiului, în Ungaria s-au comis o serie
de atrocităţi, un număr foarte mare de persoane fiind
condamnate şi executate sub coordonarea lui Rajk László.
Însuşi Rákosi Mátyás (vicepremier, secretar general
al Partidului Comunist, transformat ulterior în Partidul
Muncitorilor) a intervenit - fără succes - pentru limitarea
acestui „genocid”. Unele surse susţin că prin transferarea
lui Rajk László în „funcţia de ministru de externe s-a vizat
limitarea acestor acţiuni - care au avut un puternic ecou în
plan internaţional. Ulterior, pe linia proceselor staliniste,
la presiunile lui Rákosi Mátyás (care a întocmit personal şi
rechizitoriul cauzei), Rajk László a fost arestat, judecat şi
condamnat la moarte (sub acuzaţiile „inventate” de trădare,
colaborare cu servicii străine occidentale), existând opinii
conform cărora în această perioadă au fost distruse şi o serie
de documente „compromiţătoare”, printre care şi presupusul
„dosar Nyírő”.
(continuare în nr. viitor)

POEZIE
George PETROVAI RAUL BRIBETE ION GHE. PRICOP
STIHURI DIN
LUMINĂ (X)
AMURGUL
VISELOR
Cu ciutura
speranţei coborîi
spre petecul de
cer
căzut în fântânioara dorului,
ca stelele să le culeg
şi-n noaptea părului să ţi le-aşez,
tu, diademă de lumină,
şi peste-a mele vreri regină.
Dar am rămas captiv în vise
- nestinse-n lacrima-nserării –
când din înalt ai coborît
ca plat model al acătării.
POZNELE TIMPULUI
O comedie groaznică e vremea
cu este, fuse şi va fi –
prezentul parcă-i o nimica,
din viitor poţi doar ciupi;
trecutu-i fără de hotare,
căci el înghite ne-ncetat
istorii şi-ncheiate sorţi,
eternu-n clipă comprimat.
Să fie între timp şi moarte
o cârdăşie de mormânt?
Când el se duce, ea apare
şi lasă-n urmă prafu-n vânt...
Iar dacă timpu-i circular,
de hora morţii n-ai scăpare –
atâta doar că ce-a trecut
pe viitor va fi călare.
NOAPTEA DINTRE ANI
Ornată cu beteală pizmăreaţă,
ce goliciunea şi-o răsfrânge
în delicate cupe de şampanii,
fereastra nopţii dintre ani
se-ntredeschide plictisită
de-atâtea repetări abraşe,
şi-i plânge ochiul aţintit
spre viitorul tăinuit
de-a omului etern ispită,
dar gol, uscat şi-ncremenit
e ochiul-far pentru trecut,
căci viaţa-i timpul bine drămuit.
Singur
Sânt ca iedera
care învăluieşte
Crucea unei
ferestre.
Era demult. Pe
vremea
Când bulgărul de
zăpadă
Mai avea semnificaţie
Şi tresăream în somn,
Când din hârjoana noastră
Se năştea sfera unui bulgăr
Cu care îmi atingeai fereastra.
Tâmplele îmi prind iederă
încet şi sigur,
sunt încununat cu iederă.
Singurătate a mea, singurătate
De orgă, în biserica părăsită.
Scriu în aburul de tămâie,
Scriu „Septembrie”
Suprapunând luna
Peste un calendar neinventat
Scriu versuri în singurătatea
Care fumegă întocmai
Ca fumul de tămâie
Pe care îl înghit
şi îl mestec încet
ca pe o friptură demult rece
şi sufletul mi-e „August”,
şi-n mine tăcerea
scrijeleşte o formă pentru haos
jocul de şah al umbrelor la amurg.
Tristeţi de mandarin,
Cu o tichie în formă de cub
Cu ciucuri aurii
E un frig plăcut
Scriu un poem lung,
Enorm de lung,
Pentru umerii care
s-au împăienjenit
de nemângâiere.
Nemântuiţi sunt mugurii
Sânilor tăi.
Inima mea se aude îndepărtat
Ca un tren într-un capăt de lume.
Câtă împăcare poate fi uneori în
mine!
Ploaia îşi sună dactilii
Ca dintr-un corn îndepărtat
În păduri, amintirile
Trupurilor noastre tinere
Îşi caută vârsta
În cercurile din trunchiuri de copaci.
Fiecare visăm în alt mod.
Contrapunctat.
E ca şi când ne scufundăm
Unul în celălalt
Ca două mări arhaice
În trupul unui deal.
www.oglindaliterara.ro
Orinoco…
Când după mers de
zile şi nopţi,
Toate împachetate în
vârsta
Simţurilor exacerbate
şi-a nebuniilor,
Ajung la malul nopţii
polare.
Şi ridic marginea plapomei
Şi dau, cu degetele mele de jar,
De tălpile tale de foc,
De pulpele cu amiros de ferigă,
De coapse dospite ca pâinea
Şi de triunghiul magic, cu păr,
Din care, sub ochiul şpanchiu al moaşei,
Ţâşneşte viaţa;
Şi n-am conştiinţa contopirii în Marele Tot,
Ci cred că păşesc, tânăr şi în manta-mi
Pe malul fluviului
Cu numele de Orinoco…
O zi fără ploaie…
Aşa te hăţuieşte, de la o vreme, fără…
Că încerci să te scoli din pat, dar
Nu-ţi mai afli piciorul care să coboare
Spre duşumea, pipăind-o cu degetele,
Nici cureaua, să-ţi tragi pantalonii,
Nici chibritul s-aprinzi aragazul,
Nici mintea, să-ţi revezi copilăria;
Nici fotografia de-acasă, cu mama,
Să-ţi treacă dorul,
Nici pofta care să te tragă la masă,
Nici mirosul, nici auzul,
Care să-ţi amintească trăsăturile nasului,
Gurii; ale propriului tău nas,
Ale propriei tale guri;
Ci doar golul din tine
Peste care se apasă
Golul din lucruri, strivindu-ţi pielea;
Gaura covrigului,
Cea care ţine de foame,
Tubul sec din tija păpădiei,
Spaţiul camerei de hotel
În care iubita nu-ţi mai soseşte,
Imensitatea văzduhului străbătut
De concurentul cu ghinion la desfacerea
Paraşutei;
Fără, fără, fără: negativul plinului,
Resimţit la nivelul buricelor degetelor;
Şi toate acestea, într-o noapte
Lipsită de lună,
Alergând ca o haită înnebunită de foame
Spre o zi de ploaie;
Pe care o simţi sugându-ţi gâtiţa;
Strângându-ţi-o,
Crănţănindu-ţi-o,
Până la nefiinţă…
8211

EVENIMENT
FESTIVALUL NAŢIONAL DE CREAŢIE ŞI
INTERPRETARE „ANA BLANDIANA” - EDIŢIA I
Brăila a fost gazda primului concurs de creaţie
dedicat unui scriitor în viaţă. Organizat de Şcoala “C.
Sandu Aldea” din Brăila, în parteneriat cu Direcţia
Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Mureş,
alte instituţii de cultură brăilene, Festivalul şi-a propus
să reconsidere tiparele unor astfel de competiţii literare,
limitate la autori care nu mai sunt în viaţă, şi să propună
şi să impună valori contemporane, aflate în conştiinţa
publicului larg.
Prezenţa unui scriitor la un Festival care îi este dedicat
nu face decât să sporească interesul şi impactul, aducând
servicii literaturii, lecturii. Alegerea Anei Blandiana a fost
una inspirată, poeta, laureată a Premului Herder pentru
literatură, ridicându-se peste aşteptările publicului
brăilean de poezie, care s-a considerat privilegiat prin
onoarea găzduirii acestui concurs. Tematica Concursului
a fost “Îngeri de cuvinte” şi a avut patru
secţiuni: Creaţie literară - poezie; II.
Critică/Analiză literară; III. Recitare; IV.
Interpretare Folk.
Au participat aproape o mie de
elevi din toată ţara şi din Republica
Moldova, fiind acordate peste 100 de
premii. Totodată, o selecţie din textele
participante la concurs au fost publicate
în trei antologii: “Despre îngeri” –
interpretare critică a poeziei Anei
Blandiana, “Între alb şi negru”, eseuri,
“La umbra poemelor în floare”, versuri,
care au făcut parte, alături de alte cărţi,
dintre premiile acordate.
Marele Premiu al Festivalului a
revenit elevei Iuliana Vrabie, clasa a XII-a,
de la Colegiul Naţional “Vasile Alecsandri”
din Galaţi, coord. prof. dr. Corneliu Goldu,
care a avut şi cei mai mulţi participanţi, la
toate secţiunile. Între laureaţi: Maria Ana
8212
Nicolae Băciuţ
Spiritul unui memorialist
Nu prea cunosc din ce seve se hrăneşte Tiberiu
Roşu atunci când îşi pregăteşte sufletul la seminarul
ieşean. Volumul Un memorialist fără amintiri este
îndrăzneţ, specific unui spirit tânăr pentru a se raporta
de pildă la Emil Cioran, ba chiar spre a polemiza cu acest
gigant al gândirii. Culmea este că Tiberiu are dreptate.
Are şi puterea de a-i înţelege scârba lui Cioran. Dar are
şi forţa de a supune îndoielii, mai bine spus cugetării
o parte din postulatele cioraniene. Cred că forţa
autorului vine şi din începutul de pregătire isihastică
moldoveană de bună calitate.
Dacă citesc „rugăciunea”
descopăr chiar sub forma
unui dialog imaginar cu sine
că autorul este conştient
de existenţa sa până acolo
unde poate dubita –apriori
- convingerile semenilor. Şi
„în penumbra mea…” răzbate
acea conştientizare onorantă
pentru autor care îi permite
să eludeze în mod conştient
dogme şi să-l facă să vină
„Cu pixul înşurubat în canin
şi cu cămaşa descheiată” să
perceapă senzaţia de libertate
pe care i-o aduce o adiere.
Până acolo unde autorul
www.oglindaliterara.ro
Gâbu (Dorohoi), Alexa Sămărescu (Râmnicu Vâlcea),
Luciana Moroianu (Brăila), Andreea Voicu (Târgovişte),
Iulia Grăjdănescu (Ineu, Arad), Miruna Ioana Miron
(Brăila), Alexandra Ciubotaru (Galaţi), Teodora Gogu
(Brăila), Adrian Radu Racoviţă (Galaţi), Maria Ana Dincă
(Călăraşi), Gabriela Anca Vărzariu (Drăgăşani), toţi
distinşi cu Premiul I.
În cadrul Festivalului, s-a organizat şi Simpozionul
Interjudeţean - „POETICA ANEI BLANDIANA - EXERCIŢII
DE ASCEZĂ”, găzduit de Casa Memorială “Panait Istrati”.
Pe parcursul Festivalului, s-au întâlnit cu cititorii
scriitorii Ana Blandiana, Romulus Rusan, Nicolae Băciuţ,
unul din iniţiatorii acestui proiect, alături de prof.
dr. Gabriela Vasiliu, sufletul şi coordonatorul întregii
manifestări. Au avut loc recitaluri de muzică şi poezie,
numeroase momente artistice susţinute de elevii şcolii
gazdă, care au reuşit să impresioneze
la superlativ prin prestaţiile lor. „Sunt
profund intimidată la gândul că acest
proiect, care cu atâta sensibilitate şi
fantezie reuşeşte să transforme copilăria
într-o armă de cucerire a lumii prin poezie,
este construit pe marginea paginilor
mele. Dar important nu este numele
meu, ci felul în care astfel copiii pot fi
salvaţi din nepăsarea şi agresivitatea din
jur”, mărturisea Ana Blandiana la finalul
manifestărilor.
Impresia Festivalului a fost
copleşitoare, mergând până la a situa
acest concurs între cele mai reuşite din
istoria acestor manifestări, garanţie a
faptului că resursele de creativitate şi
literară şi artistică sunt foarte mari.
Trebuie doar câte un dascăl, precum
Gabriela Vasiliu, care să sfinţească locul.
însuşi să nu-şi
mai poată spune
pe nume. Cred
că acest volum
s-ar fi putut
lipsi de „toamnă
muribundă” dacă
nu ar fi avut rostiri
profunde asupra
luptei pentru
existenţă n-am văzut decât arareori un autor atâta de
îmbibat de sentimentul libertăţii. Tiberiu Roşu îşi permite
să fie poetic în construcţia acestui eseu după cum şi în
„regretul meu final este asimilabil cu poemul în proză,
cu o forţă a imaginii cinematografică. Este o surpriză
plăcută să vezi un tânăr seminarist ce-şi aşterne sufletul
între coperţile unui volum acceptând şi o traducere destul
de bună în persoana doamnei Elena Ciobanu de parcă ar
fi vrut să se apropie şi mai mult de sufletul lui Cioran.
Am încredere că acest autor tânăr are zestrea de cuvinte
potrivite spre a se lăsa reîncarnat în alte volume unde
încercările sale se vor defini sub rugul aprins al căutărilor.
Şi mai cred că Tiberiu Roşu nu este doar „un memorialist
fără amintiri” ci un memorialist ce va face din amintiri
o paradă stilistică plină de evenimente editoriale. Numi
rămâne decât să-l urmăresc îndeaproape spre a mă
convinge că premoniţia mea va deveni aievea.

UN COMENTARIU LA SIMPOZIONUL
DE LIMBĂ ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ
PE INTERNET (II)
(urmare din numărul anterior)
...Cum spuneam, nu intru în detalierea discuţiei,
caut doar să redau sensul celor afirmate de actanţi.
Dna M. Şipoş, ambasadoare în Columbia, traducătoare
de multă literatură hispanică, inclusiv M.V. Llosa cu
Sărbătoarea Ţapului, ne vorbeşte despre realizarea
unor impresionante corpusuri în aria columbiană;
despre capcanele traducerii automate. I-a dat cineva
textul unei alocuţiuni pe care urma să o rostească
la o întrunire în străinătate. Tradus automat. Afirmă
dna MŞ: de-ar fi fost vorba să-l traduc eu însămi
în spaniolă, mi-ar fi luat zece-douăzeci de minute;
încercând să ajustez reaua traducere automată, mi-a
luat de trei ori timpul necesar. Şi aminteşte spusele
lui Umberto Eco în legătură cu nostimada traducerii
unui text dintr-o limbă în altele, la rând: se ajunge la
rezultate de toată minunea, practic fără vreo legătură
Ion Lazu cu textul de la care s-a pornit. Dar şi în cazul mai
simplu, când se traduce din nou în limba de origine.
Dna Genoveva Logan mărturiseşte că nu a făcut
încă pasul spre lumea digitală. Scrie acum la un roman pe o temă ce porneşte
de la scrierile de dinaintea scrierilor propriu-zise. Probabil în ideea că mesajele
importante pot şi trebuiesc să-şi găsească forma de a ajunge la public. Din sală,
completez cele spuse, exemplificând cu cazul de-acum ştiut al poetei Nora Iuga,
preacunoscută şi ca traducătoare a unor nume ce au luat Nobelul. O persoană
binevoitoare i-a instituit un blog „ca să fiu trendy”, însă poeta nu a reuşit să
posteze mai nimic. Eu însumi, vizitându-i chiar ieri blogul, din curiozitate şi
în vederea acestui simpozion, constat că acolo apare un fragment din textul
„medalionului” pe care i l-am postat de ziua naşterii, 4 ianuarie. De ce doar a
patra parte din text, ultima, încât nu se mai înţelege despre ce ar fi fost vorba?
Vreau să trimit un text şi după ce-l postez mi se atrage atenţia: să nu aibă mai
mult de 4500 caractere! Se trimite doar un fragment; sau pierd tot textul...
Pentru că s-a menţionat că există dificutăţi în alcătuirea corpusului lingvistic
din cauza drepturilor de autor, am precizat că la noi doar câţiva autori şi-au cedat
drepturile unor mari edituri precum Humanitas, de numărat pe degetele unei
singure mâini, iar în rest, contractul cu editura expiră după 5 ani de la publicarea
cărţii, aşa că se poate apela la scriitori care pot pune la dispoziţie operele lor.
Despre literatura pe care ar facilita-o difuzarea online am afirmat: sunt
destule reţele literare, pornite cu cele mai bune intenţii şi premize. În scurt timp
ni se anunţă că există deja 5.000 de membri, apoi 7.500 şi tot aşa... Însă doar
faptul în sine că orice posesor de internet are posibilitatea să posteze texte,
asta nu înseamnă defel că de aici ar apărea scriitori fără număr şi o literatură
de valoare. Nicidecum. La lansarea reţelei, au fost scoşi în faţă câţiva scriitori
cunoscuţi, dar se constată că de ani buni ei nu au mai postat nici un text. Semn
că şi-au dat seama că se risipesc într-o lume a veleitarismului. Textele postate
dar şi comentariile sunt la un nivel ce descurajează orice aşteptare onestă. Iar
în fapt, literatura se scrie după ce ai trecut şcoala marilor clasici. Generaţiile mai
vechi au mai beneficiat de exemplul marilor scriitori, cei ce se ridică acum nu
au şcoala scrierii literare performante pentru că nu se citesc decât între ei. Nu
mulţimea postărilor contează, ci sunt de luat în seamă acele câteva fraze scrise
pentru totdeauna. A se vedea facsimilul primei pagini din Moromeţii, II de Marin
Preda. Ştersături, reveniri, adnotări, completări, stilizări... este o muncă fără
sfârşit, pentru a aduce fraza la strălucure, sau mai nepretenţios spus: la maxima
expresivitate.
În literatură problema nu se reduce la a transmite nişte informaţiimesaje,
cât a modului cum acest lucru este făcut, a artei prin care ele se transmit, a
stilului. Mai la începutul discuţiei, dl acad. Dan Tufiş afirmase că s-a prezentat
studenţilor textul unui studiu tradus automat şi s-a constatat că au înţeles. Nu
mă mir, i-am replicat, fiind în cauză un text ştiinţific. Eu însumi, ca geolog, aş
putea înţelege o locrare din specialitatea mea chiar dacă textul este tradus rău.
Cu totul altfel se pun problemele în cazul unui text literar, arta fiind o modalitate
de cumunicare mediată, ţinând de stilistică.
Câteva lucruri pe care le-am spus sau aş fi vrut să le spun la simpozionul
despre limba şi literatura pe internet. Şi, schimbând cărţi de vizită cu actanţii
simpozionului, cum se şi cuvine între oameni civilizaţi (anume spre a nu se
rătăci în hăţişul Internet), am pornit în mare grabă spre cel de al doilea subiect
al comentariilor mele din ziua respectivă: O sărbătorire a lui Ion Minulescu, la
muzeul ce-i poartă numele. Se va citi mâine...
www.oglindaliterara.ro
ADNOTĂRI
Poezii
Constantin Bucur
Val de amar
Însăşi regina
M-a rostogolit
Pe gene
Să te visez,
Zi după noapte…
Cu lacrima
Pe val,
Înclinată-marea.
În memoria poetului,
Gheorghe Ene
Când moare poetul,
Pe altarul poeziei,
Fără să vrei,
Vezi moartea … cu sufletul.
Curcubeu de paie
Norul ca o saltea
De paie
Sub care mă păstrez
Ca pe un crez…
Legată la ochi, tăcerea
Face lumină
Pe lună
Ca-ntr-un cuibar
În care dau cu var
Un curcubeu
De paie…
Cerul cimitirului
Dilema gunoierilor:
Să măture
Oasele stelelor,
Ori să le însereze
Pe oasele morţilor…
Ei da
Vorbeşte cerul
Fără mine:
Nu sunt poet
De „carieră”
Ci de cerul gurii…
Haiku
Desculţă-poezia:
În clepsidră-timp
Dar nici urmă de nisip…
Amânare
Această lumină
Cu mâneci
Din fire de grâu…
În livadă,
Pomii adormiţi
Până la brâu…
În poartă,
Umbra de nuci
Mă amână
Până-n toamnă…
8213

8214
ESEU
ÎNTRE TRON ŞI IUBIRE
Mariana Vicky Vârtosu
Petre Abeaboeru este cunoscut în lumea literelor mai ales
prin monografiile întocmite(de excepţie), dar mai ales prin carteadocument
dedicată recuperării Mitropolitului Varlaam, carte care
demonstrează(documentar) sorgintea Mitropolitului. În clipele
sale de odihnă, scriitorul Petre Abeaboeru si-a exersat stlul,
metoda, condeiul alcătuind şi cărţi pentru relaxarea minţii şi inimii.
Romanele Între două lumi , Caseta, mai recent acest roman,
Între tron şi iubire, vin să sublinieze marea pasiune a autorului
pentru istorie.(Căci şi în primul roman Între două lumi şi în cel
de-al doilea, Caseta - scheletul este unul al datelor istorice pe
care scriitorul încarnează descrieri de personaje si frumuseţi ale
naturii). Roman de factură istorică ÎNTRE TRON SI IUBIRE este o
scriere destul de reuşită. Petre Abeaboeru atinge o performanţă,
nedelimitând povestea istorică de frumoasa poveste de dragoste.
Love story-ul, încorporat în marele zbucium politic al vremii este
cu atât mai savuros cu cât ne lasă de la un capitol la altul, timp
de intrare în atmosferă. Cei doi îndrăgostiţi trecând fulgerător de
la preludiu la postludiu. Dar…Fiind vorba despre perioada domniei
lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, prezent în această scenă a
evenimentelor, va fi inclusiv sfinţia sa, Mitropolitul Varlaam.
Descrierile de natură, descrierea obiceiurilor, dar mai ales intriga
politică descrisă într-o ţesătură de maestru, conving.Ne introduc
în perioadă.Trăim în anii 1630 şi…pe vremea zbuciumatei domnii.
Într-un iureş clocotitor naraţiunea atrage cititorul, pagină după
pagină, uimindu-l, trezindu-i curiozitatea, trecând cu uşurinţă de
la o batălie la alta, de la o trădare la alta, de la un complot la altul.
Sânt bine prinse în pagină atât frământarile socio-economice
dar mai ales cele politice.Folosind un limbaj vetust, specific
epocii, apropie foarte mult cititorul de atmosferă prin descrierea
minuţioasă a portului şi obiceiurilor. Surprinzătoare este descrierea
scenei erotice de la pagina 185( spre 186) petrecută între Timuş
si domniţa Ruxandra. Îndrăzneaţă şi modernă, descrisă cu
acurateţea gestului de-atunci scena este …şocantă, amuzantă şi-n
acelaşi timp păstrează parfumul pudicităţii primei întâmplări de
acest gen(cel puţin pentru domniţa Ruxandra). Înduioşatoarea
este şi iubirea dintre Vasile Lupu şi Ecaterina. O iubire încărcată
de pasiune mocnită, devotament şi de fidelitate. Personajele cărţii
sânt legedare, totodată încărcate de o anume aură mitologică de
condeiul pasionat al scriitorului.Iubitorii de literatură istorică vor fi
fascinaţi de lectura cărţii, de atmosfera veacului în care autorul îşi
va creiona personajele ştiute deja din pagini de istorie:
,,Anii, care s-au rostogolit peste mândru pământ românesc,
au fost şi ei, când mai calmi, când întunecaţi precum codrii de
stejari;când tulburători, cu lacrimi şi durere.Printre aceştia 1639 a
fost cu totul deosebit.Evenimentele din acel an vor influenţa în mod
favorabil evoluţia istorică a principatului.După cinci ani de domnie
în Moldova, pentru voievodul Vasile Lupu acest an deschidea răni
adânci.Rănile nevindecate îl determinară pe mândrul domn să
reflecteze adânc la destinul vieţii sale, la menirea sa spirituală, ca
stâlp al credinţei ortodoxe în Balcani, aşa după cum pe drept era
considerat.,,
Între tron şi iubire, carte semnată de Petre Abeaboeru
, apărută la Editura Terra/Focşani/2010, face cinste oricărei
biblioteci. O recomand din suflet.
www.oglindaliterara.ro
FURNICI ALBE
- M-aş ruga
şi n-am astâmpăr
numai pentru un
cuvânt, pentru un
gând, e o femeie-n
urmă, mă tot dau
la o parte să facă
un pas mic şi să se
roage-n locul meu,
nu nimeresc, nu
nimereşte, că mă
rog pentru ea s-o
laşi să se roage
pentru mine, că eu
am nevoie să fiu
iertat, eu o iubesc
şi neiertat, dar ea George Anca
tot vrea să se roage,
îmi închipui, mie numi
vine, nu nimeresc, o şi aştept demult, am
uitat orice-aş putea spune şi cui, am probleme
la târâre, numai înainte, câte-un milimetru, ca
tulpinile munţilor de ne scurg prin ei, nu mă
pot întoarce o idee în juru-mi, cum m-aş da la
oparte s-o las să mă mântuie, nu îndrăznesc să
mă consider ea, o iubesc ca un bărbat, tocmai,
o bestie, când această fericire îmi mai era
permisă şi tocmai în braţele ei, gata, însă, de
ruga de-acum, asta mi-o fi greşeala, dar asta
mi-era viaţa, maică, ea mă mai culegea de sub
târne, îmi tăia capul, de milă, vreau să spun, că
nu voia să mergem la film niciodată şi-ncă s-ar
fi pus pe treabă poate într-acolo, credeam eu,
mai vedea, să m-aprindă, lumânare, da, da,
m-oi topi în fine şi-i voi face astfel loc să ţi se
roage cum că asta a fost, a trecut, îi pare rău,
spune-i la fel, că asta e, asta va fi, să nu se roage
degeaba, m-aş ruga eu şi degeba, de mi-ar mai
fi în fire, de mi-ar fi fost să-mi fie, cu târâtul mi
se topeşte întâi aeru-n gât, aş zâzâi, m-aş face
praf, nu mi-aş recunoaşte râul şi aş râde ori aş
plânge ori te-aş ruga să-mi spui ce m-a apucat
şi-ai tăcea, asta ar face şi ea şi-ar tăcea o rugă
fie decentă, fie considerabilă, şi-ar rămâne s-o
judeci până-ai judeca-o, de m-aş fi întrutotul
ars, şi-o parte a ei, sati, mi s-ar fi căţărat în
zvntarea fiinţei, iartă-mi bombasticismul, e
numai în gând, n-am cuvinte, n-am rugă,
n-o am nici pe ea, mă sug să explodeze din
neunde, cum îţi anunţam, tot sperând că ea ţi
se va înfăţişa judecăţii mele, adică tu mă judeci
şi eu nu sunt în stare, nu-mi sunt, să mă rog
de orice, am un gând, ceva, o mai sper, mi-e
nici ruşine, că tot ar mai fi un semn din ce ştiu
încotro îndreptare, ceva o fi c-o ador de parcă
o târăsc din ce în ce mai peste mine, de nu
te-ar izbi din inerţie, din gelozie, confundândumi
moartea cu vreo rivală, ce de preţ mă cred
şi nici rivala, nici moartea, nici femeia aia de
numai pe ea încă o iubesc nu mă abordează, te
abordez eu şi nu ştiu cum, n-am maniere, cum
bine bagi de seamă, gândul era tot o confuzie,
până vine să se roage de tine pentru mine, nu
că te rog eu pentru ea, ea mi-e tot icoană, nu
că te pun pe tine să te rogi pentru mine, ţie, în
locul ei, pentru mine, tot ţie, doar îţi suntem
sub ochi de la început, sunt singur, mi-am uitat
gândul, mi s-a-ntâmplat în ultimul timp tot aşa,
cu nemiluita, n-am nimic de rugat, probabil
i-aş face scandal şi ei dacă s-ar ruga savitreşte,
ca să zic aşa, ori tu eşti tot femeie, o maică
specială, care tot ierţi şi pe cine nu se roagă,
din cauze certe, cum ar fi viaţa, era să zic viaţa
trecută, nu pot zice, adevărat, viitoare, bine nu
mă rog, dar cum rămân?

Evenimente Culturale
1) Nu pot să nu încep acest comentariu fără să-mi
declar nostalgia verilor trecute.În atmosfera unor asemenea
canicule, tensiunea pregătirilor unui Festival de anvergură,
cum a fost odinioară ,,Festivalul Zilelor Duiliu Zamfirescu,,-
îmi amplifică nostalgia şi prin evenimentul(evenimentele)
ce urmează a le constitui într-o poveste demnă de urbea
noastră( pe cine interesează, mă intreb?). Prezenţa la Focşani
a zamfirescologului(de excepţie) Ioan Adam a fost, ca să spun
aşa, punctul de plecare al nostalgiei mele.De această dată,
domnia sa a revenit în Focşani cu o prezentare de carte.Gazda
evenimentului, Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu.Graţie
reprezentantului instituţiei, dra director Teodora Fântânaru,
evenimentul s-a desfăsurat în sala Muzeului Unirii(confortul
datorându-se şi bunavoinţei dir.Horia Dumitrecu, directorul
Muzeului Unirii).Moderator de eveniment, dra director
Teodora Fântânaru, a fost însoţită de un mare număr de
bibliotecari,(printre ei, speciala Cristina Olaru, fotoreporter
pasionat şi, fostul director al bibliotecii, dl.Victor Renea) cărora
li s-au alăturat elevii Colegiului Gheorghe Asacchi şi profesoara
lor, Nina Elena Plopeanu, elevii colegiului Spiru Haret însoţiti
de prof lor, Garnizoana Vrancea( cu care biblioteca are o
fructuoasă colaborare), scriitori vrânceni printre care aş
aminti pe Gheorghe Andrei Neagu, preşedintele Asociaţiei
Culturale Duiliu Zamfirescu, Janina Vadislav (şi în calitate
de reporter-tv), Gabriel Funica, Mariana Vârtosu etc.Carte
cu doi autori, cum a numit-o însuşi dl.Ioan Adam, intitulată
DUILIU ZAMFIRESCU ÎN BASARABIA - cuprinde texte din
perioada pe care Duiliu Zamfirescu a trăit-o în Basarabia,
textele bucurându-se de recuperare şi încopertare, alături
de glosările, notificările pertinente ale celui care le-a studiat.
Dl.Gelu Negrea, în calitatea sa de oltean repezit, şi-a justificat
prezenţa, pentru întâia oară la Focşani, în doua puncte:1)
coleg de facultate cu autorul i-a desenat portretul de-a lungul
timpului petrecut împreună şi, 2) prezentarea acestei cărţi
peste care se aşezase umbra. Dl. Ioan Adam, declarându-şi
cu emoţia bucuria lansării, afirmă printre altele că, o carte
publicată este o boală învinsă(vindecată?). Cartea cuprinde
articole pe care a încercat să le publice înainte de ‚89.Dar,
care, au văzut lumina tiparului graţie dlui Florin Rotaru
care ,,a percutat la propunere,,.În fine, în sală, ca oaspeţi
de marcă s-au aflat domnii Lascăr Zamfirescu(90 de ani),
nepotul scriitorului şi, dl.Ion Mincu(de 99 de ani, în noiembrie
va face suta!), omul cu cartea sub braţ, imaginea cititorului ,o
istorie vie!(cum l-a numit dra director Teodora Fântânaru).Ion
Mincu ne-a prezentat ,,biblia sa,, o carte despre Basarabia
scrisă de Vladimir Maiacovscki.Biblioteca a oferit Diplome de
Excelenţă înalţilor oaspeţi: dlui Ioan Adam, Lascăr Zamfirescu
şi.dlui Gelu Negrea.Ciudata absenta dlui Iliescu si laudabila ce
a dlui Lambrino.
2. Cel de-al doilea eveniment, la mijloc de iunie, a
fost găzduit de Ateneul Popular, Mr.Gh.Pastia din Focşani.
Activitatea colocvială, moderată de Odette Ieremia, sub o
incitantă temă ,,Eu l-am cunoscut pe Eminescu aşa…,, a fost
onorată de elevii prof.Cristina Chiriac de la Colegiul Unirea,
de scriitori vrânceni, printre care i-aş aminti( politicos!) pe
tânăra Marina Raluca Baciu, pe scriitorul Ioan Culiţă Uşurelu,
membru USR, directorul rev.Salonul literar, pe Dan Raul
Ionescu, Cristina Ionescu, doctor Paul Alexandru însoţit de
fiul sau care-şi dorea să-l cunoască pe poet şi, alţii. Într-un
cerc, în mijlocul căruia trona simbolic un tei, ne-am expus
,,atingerile,, afective, care, pe unii i-au şi ispitit să se exprime
în scris. Nu voi expune, nu am cum, dialogul produs între
cei doi profesori, Ioan Culiţă Uşurelu şi Cristina Chiriac.Voi
sintetiza în a le transpune dezamăgirea vizavi de programa
şcolară care nu permite studierea marelui poet decât în şase
ore!(sper că am reţinut bine) Aici tânăra profesoară aduce
o corectură la temă şi, ar sugera să se numească întâlnirea
cu Eminescu, nu cunoaşterea.Despre detracorii lui, despre
toate răutătile spuse, despre cum a juns Eminescu cadavrul
din debara, da,am aflat, ne-am revoltat, ne revoltă!Cum
s-a întâlnit Dan Raul cu Eminescu? Citindu-l, recitindu-l,
adulându-l.Încercând la rândul său să-i…semene? Eseul
despre cum nu trebuie să ne influenţeze…prost-cultura protv,
citit de D.Raul Ionescu a fost aplaudat.Marina Raluca Baciu
a ţinut să demonstreze acest lucru cât şi întâlnirea sa cu
Eminescu şi, lepădântu-se de influenţa nefastă a tv-ului,
ne-a citit două-trei poezii din creaţia proprie. A fost aplaudată
Mariana Vicky Vârtosu
www.oglindaliterara.ro
EVENIMENTE
fără reţineri, prof.Cristina Chiriac, felicitând-o chiar pentru
talent. Alina Ochean, eleva profesoarei sus menţiontă, a a
vut şi ea propria opinie în ceea ce priveşte existenţa poeziei
şi poetului discutat în haosul îngrădirilor sociale, cum a numit
eleva limitarea studiului în şcoli.Odette ne-a convins despre
noua şi marea pasiune, trecând de la mai vechea sa pasiune
Luceafărul , la Glossă pe care ne-a şi recitat-o.Despre cele trei
surprize promise de Odette Ieremia, ilustrarea muzicalităţii
poetice, despre pictură şi dans, influenţe produse de poet,
n-a fost nevoie de cuvinte: am ascultat un flaut orfeic, cel
al lui Nicu Topală, am urmărit câteva tablouri ale Elenei
Bârhală şi, am asistat la un dans efectuat de Ionuţ Olteanu,
selecţionat la emisiunea Dansez pentru tine. Bucuria nu poate
fi măsurata, ci traită.Despre universalitatea eminesciană a
vorbit şi dr.Paul Alexandru, prezentând teoria relativităţii din
poezia La steaua. Universalitatea eminesciană a subliniat-o
scriitorul I.Culiţă Uşurelu printr-un citat din cartea sa
Scriitori vrânceni prin interviuri, opinie apaţinând unui
mare eminescolog, (ca şi poetul Ion Micheci!, care a studiat
simbolistica în opera poetului), apaţinându-i prof.Constantin
Frosin de la Galaţi(vrâncean la origini): ,,am schimbat
aberanta definiţie din Larousse – de până in 1996 –
care considera că Eminescu era ,,un auteur de contes
et de nouvelles populaires,,.Despre Eminescu se poate
vorbi, aşa cum se ştie, ore şi, subiectul nu poate fi epuizat.De
aceea, la anu’….
3.)Cel de-al treilea eveniment? … ( cum aş putea eu
orândui evenimentele, când cel de-al treilea a fost unul
dramatic, înjungherea unui preot în propriul lăcaş sfânt?/
protector?- ) În drumul meu spre un…cel de-al treilea
eveniment cultural, s-a întâmplat tragedia!!! Şocată, îl
zăresc pe dl.Florin Micu Iliescu înmărmurit pe treptele de la
intrarea Ateneului Popular Mr.Gh.Pastia, locul unde urma să
se desfăşoare decernarea premiilor. Răspunde nedumeririi
mele, repetând greu, cuvintele :,,Da, părintele a fost
înjungheat,,. Se aşterne uimirea, tăcerea…Cu această faptă
în inimă mergem spre deschiderea primei Ediţii a Festivalului
de creaţie Bogdania/2012.Ciudat?! Mulţi dintre invitaţi nu ni
s-au mai lăturat, emoţii şi sentimente repugnabile faţă de
cele întâmplate i-au oprit să participe la eveniment. Au toată
înţelegerea noastră…Dar, după sfertul academic, răvăşită de
aceeaşi nostalgie a Festivalurilor Duiliu Zamfirescu, ascult,
sub imperiul emoţiilor, vocea poetului Ionel Marin care,
salută şi prezintă oaspeţii. Din Statele Unite, din Chicago,
academicianul, scriitorul, poetul, criticul Cristian Petru Bălan.
De la rev.Salonul literar, managerul ei, scriitorul Ioan Culită
Uşurelu.De la Galaţi poeta Speranţa Miron şi criticul Năstase
Marin.De la Adjud, George Stroia, Maricica Stroia, George
Nicolae Stroia, micul fotoreporter Cristian Stroia. De la cenaclul
Vasile Cârlova: Rodica Soreanu, Vasile Buruiană, Constantin
Toma, Ionică Sava, dr.Gheorghe Chirtoc.De la Cenaclul Duiliu
Zamfirescu, Mariana Vârtosu, Diana Sava şi Marina Raluca
Baciu. În sală, elevi, profesori, alte persoane care au ţinut
să le fie alături câştigătorilor.O salutăm pe dna Daniela
Pamfil, reprezentanta autoritătilor la acest Festival.De fapt,
tuturor,urări de bine, cum a zis Ionel Marin, toţi sântem nişte
câştigători. În sală se mai află şi poetul Constantin Popescu
de la Craiova, unul dintre premianţi. Academician Cristian
Petru Bălan a ţinut să salute cordial asistenţa, să ne trasmită
gândurile bune ale românilor din Chicago, să ne asigure că,
pe zeiţa terestră, România o poartă permanent în inima sa.
Şi, ca o prelungire a evenimentului de ieri, unde acad.Cristian
Petru Bălan n-a participat, ne vorbeşte despre scenariul
unui film dedicat lui Eminescu. Nerealizat însa.Încă proiect,
despre care vorbeşte cu tandră nostalgie! Ca un pe un dar
oferit nouă, românilor, Crstian Petru Bălan ne citeşte două ode
care-l vizează pe Eminescu:una dedicată poetului, cealaltă ,
detractorilor săi. Următorul pas, vocea juriului! Cel care a notat
lucrările şi care are următoarea componentă:Cristian Petru
Bălan, Ioan Culiţă Uşurelu, Năstase Marin, George Stroia,
Florin Micu Iliescu(?), Ionel Marin.Fiecare dintre ei au ţinut să
puncteze valoarea celor citite, să confirme că, au decis greu
câştigătorii, toţi fiind nişte învingători prin curaj. Voi aminti
câţiva dintre dintre premianţi(nu sânt în posesia listei şi, nu
(continuare în pag. 8218)
8215

8216
NOTE DE LECTURĂ
DESPRE STATUI, NUMAI DE BINE
Tînărul preot Adrian
Podaru îşi face intrarea în tagma
cărturarilor iscusiţi printr-o ediţie
de zile mari a cuvântărilor lui Ioan
Gură de Aur, Omilii la statui,
ediţie bilingvă, Studiu introductiv,
traducere şi note de…, apărută la
Editura Polirom, Iaşi, 2011, în două
volume, 488+456 p., în excelente
condiţii grafice. E vorba de cele 21
de omilii consacrate – plus una,
cateheză, Kατηχησισ δευτερα, în
traducere latină Ad illuminandos
catechesis – , cu note şi comentarii
care îl pot însufleţi şi pe un cititor
Ion Filipciuc neavizat. Şi o primă observaţie,
răutăcioasă – de la G. Călinescu
cetire ştiind încă din 1932 că „…
răutăţile sunt în lumea creatorilor vâslele care împing barca
pe mare” – ar fi aceea că numeralul „21 de omilii” trebuia
grafiat Douăzeci şi una de omilii, întrucât, în limba
română, substantivul omilie este de gen feminin, ceea ce
impune acordul, pe care tinerii publicişti şi politicieni români
îl încalcă astăzi, în mare veselie.
Adrian Podaru, născut în 1976, la Beclean, absolvent
al Facultăţii de Teologie Ortodoxă (2000) şi al Facultăţii
de Litere (2003), doctor în teologie cu teza Autoritate
ecleziastică şi putere imperială în Antichitatea Târzie:
Sfântul Ioan Gură de Aur şi Fericitul Augustin, susţinută
la Universitatea „Babeş-Bolyai” (2010) din Cluj Napoca,
traduce în româneşte omiliile lui Ioan Gură de Aur din
limba greacă, după ediţia din Patrologia Graeca, vol. 49,
coll.15-222, tipărită în 1862 de către abatele J. P. Migne. Se
înţelege că omiliile statuare ale lui Ioan Chrisostomul au fost
pentru doctorandul Adrian Podaru un excelent documentar
în analiza raportului dintre autoritatea ecleziastă şi puterea
politică, raport care ar trebui urmărit nu doar într-o anume
epocă, ci chiar în decursul istoriei şi la mai multe popoare,
spre a ne lămuri cumpăna dintre cele două puteri îndrituite
cu fericirea şi mântuirea supuşilor.
Cuprinsul cărţii este generos şi riguros: Notă asupra
ediţiei, notă asupra traducerii, Abrevieri pentru cărţile
biblice, Tabel cronologic, Ioan şi reformarea Antiohiei: un
proiect eşuat şi versiunile greacă şi română ale celor 21 de
omilii despre statui, rostite în Antiohia de către Ioan Gură
de Aur în anul 387.
În ce constă exemplaritatea şi oportunitatea lecturii
cuvântărilor lui Ioan Gură de Aur de către cititorul român
se poate desluşi limpede chiar din cateheza a doua – „Mai
întâi de toate am venit să vă cer roadele celor spuse de
curând dragostei voastre. Căci nu cuvântăm numai ca să
ne auziţi, ci şi ca să vă aduceţi aminte de cele spuse şi să
ne aduceţi dovada prin fapte; şi mai degrabă nu nouă, ci lui
Dumnezeu, Celui Care cunoaşte cele negrăite ale cugetului.”
(II, p. 401) –, întrucât spusele din urmă cu o mie şi câteva
sute de ani ar trebui să dea roade şi în capăt de mileniu trei
al creştinătăţii.
Însă nu doar învăţătura din traducere este de apreciat,
ci şi posibilitatea ca învăţăcelul de astăzi să caute a desluşi
sonul şi rădăcina cuvintelor din limba greacă, asupra cărora
Adrian Podaru ne şi avertizează: „Confruntat cu originalul
grec, traducătorul [român] descoperă gânduri ameţitoare
în haină fermecătoare: adevărurile despre Dumnezeu şi
om, despre iubirea dumnezeiască şi nepăsarea omenească,
despre păcat, virtute, cădere şi ridicare, mântuire şi
damnare, toate sunt exprimate – printr-o alăturare de
termeni, printr-o rezonanţă adâncă a acestora, prin ritmul,
proporţia cuvintelor, propoziţiilor şi frazelor, printr-o
www.oglindaliterara.ro
curgere şi înlănţuire a ideilor – într-o asemenea manieră,
încât cel însărcinat cu traducerea este năpădit de două trăiri
deopotrivă: una de bucurie că a descoperit de ce gura lui
Ioan a fost de aur, şi alta de teamă că nu va fi în stare să
transmită, prin traducere, ceea ce el însuşi descoperă în
original.” (I, p. 9)
Un tabel cronologic îl ajută pe cititorul român să afle că
Ioan Chrisostomul s-a născut în oraşul Antiohia, în anul 349,
din părinţii: mama Antuza şi tatăl Secundus, funcţionar civil
în slujba comandantului operaţiunilor militare din dioceza
Orientului (magister militum per Orientum); tatăl murind
la un an sau doi de la naşterea băiatului – Ioan a avut şi o
soră, copiii fiind crescuţi de mama rămasă văduvă.
În 367, Ioan îşi încheie studiile sub tutela vestitului
retor păgân Libanius şi audiază cursurile filosofului
Andragathius, iar peste un an este botezat la sărbătoarea
Paştilor de către episcopul Meletie al Antiohiei. În 371 este
hirotesit anagnostes, citeţ, de acelaşi Meletie, şi citeşte
în biserică pasaje din Vechiul Testament, apoi se retrage
pe muntele Silpios, din marginea oraşului Antiohia, viaţa
monahală marcându-i comportamentul şi gândirea.
Din anul 378, se întoarce în oraş, reluându-şi atribuţiile
de anagnostes, în 381 este hirotonit diacon de acelaşi
episcop Meletie, iar peste cinci ani, în 386, noul episcop
al Antiohiei, Flavian, îl hirotoneşte preot, tot atunci fiind
însărcinat cu rostirea predicilor, a omiliilor în biserică, deşi
această funcţie aparţinea în fapt episcopului, pe care îl va
suplini vreme de 11 ani, când predică Omilii la Geneză,
Omilii despre natura incomprehensibilă a lui Dumnezeu,
Omilii împotriva iudeilor, concepe un tratat despre preoţie,
scrie Tâlcuiri la psalmi, Omilii la Matei, Omilii la Ioan, Omilii
la Faptele Apostolilor, şi cele despre epistolele lui Pavel.
*
La început de an 387, Împăratul Teodosie cel Mare
(379-395) instituie o taxă în oraşul metropolă Antiohia, iar
populaţia se revoltă, distruge statuile imperiale, urmarea
fiind o pedeapsă exemplară; episcopul oraşului merge la
Constantinopol şi cere iertare în numele enoriaşilor şi, până
a se întoarce cu verdictul, Ioan rosteşte Omiliile despre
statui, gravitatea celor petrecute comparându-se cu o
răzmeriţă similară în Tesalonic, în 390, pedepsită de acelaşi
împărat Teodosie cu un adevărat masacru.
În fapt istoric, senatul oraşului Antiohia pornise la
guvernatorul Celsus, pentru a-l ruga să reducă taxa, în
apropierea sediului s-a adunat însă mulţimea, care a fost
incitată de o ponera symooria – „o gaşcă ticăloasă” – alţii
susţinând că de galeria teatrală, care adesea era plătită să
facă şi demonstraţii politice –, protestatarii ajung la porticul
din faţa dikasterionului, de unde se îndreaptă spre baia
publică şi taie funiile de care erau legate lămpile, cu care
pleacă la rezidenţa guvernatorului. Aici au dat jos picturile pe
lemn, au răsturnat statuile de bronz ale familiei imperiale –
a împăratului Teodosie, a primei sale soţii, Flaccilla (moartă
în 386), a fiilor Arcadius şi Honorius –, pe care le-au târât
pe străzi şi le-au batjocorit, au incendiat palatul imperial şi
case din oraş, adică o crimă de lezmajestate, pedepsită cu
moartea.
Venirea unei firave cohorte de poliţie locală – toxotai
– şi a soldaţilor conduşi de comes Orientis, ho archon ton
ethnon, stingerea incendiilor şi arestarea celor vinovaţi
au potolit toată zavera până la amiază. Cei mai periculoşi
dintre răzvrătiţi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte.
Ioan Gură de Aur vorbeşte de „nişte oameni străini şi de
neam amestecat, respingători şi periculoşi, nemaiavând nici
o nădejde de mântuire”, excluzând acuza asupra galeriei
teatrale.
(continuare în nr. viitor)

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE POEZIE
,,PORŢILE POEZIEI” CARAŞ-SEVERIN
Organizat de Ministerul Culturii şi
Patrimoniului Naţional al României, Direcţia
pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a judeţului
Caraş-Severin, Consiliul judeţean Caraş-
Severin, Fundaţia ,,Activity” şi CEZ Group
România, cea de-a doua ediţie a Festivalului
Internaţional de poezie, intitulat emblematic
Porţile Poeziei, s-a desfăşurat în perioada
31 mai – 3 iunie 2012, la Reşiţa, Oraviţa
Bocşa şi Băile Herculane. FESTIVALUL are un
dublu obiectiv: promovarea valorilor literare,
artistice, religioase şi turistice (în special cele
de patrimoniu) din judeţul Caraş-Severin
Ela Iakab şi, bineînţeles, transfigurarea acestui tărâm
românesc în cetate a festivalurilor de poezie din
ţară şi de peste hotare.
Festivalul s-a deschis oficial joi, la ora 12, în
Sala de şedinţe a Consiliului Judeţean Caraş-Severin, în prezenţa
gazdelor şi a invitaţilor, de către Sorin Frunzăverde, care a primit
o distincţie extrem de importantă: „În numele organizatorilor
şi a tuturor participanţilor, i-a fost înmânat domnului Sorin
Frunzăverde, titlul de Cavaler al Poeziei pentru susţinerea
permanentă şi exemplară a actului poetic şi cultural-artistic în
judeţul Caraş-Severin”, a afirmat Liubiţa Raichici, directorul
Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural Naţional.
Doctor în Filologie, poeta şi traducătoarea Liubiţa Raichici,
inima acestui eveniment de înaltă ţinută, a invitat poeţi de pe trei
continente ale lumii: Laura A.J. Moran (USA), Kayoko Yamasaki
(Japonia), Elena Ivanova-Verhovskaia, Liliya Gazizova (Rusia),
Alexander Nawrocky (Polonia), Andreas Saurer (Elveţia), Antoine
Simone, Michel Cassir, Danica Dana Dodic (Franţa), Győrgy
Mandics, Gizella Mandics (Ungaria), Dragan Dragojlović, Goran
Đorđević, Risto Vasilevski, Janko Vujinović, Bratislav Milanović
(Serbia), Adam Siemienczyk (Anglia), Helen Soraghan Dwyer
(Irlanda), Andrija Radulović, Bećir Vuković, Radomir Uljarević
(Muntenegru), Giorgos Petoussis (Cipru), Menachem M. Falek
(Israel).
Dintre participanţii români, prezenţi la festival, îi amintim
pe poeţii Costel Stancu, Iacob Roman, Nicolae Sârbu, Olga
Neagu, Gheorghe Zincescu, Alexandra Gorghiu, Ada Botezan,
Nicolae Irimia, (Reşiţa); Mihai Moldovan, Costel Simedria, Lorin
Cimponeriu, Ionel Bota, Elena Creţiu (Oraviţa); Andrei Novac,
Laurian Stănchescu, Ion Cocora (Bucureşti); criticul literar şi
editorul Gheorghe Jurma (Reşiţa); criticul literar şi poeta Ela
Iakab (Lugoj). Partenerii media ai festivalului au fost Radio Reşiţa,
Radio Belgrad, Banat Tv.
Merită subliniate cele mai emoţionante momente ale
întâlnirilor, desfăşurate în clădiri care nu sunt nu doar instituţii
de cultură ci şi monumente istorice: concertul simfonic al Uniunii
Compozitorilor din România, decernarea Premiului de Excelenţă
poetei Elena Ivanova-Verhovskaia (Rusia), din partea Uniunii
Jurnaliştilor din Banatul Istoric şi meetingul internaţional de
poezie de la Palatul Cultural din Reşiţa (ziua de joi); recitalul de
poezie de la Teatrul Vechi „Mihai Eminescu” din Oraviţa (vineri)
şi cel din biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Bocşa Montană
(sâmbătă). Textele scriitorilor din străinătate au fost interpretate
în limba română, cu prezenţă de spirit, umor şi inspiraţie de
realizatorul tv Dan Liuţ. Volumul Caietul festivalului (editura TIM,
Reşiţa, 2012), care cuprinde creaţiile participanţilor români şi
străini, a fost îngrijit şi realizat de Gheorghe Jurma.
Festivalul a fost, de la bun început, cea mai înaltă lecţie de
umanitate şi poezie. Veniţi din 15 ţări, de pe trei continente,
poeţii se aşezau mereu într-un cerc, traducând frenetic un flux
www.oglindaliterara.ro
EVENIMENT
al vorbirii. Ne mişcam mereu între
oraşe, monumente, recitaluri. Se
traducea în autocar, în timp ce
vizitam biserici şi muzee, în noapte,
în zori. Se cânta în toate limbile.
Ne îmbrăţişam înainte şi după ce
traduceam, pe loc, poeziile celui care
îşi scanda textele ca şi cum incanta.
Nu ştiu la câte festivale naţionale
şi internaţionale se întâmplă ca
oamenii să stea mereu faţă în faţă,
cu inimile în afara pieptului, ca în
superba iconografie creştină. Poeţii
au vorbit mult despre viaţa lor, cu
străfulgerări şi orbiri, ieşiri din sine şi
ascunderi solitare. Au vorbit cu toate
vocile, au plâns înfioraţi. Despărţirea
a fost devastatoare.
Tot Frumosul s-a născut graţie
Liubiţei Raichici, din inima ei de poet
cu har, din fiinţa ei charismatică. Cu
iubirea ei de oameni, de poezie, de
valoare, excelenta organizatoare a
acestui festival ne-a declarat:
„Trebuie ca lumea, întreaga
î
8217

8218
EVENIMENT
lume, să ştie că avem munţii şi marea cu ceaţă şi foc.
Trăim şi noi fulguranţa apropierii de sacru, fulguranţă
care e şi destinul şi destinaţia României. Strădania
mea izvorăşte din dorinţa de a restitui Reşiţei,
Banatului, României dimensiunea evanescentă a
unui suflet singular. E acea evanescenţă pe care
Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion
Barbu, Nichita Stănescu (şi mulţi alţii) au încifrat-o
în marea lirică românească. Există şi astăzi, în
fiinţa poeţilor români autentici, acest grăunte al
DUMNEZEIRII şi el poate salva ţara noastră, în sens
uman şi divin. Numai prin marii ei poeţi, România
poate să ocupe în Europa locul pe care l-a meritat
şi îl merită. Numai în limba Îngerilor putem să ne
întoarcem pe Cale şi să fim ninşi cu Lumina pe care
Trupul de carne a lui Christos a adus-o în lumea
pământenilor adormiţi pe timpul nopţii din Grădina
Ghetsemani.”
Festivalul a deschis o poartă spre un Babilon
din afara lumii, sunete de limbi latine, slave, finougrice,
anglo-saxone şi semite se amestecau
miraculos într-o rostire polifonică prin care treceau,
eteric, eurile noastre cele mai ascunse, eurile în
care germinează poezia în stare eterică, poezia de
dinaintea ţâşnirii ei în rostire.
Când s-a făcut rostire şi cânt, Poemul Marii
Întâlniri a celebrat, în egală măsură,
Grecia zeilor apuşi, cu mări şi porturi solare,
nimfe şi sirene, martiri şi eroi;
Franţa cu oraşe-labirint, cu tăceri şi singurătăţi,
prelungiri de vis şi
himeră, cu poeţi care
se mişcă în ritmul
unei muzici secrete,
numai de ei auzită;
Mediterana,
tărâm cu asceţi şi
vrăjitori, inocenţi
şi rătăciţi, peşteri,
deşerturi şi zvonuri
de cântec lunar;
Egiptul-femeie,
dansatoare frenetică,
dătătoare de mistuire
şi moarte, tăcere,
incandescenţă,
mister;
Irlanda cea fără
de ape, topos al
(urmare din pag. 8215)
vreau să comit erori).Aşadar, la secţiunea de poezie , premiul
întâi i s-a acordat lui Constantin Toma din Focşani, unul dintre
telegrafiştii ce au înlesnit contactul dintre Dumnezeu şi noi,
cum a zis Kafka.Cartea, necesară igienei spirituale, cum a
spus Florin Micu Iliescu, cartea este capabilă să transpună
sufletele noastre în cuvinte.Cu vibraţie şi mesaj, a adăugat
Gerge Stroia, alungând o parte dintre emoţii. Să revenim
la premianţi: Constantin Toma a fost gratulat cu un premiu
suplimentar şi de poeta gălăteană Speranţa Miron care, i-a
oferit cărţi, din cele scrise de ea. La secţiunea de Proză, au fost
două premii întâi:unul, la copii, obţinându-l George Nicolae
Stroia( LSR/Filiala Vrancea a oferit o diplomă de recunoaştere
pentru vol.de debut al tânărului G.N.Stroia); cel de-al doilea,
premiul întâi la adulţi, a fost obţinut de Nicoleta Imbrea(?)
de la Dărmăneşti.Marele Premiu a fost decernat unei eleve
de doisprezece ani Sorina Cristina Gheorghiu care s-a
prezentat în concurs cu lucrări la toate secţiunile.Eleva a fost
premiată şi de rev.Salonul literar, premiul fiindu-i înmânat de
scriitorul Ioan Culiţă Uşurelu.I s-a alăturat un alt dar, oferit de
Speranţa Miron, o carte de versuri tot din creaţia proprie.Am
www.oglindaliterara.ro
patimii şi al pătimirii, cifră, absenţă, nostalgie;
Israel, cetate a pierderii şi înstrăinării de sine,
în care omul stă încremenit cu o mână întinsă
spre reveria cuplului metafizic şi cu picioarele
înrădăcinate în nisipuri;
Japonia tragică, unde Thanatos e răspântia
de la care începe pelerinajul sufletului printre
metamorfoze astrale;
Rusia copilăriei şi a pierzaniei, cu fiori, ţipete,
fulgere, bezne, lumini şi uitări;
Muntenegru, cu zbaterea umană în adoraţia
Mamei şi a patriei din cer;
Serbia, prezenţă feminină, oarbă şi
clarvăzătoare, Serbia cu fructe subpământene,
vise şi vedenii;
Ungaria, ochi închis peste toamnă şi crepuscul,
călăi şi victime;
Polonia, cu pietre şi cenuşă, linişti şi lespezi,
ofrande şi tânguiri;
Elveţia de dincolo de noapte, culpă şi spaimă;
Anglia unor zei ascunşi şi oameni rătăcitori, cu
mări învăpăiate şi semne de pulbere;
America oraşelor înfuriate, bântuită de fantome
şi jongleuri cu foc, America apelor ascunse şi a
fructelor interzise;
România Îngerilor care se îmbrăţişează
uman, România trupurilor istovite de atâta tristeţe
metafizică, România în care pietre şi oameni strigă
spre cer cu aceeaşi voce, o voce a ancestralităţii,
a adâncurilor, o voce amestecată cândva, demult,
demult, cu o flamă din marele foc divin.
profitat de ocazie şi, în numele LSR/Fil.Vrancea, Mariana
Vicky Vârtosu a oferit o diplomă de excenţă dl.acad.
Cristian Petru Bălan; o diplomă de merit poetului Ionel Marin
pentru promovarea culturii; o Diplomă de Merit, a fost oferită
scriitorului Gheorghe Andrei Neagu pentru merite deosebite
în promovarea şi îndrumarea tinerilor creator(membri LSR/
Fil.Vrancea sânt cenaclişti Duiliu Zamfirescu sub directa
îndrumare a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu). Despre
celelate diplome de excelenţă oferite oferite voi nota doar
numele celor distinşi:Cristian Petru Bălan, Năstase Marin,
George Stroia, Ioan Culiţă Uşurelu, Speranţa Miron, Ionică
Sava, Florin Micu Iliescu(este posibil să fi omis pe careva,
îmi cer scuze!). Rev.Armonii Culturale a oferite,la rândul său,
diplome de excelenţă, mai întâi celor trei acadamicieni aflaţi în
redacţia revistei, Cristian Petru Bălan, George Roca, Cristian
Bănărescu.Au mai fost distinşi cu diplome de excelenţă,
poeta Speranţa Miron şi Ioan Culiţă Uşurelu. Cum era firesc
manifestaţia s-a încheiat la o cafea.Organizatorul principal,
poetul Ionel Marin mulţumeşte sponsorilor şi tuturor acelora
care s-au implicat în buna desfăşurare a primei ediţii a
festivalului.

CĂLĂTORIE ÎN
SPANIA
La Taragona
Taragona este un oraş în care găsim vestigii romane
(ruinele unui amfiteatru) şi o impresionantă catedrală
datând din secolul al XII-lea. O vizităm în trecere şi ne
îndreptăm spre Podişul Central trecând prin Lleida unde
catedrala seamănă mai mult cu un castel. Aflăm că
mult timp a fost folosită drept cazarmă militară. Înainte
însă de a face popas la Lleida, ne oprim la Vilafranca la
Muzeul Vinului de unde achiziţionăm câte o mostră din
vestita Cava, variantă catalană a şampaniei franţuzeşti.
Străbatem apoi ţinutul Cataloniei spre vest pentru a ne
îndrepta spre Castilia prin Aragon iar apoi spre Calabria.
Zaragoza
Ioan Dobreanu
(urmare din numărul anterior)
Suntem în a cincea zi pe pământul iberic. Ne trezim
în zori fiindcă, după ce vom vizita oraşul ne vom îndrepta
spre Burgos.
Drumul străbătut până aici ne-a oferit imaginea
munţilor acoperiţi până în vârf cu păduri de pin.
Prin perdeaua ceţii care învăluie munţii se ivesc din
când în când plaiuri domoale unde distingem turle semeţe
ale unor castele medievale.
Îmi imaginez cum plecau de aici cavaleri îmbrăcaţi în
armuri pentru a se lupta cu maurii, lăsându-şi dincolo de
porţi ferecate pe dulcineele lor în lungi aşteptări.
Ce contrast între burgurile germane austere şi aceste
orăşele presărate printre coline împădurite ale Cataloniei,
Calabriei şi Aragonului unde o catedrală adună în jurul ei
clădiri solide de piatră. Veacuri de-a rândul oameni uniţi
în aceeaşi credinţă au luptat împotriva maurilor care le-au
invadat ţara.
Îmi place să aud rostindu-se numele acestor localităţi:
Taragona, Lleida, Vilefranca, Santa Oliva, Wals, Munresa,
Belanes şi multe altele cu sonorităţi ce se arcuiesc blând
în acorduri muzicale învăluitoare, cu falduri mătăsoase.
Ce suflete au modelat această limbă muzicală cu
sonuri atât de plăcute auzului?!
Şi totuşi arabii mauri cu care s-au luptat atâtea
generaţii de băştinaşi au adus aici multe elemente de
civilizaţie, mai ales în sud.
Ei au plantat aici zeci de mii de hectare de pini, iar
în regiuni mai joase nesfârşite întinderi cu plantaţii de
portocali, lămâi şi măslini.
La Zaragoza aflăm că oraşul a fost întemeiat de
,,El Pilar’’
www.oglindaliterara.ro
ÎNSEMNĂRI
Zaragoza, Taragona, Catedrala ,,El Pilar”
romani în anul 25 î.Hr. numindu-l Caesaraugusta.
Înainte de a intra în oraş ne oprim pe malul râului
Ebru pentru a arunca o privire asupra acestui ţinut arid.
Acum colinele sunt golaşe şi vegetaţia e sărăcăcioasă. Icicolo
pâlcuri de pin pitici iar pe coline se pot vedea profiluri
de tauri croite din tablă vopsită în negru. Ni se spune că
acolo sunt ferme de tauri crescuţi special pentru lupte în
arenă.
Zaragoza e capitala provinciei cu acelaşi nume şi
are în prezent o populaţie de 600000 locuitori. Asediile
napoleoniene au distrus o parte din vechiul oraş situat
pe malul nordic şi sudic al râului Ebru. Ne reţin atenţia
două catedrale: „San Salvador” şi „El Pilar”, fiindcă aici
se găsesc capodopere ale lui Goya, născut în localitatea
Fuendetodos în 1746, puţin mai la sud de Zaragoza. El
devenea la maturitate pictorul de curte al lui Carlos al
IV- lea.
O salbă de poduri ce se arcuiesc graţios peste Ebru
leagă cele două părţi ale oraşului. Vizităm catedrala „El
Pilar” construită în stil baroc în secolele al XII-lea şi al XIIIlea
numită „Basilica de Nostra Seniora del Pilar”. Catedrala
are 11 domuri şi e clădirea cea mai impunătoare din oraş.
Punctul central îl constituie „Capela Doamnei” unde se
află legendarul stâlp de marmură ce sprijină Fecioara
Adorată. Altarul e din alabastru iar „Capela Parroquesta”
e construită dintr-un amestec de stiluri: peretele din spate
şi tavanul în stil mudejar, altarul gotic iar stranele în stil
baroc. Frescele de pe renumita cupolă poartă semnătura
lui Goya.
Ca orice catedrală din Spania, „El Pilar” are şi un
muzeu unde găsim pânze de Goya şi Velasquez. Privite de
sus acoperişurile cupolei catedralei încântă privirea prin
ceramica porţelanată multicoloră aşezată într-o geometrie
armonios creată în care se reflectă albastrul cerului. Păcat
că nu putem vedea şi alte localităţi din regiunea Zaragoza
despre care am cunoştinţe: de exemplu la Aljaferin se află
palatul maur al plăcerii „Fuendetodos” unde este casamuzeu
în care s-a născut Goya, localitatea Fernel unde am
văzut construcţii în stil mudejar şi o renumită catedrală
pe tavanul căreia sunt pictate imagini reprezentând viaţa
cotidiană în Evul Mediu.
În a şasea zi a călătoriei străbatem Leonul şi Castilia
îndreptându-ne spre Burgos.
Cele două provincii au fost considerate multă vreme
centre spirituale ale Spaniei.
Timp de patru decenii Franco a decretat limba
castiliană drept singura limbă oficială a Spaniei.
Unificarea regatelor iberice aici s-a făcut şi tot de aici
a plecat Reconquista.
Munţii Castiliei sunt golaşi iar podişurile fertile. Jos
se văd câmpuri cu grâne şi podgorii întinse. Plantaţiile
de măslini se întind pe suprafeţe mari, Spania ocupând
primul loc în lume ca exportator de ulei de măsline.
După câteva popasuri intrăm în oraşul medieval
Burgos.
(continuare în nr. viitor)
8219

Vânătoarea la cocoşi de munte
organizată în vacanţa de Paşti, a lui
Mihai (26 aprilie-5 mai 1940), nu a fost
o reuşită din cauza condiţiilor meteo
nefavorabile, frig, vânt şi ploaie. Carol,
Mihai şi Duduia erau însoţiţi de E.
Urdăreanu, Costache Malaxa (colegul
de clasă al lui Mihai), Pastia, părintele
Nae Popescu (confesorul familiei regale,
profesorul de religie al lui Mihai), Ilie
Radu şi cpt. Plesnilă (adjutanţi regali). La
26 aprilie, după masă au încercat noile
arme de vânătoare, dar fără rezultate
prea bune: Carol, Mihai şi invitaţii „au
tras ca nişte ciubote”, aprecia însuşi
Carol. În zilele următoare,din cauza
vremii nefavorabile, cei prezenţi au stat
în interior jucând table şi organizânduşi
programul după voie. Abia pe 3 mai,
seara, s-a putut pleca la vânătoare,
Mihai şi Costache Malaxa pe Sebeş, iar
cpt. Plesnilă pe Meşteniţa. Cocoşii de
munte se vânau „cu pază,” (vânători
pândeau şi aşteptau vânatul într-un loc
dinainte stabilit, unde se ştia că acesta
obişnuia să apară). Dimineaţa, Mihai
s-a întors victorios, a vânat un cocoş de
munte. La fel şi ceilalţi vânători.26
VÂNĂTORILE DIN STRĂINĂTATE.
Înrudirea familiei regale din
România cu monarhii din Iugoslavia
şi Marea Britanie precum şi relaţiile
interstatale de alianţă cu Cehoslovacia,
Iugoslavia şi Franţa au constituit
fundamentul unor contacte politice
oficiale, dar şi al unor vizite cu caracter
personal la înalt nivel. Partidele de
vânătoare au agrementat aceste
contacte, au contribuit la aprofundarea
cunoaşterii reciproce şi stabilirea unor
relaţii personale apropiate.
Prima partidă de vânătoare în
afara ţării la care a participat principele
Mihai a avut loc în ianuarie 1936. Atunci,
împreună cu regele Carol şi prinţul
regent Paul, a luat parte la o vânătoare
în regiunea Novisad din Iugoslavia.27
În timpul vizitei oficiale în
Cehoslovacia (28-31 oct. 1936), Mihai
a asistat împreună cu regele Carol al IIlea
şi preşedintele Beneş la manevrele
EPIGRAME
8220
ESEU
VÂNĂTORILE REGALE.
(PRINCIPELE MIHAI LA
VÂNĂTOARE)
(urmare din numărul anterior)
Statuia lui Traian(nud) din faţa Muzeului
de Istorie
Privind statuia-n bronz turnată
Simţeam că m-a cuprins mândria
Văzând strămoşul cum şi-arată
La toată lumea...bărbăţia
Cine va ocupa scaunul de la Bruxelles?
Zice unul:_Vezi măi dragă
La nivel european
Cred că Ponta vrea să tragă
Scaunul de sub Traian
militare cehoslovace de la Milovice –
50 km. de Praga. După terminarea
manevrelor, Carol, Mihai şi alte persoane
oficiale române şi cehoslovace au
participat la o vânătoare într-o pădure
de lângă Milovice. Vânătoarea s-a
terminat cu o ceremonie vânătorească
după o veche tradiţie cehă şi o masă
vânătorească. Apoi (31 oct.), regelui
Carol şi lui Mihai li s-a oferit o partidă
de vânătoare pe domeniul numit Marea
fazanerie, situat în provincia Moravia
– Silezia. S-au vânat fazani, iepuri de
câmp şi iepuri de casă. Lui Mihai i s-a
dăruit un automobil „Aero.”28
În noiembrie 1937, regele
Carol şi Mihai au fost invitaţi de către
preşedintele Eduard Beneş, să participe
la o vânătoare în Cehoslovacia. Cu acest
prilej au vizitat uzinele Zbrojovska-
Brno, unde se executau comenzi de
armament pentru România. Probabil
acum i-au fost dăruite lui Mihai două
arme de vânătoare de vânătoare
fabricate la uzinele menţionate sau
manufacturate în Anglia, după cum
susţine regele Mihai.29 şi un automobil
„Z” cu motor în doi timpi. Vânătoarea s-a
desfăşurat în pădurile numite Fazaneria
română.30 Despre vânătorile la care a
luat parte în Cehoslovacia, regele Mihai
îşi aminteşte că “erau foarte rodnice,
terenul fiind suprapopulat cu vânat
crescut. Se vânau fazani, o specie de
iepuri mai mică şi potârnichi. Era atât
de mult vânat încât te obosea, seara
când te întorceai, erai terminat”. Mihai
continua să vâneze cu „arma de 20”,
trăgând pe stânga.31
În perioada 15-18 noiembrie 1938,
Carol al II-lea a efectuat o vizită oficială
în Anglia având convorbiri cu regele
George al VI-lea şi cu primul ministru
Neville Chamberlain. În timp ce tatăl
său, regele Carol al II-lea era preocupat
şi avea contacte vizând obţinerea
sprijinului Marii Britanii pentru evitarea
intrării României în sfera de influenţă
a Germaniei, se pare că gazdele i-au
asigurat lui Mihai un program ţinând
seama de preferinţele sale, între care
www.oglindaliterara.ro
Demisiile din PDLs-au făcut „
cu sânge pe pereti”
Ei patru ani în ritm vioi
Au tot supt sângele din noi
Şi astăzi după cum vedeţi
Improasca sânge pe pereţi
Unei doamne care ia lecţii de
şofat
Dacă ar fi fost bărbat
Lua lecţii de şofat
Fiind doamnă şmechereşte
La volan ea „ş-o fereşte”
Traian D. Lazăr
se număra şi vânătoarea. Ceea ce l-a
impresionat pe Mihai la vânătorile din
Anglia a fost faptul că „la noi şi în alte
părţi, când se fac bătăi, fazanii aleargă
pe jos, o bună parte din ei. Pe când în
Anglia, nu ştiu cum reuşesc ei să facă,
dar zboară tot timpul. Foarte sus. De
obicei vânătorii sunt aşezaţi într-o mică
vale şi fazanii trec de la un capăt la altul
al ei.”32
Din Anglia periplul regelui Carol a
continuat cu o vizită cu caracter particular
în Franţa (19-21 noiembrie 1938).
Carol II a avut convorbiri cu oficialităţile
franceze, prim-ministrul Daladier şi
ministrul de externe Bonnet. Oaspeţii
au luat parte împreună cu preşedintele
Franţei, Lebrun, la o vânătoare în
pădurea castelului Rambouillet. Carol
era îmbrăcat intr-un costum verde
de vânătoare, având pe cap o pălărie
tiroleză. Preşedintele Franţei, Lebrun era
îmbrăcat în gabardină, iar Mihai într-un
costum cafeniu. Timpul era ploios, deci
nu prea prielnic pentru vânătoare. Mai
târziu, regele Mihai îşi amintea această
vânătoare în pădurea Rambouillet şi că
zona era destinată special vânătorilor
lumii politice şi diplomatice.33
Din Franţa regele Carol şi Mihai trec
în Germania pentru a-şi vizita rudele.
Cu acest prilej Carol şi Mihai au vânat
pe terenurile prinţului (Friedrich?) de
Hohenzollern, vărul lui Carol.34
Participarea la vânătorile regale a
constituit o şcoală practică de educare
a Marelui Voevod de Alba Iulia, Mihai ,
prin lărgirea cunoştinţelor sale privind
aşezările, oamenii şi relieful, vegetaţia,
fauna, flora, clima ţării asupra căreia
urma să domnească. Totodată,
vânătorile regale i-au dat posibilitatea
să cunoască orizontul european, să
exerseze în relaţiile interumane ale elitei
politico-diplomatice.
Ionel Mony
Constantin

De ce s-a sinucis Ladima?
Moartea transformă viaţa
în biografie şi aruncă asupra ei
o lumină, o ordine sau un sens
moral. Aşa cum ulteriorul dezvăluie
semnificaţia anteriorului, sfârşitul
extrem degajează la limită sensul
întregii durate a vieţii. Ultimele clipe
pot devaloriza brusc o viaţă aparent
onorabilă sau pot reabilita o viaţă
execrabilă. Sunt ideile lui Vladimir
Jankelevitch, filozof francez,
celebru pentru tratatul său despre
moarte. Pornind de la această
idee, sinuciderea poate dezvălui
adevărata durere psihologică a
personajului literar, pivotul sau
cauza fundamentală a autosuprimării
existenţei.
În ceea ce priveşte personajul
lui Camil Petrescu, lucrurile sunt mai
complicate, fiindcă sinuciderea se
reflectă diferit în conştiinţa celor din
jur. Emilia consideră că mizeria este
răspunsul, Fred Vasilescu mizează
pe iubirea nefericită pentru actriţă,
fiindcă doar femeile vulgare pot
provoca astfel de drame. Pentru
Cibănoiu, revelaţia absurdului
existenţei, prin articolele lui Bulgăran,
constituie cauza adevărată. Ladima
însuşi creează o pistă falsă, printr-o
scrisoare adresată doamnei T. Pentru
a limpezi motivaţia finalului, trebuie
să distingem o cauză obsesivă,
impulsionantă în săvârşirea actului
şi care nu este neapărat sinonimă
cu motivele aparente, acestea din
urmă fiind un fel de „apăsare pe
buton din greşeală”. Foarte puţine
sinucideri sunt acte raţionale sau
reflectate, determinismele intime,
dezechilibrul interior, factorii
psihologici constituind, în esenţă,
cauza autosuprimarii.
Un prim pas necesar este
sublinierea esenţei ladimiene-cum
este Ladima, cum se raportează
Ladima la mediul exterior şi la
sine, cum este vectorizată axiologic
şi teleologic această esenţă.
Descoperim fără dificultate că esenţa
ladimiană este plămădită dintr-un
aluat greu de aranjat într-o formă,
un soi de nepotrivire originară cu
orice şi oricine nepermiţându-i să
trăiască confortabil la temperatura
vieţii.
Se sinucide Ladima din cauza
mizeriei? Mereu „necăjit” şi „nefericit”,
îndârjit împotriva proastei alcătuiri
a societăţii româneşti, marcată de
inegalitate şi de corupţie, împotriva
capitalei care „miroase ca o ladă de
gunoi” şi este „a tuturor vânzărilor,
a tuturor compromisurilor...”,
exasperat din cauza gerului, dar şi
a căldurii („aici e cald şi urât, Emy”),
pornit împotriva vanităţii puerile
a modei, Ladima afirmă în mod
invariabil de-a lungul romanului că
duce o viaţă „de umilinţă, mizerie şi
suferinţă”. Situaţia reală nu susţine
însă această afirmaţie. În fond, scrie
articole, merge la teatru, iese la
terasă, i se publică poezii, poate să
tragă sfori în lumea teatrului pentru
Emilia ( iată că intransigentul „pune
o pilă” dacă e cazul), îl cunoaşte pe
autorul „Sufletelor tari” şi mai are
perioade, ca tot omul, când şomează
şi este amânat pentru angajare.
Director la „Veacul”, Ladima primeşte
o leafă destul de frumoasă, care-i
permite, de exemplu, să reţină o
masă cu patru locuri pentru revelion,
însă rămâne la fel de opac în ceea
ce priveşte schimbarea stilului
vestimentar şi nici viaţa nu-i apare
brusc într-o lumină roză. De altfel,
mai mult încăpăţânat şi inflexibil
decât cu o voce a conştiinţei
puternice, Ladima îşi dă demisia,
cu riscul prăbuşirii financiare. Pornit
împotriva inegalităţilor sociale,
gândeşte totuşi:”dacă e vorba să
accept asemenea îndeletniciri, atunci
vreau să fiu şi eu ministru ca ei,
vreau moşie şi castel în Transilvania.
Într-o cameră mobilată nu se poate
locui bine decât cu o biată conştiinţă
limpede.” În altă scrisoare, aceeaşi
dorinţă ascunsă:”Aş vrea să fiu
bogat, Emy, azi când îndur mai
multă mizerie ca oricând.” Dacă
teama de mizerie sau dorinţa de a-şi
asigura confortul financiar ar fi fost
pivotul, demisia de la „Veacul” ar fi
fost luată măcar după o lungă luptă
interioară. În cartea lui Theodule
Ribot, Psihologia pasiunilor, citim că
„s-a propus drept criteriu principal
al bolilor spiritului lipsa de adaptare,
originară sau dobândită, a individului
la condiţiile sale de existenţă sau
la mediul său.” În cazul lui Ladima,
această lipsă de adaptare pare
înnăscută, fiindcă personalitatea lui
nu se potriveşte în nicio împrejurare
lumii fizice şi sociale care îl înconjoară.
De la ger la capitală, de la căldură la
statul român, totul îl agresează, iar
problema devine profund ontologică
dacă vom constata că nici lumea lui
interioară nu este, aşa cum spunea
Schopenhauer, asemenea unei „odăi
vesele, luminate şi încălzite, în
mijlocul gerului unei nopţi de iarnă.”
Dimpotrivă, Ladima se suportă greu
şi caută în afară prezenţe sufleteşti
călduroase, pe care e în stare să le
inventeze, dacă nu le găseşte.
S-a sinucis Ladima din cauza
Emiliei? În cartea lui Adrian Majuru,
Bucureştiul subteran.Sinuciderea,
citim următoarea analiză asupra
pasiunii:”Pasiunile pot mări numărul
şi intensitatea bolilor până la un
punct imposibil de precizat. Ele
influenţează imaginaţia, spiritul,
inima şi judecata; omul cel mai
inteligent devine stupid. El nu mai
are în creier decât o idee, în inimă
doar un sentiment, toate converg
către iubire, din care cauză omul
nu aude, nu vede, nu înţelege
nimic altceva decât cele ordonate
de pasiunea sa, urmarea fiind o
adevărată monomanie, cu ideile
ei fixe, cu falsele concepţii, cu
judecăţile ei pervertite.” Diferenţa
între un pasionat şi un alienat este
aceea că pasionatul este întotdeauna
conştient de pasiunea sa, în schimb
alienatul nu are conştiinţa delirului
său.
Pasiunea poate avea cauze
www.oglindaliterara.ro
ESEU
Mihalache Gabriela
externe sau interne, cele din
urmă fiind singurele adevărate
şi „în fond, nu există decât una:
constituţia fiziologică a individului,
temperamentul.” Ce-l determină pe
Ladima să facă o pasiune pentru
Emilia Răchitaru?Cei mai mulţi critici
şi cititori s-au limitat la percepţia lui
Fred Vasilescu asupra Emiliei, văzută
ca „blondă sau mai mult spălăcită,
grăsuţă şi vulgară”, prostituata „pe
care au avut-o toţi prietenii mei”
(căpitanul Ştefănescu în tren, fără
ca ea să-şi scoată chiloţii), „femeia
cu respiraţie groasă, de care mă
încălzesc acum ca de o pernă prea
îndesată”. Ladima nu se îndrăgosteşte
de o prostituată, cum subtil ni se
înfăţişează povestea. Ladima se
indrăgosteşte de o actriţă care
ajunge pe scena Teatrului Naţional,
profesie atractivă pentru poetul care
are darul de a transfigura realitatea
sau orice atinge:”Toţi recunosc că
ai fost admirabilă...Pe mine m-ai
emoţionat până la lacrimi...”
Idealizarea nu îşi pune
amprenta decât mai târziu, când,
aşa cum afirmă şi Fred Vasilescu,
„se amăgea cu oarecare luciditate,
împrumută Emiliei tot ceea ce-i
trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte
anume ptr ceea ce i-a împrumutat
chiar el.” Dacă iniţial se îndrăgosteşte
de femeia artistă şi castă, ne punem
întrebarea de ce Ladima continuă să
o „împodobească” şi după ce-şi dă
seama cu cine are de-a face. După ce
o prinde cu Nae Gheorghidiu în pat, îi
trimite o scrisoare furibundă în care îi
mărturiseşte că nu a iubit-o, că-i este
silă de ea şi că niciodată nu a socotit-o
altceva decât „o femeie de stradă”. O
putem considera exagerată, dar nu
putem ignora sâmburele de adevăr
pe care-l conţine orice manifestare
spontană de acest gen. Două luni nu
se văd şi nu-şi vorbesc, dar Ladima
nu se sinucide. Se împacă şi nimic
nu se schimbă, cel puţin aparent, în
sentimentele bărbatului. Află apoi
că s-a culcat cu Traian şi îi trimite
o altă scrisoare:”Nu sunt, Emy, nici
furios, nici nu sufăr. Mi-e numai o
imensă, o nesfârşită milă de mine.
Fiecare suntem ursiţi de la facerea
lumii să fim aşa cum suntem...” Iată
că întâlnim aici punctul de vedere al
ştiinţei psihologice cu privire la rolul
mai mare al factorilor de personalitate
în raport cu cei situaţionali.
(continuare în nr. viitor)
8221

8222
ESEU
ACTUALITATEA LUI CARAGIALE
Traian D. Lazăr
Deşi s-a afirmat şi demonstrat, cu puţin timp în
urmă, contemporaneitatea lui Caragiale, problema e de
natură să fie reafirmată sau contestată de către fiecare
generaţie de creatori literari. A fost reluată şi cu prilejul
Anului Caragiale.
Dintre susţinătorii aserţiunii „Caragiale –
contemporanul nostru” s-a detaşat Mircea Mihăeş
(România literară, nr. 18/2012), care aduce şi argumentul:
“el (Caragiale) a surprins ceva profund caracteristic lumii
româneşti, indiferent că vorbim de fin – de – siècle, de
belle époque, sau de imediata noastră realitate.” După
care demonstrează că lumea lui Caragiale e o lume
similară celei existente în celelalte state ale Europei
de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea
(contemporane dramaturgului) căci, pe atunci, statele
europene aparţineau unei aceleiaşi civilizaţii a cărei
unitate nu fusese încă ruptă în blocurile izolate şi rivale
ale războiului rece, adăugăm noi.
Liviu Antonesei a reiterat pe „Caragiale –
dintotdeauna şi de-a pururi” (Cronica veche nr. 2/2012),
pornind de la axioma că „niciodată nu e îndeajuns să
constaţi şi să afirmi actualitatea lui Caragiale” (mai ales
într-un an electoral, adăugăm noi, cu trimitere la „O
scrisoare pierdută”). Pe Caragiale trebuie să ni-l asumăm
integral, datorită eternităţii operei lui. „Caragiale ne este
aidoma, trăim în Caragiale,” continuă L. Antonesei. Din
perspectiva eternităţii dăinuirii spiritului caragialian,
autorul avansează apoi opinia hazardată (uşor de
afirmat, dar greu demonstrabilă), că noi românii ne-am
dus existenţa, de la origini, chiar dacă neconştientizat
sub spiritul tutelar al lui Caragiale. Exagerare scuzabilă,
fiind izvorâtă din atmosfera comemorativă a Anului
Caragiale. Autorul nu se mulţumeşte cu atât, ci
plusează contestând oportunitatea sărbătoririi oficiale a
Maestrului: Caragiale fiind prezent în sângele şi carnea
poporului român încă de la naşterea acestuia, precum
şi în noi, cei ce trăim la începutul acestui mileniu, „ce
sens mai au solemnităţile?” Falsitatea interogaţiei poate
fi demonstrată printr-un exemplu de reducere la absurd:
ce sens mai au sărbătorirea Paştelui şi Crăciunului, după
2000 de ani de creştinism?
Liviu Antonesei evidenţiază (în Oglinda literară nr.
124/apr. 2012) un aspect al actualităţii lui Caragiale:
„Trăind etern în lumea nu inventată, ci relevată de opera
sa, ne însuşim o mulţime de formule create de geniul său
inegalabil, pe care le transformăm în clişee despre noi
înşine.” Unele dintre aceste clişee sau formule au concizia
unui simplu nume, dintre care Caţavencu „a devenit
veritabilă instituţie, academică băştinaşă şi revistă de
succes.” Am decelat în demonstraţia d-lui Antonesei o
undă de îngrijorare, în sensul că prin opera lui Caragiale
„ne-au înţeles mai bine şi ceilalţi,” străinii, „de-au ajuns
până la urmă să pună aspiratoarele NATO şi UE pe noi
(să ne cureţe de caragialisme nn.), în vreme ce noi ne
vedem d’ale noastre, cele caragialeşti.” Fără a ne erija
în apărători ai „defectelor” naţionale caragialeşti trebuie
să privim cu calm primejdia (perspectiva) absorbţiei
specificului naţional de către NATO şi UE. În toate statele
europene, sub sorbul oficial al uniformizării se menţin
cu încăpăţânare simbolurile specifice: Till Eulenspiegel,
Marianne etc. Edificate în veacuri, specificităţile naţionale
nu se vor dizolva în ani şi decenii, cum speră politicienii
grăbiţi şi necunoscătorii istoriei.
Actualitatea lui Caragiale este afirmată şi de George
Lateş (Dunărea de Jos, nr. 122/apr.2012). Caragiale,
martor al tranziţiei de la o epocă de tip medieval la epoca
modernă (tot o tranziţie! nn), a folosit „oportunitatea de
a observa, studia şi fixa apoi în cuvinte … ceea ce se
întâmpla în jurul său. Senzaţia de autentic, de verosimil
sau chiar de viaţă reală … e atât de pregnantă, încât
nu doar contemporanii s-au simţit fixaţi parcă cu boldul
în insectarul scenei, ci şi urmaşii,” politicienii, familiştii,
www.oglindaliterara.ro
oamenii şcolii, femeile. Actualitatea lui Caragiale este
susţinută şi de limbajul dramatic folosit (Dunărea de
jos, nr. 120/febr. 2012), „un limbaj dramatic împrumutat
parcă din tradiţia comediei antice greceşti şi clasice
franceze.” În consecinţă, nu e de mirare că „textele sale
ţintesc direct universalitatea şi-şi probează valenţele
reprezentaţionale dincolo de timp.”
A. G. Secară (Dunărea de Jos, nr. 119/ian.2012)
configurează actualitatea lui Caragiale într-un mod
ingenios. Alătură un fragment din meditaţiile lui Caragiale
asupra mersului lumii de ştirea că agenţia Associated
Press a considerat-o pe Lady Gaga, în 2011, ca având
o mai mare influenţă asupra culturii şi divertismentului
decât Steve Jobs, fondatorul Apple. Cititorul este astfel
îndemnat să admită, ca şi Caragiale, că „lumea n-o putem
îndrepta cu umărul. Cu toporul se curăţă pădurea: lumea
se curăţă cu vremea şi cu răbdare.”
Contestatarii actualităţii lui Caragiale aşteptau
demult împlinirea profeţiei lui Eugen Lovinescu precum că
„societatea românească va evolua şi tipurile caragialeşti
vor cădea în desuetudine, se vor demoda, părăsite
de evoluţia societăţii, vor deveni aşadar .”
Acum, în Anul Caragiale, Gelu Ionescu (Apostrof, nr.
1/2012) scrie că mizeriile ultimilor ani ai comunismului
şi tranziţia, probează că „profeţia lui Lovinescu, în sfârşit
s-a îndeplinit.” Dovadă mişeliile, indiscreţiile şi ţopeniile
(grosolăniile) de stat. După opinia noastră, dovezile
invocate de Gelu Ionescu demonstrează, dimpotrivă,
actualitatea lui Caragiale. Oricum, reţinem că Gelu
Ionescu nu contestă decât parţial contemporaneitatea
lui Caragiale, referindu-se doar la tipurile, la personajele
sale, nu şi la temele, situaţiile etc. operei sale. Gelu
Ionescu declară chiar că este captivat de limbajul lui
Caragiale: „Folosesc însă, nu o dată cu deliciu, replicile
sale de neuitat, de neuitat…” (Apostrof, nr. 3/2012).
Însă îşi afirmă constant aversiunea faţă de tipurile,
personajele lui Caragiale. Se avântă chiar către filozofii
mai înalte acuzând poporul român de „imaturitate” şi de
o „nătângă acceptare” pentru că „în loc să blameze,
să judece şi să condamne, moral, politic sau social vicii
care sunt de condamnat, A RÎS- sau numai a zîmbit -,
a iertat sau a ridicat din umeri.” N. Steinhardt a explicat
această atitudine prin creştinismul fundamental al
eroilor caragialieni, dar Gelu Ionescu a respins explicaţia
reproşându-i fapta de „a confunda complicitatea cu
iertarea creştinească.” Înclinăm să credem că atitudinea
românilor faţă de personajele caragialiene se datorează
toleranţei. Preventiv şi vigilent, Gelu Ionescu precizează:
„Eu numesc asta inerţie – şi nu toleranţă.” S-ar putea
să aibă dreptate. Inerţia o fi de vină. Să nu uităm că el
însuşi, condamnă viciile personajelor caragialiene, dar le
foloseşte replicile (pe care le-a pus în gura lor Caragiale).
Şi, cu toate că timpurile s-au schimbat, îi face pe români
imaturi şi nătângi, ca pe vremuri…
În timp ce teoreticienii contestării actualităţii
operei lui Caragiale sunt ezitanţi, practicienii contestării,
persoane de acţiune, le-au luat-o înainte. Primul la start,
regizorul Lucian Pintilie. Acesta ne-a prezentat, într-un
„film complet ratat,” o lume a lui Caragiale „isterică, în
care se urlă necontenit.” (M. Mihăeş, în România literară,
nr. 18/2012)
Am fi înclinaţi să credem că prin afirmarea
periodică a contemporaneităţii clasicilor, comitem o
tautologie. Capacitatea clasicilor de a fi contemporani cu
generaţiile următoare epocii lor, nu izvorăşte din vreo
dotare vizionară á la Nostradamus, ci din elementele
definitorii ale clasicismului lor: eternitatea, permanenţa
atemporală a temelor, situaţiilor, personajelor operei lor.
Contestatarii sunt însă însoţitori permanenţi ai clasicilor,
în viaţă şi postumi, ceea ce necesită şi justifică afirmarea
şi demonstrarea repetată a actualităţii operei clasicilor.

Breviare
Gheorghe Andrei Neagu:
Nunta neagră, editura
Valman, Râmnicu Sărat,2010.
Chiar dacă este luat în
considerare amplul fapt ca pe un
eveniment, prin transfigurarea
lui simbolică şi metaforică,
îşi găseşte rezolvarea în
actul atitudinal al creaţiei.
Scriitorul Gheorghe Andrei
Neagu analizează textul poetic,
compunând ficţiuni extrem de
Victor Sterom lucid, stăpân pe meşteşugul
liric, distilând şi adunându-şi-l
cu bună ştiinţă ca într-un - scenariu – perfect,
tăindu-şi o existenţă în „carnea” acestuia de ordin
ontic şi cognitiv, în versuri sugestive, colorând
întregul ansamblu textual. Sigur, este că puterea
de penetrare în realitatea ficţiunii lirice a acestui
poem simfonic, parcă desprins dintr-un romantism
născut mâine, rezidă în surprinzătoare conotaţii,
reflexiuni, reverberaţii şi inedite semnificaţii. Avem
de-a face aici cu o poezie care are darul armoniilor
muzicale de a capta anumite raze, uneori greu de
descoperit cu ochiul liber, cu un fel de har structural
de al le simţi prezenţa şi de a le - transporta –
în vers. „Păşeşte trist mireasa / De jertfă marempodobită
/ În seara asta. / Târziu, când focuri ard
mocnit / înceţoşând făptur./ Soseşte mirele grăbit,
/ îi cată gura. / Sărutu-i pare ca strivit. / Natura. /
Iar eu privesc cu ochii grei / Pădurea ca de smoală.
/ De sus aud cum zeii-şi râd: „Să piară!”. Deci,
au hotărât… / Din când în când, pădurea geme
/ Lovindu-şi ramuri triste, moarte / Nepăsătoare
lumea trece / Peste dorinţele deşarte / Şi atunci,
din plebea amuţită / Apar uitând de spaime: Eu. /
În trup, durerea mea cernită / Desfide orice zeu”.
(Fragment)
Mariana Vicky Vârtosu: Misterul golfului
sălbatic, editura Andrew, Focşani, 2008.
Accentul în interpretarea artistică, vădit cade
pe sugerarea insolitului moment erotic, senzual,
respectiv pe transcrierea nudă, fără a fi lipsită de
propensiuni erudite a unor aspecte dialectice mai
aproape de firesc. Dorinţa de apropiere dintre Thea
şi Cezar se face prin faptul că amândoi relaţionează
cu un fel de real ce-l cred verosimil, susţinând că
vor fi receptivi în cuvintele celuilalt, în promisiuni
– mai ales din partea lui Cezar – dar şi în – raiul
– de gesturi definitorii ale fiinţelor lor. În fine,
există în acest roman o imensă rigoare prozodică,
un echilibru interior, o întrepătrundere de spaţii
stilistice, comparabile cu simfonismul romanelor
dintotdeauna. Şi toate acestea s-au realizat fiindcă
prozatoarea Mariana Vicky Vârtosu, cu talent şi har
dumnezeiesc, a creat personajele ca fiind credibile
care îşi pun problema situării lor în lume. Ele duc
în registre comune şi uneori diferite, o luptă pentru
o fiinţare morală, surprinse în cazuri sau momente
limite, problematice, atunci când fiinţa se descoperă
psihic până la echilibrarea tuturor puterilor fizice şi
sufleteşti.
www.oglindaliterara.ro
FULGURAŢII
Gheorghe Istrate: Ritualuri / Rites,
editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2007.
Provocare, invocaţie ori numai celebrare a
stării de excepţie, poezia lui Gheorghe Istrate
rezidă într-un cult al evenimentului explorând
un spaţiu al formelor cu fond. Iubitor asupra de
măsură de – ritualuri – autorul acordă o tratare
de norme şi de tipare prestabilite, conferindu-le
şansa de solemnitate, de rigoare şi osatura bine
articulată. Poetul Gheorghe Istrate se vădeşte
a fi, în – ritualurile – sale, posesorul unei priviri
care, în momente fulgurante, regăseşte prospeţimi
de lucruri de intensitate extremă. El păstrează în
memorie ecourile concretului, desenând cu precizie
contururi, forme, unghiuri, aplicând tuşe gotice pe
pânza – tabloului – poetic, reuşind să fixeze un
stil într-o atmosferă cu rezonanţe reflexive, unde,
se supune unei duble rigori a tematicii şi a formei
fixe. „Aprinde tată lampa şi umblă încet / trudită
mama doarme-n pânda unor zei / vino şi-alungă
liliecii buimaci / din zăcătoarea sufletului ei / auzi
cum noaptea calcă surd grăunţa casei / trosnindune
pereţii în spinări / pe când în patul ei adoarme
mama / pe patru picioare de lumânări / în inima
bisericii care ne-adună / umflându-şi lemnul cu
porunci eterne / pe roua somnului cu lună / mama
de moarte îşi aşterne / vai tată vorbele noastre
sunt / liliecii târzii şi rugăciunii - / iată-i cum ies
vălătucindu-se-n sus / din gura adormită a mumii”.
(Ritual – închinat mamei).
FEMEI SPION
Dan Brudascu
P.S. În legatura cu articolul din revista dvs. despre
femei spioni, este regretabil ca autorul a pus botul
la rautatile din cartea lui Mircea GOGA. Acesta nu
este ruda cu Octavian Goga cum pretinde. Pentru
detalii, va rog sa il contactati pe poetul Miron
SCOROBETE din Cluj-Napoca. Dansul a fost coleg
cu tatal lui Mircea Goga. Acesta, corector la revista
Tribuna, declara, fara a fi fost obligat de cineva sa
o faca, ca e o simpla coincidenta de nume si ca el
nu are vreo legatura cu poetul. De altfel, Mircea
Goga a fost tratat cu raceala de Veturia Goga, iar de
putine ori cand s-a dus la Ciucea sa o viziteze, era
gazduit in sat, nu la Castel. Poate spre a razbuna
tratamentul de care a avut parte, Mircea Goga a scris
aceasta carte, cu vadita rea credinta. O alta ipoteză
exprimată de unii clujeni este că acea cartea ar fi
fost scrisă pentru ca adevăraţii urmaşi ai poetului sa
accepte pretentiile lui Mircea Goga si sa il recunoasca
drept membru al familiei. Ori, se stie, urmasii lui
Goga, deoarece Veturia a refuzat să împartă cu ei
averea rămasă, chiar şi după multe procese, au
făcut tot ce le-a stat in putintă sa o denigreze şi să
colporteze cele mai abjecte mizerii la adresa ei. Au
beneficiat, in acest sens, si de sprijinul acordat de
Gianina Luca, fata unui servitor de la Castel, devenită
ulterior turnătoare a Securităţii. Deţin, in acest sens,
dovezi certe din dosare aflate la CNSAS. Mostenitorul
acestei turnătoare, care, spre sfarsitul vietii Veturiei
a sustras numeroase lucruri de la Castelul din Ciucea,
inclusiv manuscrisul Jurnalului politic al poetului din
anul 1931. Voi consacra curand, sper, un material mai
amplu pe aceasta tema, valorificand si documentele
din Arhiva Securitatii de la CNSAS. Daca apreciati
potrivit, puteti face cunoscut acest punct de vedere.
8223

8224
MOZAIC
PLOILE LUI FLORAR
Mariana Vicky Vârtosu
Apa este …dar, cine nu ştie ce este apa? Apa de
ploaie are şi ea importanţa ei.Nu în exces. Cum să te
împotriveşti firii? Cu o poezie, ori un poem în proză.
Diana Flavia Sava, aşa cum îi e obiceiul, cu cireşe la
urechi de această dată, ne-a încântat şi ,,împodobit,,
auzul cu un macropoem în proză.Să fiu ederă acum,
şi-a numit poemul de factură filosofică. Bine analizat
de fiecare cenaclist prezent, Diana s-a bucurat din
plin de aprecieri, dar şi de sugestiile oferite(gratis, ca
şi cireşile din propria-i ofertă!) Poem liric, ludic din
care se desprinde trecerea de la copilărie la literatură,
textul ne surprinde, urmărind cuvintele Dianei ca pe o
melodie.O transpunere în imagini a raiului copilăriei.
Confesiune şi interogaţie, crede Elena Stroe-Otavă.
Condus de un singur simbol, Zidul, firul narativ al
poemului reprezintă traseul iubirii absolute. Simbolul
din textul propus de Diana devine insurmontabil. Mi-ar
fi plăcut să nu se oprească aici, să fie ceva mai mult,
a zis Ştefania Oproescu la finalul lecturii.Sigur, ochiul,
urechea, feelingul consacrat al scriitorului Gheorghe
Andrei Neagu ne opreşte entuziasmul interpretând
poemul pragmatic, bărbăteşte.Yin-yang-ul poemului,
zidul şi edera nu reprezintă decât iubirea posesivă.O
iubire care sperie!Este cunoscută forţa de înlănţuire a
ederei. Nu-mi imaginez decât că aş fi un zid înlănţuit de
Dorothy Yamamoto
Pasărea care nu te place
În fiecare dimineaţă
îmi doresc cu adevărat
să nu fie acolo –
un piept amărât,
pene smulse
care dezvăluie bucăţi de piele.
Acea cacofonie pe care am auzit-o?
Abia dacă a scăpat cu viaţă.
Într-un fel e vina mea.
Dacă aş fi mai hotărâtă
i-aş suci gâtul repede
dar, din moment ce nu pot,
curăţ pervazul de găinaţ.
Le cer părinţilor mei
un pahar cu apă.
Dorothy Yamamoto a
crescut în Nordul Londrei,
acolo unde părinţii săi
(mama sa este de origine
engleză iar tatăl de origine
japoneză) s-au stabilit după
război. Această apartenenţă
la două culturi este foarte
importantă pentru opera sa.
Colecţia Landscape with a
Hundred Bridges (Peisaj cu
o suta de poduri) a apărut
în 2007, după ce a câştigat
competiţia „The Blinking
Eye”, juriul fiind format din
Don Paterson.
[din: Landscape with a Hundred Bridges,
Blinking Eye, 2007]
Un pahar cu apă
www.oglindaliterara.ro
o ederă.Este înfricoşător, a zis scriitorul. Raluca Baciu a
fost fascinată de idee, iar Virginia Bogdan a asigurat-o pe
poetă că nu s-ar sătura să citească astfel de texte.Edera
cu cinci degete, simbolul iubirii din copilărie, iar zidul
cu majusculă reprezintă trăinicia, nu posesivitatea.Un
construct palindromic, spune mucalitul Stănică Budeanu,
o proză reuşită.Zidul fiind un fel de pedestal care vrea să
fie îmbrătişat.Felicitări autoarei.Ionel Mony Constantin
citeşte, prin vocea colegului Stănică Budeanu, proza
Moartea tătucului.Zdruncinătoare realitate! – exclamă
Virginia Bogdan.Şi comică, a completat Elena Otavă.
Ştefania Oproescu recunoaşte şi prin această proză
talentul narator al autorului. Texte cu asemenea subiecte
ar putea părea neinteresante.Acestea scrise de Ionel
Mony Constantin sânt pline de savoare şi umor sănătos.
Bine pus în pagină.Confirmarea aparţine lui Dumitru
Coşereanu.Îmi place să cred că, lecturile serii din 21
mai, ziua celor trei sfinte, două Elene(Otavă şi Nina
Plopeanu) şi o Constanţa(Cornilă), lecturile spuneam,
le-au fost dedicate lor,împreună cu câte un trandafir
alb. Aşadar O întâmplare pe seară poem semnat
Petrache Plopeanu şi Catrenele boieristice semnate
Gheorghe Sucoverschi au fost dăruite integral celor
trei Graţii.Fără comentarii.Acelea au fost în exclusivitate
doar pentru urechile autorilor.Sigur, şi ele pot fi auzite
sau nu.Autorul alege şi este stăpân deplin pe textul său.
Cât despre ploi, ce pot să spun? Vin, pleacă, vin…stau…
Să sperăm că, luna iunie va începe calendaristic,
vara cea mult aşteptată.Scriu şi plouă.Plouă…şi nu mai
scriu…Mă opresc pentru că mi-e dor.Abia aştept lunea…
Va ploua? Ce dacă!
Tata deschide robinetul până la refuz,
testează temperatura
cu dosul palmei.
Mama ia un pahar care era la scurs,
îl umple cu apa
care este călâie,
şi cu o tentă lăsată de lucrurile
pe care ar fi preferat să le facă.
[din: Landscape with a Hundred Bridges,
Blinking Eye, 2007]
Păpuşă
Păpuşă cu păr negru de mătase
înfipt cu acul, şuviţă cu şuviţă,
gura formată pentru vocale scurte –
de ce mă priveai fix
cu faţa ta albă de pe pian?
Erai învelită şi legată
ca un volum scump
kimonoul tău atât de strâmt
încât nu ai fi putut merge niciodată.
Am vrut să te eliberez –
dar şi atunci ştiam
că o singură atingere ţi-ar frânge degetele,
ce erau îndoite să cheme pe altcineva.
Aceste poeme sunt traduse
în cadrul Proiectului
Internaţional Poetry PRO,
coordonat de Lidia Vianu,
Director al Masteratului
pentru Traducerea Textului
Literar Contemporan -
Universitatea Bucureşti,
http://mttlc.ro
Traducere de Florina Sămulescu

Şcoala altfel
Anul acesta, elevii au terminat cursurile cu o
săptămână mai devreme înaintea vacanţei de primară
deoarece în perioada 2-6 aprilie 2012 s-a desfăşurat
programul „Şcoala altfel”. În acest interval, în şcoli
s-au organizat diverse activităţi cu caracter non-formal,
menite să arate elevilor posibilităţi noi de cunoaştere şi
de instruire. Ineditul a constat în aceea că s-au oferit
alternative în funcţie de preferinţele, înclinaţiile sau
interesele beneficiarilor care, nestresaţi de prezenţa
catalogului sau de rigoarea orelor de curs, au optat în
cunoştinţă de cauză pentru activităţi culturale, ştiinţifice,
aplicative sau recreative. Valenţele instructiv-educative
au fost multiple. Elevii au dobândit competenţe noi sau
le-au exersat pe cele formate deja. S-au redescoperit pe
ei dar şi pe cei cu care interacţionează în şi prin şcoală.
Deosebit de important este faptul că au stabilit coeziuni
trainice în primul rând cu profesorii lor, cu proprii colegi
sau cu elevi din alte instituţii şcolare, îmbinând, astfel,
plăcutul cu utilul.
În acest context, pe 2 aprilie anul curent, un
grup de elevi de la Colegiul Tehnic Gheorghe Asachi
din Focşani, îndrăgostiţi de literatură, coordonaţi de
profesorii Plopeanu Nina, Russu Klilia şi Dumitru Ion, în
baza unui proiect derulat încă din luna ianuarie, a fost
prezent la şedinţa Cenaclului literar Duiliu Zamfirescu.
Chipul din topor
Ieri am avut putina liniste si m-am jucat cu un
topor, nu am facut pe Winnetou in „Valea Mortii”, mai
degraba pe Lucian care modeleaza ceva, in ceva...de
obicei, ideea care imi vine in minte capata forta prin
expunerea ei, prin transmiterea ei in ceva palpabil si
interpretabil, daca nu, ea dispare pentru totdeauna!
Ieri am vrut sa concep ceva din topor, din loviturile lui
grele si fara menajamente, n-am folosit decat ideea si
ascutisul micii securi, care au scos in evidenta un chip cu
fata brazdata de incercarile vietii. Are chipul din topor,
dar privirea lui scruteaza orizontul asteptarilor! El va
ramane cu privirea lui cautatoare, ca si ideea celui care
chiar si cu un topor poate sa transmita ceva, sa se faca
inteles!... Taria lantului este data de veriga cea mai slaba
spune o butada celebra, dar povestioara care urmeaza
www.oglindaliterara.ro
EVENIMENT
Aici s-au întâlnit cu
scriitorul Gheorghe Andrei
Neagu, membru al Uniunii
Scriitorilor, sufletul acestui
Cenaclu şi un mare prieten
şi susţinător al tinerelor
talente, cu poeta Ştefania
Oproescu, membră a
Uniunii Scriitorilor şi cu
scriitoarea Mariana Vicki
Vârtosu, membră a Ligii
scriitorilor, filiala Vrancea.
Elevii au făcut cunoştinţă
cu revista Oglinda
Literară, distinsă cu
importante premii în ţară Nina Plopeanu
şi în străinătate. Scriitorul
Gheorghe Andrei Neagu
le-a vorbit despre importanţa literaturii şi despre ce
înseamnă să fi scriitor, le-a prezentat ultimele apariţii
precum şi realizările cele mai importante ale scriitorilor
vrânceni. Liceenii au ascultat cu mult interes poeziile
recitate de una dintre cele mai tinere şi mai talentate
membre ale cenaclului, Raluca Marina Baciu. Deosebit
de încântaţi au fost de prezenţa domnului Florin Micu
Iliescu, directorul Direcţiei pentru Cultură Vrancea, care
a apreciat interesul deosebit faţă de literatura locală,
precum şi eforturile scriitorului Gheorghe Andrei Neagu
de promovare a acesteia în special în rândul tinerilor.
se refera la privirea celui din
topor..o anumita veriga,
firava, dar increzatoare
in tupeul ei, ajunge sa
provoace o veriga puternica,
cu scopul bineinteles de a
rupe lantul si de a distruge
ceva bun! Paracelsus fiind
exclus ca mediator, pe
motiv ca nu hraneste fizic
foamea de bani, lantul se Lucian Ciuchita
rupe...Veriga puternica
ramane oricum cu partea cea mai lunga a lantului,
chiar si acolo exista o anumita forta de compensare a
materiei, de veriga slaba se agata doar cateva in virtutea
inertiei...lantul prin veriga puternica se formeaza la loc,
mai scurt,dar mai rezistent in timp si la provocari...
Chipul din topor ramane cu impresia ca padurea este
frumoasa in picioare, nu doborata la pamant...
8225

EVENIMENT
Ziua Mondială a Poeziei,
ediţia a VII-a
În viziunea lui Ştefan Popa Popa’s, cei trei
premiaţi: Maria Niţu, Iosif Băcilă şi Cristian
Szekeres
În organizarea Fundaţiei Culturale „Orient
Latin”, a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor
din România şi a Facultăţii de Muzică a
Universităţii de Vest, miercuri, 21 martie, a fost
sărbătorită şi la Timişoara muza Euterpe, „cea
care face multă plăcere”. Manifestarea a a vut loc
într-un spaţiu special: Sala „Orpheum” a Facultăţii
de Muzică, care a dat un plus discret întregii
manifestări. Asistenţa a fost formată din peste o
sută de scriitori din vestul ţării, dar şi iubitori de
poezie, din Timişoara, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa,
Oraviţa, ba şi o „echipă” de la cenaclul „Pană
cărăşană” din Grădinari, care şi-au dat întâlnire, din
nou, la acest eveniment anual. Programul, care a
durat trei ore, a fost deschis de Cornel Ungureanu,
preşedintele filialei USR şi Ilie Chelariu, redactor-şef
al revistei literare „Orient latin”, apoi s-au acordat
premile anuale: Premiul „Horia Ionescu” (înmânat
de Călin Ionescu, fiul regretatului actor şi regizor)
– Cristian Szekeres, actor la Teatrul Naţional din
Timişoara; premiile de excelenţă literară, care se
acordă anual unor nemembri ai USR: (ex aequo)
– criticul şi prozatorul Maria Niţu (Timişoara) şi
poetul, editorul, folcloristul şi emulatorul cultural
Iosif Băcilă (Bozovici). Despre ei au vorbit doamna
Olimpia Berca, respectat critic timişorean, şi
Gheorghe Secheşan, critic şi prozator. A fost şi un
remember Ignea Loga – poet şi pictor recent plecat
dintre noi, dar şi două lansări de carte: „Emoţii
timpurii”, a debutantei Kara Molnar, susţinută de
8226
Ilie Chelariu
Poemul Alpha nu se derulează firesc, pentru
că se petrece într-o dimensiune atemporală. De
fapt, sfîrşitul poemului poate fi dedus din titlu,
pentru că Alpha reprezintă opusul Adioul-ui care
marchează finalul şi previzibilul deznodământ al
acţiunii. Poemul foloseşte două non-culori, alb
şi negru. Sunt multe teme grafice gotice care
folosesc această combinaţie.
De ce titlul poemului nu este Omega? Pentru
că acţiunea nu va epuiza niciodată eterna clipă a
începutului. Timpul, acţiunea, trecerea, evoluţia
şi tot sensul vieţii sunt inferioare; şi asta graţie
clipei, atunci când personajele poemului se ating.
Glasul preotului îşi pierde valoarea, lumea devine
o iluzie (folosirea repetată a cuvântului păcălire
Eterna Alpha
Cristian Alexandrescu
www.oglindaliterara.ro
criticul Ionel Bota, cărturar de
necontestat al Banatului, şi
„Elemente de contur”, de Ion
Scorobete, timişorean de loc
din Meria pădurenilor, poet,
preşedintele Fundaţiei „Traian
Vuia”, autor a numeroase
volume. A fost lansat şi un
tânăr, încă elev – Cristian
Băleanu, susţinut de poeta
şi traducătoarea Manolita
Dragomir Filimonescu.
Două recitaluri actoriceşti:
Vladimir Jurăscu – din
poezia lui Laurenţiu Cerneţ,
şi Doru Iosif – din opera lui
Gheorghe Azap, au rotunjit
ceasurile de poezie. Să nu
uităm momentele muzicale:
cvartetul format din patru
tineri muzicieni (Marius
Roman, Lavinius Nikolaevici,
Ionuţ Giura, Alexandru
Moise), încă studenţi, a „fixat”
sala cu dansuri româneşti
de Bela Bartok şi badineria
lui J. S. Bach, iar Victor
Georoceanu, cantautorul
boemei timişorene, nu
s-a dezminţit; finalul le-a
aparţinut celor de la Sound
Sense (Radu Stoica - chitară
şi Florin Ferchiu - violoncel),
pe care-i puteţi asculta şi
pe youtube cu „Destin”, un
duet care a „înviorat” sala cu
muzica lor atât de apropiată
inimilor celor ce scriu sau
citesc poezie. În finalul...
finalului, Ilie Chelariu şi
Ionel Bota i-au invitat pe cei
prezenţi la o „Noapte de veghe
pentru Mihai Eminescu”, care
va avea loc, pe 14/15 iunie,
în teatrul istoric din Oraviţa.
în sensul iluziei). Nuntaşii devin sângerii,
însă mireasa dispare. Există un crud adio care
marchează finalul poemului. Un zgomot care
sparge feeria paradisului. O moarte! Un mister...
Poate că poemul este ciclic, poate începe de la
final, unde Adio devine Alpha, şi poemul renaşte
pentru a fi reînţeles.
Cât priveşte structura lui, în poemul Alpha
am sesizat inversarea ordinii fireşti între subiect
şi verb, pentu a accentua importanţa imaginii,
a cadrului static în pofida dinamicului. Poemul
este construit din imagini, el este foarte greu
de înţeles şi poate fi pătruns doar de un om cu
viziuni profunde.

SORIN
VOINEA
Aşa sunt eu
Sunt un colecţionar ateu de icoane,
sunt Omul Păianjen arahnofob,
mă exprim cursiv în câteva dialecte
nefolosite de nimeni, în niciun scop,
anonim, invitat în multe saloane,
sunt un îndrăgostit mizantrop.
Cunosc femeia, din nişte reviste,
iubesc mult natura – am insectar,
şi filmele cu happy-end, mai pesimiste,
cafeaua o beau dulce şi ceaiul, amar,
dandy modest şi autor de bancuri triste,
sunt un prosper boem solitar.
Îmi place să scriu texte savante,
în cel mai simplu stil colocvial,
călătoriile? – marea mea pasiune,
de-ndată ce voi părăsi oraşul natal,
improvizez mereu, cu metode pedante,
aşa sunt eu, sunt un original!
Fiara mea
Fiara mea vrea să alerge,
face salturi care mă umplu de groază.
Îmi cere s-o urmez mereu,
să intrăm împreună în arenă,
să îmi aşez grumazul între colţii ei
tăioşi.
Îi place circul pe cât îi place sângele.
A ucis şi va ucide din nou,
a sângerat şi va mai sângera,
a fugit, a revenit şi va fugi din nou,
dar nu vrea alt stăpân, decât pe mine,
numai pe mine mă vrea.
Fiara mea vrea să vâneze,
ucide mai mult decât poate devora.
Caută prada la distanţe enorme,
mă smulge din adăpost, fără veste,
mă aruncă-n spinarea-i,
când de urs, când de tigru,
şi ne facem pe dată nevăzuţi în noapte.
Fiara mea simte frica în juru-i,
se ascunde, atacă, dispare, fără voia
mea.
Fiara urlă când vede pustiu.
Fiara se teme, eu mă tem de ea.
Atunci îmi arată că a venit timpul.
Plecăm în căutarea celei cu ochi
senini,
cu surâs cald şi vorbe duioase,
cea care o poate îmblânzi încă o dată.
Eu aştept, mă bucur de fiecare clipă,
până când ea, fiara mea, o va sfâşia.
Ştiu că nu vrea alt stăpân, decât pe
mine,
numai pe mine mă vrea.
POEZIE
MALIN
STAN
noaptea pregătită de
botez
noaptea m-am trezit
din somn ca un peşte
pe uscat.
noaptea se îndepărta
din mine absorbită fiind
ca un glonte:
sufletul ca o suliţă anunţă că s-a făcut
ora 12.
numai eu simţeam asta, numai din mine
ceva neînţeles procesa, mă măcina,
iar din afara poeziei ieşind puteam fi
văzut ca o carne tocată de tine,
ca o carne preparată ca de sărbătoare.
căci mâine e ziua cea mare.
păcatul bate la uşă, sunetele luptelor din
ea ca dintr-un cort îşi anunţă sosirea.
tot ce vreau de la tine este să ies, mă
nasc mai repede pe străzile copilăriei.
alunecând pe poezie mă pierd ca figurina
de explicaţi din colţul monitorului de
calculator.
lăsând în urmă spaţii curate şi gata de un
nou botez.
tu eşti o rugăciune, deci ce eşti?
te ascult pentru a mă împărtăşi sunete,
cuvinte, lume, de tot.
hobiţii îţi construiesc bradul ce va susţine
coloana vertebrală
a fiecăruia ce intră în acestă poezie.
te ascult şi mă învrednicesc să uit totul.
să fiu absorbit de tine care în singurătate
devii orice lucru
care pentru semenilor noştrii este un lux.
un spirator sau aspirină.
cuvintele îşi încâlcesc sensurile.
sunetele se amplifică prin aerul tot mai
cald.
restul este doar un vis în comuniune cu
tine.
dezbrăcându-te, ideile se aşează în
făclie, luminează
şi tu dispari, ca luna printre ghiuluri de
ceaţă. se ştie,
Dumnezeu a făcut din cer o cădelniţă.
acum cei slabi sunt pătrunşi de gândul
Lui. şi eu ascult.
discuţia noastră în minţile tuturor
tot ce am vorbit cu tine este subiectul
de bârfă al tuturor oamenilor ce trec pe
lângă mine.
purtând un aparat din secolul trecut
şi îmbrăcaţi popular doar pentru ochiul
meu,
încă se dau reluări cu talk-show-ul nostru.
la televizoarele pe care doar cei aleşi le
văd şi le ascultă pentru a se împărtăşi.
privirile se învârt prin oraş până ce mă
găsesc şi mă persecută,
mă răstignesc, pe marile ecrane pentru
ca sărbătoarea paştelui să fie mereu vie.
la sfârşit, curentul s-a luat în această
poezie şi o beznă de zăpadă
s-a aşternut cu un cutremur mesianic,
marele ceas londonez visat în evul
mediu.
toţi sunt dezlegaţi şi îmi poartă vorbele
pentru a intra pe orice uşă.
www.oglindaliterara.ro
Victor
TEleucA
(din volumul Poeţi
din Basarabia,
autor Adrian Dinu
Rachieru, editura
Academiei Române,
Editura Ştiinţifică,
2010)
„Omul e-o nebănuită
rană”
Lupta cu minotaurul
Omul e-o nebănuită rană, parcă pielea
i-ar
fi din stele şi cineva îl jupoaie de piele
şi de stele îl fură, parcă-l încearcă dacă
vede cu trupul său
numai rană,
parcă nu gura, ci ochiul cosmic, total
adulmecă hrana, parcă se hrăneşte cu
durerea
sa şi se neîntrerupe, căci zadarnic a
vrut pe alţii să-i înţeleagă, parcă cheia
cu care se deschide omul
se potriveşte numai la sine şi-n gândul
lui dosit e tot aurul, dar uşa sufletului
greu se deschide şi dacă se deschide,
stă-n
faţa ei altă uşă închisă şi iacătă-l
Minotaurul
pe picioare de piatră şi ochi mari de
cenuşă stă-n aceasta nouă şi iarăşi
bătaie, depinde cine pe cine învinge, tu
pe
Minotaur sau Minotaurul pe tine,
dar tezaurul adevărat e dincolo de uşă
şi dincolo de următoarea uşă un alt
Minotaur te vrea hrană şi tu vrei să vezi
şi-atunci
cineva, mai rar tu însuţi pe tine
te jupoi de piele, parcă te-ai dezbrăca
de-o cămaşă şi tu devii iarăşi rană, un
ochi
de nimeni închipuit, şi tocmai atunci, când
te ustură parca-ai sta pe frigare, te faci
ochi şi te uiţi holbat şi flămând şi-nsetat
şi-ţi pare
că vezi totul, că nu eşti nimic altceva
decât în esenţa esenţelor o urmare, nu un
ochi obişnuit, ci unul care există autonom,
fără de om, în fond există numai vederea
purul cel pur
şi când vei ajunge la ultima uşă, tu
vei decide, vei striga să se deschidă şi
se va deschide, crezând că acesta şi-ţi
este tezaurul vopsit cu o piramidă într-o
taină mare şi un tabu,
dar vai, Minotaurul va sta neînvins şi-ţi
va râde în nas şi-abia atunci vei vedea
surprins că acest Minotaur-tabu pe care
ai
8227

8228
LECTOR
CONSTANTIN
SEVERIN:
„IMPROVIZAŢII PE
CIFRAJ ARMONIC”
sau „Arhetipalele mesaje ale poeziei –
componente ale unui univers liric inovator”
Constantin Severin este o personalitate a culturii
române, un Om în care se reunesc profilul Scriitorului cu
cel al Artistului de renume. Ca manifestare a creativităţii
sale şi sintetizând activitatea sa literară ca poet, îşi publică
în anul 2011, OPERA OMNIA, intitulată: „Improvizaţii
pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Iaşi - 2011)
- proiect susţinut de Universitatea „Petre Andrei” din
Iaşi. Cartea, apărută în condiţii grafice excelente, este
structurată în cinci părţi, inegale ca întindere, formate din
poeme selectate din cele cinci titluri de carte ce poartă
semnătura distinsului poet. Astfel, sunt prezentate poeme
din volumele: „Duminica realului” (Ed. Junimea, 1984),
„Zid şi neutrino”( Ed. Vlasie, 1994), „Improvizaţii pe
cifraj armonic”(Ed. Axa, Botoşani - 1998), „Axolotul”(Ed.
Maşina de scris, Bucureşti - 1998), „Oraşul alchimic”(Ed.
Dacia, 2002).
Universul poetic al lui Constantin
Severin este unul de factură specială,
uneori tern - alteori colorat, uneori
calm – alteori feroce, împletirea
stărilor contrarii făcându-se printr-o
artă poetică vibrantă. Se constată în
structura poemelor cărţii, prezenţa din
abundenţă a formelor geometrice, în
care predominate sunt: hexagonul – ca
formă a prefecţiunii naturale (nici albina
„nu ştie” de ce, dar tinde către…) şi cercul
– ca formă a perfecţiunii absolute (nici
omul „nu ştie” de ce, dar tinde spre…).
Adeseori, poemele sunt străbătute
de linii cromatice uşor sesizabile, ce
pastelează prin efect şi viziune, trăirea
stării poetice. Simbolurile întâlnite în
poezia lui Constantin Severin sunt de tip
expresionist, adeseori arhaice, venite
din răstimpurile genezei şi prefigurând
un contur al viitorului. Prin poezia sa,
Constantin Severin este unic, cum şi în
domeniul artelor frumoase, alăturând
simboluri antice, cu simboluri moderne,
într-un tot unitar cu valenţe speciale.
Aproape fiecare poezie seamănă cu o
pictură în ulei sau în acuarelă, unde umbrele amurgurilor
se întrepătrund cu dârele de lumină ale soarelui.: „ea
poartă o cunună de mirt/ şi un coş de cetină/ cu un con
de brad/ un şarpe în spirală/ un ou şi un mesaj/ într-un
sul de papirus/ ”naşterea-i un cataclism cosmic/ care-i
preface pe cei vii în morţi” (Oraşul alchimic, p. 131).
Poezia lui Constantin Severin este de un lirism
introvertit (subiectiv), vâltoarea creată de empaticele
sale unde atrăgând ca într-un ochi de apă - aparent liniştit
- tot ceea ce prinde. O poezie de substanţă, deloc facilă,
mai ales prin îmbinarea de simboluri şi timpuri. Ca într-o
paradigmă, poetul priveşte fie retrospectiv, fie profetic,
murmurul vibraţiilor timpului său poetic tulburând
trecutul sau prefigurând viitorul. Universul poetic descris
este amplu, prinzând între „diafragmele” sale, dimensiuni
ale începuturilor şi constante ale sfârşitului. Printre
hexagoane şi coloane minoice, se aud simfoniile psalmilor:
„E prima noapte de primăvară/ o febră mută/ şi suferinţa
precede semnificaţia”.(IV. Presto, p. 85). Fiecare vers
este un experiment subcuantic, note ce oscilează armonic
pe portativul eului. Pauzele, sincopele şi ritmurile acestor
note sub subliminale, codate şi încifrate într-un ancestral
alfabet: „o nouă eclipsă în densa claritate/ coagulează
www.oglindaliterara.ro
un orizont/ de obiecte
figurale// orchestra
continuă să traseze/
diafane ţesuturi sonore/
în reţeaua filtrată de
magie şi linişte/ uşor
petruşka poate fi prins/ în
levitaţia unei nebuloase
mişcări”(IV. Presto, pag.
84).
În poeziile lui
Constantin Severin,
timpul devine - pe cât
de imperceptibil , pe
atât de abstract - un
lut moale, frământat
în palme şi modelat
la o invizibilă roată a Gheorghe A. Stroia
olarului, transformat
apoi în esenţe. Din
când în când, timpul se reînsufleţeşte, convertindu-se
în arteziene fântâni, ce ţâşnesc din adâncuri, pentru
a inunda arterele poetului cu viaţă: „mâna mea prin
care curge măduva orei/ coboară în focul tău de vocale
celeste/ aidoma cuiburilor ce apasă/ iedera exactă din
liniile gândului”.(Numele tău are auzul tăcerii VIII, p.
11). În acest timp al extremelor ancestral-prefigurative,
poetul îşi găseşte răgaz de a se simţi acasă, Însuşi acest
loc - pe care poetul îl numeşte „acasă” - are o alchimie
specială, o geometrie fluidă, forme ale liniilor eterice
care-l inspiră: „umil alchimist în/ textul vieţii/ unde plaga
materiei/ e indescifrabilă/ prin porii culorilor/ am zărit/
forma nocturnă a cuvântului” (Casă la Suceviţa, p. 15).
Tot aici – ACASĂ – răsare pădurea de liliac, la care poetul
se reîntoarce cu penitenţă, definindu-se pe sine însuşi -
veritabilă patrie a esenţelor tari: „blând
poet visător al realului/ teamă îmi era
să nu orbesc/ „orbii nu au patrie –
gândeam - / doar un oraş de cărbune/
o ţară se învaţă/ pe linia de uimire a
ochilor”// teamă îmi era să nu orbesc/
până într-o noapte a tuturor nopţilor/
hublou prin care îţi priveşti/ muşcătura
astrală:/ - cândva poeţii orbeau/ în
piscul oglinzilor” (Pădurea de liliac, p.
17).
Cărţile lui Constantin Severin au
ceva special, implicit o lirică profundmeditativă
ce necesită o lectură atentă,
o stare anume. Fără a exagera cu nimic,
invitaţia este făcută cu persuasiune,
sublimitatea detaliilor, incredibilele
asocieri de cuvinte întru zămislirea
unor noi sensuri, chemările retortice
ale fiinţialului, extaticele gânduri topite
în zăpezi de cuvinte, toate acestea
recomandă poezia sa, ca artă făcută cu
un deosebit simţ de răspundere, care
ajunge până acolo unde se va dori să se
ajungă. Poetul dovedeşte efemeritatea
artistului, în faţa artei sale, transformată – indubitabil -
în „secvenţe” de nemurire. Casa timpului este, pentru
autor, un dom al păpădiei, pe cât de efemer, pe atât de
bine structurat din punct de vedere arhitectural: „în aerul
ozonat al uzinei electrice/ într-o înserare a înserărilor/
auzeam cu trupul/ o idee legile/ ondulau câmpii şi oraşe/
cu o eclipsă aerul/ negru negru/ din domul păpădiei/
întunericul măsura orice întâmplare/ lângă bufniţa
albă”(Zid şi neutrino. Poetul la New York, p. 22).
„Improvizaţii pe cifraj armonic” este o carte în
care autorul îmbină spectacolul vieţii „inconştiente”
(fireşti, naturale, logice), cu spectacolul vieţii „pur
tehnice” – ca o construcţie gigantică, ascunsă sub un
clopot de sticlă – (visate, raţionale, meditate, închipuite,
asumate). Majoritatea scrierilor, ce poartă semnătura
lui Constantin Severin, abundă în construcţii tehnice,
într-o paradigmatică geometrie a formelor, cu elemente
cubiste. Fiecare poezie este reflectarea pe o imensă
pânză a unei construcţii picturale, semiabstracte, într-o
gamă cromatică largă. Însăşi genul liricii sale este o
îmbinare a mai multor tendinţe literare. Dacă accentele
expresioniste (introversiunea) le preced pe cele
impresioniste (subiectivismul construcţiilor), ori elemente
î

Genţiana GROZA
CU SIGURANŢĂ,
DOMNULE...
Fiecare ins dornic de excursii „în afară” îşi propune
itinerarii variate în funcţie de preferinţe. Anul acesta
merge într-o ţară, mai apoi se deplasează în alta şi
n-are astâmpăr până ce nu cuprinde cât mai mult din
suprafaţa pământului, mânat de o datorie anume. Simte
el, călătorul, că fără plimbare, existenţa lui n-are nici un
chichirez, ce mai!
Din copilărie am dorit să vizitez Marea Britanie şi
de aceea am citit cât am putut de mult despre locurile,
locuitorii şi obiceiurile lor, dar mai cu seamă am fost
atrasă de literatura engleză. Am memorat strofe din
poeme, am reţinut citate din opere dramatice şi am
sperat că odată dorinţa de a călca pe pământ englezesc
va deveni realitate.
Ocazia unei excursii la Londra a sosit pentru mine
cam târziu, când îmi cam trecuse dorul de vânturat
lumea. Ştiam însă din experienţă că e suficient să plec
de-acasă şi să scap de preocupările zilnice obositoare,
şi starea aceea deosebită de a călători mă acaparează
de-a binelea. Şi iată-mă „fugară” într-un grup de prieteni
pe peronul Gării de Nord fremătând de emoţia plecării…
Vom fi împreună vreme de o săptămână într-un voiaj
turistic pe uscat dar şi pe mare. Mă uit la companionii
mei şi am impresia că fiecare s-a întrecut în a-şi lua cât
mai multe lucruri de-acasă, dacă socotesc bagajele cu
care „s-au înzestrat”de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
Urcăm în trenul care ne duce la Viena. Geamantanele
se strecoară pe sus sau pe jos, printre picioare şi pe coridor,
în dreptul uşii noastre. În compartiment conversaţia se
leagă uşor, intimitatea cadrului o înlesneşte. Voia bună
e la ea acasă. Nici nu ştiu când am ajuns la Viena. O
scurtă escală în capitala valsului şi ne îndreptăm apoi
spre Bruxelles. În fine, voiajăm în continuare o parte
din drum cu un vapor drăguţ, bineînţeles, cu bagajele
noastre din dotare, pe Marea Nordului, până în localitatea
Ramsgate. Au trecut deja două zile din mult aşteptata
noastră călătorie. Ramsgate… Ramsgate… de ce oare îmi
stăruie mie şi acum numele acestei localităţi?
M-a cuprins deja oboseala, abia aştept să ajungem
odată la Londra… Mă şi văd într-o cameră de hotel, să mă
odihnesc puţin… Aşteptăm trenul pentru ultima parte a
călătoriei noastre. Un tânăr lucrător feroviar ne informează
tacticos, într-o impecabilă limbă shakespeariană, de la
ce linie pleacă spre Londra trenul care are în compunere
„atât vagoane de clasa întâia cât şi vagoane de clasa a
doua”.
De îndată vom urca în compartimentele vagonului
pentru care avem rezervare. Trenul soseşte cu precizie
la linia anunţată. Am impresia de multă ordine şi
punctualitate „aşa, ca la vestici”, îmi spun în gând.
Ridicăm geamantanele, ufff… ce grele ni se par! Abia
aşteptăm să ne aşezăm pe o canapea englezească din
compartiment. Săltăm valizoacele care parcă au în ele
bolovani, nu alta… şi le aşezăm să stea cuminţi la locul
lor. Compartimentele sunt mai mici ca ale noastre, cu
atât mai rău pentru bagajele care ne însoţesc fidele.
realist-magice (reticenţa auctorială) le completează pe
amândouă, atunci poezia lui Constantin Severin este o
poezie a realului (aşa după cum spune însuşi autorul)
– o realitate pe care poetul o transmite într-o manieră
proprie şi originală.
Valenţele filosofice ale poeziei sale sunt evidente,
amintind de filosofia nietzscheniană, ca instrument
pentru înţelegerea lumii. Astfel „esenţa cea mai intimă
a existenţei - voinţa de putere” este şi pentru poetul
sucevean o componentă a modului său de a percepe
lumea: omul nu este atotputernic fizic şi intelectual, ci
reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită.
Putem concluziona că „Improvizaţii pe cifraj armonic”
www.oglindaliterara.ro
REPORTAJ
Canapelele sunt cochete,
curate şi sunt întregi. Becurile
din plafon dau o lumină
prietenească şi observăm că
sunt toate la locul lor.
Poate un singur „amănunt”
le-a scăpat feroviarilor englezi:
geamurile sunt stropite rău,
probabil că au spălat vagoanele
şi au uitat le şteargă. Păcat!
Cum o să mai vedem peisajul
englezesc, gările, oamenii? Ei,
nici o problemă, bine că ne-am
văzut noi în tren, restul nu mai
contează!
N-apucăm să ne
bucurăm prea mult că în uşa
compartimentului nostru apare - nechemat, desigur -
tânărul lord feroviar, cel care ne poftise mai ’nainte puţin
în vagoane, şi glăsuieşte politicos:
- Vă rog să coborâţi din tren, zice, fără vreo
introducere.
- Cum? De ce? Nu-i acesta trenul de Londra? se
impacientează unul dintre noi.
- Of course (desigur), domnule, acesta este trenul
spre Londra, zice imperturbabil lordul feroviar.
- Atunci de ce să coborâm? întreabă soţul meu,
feroviar şi el.
- Trebuie să se şteargă geamurile, domnule, vine
replica nemiloasă.
- Dar bine, domnule, trenul pleacă în cinci minute,
intervine un turist dintre noi, bine informat.
- Cu siguranţă, domnule. Cum o să aibă trenul
întârziere chiar de la plecare? Vă rog să vă grăbiţi,
domnilor!
N-avem de ales. Trebuie să coborâm cât mai
repede…
Şi înşfăcăm rapid valizoacele de pe lângă canapele,
de pe sus… Cât pe ce să ne cadă una în cap! Sunt aşa de
grele bagajele noastre că parcă au în ele geamanduri din
Marea Nordului! Ne opintim şi ne strecurăm cocoşaţi, în
şir indian, pe culoarul vagonului englezesc, îndreptândune
hotărât spre ieşire. Coborâm toţi în viteză şi culmea
culmilor! Când şi ultimul pasager pune piciorul pe peron,
ne dăm seama că trenului i se dă plecarea. Realizăm
într-o secundă că mecanicul nu glumeşte şi se pregăteşte
să mâne năluca spre Metropolă… Dar nici cu noi nu-i
merge! Doar n-o să rămânem în Ramsgate, în comitatul
cu nume de tabac… Kent! Ca la un semnal, prindem din
nou bagajele, „de ce sunt oare, acum mai uşoare?” şi
ţuşti! Ne strecurăm iar în vagoane şi le cărăm înapoi în
compartiment… acelaşi ca mai nainte şi cu geamurile la
fel de murdare. Nici vorbă să le fi şters cineva, nici n-ar
fi fost timp pentru aşa lucru de fineţe. Pe canapea, lângă
noi, un englez grijuliu, ne întreabă mirat, văzându-ne
agitaţi şi fiind sigur că am greşit locurile:
- Ştiţi, domnilor că acesta este un compartiment de
clasa întâia?
- Of course (desigur) domnule, îi răspunde unul
dintre noi pe limba lui, şi ştiu după mimică ce dedicaţie
îi face în gând.
- Ce ţi-e domnule şi cu punctualitatea englezească!
mă gândesc. Şi aşa, după o astfel de aventură, ne
îndreptăm cu trenul spre Londra, pregătiţi şi pentru alte
surprize… surprize…
este o simbioză de tendinţe poetice, ce impresionează
prin originalitate. O poezie în esenţă tare, dublată de
un univers artistic special, creat precum o sacră aureolă
în jurul unui valoros artefact. Îmbinând valenţe pur
estetice, cu valenţe pur literare, cartea este o reuşită
în sine, argumentând valoarea - unanim recunoscută
– a poetului. O carte valoroasă, publicată în ediţie
limitată, a unui scriitor şi artist unic în panteonul culturii
române contemporane, poate nu atât de apreciat sau de
promovat, pe cât ar merita. O carte care va reconfirma
– cu certitudine adevăratul sens al dictonul latin: „Ars
longa, vita brevis!”.
8229

8230
INTERVIU
TUDOR GHIDEANU
Urmările filosofiei româneşti
Nulla dies sine laetitia spunea Constantin Noica. Cine nu a lăcrimat asupra versului mişcat
în întreaga fiinţă, cine nu a pierdut nopţile căutând sensul liber al frazei, cine nu şi-a dedicat
trăirile interioare cărţilor citite, nu-şi poate răspunde niciodată la puţinele întrebări retorice,
existenţiale. Ca mulţi filosofi români, Tudor Ghideanu despică firul în patru, creează propriile
idei filosofice având ca fundament filosofii antici pe care îi aşterne în rânduri frumos împletite,
ţinându-se de mână cu filosofii moderni în îmbinarea ideologică dintre profanul cotidian
şi sacrul criptei strămoşeşti. Un gânditor al pământului curat, cutreierând pe sub obloanele
culturii, săpând parcă în izvorul înţelepciunii, un pasionat al cercului închis, filosoful Tudor
Ghideanu duce spre mâine tradiţia gânditorilor idealişti adunaţi sub semnul întrebării. Tudor
Ghideanu, născut la 30 martie 1938, comuna Cordun-Neamţ. Şcoala primară în satul natal.
Şcoala Elementară Petru Rareş-Roman. Şcoala medie Tehnică de Mecanică şi Siderurgie Roman.
În 1958, Facultatea de Istorie şi Filosofie Al. I. Cuza Iaşi. Dintre premii, unul din cele mai
importante i-a fost acordat în 1990 – Premiul Academiei Române Vasile Conta la secţia Filosofie
pentru cartea Temeiuri critice ale creaţiei, 1988. Cărţi publicate: • Percepţie şi morală în
fenomenologia franceză, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979. • Conştiinţa filosofică de la Husserl la
Teilhard de Chardin, Ed. Junimea, 1981. • Anamnesis (Treptele aducerii aminte), Ed. Junimea,
1987. • Odisseea Conştiinţei filosofice, în 3 volume, Ed. Vasiliana, ’98, 1999. • Filosofia lui
Eminescu, Editura Cronica, 2004. • Splendoarea bucuriei în ontologia trinităţii, Ed. Lumen, 2007.
Tiberiu ROŞU: Domnule profesor Tudor
Ghideanu, povestiţi-mi despre anii pe care i-aţi
parcurs în formarea intelectuală, plecând de
la anii percepţiei culturale, ajungând până la
anii şcolii doctorale. Aţi cunoscut personalităţi
marcante, aţi avut onoarea să aveţi un mentor
şi, la rândul dumneavoastră, pe cine aţi ghidat în
acest drum către cultură, nu neapărat din prisma
filosofiei, ci vorbind în general, din punct de vedere
scriitoricesc?
Tudor GHIDEANU: Este o întrebare foarte dificilă,
mai ales că acoperă o întindere de timp atât de largă.
Dacă vorbim de copilărie, o anumită pecete şi-au pus-o
părinţii, pentru că părinţii mei au fost înclinaţi de la
începuturi către folclor, către cântecul popular, către
credinţa ortodoxă, către biserică. Nu întâmplător, când
eram la şcoala medie, căci aşa se chema liceul pe
vremea mea, duminica, mama mă scula de dimineaţă şimi
spunea că preotul este în slujbă, deci trebuia să merg
la biserică, până într-o zi când am zis: Mamaie, de acum
am o vârstă şi râd colegii ăştia de mine. Asta se întâmpla
într-un fond al războiului proaspăt încheiat, în care se
formulase deja o cultură influenţată de sovietism, ca
să nu spun stalinism şi era destul de incomod, dacă nu
chiar rizibil, pentru o categorie de oameni inclusiv colegii
care puteau să te considere altceva, să te aprecieze altfel
dacă tu încă la 18 ani te mai duceai la biserică. Cu toate
acestea, eu am mers înainte, şi întâmplător, am făcut
un liceu industrial, Şcoala Medie Tehnică şi Siderurgie
de la Roman, unde singura bucurie, ca să spun aşa, era
că spre deosebire de cei care mergeau la Liceul Roman-
Vodă care făceau trei ani, noi făceam patru ani şi ni se
părea că acest an în plus ne dădea o anumită siguranţă
a pregătirii noastre. Dar lucrul cel mai important care
l-am remarcat de la început a fost şansa de a avea nişte
profesori, profesori foarte buni. Asta datorită faptului
că liceul pe atunci nu era specializat, nu era numai de
tehnică, organe de maşini sau mai ştiu eu, rezistenţa
materialelor sau mecanica propriu-zisă, ci avea şi partea
teoretică, umanistă şi celelalte discipline. Pe vremea
aceea nu se făcea nici psihologia, nici filosofia. Nici una nu
era în programa de învăţământ. Aş putea numi şi câţiva
profesori care m-au marcat încă de la început: profesorul
de matematică Cojocaru care preda la Roman Vodă, şi
pe domnul Panaite, un tânăr profesor sau profesorul
de mecanică Zilber. Profesorii aceştia ne deschideau
universul matematicofizic, în paralel cu ceea ce făceam
cu o doamna Dănilă la limba română. Şi toate aceste
elemente au concurat la îndemnul de a mă forma cumva
singur, adică mi-am impus necesitatea unei lecturi, ori
lucrul acesta l-am făcut fără un anumit comandament
sau un anumit dirijor, un anumit director de conştiinţă
care să mă ghideze. Interesant ar fi să amintesc că la un
www.oglindaliterara.ro
moment dat m-am întrebat ce înseamnă filosofia.
T.R.: Dezvăluiţi-ne când s-a întâmplat să aveţi
această enigmă filosofică?
T.G.: Eram în perioada şcolii medii şi aveam un
coleg pe care l-aş aminti, Herşcu Solomon, evreu din
Roman, care era mai mare cu câţiva ani decât mine şi
el mi-a recomandat primele lucrări de filosofie. Şi acest
coleg din şcoala elementară, - şcoala noastră trebuie să
o spun se numea Petru Rareş -, m-a dus la Biblioteca
Centrală din Roman şi acolo mi-a scos în faţa ochilor vreo
trei cărţi. Ţin minte, şi asta este simptomatic cumva, că
printre acele cărţi pe care le-am ales cu el de faţă, era
una de Baruch Spinoza. Erau nişte traduceri de texte
din diverşi filosofi clasici ai filosofiei universale, făcute
de profesorul C. I. Gulian. Spinoza are tratate despre
Dumnezeu, despre om, are tratatul teologico-corintic
şi bineînţeles etica. Am luat cartea asta care era din
fragmente, acasă, şi după vreo două săptămâni, când
colegul meu mă forţa cumva, că trebuie să returnez
lucrarea bibliotecii, i-am spus sincer: Dragă, nu am
înţeles absolut nimic. Cu toate acestea, el m-a încurajat
spunându-mi că era un fenomen uzual în a nu-l înţelege
pe Spinoza de prima dată. De la el am auzit că Spinoza
stă la baza gândirii filosofice moderne, după aceea Kant,
Hegel. Dragostea mea pentru filosofie s-a materializat în
special prin lectura unor mari scriitori. În primul rând mă
gândesc la Balzac, pe care l-am gustat prin lucrările mici
la început: Iluzii pierdute, romanul acela de perspective
pierdute a unui creator tânăr, Liturghia ateului, sau o
lucrare despre răzbunare, proză scurtă. Îmi aduc aminte
că de atunci am început să scriu şi eu ceva cu referire la
creaţia unui om de valoare. Balzac avea o lucrare care
se chema Casa la motanul cu mingea, în care era vorba
despre o întâlnire nefericită dintre un tânăr creator, un
geniu şi o fată simplă din popor şi îmi aduc aminte că
finalul era unul prophetic dar în sens negativ: Florile
modeste şi umile mor desigur dacă sunt transplantate
pe munţi, prea aproape de cer, acolo unde bat vânturile
şi furtunile. Deci, proza aceasta se termina cu un eşec
pentru cei doi tineri. Dintre gânditorii români tot timpul
l-am citit pe Eminescu. Eminescu era lectura mea favorită
pentru că era o obsesie sau un orizont al casei noastre,
căci totdeauna când se cânta în casă, după un cuvânt al
bunicii mele, Maria Pandele Ghideanu: Mai am un singur
dor. Un lucru aş vrea să ţi-l spun, în vremea asta, curios
sau caracteristic, tatăl meu citea la gura sobei din Biblie.
Şi curios, nu citea din Noul Testament, Evangheliile.
Citea din profetul Iezechel, din Ieremia, din Daniel şi se
apleca spre noi să ne spună că nu înţelegea din ce citea.
Noi nici atât, că eram copii. Aspectele apocaliptice care
sunt la profetul Iezechel, şi care sunt după aceea la Ioan
în Apocalipsa trebuiau cumva, vorbind de tatăl meu, să
î

concorde cu ceea ce se întâmpla în zilele noastre. Astfel
ajungea la concluzia că numărul 666 din Apocalipsă era
înscris în proorociile lui Iezechel, Isaia şi că era tentativa
asta de a-l identifica pe 666 cu Stalin şi cu Rusia Sovietică.
Mai mult decât atât foarte multă lume s-a întrebat dacă
nu cumva comunismul ca perioadă de pătimire cruntă,
nu a fost acest număr 666. Dacă mă întrebi astăzi nu
aş putea răspunde cu certitudine că această formulă
corespunde unei realităţi transcendente, adică dincolo
de puterile noastre de înţelegere.
T.R.: Aţi aderat la sistemul care venea din
Răsărit?
T.G.: Nu aveam cum, pentru că încă din familie
exista acel resentiment pentru o astfel de organizaţie
politică şi, ca exemplu, doi unchi de-ai mei au fost
închişi în temniţele comuniste. Exista un fetişism, în
sensul că pentru început te încarcera pentru delapidare.
Ei amândoi fuseseră economişti. Pe unul l-au ridicat
chiar din judeţul Neamţ sub acuzaţia că ar fi colaborator
cu anumiţi călugări din acea zonă, împotriva ordinii şi
fericirii socialiste. Ştiam de la părinţi că suferă pe la
Gherla, pe la Aiud, de unde i se respingeau pachetele.
Când a fost eliberat după 10 ani, eu eram student, era
cu sănătatea şubredă. Făcuse şi o ciroză şi avea sub
50 de kilograme. Ne povestea mama mea cum nu l-a
recunoscut când a strigat-o la poartă: vedea pe cineva
care îşi sprijinea barba în zaluzelele de la poartă şi nu îl
putea identifica pe respectivul străin. Când am venit eu
în vacanţă, eram student deja, acest unchi care locuia la
noi mi-a povestit ce a avut de îndurat în puşcărie timp
de zece ani. Cu toate acestea era un fericit. Studiase
acolo ca într-o universitate limba engleză. Îl cunoscuse
pe filosoful Ion Petrovici şi mulţi alţii şi învăţase de la
oameni de acest nivel, pentru că ei ţineau acolo lecţii.
Chiar mi-a spus cum învăţau engleza: rădeau varul de pe
perete iar pe talpa papucului cu chibritul scriau cuvinte
în limba engleză. Chiar m-a întrebat de nişte autori de
care auzise în puşcărie şi bineînţeles că nu îi cunoşteam
atunci. A murit după câţiva ani, prin 1975.
T. R.: Mergând spre perioada universitară,
când aţi intrat în facultate şi în ce condiţii, ţinând
cont de perioada politică de atunci?
T.G.:Am terminat şcoala medie în 1955 şi pentru
prima dată am încercat să dau, în 1957, la facultate, dar
n-am intrat pentru că nu aveam trei ani de producţie. Era
o exigenţă, adică o cerinţă care impunea decisiv să ai trei
ani de muncă practică în vreo instituţie, uzină, fabrică, iar
eu aveam pe acte doar doi ani. Speram că o să pot intra
pentru că ştiam că se intrase şi fără acest criteriu, dar
cineva s-a uitat şi la aceste detalii. Intrasem chiar în sala
pentru examen. Ca paranteză, Facultatea de Filosofie de
la Iaşi fusese desfiinţată, ca şi cea de la Cluj, încă din
1951, asta până în 1957, când a fost reînfiinţată, pentru
că după 1948 s-a considerat că filosofia nu trebuie să fie
decât la Bucureşti, sub o direcţiune strict ideologică pe
care atunci o dicta o aşa numită Academie „A. Jdanov”.
Era cu siguranţă o academie ideologică, de gândire
marxist-leninistă. Am avut colegi care făcând facultatea
la Iaşi s-au transferat, chiar marele profesor Radu Negru
s-a transferat în capitală. Odată cu reînfiinţarea secţiei
de Filosofie la Iaşi şi cea de la Cluj, în 1957, s-a introdus
ca primă parte, pentru primii doi ani de zile, pregătirea
ştiinţifică, adică bazele filosofice ale matematicii, bazele
filosofice ale fizicii, bazele filosofice ale biologiei, bazele
filosofice ale chimiei. Cu aceste patru discipline ştiinţifice
se împletea şi Istoria Filosofiei, care ne era predată de
marele profesor Ernest Stere. De asemenea, făceam
Istoria Filologiei. Limba greacă şi limba latina ne erau
predate de către marele Theofil Simenschy. Am avut
această şansă imensă de a face cu aceşti profesori
valoroşi. În anul doi am făcut cu Isac Davidson, cel
mai mare latinist al perioadei respective care, curios şi
paradoxal, preda un curs de Istoria Filosofiei marxiste. Iar
ca disciplină peremptorie exista la Facultatea de Filosofie
încă din anul I, Istoria Literaturii Universale, disciplină
coordonată de o evreică extraordinară, Herta Peretz. Îmi
aduc aminte că în acea perioadă am avut chiar şi acea
adversitate faţă de cei care intraseră înaintea noastră, şi
mă refer aici la studenţii din grupa lui Mihai Ursachi care
www.oglindaliterara.ro
INTERVIU
era cel mai strălucit din seria respectivă. Îmi amintesc
o întâmplare legată de el: vroia să facă doctoratul în
străinătate şi n-a găsit altă cale decât să treacă înot
Marea Neagră, împreună cu un coleg. Ei îşi planificaseră
să iasă în largul mării ca, după aceea, să fie culeşi de
vreun vapor grecesc sau turcesc şi astfel să scape. Au
fost prinşi de o şalupă românească de frontieră, însă au
fost iertaţi pentru că din mărturiile lor, curenţii marini i-ar
fi împins în larg. A doua oară s-a întâmplat la Drobeta
TurnuSeverin, când era deja în anul patru de filosofie, iar
pe la Porţile de Fier ar fi vrut să scape dincolo în Iugoslavia,
ca ulterior să ajungă în Occident. A fost încarcerat vreo
patru ani, şi astfel a terminat-o cu filosofia. Interesanţi
sunt anii de detenţie, căci acolo Mihai Ursachi va începe
să scrie poezie. După eliberare, va relua facultatea, de
data asta intrând la Facultatea de Medicină, dar şi aici a
făcut o boacănă care trebuie menţionată. Având printre
alte discipline şi chimia de dat, a recurs la un conciliabul
împreună cu fratele său, absolvent de Chimie, care
trebuia să dea în locul său examenul. Şi cum? A declarat
că a avut un accident la cap, s-a înfăşurat la cap şi astfel
fratele său s-a dus la respectiva probă. A fost descoperit,
şi nici Facultatea de Medicină nu a reuşit să o termine.
Ulterior, va reuşi să intre la Facultatea de Filologie, secţia
germană-română, unde a fost admis ultimul şi când
a terminat-o, a reuşit să fie primul, şef de promoţie.
Mihai Ursachi chiar a ajuns să-l traducă pe Schelling,
marele filosof german care scrisese nişte romane cu
titulatura misticului Bonaventura, contemporanul lui
Toma d’Aquino. Cu toate că pătimirile lui nu se vor opri,
comuniştii îi vor lua şi casa pentru care se va lupta mulţi
ani să o redobândească, a fost invitat în Statele Unite de
către Florin Tudoran, un poet din generaţia mai tânără,
ziarist, şi care a fugit în America. Iar acolo Mihai Ursachi,
nu ştiu la ce Institut sau Universitate, a predat un curs de
literatură, asta datorită faptului că avea o solidă temelie
a lecturii. Când s-a întors în ţară i s-a oferit să predea un
curs de germanistică. Şi tot în legătură cu aceşti creatori
care au fost colegii mei, care în chip fericit au fost şi
marii mei prieteni, unii creatori de geniu, l-aş mai aminti
aici pe Stelian Baboi, care a avut o soartă asemănătoare
cu a mea. Terminase o şcoală tehnică, în urma căreia a
ajuns strungar pe la Braşov. A scris un volum exemplar,
În bătaia soarelui. Chiar am scris despre Stelian Baboi;
ţi-am şi amintit, o parte a operei mele este şi de critică
literară şi nu-mi pare rău. Eu am copiat zeci de volume
de poezie, îmi doream să fiu poet, ca Verhaeren sau
Wihtman, până într-o zi când Dumnezeu mi-a dat lumină
şi am rămas aşa cum a trebuit. Am intrat la doctorat
la Cluj, pentru că la noi în Iaşi nu aveau profesorii încă
dreptul. Şi aici am de amintit numele lui Petre Botezatu,
cel mai mare logician căruia îi datorez totul. Lucrările
mele fără Petre Botezatu sunt zero, şi aşa am ajuns la
nişte descoperiri care sunt în cartea proaspăt publicată
Chivotul sincategorematelor.
T.R.: Rămânând în acest mediu, cum poate
îmbina tribulaţiile interioare filosoful Tudor
Ghideanu cu ceea ce înseamnă religiozitatea
omului Tudor Ghideanu? Mai simplu de atât, cum
se poate împăca filosofia cu religia?
T.G.: Aşa cum zicea Jean-Paul Sartre care relua
o idee a lui Freud că totul se petrece în copilărie,
completând această afirmaţie prin opţiunea la care
aderi, o faci chiar din timpul tinereţei fragede. Aşa cum
ţi-am spus la început, eu mergeam la biserică chiar dacă
colegii râdeau de mine. Părinţii mei erau oameni simpli
şi tata chiar dacă ne citea din Biblie, el nu mergea la
biserică, dar era cel care întreţinea o atmosferă care
nu era neapărat bigotă. Era o atmosferă de maximă
bună-credinţă în sensul paideic al educaţiei. Mergând
mai departe, după ce am terminat facultatea, împreună
cu alţi colegi, cinci studenţi de la Filologie, eu de la
Filosofie, un altul de la Istorie, trebuia să plecăm la
studii la doctorat. Aspirantură, se chema în URSS, şi
iarăşi s-a întâmplat ceva fericit cu siguranţă din grija lui
Dumnezeu. M-am dus acasă spunându-le alor mei de
posibilitatea care mi se oferise de a studia peste hotare.
Tata a fost mai rezervat, lăsând la latitudinea mea acest
drum pentru că eram deja responsabil, pe când mama
îngrozită îmi spunea că sovieticii mă vor trimite în Siberia
ca pe toţi românii noştri. Şi s-a întâmplat aceeaşi schemă
î
8231

8232
PRECIZĂRI
Scrisoarea elevilor din
promoţia 2011
Ion Coja
“Generaţia rataţilor! Generaţia etnobotanistilor!
Generaţia idioţilor! Generaţia facebook! – aşa ne
cataloghează mass media şi opinia publică din întreaga
ţară în zilele acestea pe toţi care am dat Bacalaureatul –
eu le spun doar atât – RUSINE! Ruşine tuturor!
Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o
generaţie crescută de voi, arătată cu degetul acum tot
de către voi! Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine
modelelor care ne sunt promovate de mai bine de 20
de ani încoace! Ruşine nouă, vouă, profesorilor, elevilor,
politicienilor, mass-mediei, ROMÂNIEI!
Am ajuns după 20 de ani de şpagă, de modele
gen Becali şi Bianca Drăguşanu, de învăţământ prost
manageriat, de legi prost făcute să profite cei puternici,
de facultăţi pe pile şi pe bani din care au ieşit generaţii
întregi de dascăli care ne-au educat pe noi, cei idioţi şi
fraieri cei care ne aflam acum în aceeaşi oală, indiferent
dacă ne-am luat sau nu BAC-ul, am ajuns la o limită!
Nu mai suportam! Refuzam sa credem că suntem o
generaţie pierdută! Suntem defapt prima generaţie care
va fi sacrificat cu folos, şi asta deoarece ne-am saturat
de ce se întâmplă în ţara asta! Totul trebuie să înceteze!
Pentru asta vom ieşi în strada şi vom cere dreptate!
Cerem ajutorul oamenilor corecţi, ajutorul moral de
care avem nevoie pentru a progresa! Toată lumea este
acum şocată de rezultatul Bacalaureatului şi implicit de
învăţământul romanesc. Ohh, dar ce surpriză! Cât de
neaşteptat! Ce şoc! INCREDIBIL! SENZAŢIONAL!
Adică din aceşti copii care din `99 până acuma li s-a
schimbat programa de n`spe ori, care au intrat la liceu să
dea bac din geografie şi s-au trezit în a 12-a că dau din
fizica, aceşti copii care au văzut zi de zi la televizor cum
este încurajată prostia şi incultura alături de băieţi cu
bani făcuţi fraudulos înconjuraţi de curve semi-îmbrăcate
în direct la televizor, aceşti copii bătuţi de soartă că s-au
cu revizionismul, fenomen refractar ce se întâmplase în
Iugoslavia lui Tito, care reapărând, a dus la suspendarea
plecării noastre. După acest episod, au început să iasă
profesorii noştri mai în vârstă la pensie şi se punea
problema înlocuirii. Pentru Istoria filosofiei eram eu,
pentru Logică era altcineva, dar pentru început trebuia
să ne facem cursul şi am început să studiez. Noi, cum
aminteam, la Facultatea de Filosofie de la Iaşi nu aveam
conducători de doctorat pe atunci. Profesorii noştri
fuseseră mulţi în recluziune. Profesorul Botezatu a stat
4-5 ani la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Astfel, în 1967,
m-am dus la Bucureşti la profesorul C.I. Gulian care
era în domeniul meu, Istoria Filosofiei, şi mi-a promis
că mă ia sub coordonarea lui la doctorat. I-am spus că
vreau să fac ceva în domeniul filosofiei absurdului al lui
Camus, Sartre, deci filosofia existenţialistă, mai ales că
era în vogă. Când m-am dus prin martie-aprilie 1967,
când se făceau admiteri, nu a luat pe nimeni şi asta
datorită faptului că toate locurile se completaseră. Nu
vreau să fiu antisemit, nu am să fiu niciodată, dar îl
luase pe Tertulian, C. Borgeanu, probabil că avea nişte
oameni care erau evrei de-ai lui şi avuseseră câte o carte
publicată. Tertulian avea scris ceva despre Maiorescu
chiar. Şi atunci el mi-a spus: Tovarăşul Ghideanu, dacă
ai o carte, chiar şi în manuscris, mi-o aduci şi te iau la
doctorat. Nu aveam nici o carte publicată, aveam doar
două articole într-o revistă. Un merit al lui Ceauşescu a
fost că a inventat edituri şi mai ales reviste, nu era judeţ
fără o revistă sau două. Iar profesorul m-a asigurat că în
www.oglindaliterara.ro
născut într-o ţară ca asta, o ţară în care e mai important
ce chiloţi are Crudu decât rezultatele sportive şi
intelectuale ale tarii, aceşti copii nu au devenit nişte genii
eminesciene??? Serios??? Aceşti copii nu au intelect nici
măcar cât Einstein??? DOAMNE! CE NERUŞINARE!! Mai
nemernici etnobotanisti!!! Cum puteţi mai gunoaielor,
mai loazelor să nu învăţaţi şi să intraţi fără pile şi copiat
la facultăţi când aveţi atâtea modele demne de urmat???
CUM E POSIBIL O ASEMENEA DEPRAVARE? Adică mai
bine staţi pe facebook si pe messenger decât sa urmăriţi
modelele oferite la tv???
Adevărul e că de 20 de ani ne aşteptam sa iasă
nişte flori de nufăr în locuri în care nu am aruncat nici
măcar seminţe de urzica! Asta e realitatea! Va uimeşte
promovabilitatea de la BAC? Dar de cea de la titularizări
de ce nu ziceţi nimic? Ei nu-s loaze, etnobotanisti? E
posibil sa iei 1.20 la titularizare şi sa te mai consideri
profesor? E posibil sa iei diploma frauduloasa la Spiru
Haret si sa educi apoi generaţii întregi? Ştiaţi ca 25% din
toţi profesorii actuali au studiile făcute la Spiru Haret?
Sau asta nu e important pentru voi? Ştiaţi că suntem
pe penultimul loc din Europa şi la egalitate cu Congo la
nivelul învăţământului? Şi asta nu de acuma, de un andoi
ci de aproape două decenii!!! Aşadar, de ce va miraţi?
De ce sunteţi indignaţi? aaaa. aveaţi impresia ca dacă le
oferiţi părinţilor şi bunicilor noştrii spectacole tv ieftine
şi barbare, adevărate sugative de rating, sau dacă le
cumpăraţi votul şi ii minţiţi în campanii electorale infinite,
noi odraslele lor o sa fim dintr-o dată altfel?
Ei bine, suntem altfel, dar nu asa cum credeţi voi!
Suntem diferiţi! Suntem diferiţi prin faptul că ştim sa
spunem GATA!Gata cu adevăratele gunoaie din ţara
asta! Nu va mai merge! Noi avem onoare şi demnitate,
nu mai suntem nişte slugi în fata voastră, iar dacă nu
vom reuşi să vă schimbam, vom pleca din ţară, şi atunci
sa rămâneţi voi să vă plângeţi de milă! Noi, generaţia
etnobotanistilor cum ne spuneţi voi o să vă arătam ca
avem mai mult curaj decât toate generaţiile voastre
de comunişti la un loc! Reprezentam adevărata forţă
deoarece noi suntem VIITORUL iar voi sunteţi doar nişte
amărâţi care vor muri şi vor fi uitaţi de istorie! Voi aţi fost
PERIOADA NEAGRĂ din istoria acestei tari şi asa veţi fi
ţinuţi minte, iar noi, noi suntem PRIMII! PRIMII care se
revolta împotriva voastră!”
anul următor voi fi admis la doctorat, timp în care să-mi
definitivez şi o carte. În primăvara lui 1968 nu m-am mai
dus la Bucureşti la profesorul Gulian, ci am plecat la D. D.
Roşca la Facultatea de Filosofie de la Cluj. Încă mai era
bătrânul. Era împreună cu un ungur Eugen Rozsa care
era şeful catedrei, evreu şi acela. Le-am spus ce vreau să
fac, proiectele pe care le aveam şi s-au arătat încântaţi,
iar tema care mi-au dat-o a fost Curentul fenomenologic
în filosofia franceză contemporană. M-am bucurat de
mare sprijin aici la Cluj. Atât domnul Rozsa cât şi D. D.
Roşca m-au preţuit în anii aceia ai doctoratului. D. D.
Roşca mi-a dăruit lucrarea lui de doctorat de la Sorbona:
L’existance tragique pe care mi-a trimis-o cu dedicaţie.
Pentru lucrarea de doctorat am putut împrumuta cărţi
din Franţa care mi-erau împrumutate chiar şi pentru o
lună de zile. Profesorul Botez mi-aducea cărţile, iar eu
aveam obiceiul prost de a le sublinia cu creionul, ca după
aceea să le consult prin intermediul fotografiilor. Erau
nişte clişee fotografiate. De exemplu, o carte de peste
700 de pagini, cum ar fi Fiinţa şi neantul, era toată prinsă
în respectivele clişee. Apoi, un aparat numit documator,
în care puneai respectivele matriţe, mărea clişeul şi
puteai să stai pe fiecare pagină şi să-ţi poţi lua notiţe.
Eu unul eram şi începător. Limbajul lui Sartre este foarte
complicat, jumătate este literar, jumătate filosofic, iar
anumite fraze, le luam ca atare.
(continuare în nr. viitor)

Sarmisegetuza stă pe
un oraş subteran de
mărimea Bucureştiului
- Planurile siturilor antice nedecopertate, cu
elemente anterioare civilizaţiei dacilor, au ajuns
la hotii de comori.
- Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza
În 1993, România demara o amplă campanie de
punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădiştea,
fără ştirea opiniei publice. Un grup de oameni de ştiinţă
români a efectuat la faţa locului, până în 1999, un studiu
complex cu ajutorul unor aparate speciale de detectare
a zidurilor şi a obiectelor îngropate.
Aşa s-a pus în evidenţă faptul că sub Sarmizegetusa
şi sub celelalte cetăţi dacice pe care le cunoaştem acum
există un uriaş ansamblu arhitectonic militaro-civil,
compact, cu mai multe nuclee, întins pe o suprafaţă de
peste 200 de kilometri pătraţi, bogat în aur şi cu multe
elemente anterioare civilizaţiei dacilor.
In mod ciudat, posibilitatea ca vestigiile din Muntii
Orastiei sa fie scoase de pe lista UNESCO, merge
mana in mana cu deja celebrul scandal al bratarilor
dacice. Dupa cum se stie, ele au fost gasite in siturile
de la Gradistea de catre hotii de comori si scoase apoi
clandestin din Romania. Au ajuns in Statele Unite, unde
un colectionar american de buna credinta a anuntat
oficialitatile ca aceste artefacte se comercializeaza pe
piata neagra. Ulterior statul roman a recuperat o parte
din ele si a demarat o ancheta. In mod uluitor, numele
unor politicieni de calibru, precum Adrian Nastase si
Dan Iosif au fost asociate cu disparitia bratarilor.
Conform unor informatii neoficiale, subsolul din
zona Gradistei a fost sondat din satelit de catre rusi
pe la inceputul anilor ‘90. Rusii vorbeau despre situri
antice, dar si preistorice necunoscute inca in zona
Gradistei.
Rezultatele, care nu au fost date oficial publicitatii,
sunt uluitoare. Fortificatiile nu reprezinta doar cetati
disparate asezate pe culmile muntilor, ci un ansamblu
compact, o asezare militaro-civila montana, cu mai
multe nuclee, intinsa pe o suprafata de 200 de kilometri
patrati. Majoritatea vestigiilor sunt inca acoperite de
pamant.
Ceea ce spuneau anticii (ca dacii au taiat si au zidit
muntii) s-a confirmat. Fortificatiile sunt deosebit de
complexe si sunt suprapuse, in multe locuri, pe asezari
mai vechi.
Conform datelor din studiu, mega-asezarea regilor
daci este situata pe masivul Sureanu, munte care
coboara catre est, nord si vest in Podisul Transilvaniei,
intre raurile Sebes si Strei.
Au fost descoperite constructii scufundate in
pamant, dar si incinte subterane care i-au uluit pe
cercetatori.
Dacii au construit, in primul rand, la poalele
www.oglindaliterara.ro
IPOTEZE
muntelui, un zid de aparare foarte lung, de 170 de km.
In interior, fiecare inaltime a fost terasata de jos in sus.
Fiecare terasa, cu latimi diferite, era aparata de ziduri.
Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetati
fortificate, de diferite dimensiuni.
S-a mers pana acolo incat fiecare cvartal al unei
aglomeratii urbane mai mari era la randul lui aparat de
un zid propriu. In studiu, eu numesc «modul» fiecare
aglomerare urbana. Modulul poate fi inteles si ca un
cartier mai mare, intins pe cateva hectare, al imensei
fortificatii. In acest fel, un modul era aparat de mai multe
ziduri dispuse concentric. Distantele de la o aglomerare
urbana la alta sunt mici, in general de cateva zeci de
metri. Distantele cele mai mari de la un nucleu fortificat
la altul nu depasesc patru kilometri.
Fiecare aglomerare are locuintele si sanctuarele ei,
asa cum apar si la Sarmisegetuza Regia, cea cunoscuta
pana acum. Intre aceste nuclee exista insa numeroase
terase amenajate cu urme de locuire stravechi, mai
vechi decat perioada dacica clasica.
De asemenea, asezari civile se gasesc peste tot
pe vaile apelor dintre munti. Totul pe o suprafata de
aproximativ 200 de kilometri patrati.
Intreaga zona este acoperita de un paienjenis de
drumuri antice construite foarte interesant. Intr-o zi
am stat mai bine de o jumatate de ora in ploaie pe un
asemenea drum sa vad ce se intampla. Apa curgea la
dreapta si la stanga, dar nu si pe drum, atat de bine
este facut sistemul de drenaj de sub ele. Singura bresa
a sistemului de fortificatii a fost neglijarea laturii sudestice,
considerandu-se ca panta abrupta a muntelui e
un obstacol natural suficient. Aceasta neglijenta a fost
fatala dacilor. Imparatul Traian a urcat cu trupele chiar
pe acolo si a atacat apoi fortificatiile de sus in jos“, ne-a
spus regretatul general de armata Vasile Dragomir.
Cea mai importanta descoperire din Muntii Orastiei o
reprezinta incintele subterane. In zona numita Vartoape,
pe o suprafata de aproximativ patru kilometri patrati
exista 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu
diametre de pana la 70 de metri. Aparatele au detectat
foarte multe incinte paralelipipedice care comunica
intre ele precum camerele unei locuinte. Este vorba
de incinte naturale modificate de mana omului. Multe
dintre ele comunica cu platoul de deasupra prin drumuri
antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri
catre muntii din apropiere, unele partial prabusite. Unul
merge chiar catre sanctuarele din Sarmisegetuza Regia,
unde, de asemenea, au fost detectate cateva incinte
subterane. In urma masuratorilor a rezultat ca in zona
Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele
mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare,
constructii cu o vechime mult mai mare deca cele de la
Sarmisegetuza.
Dosarul cu planurile siturilor antice nedecopertate,
gasite de echipa speciala de cercetatori, a fost
multiplicat in patru exemplare, care au fost trimise
la MLPAT, Institutul Pro Domus, Ministerul Culturii si
UNESCO. Alexandru Mironov a inclus cetatile pe listele
UNESCO. Urma sa se initieze o ampla campanie de
sapaturi arheologice si sa se realizeze un centru turistic
exceptional. Programul a fost insa stopat, iar copii ale
dosarului cu hartile siturilor au ajuns la hotii de comori.
Astfel reusesc acesti hoti sa mearga la punct ochit,
punct lovit, pe un teritoriu atat de mare. „Nu se scoate
nici un obiect UNESCO de pe liste. Asta e o prostie.
Sigur cineva incearca sa vanda si Sarmisegetuza.
Asta e singura explicatie.
8233

8234
ISTORIE
150 de ani de la
constituirea ASTREI
(urmare din numărul anterior)
Aşadar, secţia şcolară a ASTREI, în pofida politicii
autorităţilor dualiste, era adevăratul for suprem al întregului
învăţământ românesc din imperiu. Beneficiind de statistici
proprii, secţia şcolară a ASTREI cunoştea situaţia exactă a
şcolilor ortodoxe şi greco-catolice şi asigura baza unitară
a învăţământului românesc din imperiu, orientând efortul
întregului personal didactic, indiferent de confesiunea
căreia îi aparţinea, în vederea apărării şcolii româneşti
în întregul ei împotriva procesului de maghiarizare şi
deznaţionalizare acerbă al autorităţilor de la Budapesta.
Cum spuneam, o serie de tineri merituoşi primesc stipendii
şi burse 4 . Prin această măsură, Asociaţiunea contribuie la
educarea unor generaţii de intelectuali originari din satele
româneşti din Ungaria de azi. Dar ASTRA a fost prezentă în
aceste localităţi prin publicaţiile pe care le-a editat şi care,
în ciuda unor greutăţi, au circulat şi aici (ne referim, în
primul rând, la revistele “Transilvania” şi “Ţara noastră”).
Chiar dacă, aşa cum am mai arătat, oficial, activitatea
organizată a ASTREI s-a extins spre Vest numai începând
din anul 1895, în scurt timp ea şi-a făcut simţită prezenţa
şi în părţile locuite de românii din Ungaria post-trianonică.
Astfel, Nicolae Roxin, protopopul din Micherechi, devine
membru al ASTREI încă din anul 1903. Tot din acel an
datează înscrierea, ca membru al ASTREI, a preotului
Vasile Bodor din Săcal.
La adunarea generală din anul 1904, desfăşurată la
Timişoara, participau dr. Mihail Mărcuş, avocat în Jula 5 ,
cu soţia, precum şi doamnele Livia Popovici şi Mărioara
Ovesea din Bichiş. Tot în 1904, dr. Mihail Mărcuş din Jula,
Victor Popovici din Bichiş-Ciaba, precum şi protosinghelul
Ghenadie Bogoevici 6 de la Biserica Ortodoxă Română din
Budapesta participau la adunarea generală a ,,Societăţii
pentru fond de teatru român” 7 (înfiinţată, în 1870,
la Budapesta 8 ), ţinută la Brad, şi, achitând câte 200 de
coroane fiecare, devin membri fondatori ai acesteia. Notarul
din Jula-Vărşand, Dimitrie Machi-Ardelean, prezent şi el
la Brad, plăteşte numai 20 do coroane şi devine membru
ordinar al Societăţii.
În anul 1905, cu ocazia inaugurării, la Sibiu, a Casei
Naţionale a ASTRE!, prilejuită de adunarea generală, se
consemnează prezenţa preotului paroh Romul Nestor, ca
şi a lui Traian Marienuţ, Iosif Luţai şi Lazăr Ungureanu din
Cenadul Unguresc, precum şi a preotului Victor Popovici
din Bichiş-Ciaba.
Despărţământul din Sântmiclăuş al ASTREI a pus
bazele unei agenturi în Cenadul Unguresc. Efectul activitătii
acesteia a fost resimţit încă din primul an de funcţionare,
întrucât o delegaţie, avându-i în frunte pe Nestor Oprean şi
Ioan Demian, participă la manifestările organizate (la Blaj)
pentru a marca a 50-a aniversare a ASTREI.
Ca urmare a activităţii desfăşurate de protopopul
Nicolae Roxin, în 1912 (deci în perioada cea mai intensă şi
violentă a politicii deznaţionalizante a autorităţilor austroungare),
la Micherechi şi Crâstor despărţământul din Tinca
al ASTREI înfiinţează două agenturi sau cercuri. La iniţiativa
cercului din Micherechi, aici ia fiinţă un cerc de lectură şi
se asigură participarea întelectualităţii din comună şi din
zonă la toate marile evenimente culturale de la Arad. Spre
ilustrare, aratăm că protopopul Nicolae Roxin a fost prezent
la serata literară organizata de “tinerii oţeliţi 9 ” la Arad, cu
participarea unora dintre cei mai mari scniitori români
ai momentului. Alături de ei se consemnează prezenţa
Eugeniei Fâşie din Chitighaz. Tot Nicolae Roxin se remarcă
la manifestarea culturală arădeană, organizată la iniţiativa
poetului Octavian Goga, prin donaţia de 2 coroane, la
propunenea lui Cincinat Pavelescu, în vedenea ridicării,
la Sibiu, a unui bust în memoria lui Mihai Eminescu. O
serie de autori remarcă disponibilitatea românilor, încă
din a două jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la
apelurile ASTREI, de a face donaţii pentru diverse acuţini şi
manifestări, inclusiv pentru cei răniţi pe câmpul de luptă în
razboiul de independenţă din 1877-1878. Este dat, în acest
sens, exemplul chitighăzenilor şi al lui Iosif-Ioan Ardelean.
www.oglindaliterara.ro
Am arătat mai sus
opoziţia dură a autorităţilor
dualiste privind pătrunderea
ASTREI în zonele de nordvest,
vest şi sud-vest ale
Transilvaniei, ca şi câteva
dintre măsurile sancţionatorii
dispuse. Cu toate acestea,
prin abilitate şi inteligenţă,
ASTRA a ajuns să fie
prezentă chiar şi în capitala
ungară. Chiar dacă, datorită
izbucnirii primului rzboi
mondial, în vara anului 1914,
nu s-a putut materializa
proiectul românilor din
Budapesta de a înfiinţa aici
un despărţământ al ASTREI,
în frunte cu profesorul Ioan Ciocan10 , mulţi dintre românii
budapestani deveniseră membri ai Asociaţiunii. În afără
de protosinghelul Ghenadie Bogoevici, Catedra de limba
şi literatura română, ce funcţiona la Budapesta încă din
anul 1863, a avut strânse şi bogate legături cu ASTRA.
Fondatorul ei, profesorul Alexandru Roman11 a fost şi
membru ordinar al ASTREI, ca şi membru în comitetul de
conducere al “Societăţii pentru crearea unui fond de
teatru român în Ardeal” şi membru fondator al Academiei
Române. Titular al catedrei în anul 1906, profesorul Ioan
Ciocan donează 50 de coroane pentru “Casa Naţională” a
ASTREI de la Sibiu. La rândul său Gheorghe Alexici12 , care
a funcţionat în cadrul aceleiaşi catedre, donează, în anul
1913, fotografia lui Ioannis Caionis Muzeului etnografic
al Asociaţiuni. Un an mai târziu, Iosif Popovici13 , docentul
Catedrei respective, figura printre membrii corespondenţi
ai secţiei literare a ASTREI. De subliniat şi faptul că
ASTRA s-a făcut simţită nu numai prin despărţămintele
sau cercurile săteşti pe care le-a organizat, inclusiv pe
teritoriul Ungariei de azi. Influenţa ei asupra culturii şi
vieţii spirituale româneşti de aici s-a manifestat şi prin
intermediul Societăţii “Petru Maior” 14 care a luat fiinţă
la Budapesta. Între studenţii bănăţeni şi crişeni, care-şi
făceau studiile în capitala Ungariei, erau şi mulţi bursieri
ai ASTREI. Aceştia au menţinut contacte permanente cu
locurile lor de baştină, multe situate prin părţile ungurene
şi au transmis mesajele şi iniţiativele culturale şi socialeconomice
promovate de Asociaţiune.
Programul iluminist al ASTREI, de ridicare calitativă
a naţiunii române, prin cultură, a adunat în jurul său pe
dascăli, preoţi, ceilalţi intelectuali ai satelor, dar şi pe
luptătorii din Transilvania şi Ungaria. Numeroşi cercetători
consideră că, pentru românii din Ungaria, ASTRA a fost
cel mai însemnat factor de solidarizare naţională, că ea a
suplinit rosturile unei societăţi culturale a tuturor românilor.
Începând cu a două jumătate a deceniului nouă al
secolului al XIX-lea (dar chiar şi mai înainte; este cazul
societăţii de lectură din Cenadul Unguresc, înfiinţată la 2
ianuarie 1872), din iniţiativa şi cu ajutorul ASTREI în multe
localităţi aflate pe teritoriul Ungariei s-au pus bazele unor
cercuri de lectură, coruri săteşti şi reuniuni de cântări,
echipe de teatru, societăţi culturale, reuniuni şi asociaţii
de femei, reunini ale învăţătotrilor etc. Prin ele, activitatea
culturală de la sate a dobândit un caracter instituţional şi
permanent. Totodată, ale au contribult în mod considerabil
la lărgirea bazei de masă a mişcării naţionale.
Preotul Ion Bojan şi învăţătorul Ion Mărcuş au
înfiinţat, la Jula15 , “în oraşul mare românesc16 Dan Brudaşcu
”, în data
de 31 ianuanie 1887, “Societatea de lectură”, în urma
adunării de constituire desfăşurată acasă la Dumitru Pop.
După doi ani, o societate de lectură similară a luat fiinţă şi
“în oraşul mic românesc” din Jula, din iniţiativa învaţătorului
Iosif Ivan. Existenţa celor două societăţi de lectură, chiar
dacă iniţial au cuprins în rândurile lor şi cetăţeni de etnie
maghiară, dezbaterile din cadrul lor desfăşurându-se atât în
ungureşte cât şi în româneşte, sunt o dovadă semnificativă
a ponderii elementului românesc, dar şi a vieţii culturalspirituale
complexe şi bogate din acest oraş. În scurtă
vreme, ca rezultat al sporirii considerabile a elementului
românesc, toate întrunirile, şedintele, celelalte manifestări
se desfăşoară numai în limba română.
(continuare în nr. viitor)

Soarele a fost adorat din cele mai vechi timpuri.
Treptat, Soarele l- a dat pe “intaiul fiu”, pe Mitra,
al carui cult a aparut la geto-dacii din Cappadocia.
La inceput, ritualurile erau oficiate de preotese,
apoi de preoti si mai tarziu de o fratie cavalereasca. La
dahii care au cucerit Persia, aceasta era fratia lui Mitra.
Teoria expusa de
reputatul savant belgian
F. Cumont in „Textes
et monuments figurés
relatifs aux mystères
de Mithra” privitoare
la originea persana a
cultului mithriac, care a
rezistat vreme de mai
bine de sapte decenii,
a fost treptat repusa in
discutie de specialisti
precum S. Wikander, J.
Mitra ucigand taurul facea
parte din festivitatile
inchinate zeului
Duchesne-Guillemin, E.
Will M.J. Vermaseren,
L.A. Campbell, R.
Merkelbach, R.L. Gordon,
R. Beck, M. Clauss10, D.
Ulansey. Acum, s-a ajuns
la concluzia ca acest cult este originar din Cappadocia,
fiind specific cavalerilor geto-daci. Persii doar l-au adoptat
pe Mitra, botezandu-l Mer. Interesant ca in Egiptul
antic, MER definea un camp energetic rotativ! Cum il
adorau dahii se poate reconstitui, aheologic, in orasul
Dura (cetate rotunda tipica masageta si cu intelesul de
„a-l duce pe RA”) Europos (Siria), dupa cum aveau s-o
numeasca grecii. In partea sudica a fost descoperita o
fresca pe un perete, infatisandu-i pe cei doi, Soarele si
Mitra, in straie de sarbatoare, portul dacilor, format din
camesi albe, brodate cu rosu la mansete si pe piept si
mantii prinse pe umar, in fata, cu brose, cazand in falduri
pe spate. Soarele are o aureola ce-i incadreaza capul,
iar Mitra poarta caciula clasica, cu varful indoit, care-i
tradeaza originea daca. Centura este incrustata cu pietre
pretioase, ca a unui zeu. Mitra imbratiseaza Soarele cu
un gest fratesc.
Muncile cavalerilor
Fratia lui Mitra
era o societate
secreta care
practica misterii,
asemanatoare
celor din cultul lui
Dionis. Candidatii
erau admisi prin
ceremonii secrete,
oficiate de initiati.
Proaspetii cavaleri
ai Soarelui erau
distribuiti intr-un
grup sub comanda
unui lider militarreligios.
Ca sa fie
admis in Fratia
lui Mitra, neofitul
trebuia sa-si fi
dovedit curajul in fata pericolelor si determinarea de a
intra in fratie. Trebuia sa treaca inot un rau, sa coboare
de pe un pisc cu pereti abrupti, sa treaca prin flacari, cu
mainile legate si cu o panza legata la ochi. Apoi, daca
isi ducea muncile pana la sfarsit, era invatat parole
sacre cu care se putea identifica fata de alti frati, ca
apartinand cultului mitraic. Acea parola trebuia repetata
si in solitudine, ca o mantra personala. Dupa spunerea
parolei, fratii isi dadeau mana, ca sa arate ca nu sunt
Frăţia cavalerilor
geto-daci ai lui Mitra
Cavalerii dahi din Fratia lui Mitra,
de pe un perete al cetatii Dura
Europos, imbracati in straie dacice
Adina Mutar
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
inarmati, gestul ramanand pana astazi o manfestare de
prietenie.
Imparatii romani, cavaleri mitraici
Cultul, care tinea de arta militara, a fost repede
adoptat de romani si raspandit peste tot pe unde au
ajuns armatele romane. Timp de trei secole, aproape toti
imparatii romani au fost lideri onorifici sau plini ai Fratiei
Cavalerilor lui Mitra. Tot in ipostaza de zeu solar il intalnim
pe Helios-Mithra reprezentat si pe pereteleBoukonisterionului
dedicat lui Septimius Severus, imparat de origine
getica, amplasat in agora din Oinoanda (in Lycia). Helios-
Mithra este infatisat alaturi de alte reliefuri, deasupra
unei nise care se presupune ca adapostea o fantana.
Dupa marturia lui Plinius cel Batran, Tiridates, ajuns la
Roma pentru a primi de la imparat confirmarea ca rege
al Armeniei, l-ar fi
initiat pe Nero in
misteriile lui Mithra.
Ceea ce i-a spus
imparatului roman
descendentul dahului
Arsace aminteste
de formulele sacre
de la banchetele
ritualice pe care
initiatii le savarseau
in mithraea. In
timpul ceremoniei
de incoronare, spune
Cassius Dio, atunci
cand s-a recunoscut
supus al lui Nero,
Tiridates spune: „Eu,
stapane, descendent din Arsace, fratele regilor Vologeses
si Pacorus, sunt robul tau. Am venit la tine, tu, care esti
zeul meu, am venit sa te ador ca pe Mithra. Firul ursitei
mele, de aici inainte, de tine va fi tors. Pentru mine tu
esti Ursita si Norocul”. Episodul amintit de Plinius cel
Batran, Tacitus, Suetonius, Cassius Dio, precum si de alti
scriitori antici pare a fi un juramant intre frati mitraici.
Elixirul „mitridate”
Echipa de calusari romani din
anul 1897, o „fratie” care a
preluat misteriile mitraice
Din Europa pana in Asia, zeul-soare geto-dac a fost
adorat ca Mithra, Meitros, Mihr, Mehr, Meher. Dahii care
au fondat dinastiile regale parte l-au adorat sub numele
de Mitra, iar numele Du-mitra insemna pur si simplu a
duce cultul lui Mitra. Dinastiile regale ale geto-dacilor
si dahilor din Pontus, Partia, Cappadocia, Armenia si
Commagene au avut in componenta numelui denumirea
zeului, Mitradate („e dat de Mitra”) fiind cel mai raspandit.
Mitradate al VI-lea, rege al Pontusului (nordul Turciei)
intre 120-63 i.C., a ramas in istorie ca primul monarh
care s-a imunizat la otrava, luand cu regularitate mici
doze, posibil un element de initiere al gradelor superioare,
absolute, ce avea legatura cu credinta in nemurire
specifica geto-dacilor. Datorita acestui fapt, „mitridate” a
ramas in farmacologie
si ca termen de „elixir”.
La Comana Capadociei
sunt inregistrate
numeroase nume
derivate din radicalul
miqr- / mitr-, chiar
si dupa cucerirea
romana: Mithrateidios,
Mithratochmes, Iulius
Mithra, Mithres sau
Mithrei. Mitra, ca
acoperamant pentru
cap, vine de la caciula
tuguiata, cu motul
lasat, portul specific al Soarele si Mitra la Dura Europos
8235

REMEMBER
dahilor, dacilor si getilor nobili, pe care o purta si zeul lor
solar. Sacrificiul taurului in cinstea lui Mitra era asociata
cu puterea barbateasca, cu virilitatea, cultul taurului
fiind o religie foarte veche, cea mai veche din Europa,
atestata la populatia carpato-danubiano-pontica. Cultul
lui Mitra o urmeaza, fiind datat arheologic la dahii parti,
din anul 2000 i.C. Dupa sacrificarea taurului, urma
ceremonia Haomei, bautura ce conferea nemurire si care
ulterior a fost asociata cu „soma”, bautura halucinogena
bauta de preotii zoroastrieni si hindusi.
De-a lungul timpului, cultul s-a imbogatit cu
ritualuri specifice culturilor locale pe unde a peregrinat,
din Europa, Asia, pana in nordul Africii.
8236
Mitra, mediator intre cer si pamanteni
Adeptii ii spuneau
lui Mitra „Lumina Lumii”,
simbolizand dreptatea, adevarul,
justitia si loialitatea. Era un
mediator intre Cer si pamanteni.
Persanii l-au preluat de la parti
sub forma de „contract”, asa si
ramanand in vocabularul persan.
Era un contract, un juramant
de credinta, al adeptilor fata
de divinitatea solara. Mai sunt
istorici care il considera pe Mitra
zeu persan, numai ca persanii
il numeau Mer si-l asemuiau
cu un zeu mult mai drag lor,
Verethraghna, zeul persan al
victoriei. Conform mitoligiei,
Mitra se nascuse dintr-o fecioara,
Anahita, care a primit titulatura de „Maica Domnului”.
Toate printesele dinastiilor parte din Armenia erau
preotese ale lui Mitra. Cel mai mare templu inchinat
Anahitei se afla in Persia cucerita de dahi, la Kangavar,
avand dedicatia: „Anahitei, imaculata, virgina, Mama
Domnului nostru Mitra”. Alte temple mitraice au fost
construite in Khuzestan, centrul Iranului, Nisa, Hatra-
Mesopotamia, Dura Europos, unde Mitra este infatisat
calare, precum Cavalerul geto-dac.
Simbol preluate de masonerie
Cum Mitra nu a avut o consoarta divina, facand
parte dintr-o trinitate zeiasca – Soarele, Maica Domnului
si Mitra – , asa si adeptii lui, cavalerii mitraici, faceau
juramant de castitate, flagelandu-se, pentru a pedepsi
poftele gandite. Autoflagelarea era descrisa ca facand
parte din ritualul de initiere in cultul lui Mitra practicat
de romani. Fratia lui Mitra se baza pe alianta impotriva
fortelor raului si lupta frateasca, adeptii fiind foarte
buni soldati. De aceea a si placut razboinicilor romani,
care l-au preluat ca Sol Invictus (Invincibilul Soare).
Soarele, ca astru, era socotit uneori „ochiul lui Mitra”,
atotvazatorul, simbol preluat, ca multe altele, de fratiile
masonice de mai tarziu. Conform traditiei, Mitra se
ascundea intr-o pestera timp de un an, de unde iesea
stralucitor ca Soarele, renascut, cult asemanator cu cel
al lui Zamolxe. De aici obiceiul de a se tine ritualurile de
initiere in pesteri, grote, pivnite.
Mitra calare, placa
aflata azi la muzeul
din Heidelberg
Purtator dah al
stindardului lui Mitra
Grade de initiere
A ramas marturie despre
cele 7 grade de initiere: Corax
-Corb, simbol stravechi asociat
cu renasterea, Mire sau Nymf,
dupa cum il numeau grecii,
Mile – Soldat (suparare mare
pentru istoricii care-l credeau
cuvant de origine slava),
Leo-Leu, Peres – Aparatorul,
Gardianul, cu conotatie de
mare forta, Heliodromus-
Purtatorul stindardului solar
si Pater-Tatal. Fiecare grad
corespundea planetelor astfel
Corb-Mercur, Mire-Venus, Mile-
Marte, Leo-Jupiter, Peres-Luna,
Heliodromus-Soarele si Pater-Saturn. Trecerea la un
grad superior era marcata prin urcarea pe o scara cu
www.oglindaliterara.ro
sapte trepte.La banchetele mitraice de initiere se bea
vin si se consuma o bucata de paine expusa la soare
pana se usca. Cand se trecea la gradul de Mile-Soldat, se
oferea initiatului o coroana, pe care el trebuia s-o refuze,
spunand.”Doar Mitra imi e coroana!” Semnul crucii, ca
simbol al Soarelui in „crucea cerului”, era imprimat cu
fierul rosu pe frunte. Din acel moment, facea parte din
„garda sacra a invincibilului Mitra”. Se rupeau legaturile
cu familia si numai tovarasii intru credinta ii deveneau
frati. Simbolurile militare care apar in legatura cu fratiile
mitraice sunt torta, maciuca si arcul. Arcul apare si
in mana unui Pater, care desavarseste actul initierii
neofitului insotit de heliodromus, in singura scena de
acest gen prezenta pe un vas aflat in muzeul din Mainz.
„Album sacratorum”, lista initiatilor
In afara intrunirilor, doar preotii slujeau zeul, avand
datoria de a intrtine focul sacru in altarul din grota, de
a face sacrificii pentru discipolii care aduceau ofrande si
de a inalta imnurile
zilnice. Festivalurile
mitraice, numite si
Coracica, Festivalul
Corbilor, se celebrau
la 25 decembrie,
iar ziua de 16 a
fiecarei luni era
consacrata lui Mitra.
La Dura Europos
s-a pastrat o lista a
membrilor numita
„album sacratorum”,
inscriptionata pe
o placa, care se
completa an de an.
Pe unul din pereti,
s-a pastrat o fresca
infatisandu-i pe
cavaleri, in port dacic, asemanator cu cel al calusarilor
de azi, purtand camasi albe, cusute pe margini cu rosu,
avand bretele peste camasi.Numele erau ritualice,
indicand si gradul caruia ii apartinea initiatul. De aici
aflam ca gradul superior, un fel de maestru peste cele
7 grade era Pater Patrum- Tatal Tatilor. Suveranul era
socotit o reincarnare a lui Mitra, primind puterea divina
din mana zeului, aspect subliniat de reliefurile de la
Nemrud Dagi (Nemuritorii Daci), azi in Turcia.
Mitra, urmas al lui Ion
Inscriptia de la Ariaramneia (Rhodandos, in prezent
Farasa) din Capadocia, descoperita in 1907 de catre H.
Grégoire pe o stanca
din muntii Taurus,
aminteste initierea
unui mag al lui Mithra,
in sec. III-I i.C.
Aceasta are intelesul
de „a deveni mag al
lui Mithra”, indicand
astfel faptul ca epigrafa
ar fi fost gravata cu
ocazia unei ceremonii
de initiere. In traditia
vedica, Mithra are o
Simbolul mitraic pe scutul lui
Decebal de pe Columna
Stindardul mitraic preluat de
persani de la dahi
structura binara, adica
e provenit din gemeni.
Conform traditiei, Marea
Mama Aditya/Aditi a dat
nastere lui Mithra si Varuña sub forma unor serpi care,
lepadandu-si pielea, deveneau nemuritori. Suveranitatea
prezinta doua fete, doua jumatati, intruchipate de Mithra
si Varuña, deosebite, chiar antagonice, ceea ce aminteste
de stravechiul si enigmaticul zeu cu doua capete Ion,
Yanus numit de romani, al caui sceptru avea forma „Y”.
Cititi mai mult: http://www.enational.ro/romaniamea/fratia-cavalerilor-geto-daci-ai-lui-mitra-93363.
html/#ixzz1likeN1Pm
enational.ro

Românii transnistreni
şi Transnistria
Viorel Dolha
(urmare din numărul anterior)
La fel de vestiti erau cei din familiile Funduclea
(numele il purta si o strada in Kiev), Cordunean, Frunzetti,
Macarescu, Bontas, Gredescu. Dintre numele de ape din
Transnistria amintim Tiligul, Ingul, Inguletul, Baraboi,
Volosica, Balacliica, Berezan, Cuciurean, Tigheci, Putred,
Soroca, Ocnita, Darla, Udici, Sahaidac (veche denumire
pentru desaga), Moldovca, Busa, Tatrani, Humor, Merla,
Usita.
In 1918 Transnistria canta ,,Desteapta-te romane”
Intre 1909 si 1913, ieromonahul Inochentie a
condus in Transnistria, la Balta, o ,,miscare” pentru
reintroducerea limbii romane in biserica. Zeci de mii de
moldoveni veneau in pelerinaj la Balta unde li se vorbea
si li se imparteau gazete in limba lor. Desi aparat de
tarani (60 vor cadea ucisi), Inochentie este ridicat de
cazaci si inchis. Autoritatile vor permite insa folosirea
limbii romane in biserici. In 1914, Austria promitea
Romaniei ,,toata Basarabia cu Odessa” promisiune ce o
va reinnoi. Prezenta voluntarilor ardeleni si bucovineni in
Ucraina a avut un rol benefic in redesteptarea constiintei
nationale la romanii din Imperiul tarist. Ofiterii romani
vor desfasura o vie activitate culturala atragand de
partea lor studentii din Kiev. La Odessa se aflau 40.000
de ostasi si ofiteri romani din armata rusa care vor avea
si ei o puternica inraurire asupra studentilor din Odessa
si impreuna vor organiza un congres la 23 martie 1917.
In ziua de 18 aprilie a aceluiasi an, la Odessa a avut loc
o manifestare a soldatilor romani la care au luat parte
12.000 de ostasi si studenti basarabeni si transnistrieni.
La 9 aprilie ziarul ,,Cuvant moldovenesc” publicase
programul P.N.M. care cuprindea printre altele si drepturi
nationale pentru romanii de dincolo de Nistru, iar in 14
aprilie se infiintase ,,Asociatia invatatorilor moldoveni
din Basarabia si de dincolo de Nistru”. Congresul
invatatorilor romani din Rusia, tinut la Odessa, a cerut
pentru transnistrieni serviciu religios, scoli, inspectorat
scolar, episcopie la Dubasari, seminar la Odessa, toate
in limba romana.
,,Pe noi cui ne lasatiş…”
In sedinta Radei ucrainene, deputatul transnistrean
Ion Dumitrascu va protesta impotriva pretentiilor Ucrainei
asupra Basarabiei. Dumitrascu impreuna cu Ion Precul
si Valeriu Cicate vor conduce ,,Desteptarea – societate
nationala a romanilor din Ucraina” infiintata la Kiev la
26 noiembrie 1917. Congresul ostasesc moldovenesc de
la inceputul lui noiembrie 1917 din Chisinau a avut pe
ordinea de zi la punctul 8 ,,Moldovenii de peste Nistru”
si a hotarat ca in Sfatul tarii, romanii de peste Nistru sa
detina 10 mandate. S-a mai cerut Ucrainei sa recunoasca
romanilor de peste Nistru, din Caucaz, din Siberia aceleasi
drepturi pe care Basarabia le recunoaste minoritatilor
etnice. Chisinaul mai cerea administratiilor transnistriene
sa notifice numarul copiilor romani de varsta scolara. La
acest congres taranul transnistrean Toma Jalba a intrebat
,,si cu noi care traim pe celalalt mal al Nistrului, cum
ramane fratilor, pe noi cui ne lasatiş”.
La 17 decembrie 1917 s-a organizat un Congres
al romanilor transnistrieni la Tiraspol precedat fiind
de adunari pregatitoare la Tiraspol in 16 noiembrie si
Grigoriopol in 21 noiembrie, hotarandu-se ca fiecare sat
sa trimita doi delegati. Tinut sub semnul tricolorului,
Congresul a votat pentru crearea de scoli nationale cu
predare in limba romana si alfabet latin; introducerea
www.oglindaliterara.ro
HYSTORIA
limbii romane in biserici, Justitia in limba bastinasilor,
medici romani la sate, moldovenii sa faca armata in
oastea nationala si alegerea a opt reprezentanti in
Rada ucraineana. S-a mai hotarat tiparirea de gazete,
impartirea mosiilor la tarani si sa se faca tot posibilul ca
Transnistria sa fie alipita Basarabiei. Si cum nu stiau daca
Basarabia va lupta pentru aceasta alipire, sublocotenentul
transnistrean Bulat atentiona ,,daca vom lasa Ucraina
sa taie o ramura azi, alta maine, din copacul nostru va
ramane buturuga”. Trimisul Radei ucrainene a urat in
incheiere ,,Slava Moldovei slobode”.
Comitetul National Roman ales a deschis 52 scoli
romanesti, Rada ucraineana a aprobat manualele
romanesti tiparite la Chisinau cu litere latine, Consiliul
Zemstvei din Tiraspol a inceput sa introduca si in
Administratie si in Justitie cunoscatori ai limbii romane.
Timotei Plesca si Toma Jalba au organizat batalionul
romanesc, ostasii primind echipament, armament,
cazarma. Cadrele didactice nu au fost silite sa urmeze
cercurile de vara in limba ucraineana, ci 30 dintre ele
au urmat cursuri la Chisinau. In satul Lunca s-a jucat
chiar ,,Piatra din casa” de Vasile Alecsandri. Pana ce
teroarea bolsevica va patrunde peste tot, pe alocuri, in
scoli si in 1919 se mai canta ,,Desteapta-te romane”.
In 9 ianuarie 1918, deputatul Ion Precul, moldovean din
stanga Nistrului, ia cuvantul in Rada ucraineana si cere
drepturi egale pentru compatriotii lui. Se preconiza un
Congres general al romanilor din Ucraina in iunie 1918,
dar abia in decembrie 1919, la o Adunare nationala, se
pune problema organizarii lor intr-un stat national. La 21
martie 1919, in urmarirea bandelor bolsevice, romanii
trec Nistrul si ocupa pentru scurt timp Tiraspolul si
Razdelnaia.
La Conferinta de pace de la Paris, Romania nu a
reclamat Transnistria si raman de domeniul istoriei
motivele pentru care dezrobirea fratilor transnistrieni nu
s-a infaptuit atunci, fiind siliti sa infrunte inca o epoca
de suferinte. Dupa spusele lui Dominte Timonu (nascut
in Mahala langa Dubasari, membru mai apoi al Fondului
Literar al Uniunii Scriitorilor din Romania) perioada a fost
,,mai grea si mai cumplita”. Intr-o cuvantare tinuta la
Varsovia, in noiembrie 1920, Take Ionescu spunea ca
,,600.000 de romani traiesc dincolo de frontiera estica”.
In aprilie 1920 incep mari revolte taranesti, rasculatii
condusi de Tutunica ocupa Balta, rascoala intinzandu-se
in raioanele Codama si Ananev (raion despre care ,,Marea
enciclopedie rusa” spunea ca ,,moldovenii sunt locuitorii
autohtoni ai raionului”). In 1922, sub conducerea lui
Chirsula revolta a reizbucnit. Dupa inabusirea in sange a
acestora s-au facut deportari in masa.
RASS Moldoveneasca -un stat romanesc intre
Rusia si Romania Mare
Dupa declaratia din 3 august 1923 a Guvernului
Sovietic privind nationalitatile si libera folosire a limbii
materne, si ca urmare a tendintelor brutale de ucrainizare,
la 3 septembrie se intrunesc la Balta delegatii satelor
romanesti. Ucrainienii au facut opozitie la organizarea
unei republici autonome. Si totusi, in 12 octombrie
1924, se creaza Republica Autonoma Socialista Sovietica
Moldoveneasca, in cadrul Ucrainei, capitala fiind Balta, iar
din 1928 Tiraspolul, cu granita vestica fixata declarativ
pe Prut. La Barzula, in aprilie 1925, Congresul Pan-
Moldovenesc a fixat granitele si Constitutia recunoscuta
de ucrainieni la 10 mai.
Cu o suprafata, in 1934, de 8434 kilometri patrati si
o populatie de 615.500 locuitori (din care 80% romani),
noua republica cuprindea raioanele: Balta, Barzula,
Camenca, Crut, Dubasari, Grigoriopol, Ananiev, Ocna
Rosie, Rabnita, Slobozia, Tiraspol. A fost creata pentru
a atata pe nemultumitii din Basarabia. Vintila Bratianu
considera cu luciditate ca ,,crearea unui stat roman intre
Rusia si noi” va permite dezvoltarea in URSS ,,a unei
vieti nationale romanesti”.
(continuare în nr. viitor)
8237

8238
RECUPERĂRI
Eveniment editorial albano-român
la Muzeul Literaturii Române
Lucian Gruia
Sub egida Uniunii Culturale a Albanezilor din România şi în prezenţa
unui public numeros şi sensibil la receptarea poeziei, în ziua de 07 mai
2012, în sala Muzeului Naţional al Literaturii Române au fost lansate cărţile
poeţilor: Nicolae Grigore Mărăşanu / Triumful inocenţei, Stere Bucovală –
Vocile dimineţilor viitoare şi Constantin Gherghinoiu - Vina, în ediţie bilingvă,
traducerea în limba albaneză datorându-se poetului Baki Ymeri. Toate
cele trei cărţi au fost editate de Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională,
Bucureşti, 2011. Cuvântul de deschidere a fost susţinut de Prof. Univ. Dr.
Lucian Chişu, directorul MLR. El a spus: “Începem această manifestare cu un
Bun-venit tuturor celor prezenţi în sală, reprezentanţilor Ambasadei Albaniei,
Domnului ambasador şi domnului conf.dr. Luan Topciu, ministru consilier,
cât şi Domnului Gelcu Maksutovici, primul preşedinte al Uniunii Culturale a
Albanezilor din România. Aş dori să pomenim faptul că întâlnirea noastră este
susţinută de o colaborare din timpurile cele mai vechi, oraşul Brăila deschizând
porţile Albaniei cu peste 150 de ani în urmă, când la Braila, albanezul Naum
Veqilharxhi, cel care a participat la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu,
a întocmit primul abecedar al limbii albaneze (1884). De asemenea, în urmă
cu 120 de ani în Brăila lua fiinţă o societate care edita revista “Drita” (1887)
şi care aminteşte despre albanezii
din acest oraş cosmopolit.
Aceste sunt amintiri ale
perioadei mele din tinereţe, eu fiind
cetăţean al Brailei, şi aş vrea ca,
înainte să dau cuvântul vorbitorilor,
să spun că între brăileni şi scriitorii
din Albania există o foarte veche şi
în aceleaşi timp o foarte valoroasă
colaborare. Asemenea vreau
să adaug că la Brăila, de câţiva
ani, prin eforturile unor scriitori
brăileni, ale unor instituţii locale,
se organizează Festivalul Poeţilor
din Balcani, apare o revistă, toate
aceste lucruri adunându-se într-un conţinut care vorbeşte de la sine despre
importanţa Albaniei în Brăila şi în acelaşi timp despre colaborarea fructuoasă
între albanezi şi scriitorii brăileni, precum Nicolae Grigore Mărăşanu, Stere
Bucovală şi Constantin Gherghinoiu pe care îi sărbătorim azi.” Despre ei au
vorbit criticii literari Aureliu Goci, Florentin Popescu, Luan Topciu şi poetul
Corneliu Antoniu.
Stere Bucovala este un suflet sentimental şi romantic, un poet acvatic,
nocturn şi cosmic. Poezia lui conţine trei centre energetice ale căror pulsiuni
fac să vibreze fiecare vers. Acestea sunt: apa, noaptea şi luna/stelele. Autorul
descoperă metafore fruste pentru trecerea ireversibilă a timpului, uzitând de
simbolul heraclitean al apei. Din punct de vedere al structurilor imaginarului,
apa mai reprezintă un simbol înrudit cu femininul şi nocturnul. În poezia
lui Stere Bucovală, dragostea se situează pe aceste coordonate întreţesute
elegiac. Revolta autorului e mai puţin socială şi mai mult cosmică, orientată
împotriva condiţiei umane muritoare. Apocalipsa se apropie, Dumnezeu
a abandonat lumea, îngerul este „bolnav” şi „obosit” şi nu se întrevede
naşterea altei lumi. Poetul dedică o poezie inspirată artei sale poetice: „Visez
cuvintele noapte de noapte/ Şi ele dorm în paturile lor,/ Le caut rime în noua
lor carte/ Şi pernă sub capul rătăcitor.” Poeziile lui Stere Bucovală, chiar şi
cele în vers liber, au o muzicalitate aparte. Departe de zgomotul epatărilor
postmoderniste contemporane, poezia lui Stere Bucovală reiterează marile
teme existenţiale dintotdeauna. Aureliu Goci a subliniat că Stere Bucovală
performează, dincolo de virtuozităile de versificaţie, dincolo de forţa de
evocare, un talent specializat în a descrie spaţii deşertice, tărâmuri de la
marginea lumii posibile, şi chiar adevărate cosmogonii, ca în excelentul poem
„Rezemaţi de ultima umbră”, un adevărat document sufletesc al unei frici
universale... Forţa de sugestie a verbului configurează valiabilitatea situaţiilor
umane, mitologii ficţionale, călătorii imaginare şi adevărate poveşti succinte,
încât textele de amplitudine pot fi considerate adevărate balade.
Constantin Gherghinoiu, după Dan Anghelescu, pare să graviteze în
jurul ideii că adevărul creaţiei pulsează şi capătă contur dintr-un impact
discret, dar perceptibil, în reliefurile realului mişcător. Poemele sale aspiră
acest real, se instalează în el ca într-o, s-o spunem pe urmele lui Deleuze,
materie capabilă să spună fiinţa. („Sinele şi deşertul” în Mesagerul Olteniei,
nr.150, 2005). Sinele şi deşertul este cartea unui poet interesant pe care,
în continuare, va trebui să-l urmărim cu multă atenţie, amintindu-ne mereu
acea zicere a lui Samuel Beckett potrivit căreia „din orice scriere nu rămâne
www.oglindaliterara.ro
decât un păcat împotriva eşecului
din cuvânt. Victoria Milescu: Cartea
impresionează prin gradul de
plasticitate a expresiei, mergând de
la rafinament până la excentricitate,
dar având totuşi o distinctă
omogenitate. Autorul poate părea
livresc făcând risipă de cultură,
bun gust şi simţ al proporţiilor între
ludic, ironic şi sarcastic. Tonurile se
întrepătrund, dar nu se confundă.
Este deschis la experimente, dar nu
merge cu ele până în pânzele albe.
Nicolae Grigore Mărăşanu - un
magician al cuvântului. În viziunea
lui Luan Topciu, poetul adună în sine
sentimentele şi virtuţile neamului
său şi le dă glas prin rostire poetică.
Este cămaşa pe care o îmbracă peste
sufletul înrobit de cântec şi, prea plin
de confluenţa nesăţioaselor iubiri, se
revarsă peste malurile lumii, pentru
a-i spăla rănile cu lacrima curgerii
sale. Superbă definiţie a Poetului,
a rosturilor lui pe pământ. Iată ce
ne-a determinat să ne rostim despre
pozia acestui original poet român,
supranumit în spaţiul său geografic şi
spiritual, mitologic şi metafizic, chiar
astfel; poet al fluviului. Registrul
liric este bogat nuanţat, cu ecouri
simboliste, intervenţii explorând
universul acvatic, cu mijloace de
expresie originale. protestatare şi
incursiuni în argoul specific portului
de la porţile Orientului. Portul de la
porţile Orientului este Brăila, ţinut în
care se naşte, la 6 decembrie 1937,
poetul. Un argument în plus pentru
noi, albanezii, de a-l citi în limba
albaneză, prin traducerea fidelă a
talentatului poet şi traducător Baki
Ymeri. La Brăila a trăit şi a lucrat
Naum Veqilharxhi, primul iluminist
albanez, care a alcătuit, tot la Brăila,
cel dintâi abecedar în limba albaneză.
Spuneam că poetul se identifică întratât
cu fluviul, pe malurile căruia s-a
născut, încât după ce îl îmbracă pe
trup ca o cămaşă, îi împrumută chipul.
Încheiem cu această stare, pentru că
cititorul, cât şi comentatorul simt că
„logosul se topeşte şi ceea ce suie la
ceruri este doar starea de iubire a
cuvântului.” Să rămânem cu această
„stare de iubire”, să medităm în
tăcere asupra acestei extraordinare
poezii. Bun venit în limba albanezilor,
Domnule Mărăşanu!
Aureliu Goci a spus: Autorul,
cu viguroase rădăcini în spaţiul
brăilean de esenţă balcanică, ştiind
că a trecut vremea rapsozilor,
reactualizează paradigma poeziei
sexualizante, ambiguă, melancolică,
pitorescă. Structural – o altă „ars
î

SCRIITORI CONTEMPORANI DIN
VRANCEA (prin interviuri)
Mariana Vicky Vârtosu
Poate că ar trebui să-mi încep discursul cu răspunsul la nedumerirea
scriitorului Ioan Liviu Stoiciu. Promit să o fac spre final. Primordială este
prezentarea cărţii realizată de Ioan Culiţă Uşurelu sub titlu de mai sus,
Scriitori contemporani vrânceni.Cartea a văzut lumina tiparului la Editura
Ateneul Scriitorilor din Bacău/2012.Volum consistent, de aproape 450 de
pagini,realizat din interviuri, volumul, împreună cu cele ale criticilor,
vrânceanul Mircea Dinutz, tecuceanul Ionel Necula şi, îndrăznesc să cred(cu
falsă modestie, fără falsă modestie, dvs.decideţi),împreună cu Jurnalul de
cenaclu semnat de Mariana Vârtosu(sic), pot constitui un reper în definirea
spiritualităţii vrâncene contemporane, conturându-se ferm, în acest mod –
un portret de autor, nu numai o simplă eboşă! Realizatorul volumului,
scriitorul Ioan Culiţă Uşurelu nu este numai un estet pragmatic, construind
tipare de întrebări personalizate.Ci, reuşeşte să esenţializeze latura
caracterială a acestor 59 de intervievaţi, conturându-i prin citate de referinţă
extrase din propriile răspunsuri.Mai mult, la finalul cărţii realizează un interviu
propriu, răspunzând întrebărilor noastre, ca şi cum i-ar fi fost direct adresate.
Voi amiti două-trei(patru) astfel de citate, fraze ce(ne) răspund la mereu
întrebarea:de ce scriem, pentru cine, ce dorim, de fapt ?La pagina 26 scriitorul
păncean Ionel Bandrabur spune:,,Eu nu cred în acest clişeu didactic potrivit
căruia Mioriţa este o creaţie colectivă a poporului român.Niciodată, gloata
n-a dat cultură înaltă, sublimă,nemuritoare…Mioriţa este opera unui poet de
geniu de aici, din Vrancea,geniu rămas anonim…,,.Putem să nu ne punem
întrebări, citind o astfel de afirmaţie?!Remarcabil este şi citatul Virginiei
Bogdan. Un răspuns direct şi complet, răspuns valabil tuturor celor care se
identifică pasiunii cititului şi scrisului.Iată ce spune Virginia Bogdan la pagina
39:,,Cred că scrisul este împlinirea ca fiinţă.Am decoperit doar că acesta este
drumul meu.Cultura este apanajul elitelor.Trebuie să o recunoaştem, fie că
vrem, fie că nu.Şi schimbarea nu se poate produce în rândul masei de
receptori, dacă mesajul cultural va fi destul de pregnant.,, Cele spuse de
tânărul George Alexandru Cornilă la pagina 76 completează zicerea prof.
Virginia Bogdan:,,În opinia mea, a scrie din suflet, lăsând libere sentimente
şi trairi, ca un vechi poet, ca un muzician care se lasă purtat de acordurile
instrumentului său, poate fi la fel de important ca şi documentaţia şi
construirea unei nuvele, a unui roman cu luciditatea şi minuţiozitatea unui
arhitect,,. Nu mă miră mentalitatea lui George Alexandru Cornilă.El venind
dintr-o familie de oameni-frumoşi(mama poetă,sora critic literar), completează
un trio artistic prin creaţia sa literară. La pagina 172 vom întâlni o altă
definiţie notabilă, cea a scriitorului Ion Lazar Da Coza, care spune:,,Golgota
mea e limba română.Ştiu că nu o stăpânesc bine. Ea e şi Muntele
Căpăţânii care trebuie urcat fie şi în genunchi, e şi crucea pe care o
duc,dar, sper! e şi cea care mă va mântui…dacă nu cumva a şi făcuto…,,Subliniez
acest citat care, cu siguranţă ne caracterizează pe noi, toţi cei
ce au ales această cale.Foarte important interviul scriitorului Gheorghe Andrei
Neagu.Dezvăluie lucruri neştiute despre sine şi lumea scrisului, lucruri de
culise(ţine un jurnal care va fi publicat, zice domnia sa!). Prin răspunsuri
directe şi indirecte, justifică unele acţiuni, or inacţiuni efectuate de-a lungul
activităţii sale literare(aici face aluzie directă la ,,abandonarea,,Festivalului
Duiliu Zamfirescu, din motive bine ştiute. Festival fiinţat de scriitor, festival
care a consacrat pe mulţi dintre scriitorii vrânceni).Ar mai trebui amintit
interviul Ştefaniei Oproescu, un adevărat tir-respondent; pertinent, sarcastic
(pe alocuri), concludent, în esenţă. Cel al scriitorului Ioan Dumitru Denciu,
care este unul antrenant, amuzant şi …elitist. Cât priveşte tonalitatea
răspunsurilor criticului Mircea Dinutz, no comment!Şi, pornind de la
contrarierea domniei sale, de ce întrebările nu se referă la activitatea literară,
strictamente?, pot afirma că, Ştefania Oproescu, a fost unul dintre
interlocutorii căreia i s-au adresat mai multe întrebări cu acest subiect. Restul
amandi”, îndrăzneaţă şi cu rezoluţie
individuală, într-o lume a restricţiilor,
principilor şi cenzurilor ascunse.
Florentin Popescu: Credem cu toata
convingerea că, prin cea mai densă
şi profundă parte a ei, antologia de
faţă aduce în beletristica noastră
componenta lirică a amintitului
spaţiu acvatic printr-o serie de
texte nu numai convingătoare,
ci şi memorabile, căci Mărăşanu
este un poet adevărat, de puternic
filon, la care ritmurile interioare şi
metaforele, ideile şi sentimenetele,
sunt într-u totul înnăscute, neavând
nimic artificial ori „regizat” sau ticluit
în ele. Şi, în mod cu totul surprinzător
„în comparaţie cu antologii similare”,
acest poet nu se repetă de la un
volum la altul, cu fiecare carte
aducând o noutate. Noutate în ce
priveşte tematica, dar şi unghiul de
abordare a ideilor.
Câteva cuvinte despre poetul
şi traducătorul Baki Ymeri: s-a spus
despre el că este vulturul Dardaniei în
ţinuturile României, un poet inspirat
de frumuseţea fetelor noastre şi un
adevărat ambasador al celor două
culturi, română şi albaneză (Florentin
www.oglindaliterara.ro
ARTE
întrebărilor extinzându-se pe o arie
mai largă a personalităţii fiecăruia,
conturând cum am mai spus, un
portret aproape complet:omul de
societate şi creatorul literar al
Vrancei. Şi, nu e rău deloc pentru cei
interesaţi, or curioşi.Interesante mi
s-au părut răspunsurile lui Dan Raul
Ionescu.Şi, fireşte ultima parte a
volumului, rotunjeşte munca
scriitorului Ioan Culiţă Uşurelu,
completată de opiniile pertinente ale
scriitorilor Calistrat Costin, Florentin
Popescu, Ionel Necula,Marin Ifrim şi
Liviu Ioan Stoiciu( toţi cunoscători ai
scriitorimii vrâncene, mai mult sau
mai puţin)şi-au exprimat părerile
asupra conţinutului inedit al lucrării.
Şi acum, la final, cum am promis,
răspund nedumeririi lui Lis: da, a
existat o mişcare douămiistă în
Vrancea.Ea a fost iniţiată de cenaclul
,,Duiliu Zamfirescu,, - moderat de
scriitorul Gheorghe Andrei Neagu şi a
cuprins o serie de nume printre care
aş aminti: Cătălin Boacnă, Cosmin
Dragomir, Petre Fiştoc, Ludmila
Bârsan, Natalia Cebanu, Arthur
Thot,Victor Bour, Gabriela Mocanu,
Violeta Ioniţă, Anamaria Stroe,
Adrana Avram, Ionel Dogaru, Teodora
Goia,Anda Bejan,Mihaela
Prodan,Aliona Munteanu, Valentina
Bâtca, Diana Blănaru şi aş mai putea
adăuga, dar toate aceste nume şi
încercările lor literare se regăsesc în
Jurnalul de cenaclu(Şapte ani spre
un Tibet). Mai mult, mişcarea
douămiistă se prelungeşte în timp,
reînnoită de nume precum: Ionuţ
Ţandără,Marina Raluca Baciu, Adelina
Bălan, Alexandra Herghelegiu, Raluca
Dumitrache, Mihaela Adriana Tucan,
Mădălina Galu,Teona Păvăloaie,
Monica Florea,Iuliana Cracea etc. Nu
pot să încehei semnalul meu despre
cartea Scriitori vrânceni
contemporani(prin interviuri)
semnată de scriitorul Ioan Culiţă
Uşurelu fără să menţionez că ea
cuprinde nume recunoscute în
literatura naţională, nume care au
dus faima scrisului (vrâncean)românesc
şi dincolo de graniţe.
Alături de cele menţionate în
cuprinsul argumentaţiei mele, voi
mai aminti pe: scriitorul Varujan
Vosganian, Adrian Botez, Florinel
Agafiţei, Constantin Frosin, acad.
Valeriu D.Cotea, Liana, Enache, Irina
Mavrodin şi alţii, care merită tot
respectul nostru, citindu-le
interesantele răspunsuri, în calitate
de potenţiali cititori ai domniilor
sale…
Popescu). Că, deseori, îşi sacrifică
propria creaţie poetică, o valoroasă
creaţie poetică, pentru a tălmăci
cu fideltate în limba lui maternă
(albaneza), poezia confraţilor săi
români. Ţinând cont că Baki Ymeri
este născut dintro mamă româncă şi
un tată albanez, putem spune fără să
greşim că el aparţine ambelor culturi
şi că efortul lui este un efort uriaş
pornit din inimă (Nicolae Grigore
Mărăşanu). Au recitat cu har actriţele
Doina Ghiţescu şi Isabela Drăghici.
8239

REMEMBER
O ştire lapidară a Visteriei Moldovei făcea cunoscut
faptul că, în 1850, pe moşia Gugeşti din ţinutul Făloiu,
proprietatea Catincăi Balş (născută Dimachi), soţia
hatmanului Teodor / Tudoriţa Balş, au fost statornicite
iarmaroace lunare şi un târg săptămânal („Buletin Foaie
Oficială”, Iaşi, XVIII, 1850, p. 114). Lucrul în sine nu era
deosebit în epocă. Mulţi boieri procedau asemenea pe
motive practice: înlesneau negoţul local prin valorificarea
produselor agricole şi manufacturiere proprii şi ale
sătenilor.
Altceva ne-a atras atenţia.
Catinca (n. Dimachi / Dimany), cea de a doua soţie
a hatmanului Teodor Balş, era fiica lui Nicolae Dimache
(1777-1836), boierul poet erotic elegiac, apreciat în
cercurile culte ieşene ale vremii. Istorici literari ai acelor
momente spirituale ( Petre Haneş – Istoria literaturii
româneşti, ediţia a III-a, Bucureşti, 1946; Eugen Simion
– Dimineaţa poeţilor, Cartea Românească, 1980 şi
alţii) l-au trecut sub tăcere. Totuşi, George Călinescu
l-a integrat între V.Pogor şi I.Prale, caracterizându-i
producţia lirică ca fiind „de inspiraţie veche, pe motivul
zădărnicie (G. Călinescu – Istoria literaturii române,
Compendiu, Editura pentru literatură, 1968, p. 52).
Ceea ce interesează îndeosebi este comedia lui Nicolae
Dimache în versuri, Sfatul familiei, întrucât acţiunea
acesteia se petrece pe meleaguri apropiate Goleştilor,
în urbea Bârlad; este una dintre primele creaţii de gen
8240
Trecute ambiţii
boiereşti
Humoristică
Ritual antipesimist
Maestrului Geo Saizescu,
care îmi reproşează în
revista Domniei Sale,
„HARABABURA”, că
poezia mea înoată în
prea mult pesimism.
Gheorghe
Istrate
Maestrul Saizescu îmi cere să scriu
Ceva mai allegro, ceva mai hazliu;
De-atunci încerc şi de-a lung şi de-a dura,
Dar totul îmi iese harababura…
Maestre, daţi-vă ceasul la jumătate
Şi atunci veţi vedea ce scrie poetul Istrate:
Aedul îşi va lua în spate trăsura
Şi caii vor necheza ha – harababura.
Acum e ora fix când vă mai scriu
Pe colile mele de sub sicriu –
Dar mâine îmi va ţâşni prin versuri măsura
Direct în pagina „HARABABURA”!
Decembrie 2011
La mulţi ani tuturor oglinziarzilor !
www.oglindaliterara.ro
din literatura română,
rămasă în manuscrise.
Un alt detaliu care
ne-a atras este cel
referitor la hatmanul
Teodor Balş (1790-
1857).
În 1837, era
pârcălab de Galaţi.
Atunci l-a îndemnat pe
profesorul ieşean Gh.
Săulescu (1798-1864),
cu studii la Seminarul
Socola din Iaşi, dar şi
în Grecia ori la Viena,
poet şi autor didactic,
să cerceteze ruinele
cetăţii Caput Bovis, la
sud de Galaţi, numită şi Mircea Colosenco
Ghertina, apoi Ţiglina /
Trichina („Foaie pentru
minte, inimă şi literatură”, Braşov, 1838, p. 81-88). Rodul
acelor cercetări arheologice de teren şi de arhive a fost
înmănuncheat în paginile unei cărţi: Descrierea istorică
– geografică a cetăţii Caput Bovis (Gherghina,
1837). Mai târziu, cetatea a fost cercetată de Vasile
Pârvan, în 1912 şi ulterior, de Gh. Ştefan ş.a., numită
Barboşi, dovedindu-se a fi cetate geto-dacică.
Tot la Galaţi, pentru unele înlesniri acordate
negustorilor, dar în special celor eleni, Regele Othon al
Greciei i-a acordat „Ordinul Regal al Mântuitorului”, în
grad de comandor („Albina românească”, Iaşi, 1844, p.
141). La fel va proceda, pentru alte merite aduse Porţii
Otomane, însuşi Sultanul, decorându-l cu „Ordinul
Nişan”, gradul întâi, clasa a doua („Buletin Foaie Oficială”,
Iaşi, 1850, p. 195).
Istoricul Octav-George Lecca subliniază faptul
că „genealogia dinastiei Balsa (din care făcea parte
şi orgoliosul mare boier Teodor Balş, n.ed.), în linie
neîntreruptă şi probată în mod istoric, începând de la
primul „de Baux” până la ultimul Balşid, se păstrează
în familie Octav-George Lecca. Familiile Boiereşti
române, Istorie şi genealogie după izvoare istorice,
Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, f.a., p.87).
Aşa se face că, după expirarea domeniilor de şapte
ani, în Ţările Române, după vodă Grigore Alexandru
Ghica (1849-1856), hatmanul Teodor Balş este numit de
Sublima Poartă, la 11 iulie 1856, caimacan / locotenent
domnesc al Principatului Moldova, tocmai când se
vehicula naţional şi european intensiv unirea celor două
voivodate – Moldova şi Muntenia. Dar el s-a dovedit un
inveterat antiunionist, desfiinţând instituţiile moderne
ale Principatului create de domnitorul Grigore Alexandru
Ghica: Seminarul şi Gimnaziul de la Mănăstirea Nemaţ,
Facultatea de Drept din Iaşi, Banca Naţională, Legea
Presei. N-a avut parte să-şi multiplice intenţiile, ca
subaltern oficios al Austriei şi Turciei, adversarele actului
de Unire. Moare cinci luni mai târziu numirii în funcţia
de caimacan, la 17 februarie 1857, în locul lui venind
numit de aceeaşi Sublima Poartă Nicolae Vogoride (17
februarie 1859 – octombrie 1858), un alt antiunionist
(ginerele lui Gh. Asachi), îndepărtat şi el, după care
funcţia de caimacan a fost ţinut de o tripletă de mari
boieri, cu vederi naţionale moderne (Vasile Sturdza la 24
ianuarie 1859, la Bucureşti, sub Alexandru Ioan Cuza,
când s-au desfiinţat privilegiile şi rangurile boiereşti, s-a
instituit responsabilitatea ministerială, reglementânduse
prin lege relaţiile dintre proprietari şi ţărani.
Praf şi pulbere s-a ales din deşertăciunile marilor
oligarhi, a celor de-o seamă cu Teodor Balş, Nicolae
Vogoride, etc.!
Vorba Ecleziarhului: Vanitatea vanităţilor toate
sunt vanităţi!

Florin Paraschiv:
ÎNGERII ISTORIEI -
UN MESIANISM BINE
TEMPERAT
Ciumă la Roma. în 26 martie 590, proaspătul papă
Gregorius conduce o procesiune de implorare .a sprijinului
divin. Pe podul din faţa colinei lui Adrian, în vârful
mausoleului, îi apare lui Gregorius un înger cu o sabie în
mână (pe care apoi o bagă în teacă). Ciuma încetează
şi în amintirea miracolului locul se va numi Sant’ Angelo
(Sfântul înger). (1)
Nu era doar un miracol, era poate un înger al Istoriei
apărut tocmai unui papă straşnic militant aşa cum se va
dovedi Gregorius. Era un semn din tării că Istoria devine
angelică? Nimic mai puţin adevărat, nici marele papă
Gregorius nu o poate considera astfel, îngerul nu ţine sabia
contra omului, dar nu e sigur că o ţine hotărât împotriva
duşmanilor omului. Nu cumva e chiar îngerul care i-a
apărut lui Iacob şi cu care Iacob s-a luptat vreme de o
noapte lungă cât Istoria?
Spune Umberto Eco la un bilanţ în apropierea anului
2000 că fiecare se joacă după voie cu fantasma Apocalipsei;
dar pe toată lungimea mileniilor, forţa închipuirilor
fantasmatice ţine tocmai de irealitatea lor. Poate grijuliu
cu spaimele oamenilor, Sfântul Augustin condiţionează
„spiritual” lectura pasajelor terifiante din Apocalipsă.
Aşteptarea milenaristă a „Cetăţii lui Dumnezeu” devine
eveniment mistic, iar nu istoric. Parusia capătă semnificaţie
de idee regulatoare în derularea secolelor către altceva
decât sfârşitul lor istoric. Aproape pe nesimţite, patristica
aduce oamenilor cadoul Istoriei ca mers înainte.
Mereu există în oameni o frică de viitor, - admite un
prinţ al Bisericii precum cardinalul Martini, răspunzându-i
colegial lui Eco. O fugă de prezent şi refugiul într-un
viitor care - li se pare oamenilor - zguduie structurile
fiecărei actualităţi a lumii. În spatele multitudinii de texte
apocaliptice se află grupuri de oameni oprimaţi pe toate
căile, în aşteptarea dreptăţii ce va veni ca o răzbunare
cosmică. Dar câtă resemnare tristă faţă de prezent! Ca
Biserică poţi înţelege suferinţa oamenilor, dar te străduieşti
să înlături cu gingăşie proiecţiile frustrării, spre a te
întoarce la sensul dorit al Apocalipsei, adică al plenitudinii
creştine primitive şi bucuriei mântuirii. (2) Fel de a spune
că speranţa nu trebuie să altereze sufletul...
În visul lui Iacov (Facerea 28, 12-16) urcă şi coboară
nişte îngeri, în acele prime veacuri creştine (care împreună
cu epoca anterioară formează ceea ce anglo-saxoni ca E.
R. Dodds numesc „Age of Anxiety”) au fost aceştia tâlcuiţi
ca „îngeri ai popoarelor”.
Doctrinele judaismului târziu s-au preocupat de
„îngerii popoarelor”, I. P. Culianu adăugând acestei serii
fireşti ideea „puterilor ostile” ale lumii cereşti, asocierea cu
entităţile malefice în frunte cu Satan, sau teribile precum
„îngerul morţii” (Sammael, Abbadon, „exterminatorul”)
toate roind spre noianul albiei gnostice. Această întâlnire a
doctrinelor difuze în „Age of Anxiety” structurează noţiunea
de „infern celest”, unul aflat la pânda omului. Textele
apocaliptice pomenesc de o „demonizare” a cerului. Foiesc
„Prinţii Răului”, de fapt îngeri care n-au crezut în mărinimia
lui Dumnezeu şi nici n-au sperat în El. Aceştia sunt gardaţi
de îngeri splendizi ai Dreptăţii, cei care ajută pe Drepţi să
parvină la Paradis. Iar drumul în această zonă amestecată
no man’s land este controlat de arhonţi celeşti.
„Îngerii popoarelor” ajung treptat responsabili de toate
fenomenele „fizice”, deopotrivă deci de Natură şi Istorie.
Abaddon exterminatorul, unul dintre îngerii Istoriei, este
figurat ca purtător de sabie suintante de poison (celălalt
nume al său, Sammael, provine de la sam’el=poison de
Dieu.(3)
O bună intuiţie asupra sensibilităţii medievale în
chestiune a unui sălaş sintetic de har al Europei (Flandra)
oferă un poet român altfel minor: „plutea/...îngerul cu o
trâmbiţă de lună subţire/.../Suna Apocalipsa? Geneza?/...
Aur topit era trâmbiţa lui/.../ Şi-n alba fugă deveneam
statui” ...(4) Un substitut convingător al vocii lui Dumnezeu
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
eficace în încremenirea destinelor, indiferentă ca lava
vulcanului când ar „statua” un imperator sau câinele din
Pompei.
Unul din pasajele revelatoare ale Bibliei ne este oferit
prin aşa numita „luptă a lui Iacob cu îngerul”: Rămânând
Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revărsatul
zorilor. Văzând însă că nu-1 poate răpune Acela (...) Iacov
i-a răspuns: „Nu Te las până nu mă vei binecuvânta” (...)
Zisu-i-a Acela: (...) „te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii
şi ai ieşit biruitor!” (...) Şi 1-a binecuvântat”... (Facerea_32,
24-30).
Andre Malraux hotărăşte prin proiectul său neterminat
Lutte avec Anse că străvechea Luptă cu Îngerul este lupta
omului cu Istoria. Cum nu, mai ales că îngerul acesta
misterios dovedeşte seducţie în lupta cu omul receptiv:
„Doamne, Tu m-ai aprins şi iată sunt înflăcărat, Tu eşti
mai tare decât mine şi ai biruit” (Ieremia 20, 7). îngerul
forţează enigma omului şi clarificarea identităţii sale duale:
Omule, cearcă să te defineşti din adânc spre înalt, tu îţi eşti
propriul înger... Să fie omul religios un pic „trădător” după
această luptă cu îngerul, cum ne şopteşte Holderlin?!
O interpretare politică din „Age of Anxiety” spune că
îngerul cu care s-a luptat Iacob era Edom, adică Roma!
N-a mai fost decât un pas pentru ca „Îngerul Romei” să fie
identificat cu însuşi Satan, dar în alte texte „Îngerul Romei”
este indicat ca mai marele peste toţi îngerii popoarelor,
adică însuşi „Prinţul Lumii”. Roma imperială era vezi bine
atotstăpânitoare şi-i împila deopotrivă pe evrei şi pe
creştini, aşadar identificările cu Satan par logice. După
aceleaşi concepţii, îngerii popoarelor conferă naţiunilor
sufletele oamenilor ce se vor naşte acolo.
Odată. C. Noica îl întreabă pe părintele Steinhardt
cum trebuie înţeleasă lupta lui Iacob cu îngerul şi tot el
răspunde: desigur, ca o intimitate cu Misterul, omul adică
se ia la trântă cu Puterile, cu Tainele, cu Necunoscutul...
Totul se potriveşte de minune algoritmului istoric!
Ne învaţă Sfântul Augustin că inamicul e versatil,
dar Iov deja a consolat cândva condiţia umană de eşecul
adamic. Să zicem că prin păcatul originar şi Cădere, omul
intră - cam şifonat! - în Istorie... Nu va mai exista oarece
înger păzitor, omul îşi adulmecă îngerul, care şi vine. Iată-1
pe Iov, lui i-a fost dat în orizontul aşteptării Cuvântul care
iniţiază prin groază.
Cine e totuşi îngerul? Din text parca ar fi „om”, de nu
Elohim însuşi. „Israel” e cel care s-a luptat cu Dumnezeu.
Elohim e simultan învingător şi învins, Iacov se trezeşte
„omul” transgresor şi binecuvântat prin luptă. Cu satisfacţie
observă interpreţii că e vorba de un înger care induce în
omul luptător, nu impietează cu seducţia mîrşavă omulcaptiv
ca diavolul... Din Bohme rămânem convinşi că îngerul
nici nu ne e chiar străin, omul având a se lupta tocmai cu
identitatea sa profundă. O luptă cu paradoxe şi tensiuni,
la capăt se izbuteşte un acord. Poate însăşi fericirea, se
intercalează Origen.
Şi ne întoarce Rupert de Deutz la hermeneutică. Poate
că lupta lui Iacov cu îngerul să fie disputa între interpret şi
„text”! De ce nu, plus lupta cu „Cuvântul” până ce Sfântul
Duh binecuvântează spargerea misterului sacru, în fine,
într-o lucrare strălucită cu titlu malrusian, La lutte avec
l’Ange, Jean-Francois Maquet propune o condiţie umană ca
supraangelicitate. (5)
NOTE
1. Corneliu Crăciun, Pontificatul lui Grigore cel Mare, în
Hyperboreea (Oradea), II, nr. 1 (12), ianuarie 1999, p.
11.
2. Mic epistolar Umberto Eco/card. Carlo Maria
Martini, traducere şi adaptare Roland Szekely, în Vatra
(Târgu- Mureş), serie nouă, XXVIII, nr.4 (349), aprilie
2000, p.87-89.
3. Ioan Petru Culianu, Iter in Silvis. Saggi scelti sulla
gnosii e altri studi, vol. I, GNOSIS (orico-religiosi),
Edizioni Dott. Antonino Sfameni, Messina, 1981, p. 15-
16, 38-39. 48-49, 51.
4. Vasile Nicolescu, Opt cântece flamande, în Luceafărul,
XVIII, nr. 37 (698), 13 septembrie 1975, p. 5.
5. Ioan Petru Culianu, op.cit, p.48-49; Adversarul
nocturn, pagină realizată de Anca Manolescu, în Dilema,
IV, nr. 167, 22-28 martie 1996, p. 11; N. Steinhardt
Cultură şi Timp - Observaţii discontinue, în Viaţa
Românească, nr. 6-7, 1993, iunie-iulie, p. 30.
8241

CONFESIUNI
Oricum, aş vrea să reiasă din acestă acţiune că
dacă viaţa scriitorului e un dezastru, iar postumitatea sa
o hecatombă, se poate pune întrebarea: Toate astea mă
determină să dezarmez? Nu, ci mă constrâng să fac ceea
ce depinde de mine – aşa cum pe tot parcursul chinuitei
sale vieţi scriitorul a înţeles că trebuie să facă ce depinde
de el, să depună mărturie la bine şi la rău. Tot aşa să fac eu
însumi în problema plăcilor. Cu cunsecvenţă, să fac binele
care depinde de mine. Fără să mă gândesc prea mult la
ce cred şi ce spun contemporanii, ce vor spune urmaşii.
Ei vor ignora, în cel mai bun caz numele de pe placa de
marmoră, dacă nu cumva vor pune mâna pe târnăcop, pe
teslă, pe şpaclu – ca să şteargă urmele până la ultima...
Or, până una alta nu pot evita gândul că scena cu Dina
Cocea are ceva emblematic – vrei să faci un gest de
generozitate, oarecum abstractă, nu în numele tău – căci
n-am citit din N.D.Cocea decât Fecior de slugă şi Pentr-un
petec de negreaţă – sau altceva de acelaşi gen, picant,
pentru cititori perverşi – vrei să faci acest gest neimpus
de altcineva, convins că totuşi N.D.Cocea a fost o forţă şi
o prezenţă dinamizantă în viaţa dintre cele două războaie,
multe va fi făcut şi desfăcut, mulţi l-au invidiat sau i-au
ştiut de frică – a fost cineva mai ales în presa interbelică,
a liberalismului cumva decadent; după destule tatonări,
apelezi la fiica marelui publicist şi culmea: nici ea nu mai
ştie să-ţi spună ceea ce prin datoria ei de sânge ar trebui
să ştie – la vârsta ei scleroza, amnezia, ştergerea afectivă,
ravagiile bătrâneţii, toate astea la un loc, această abulie
o împiedică să-ţi furnizeze cele 2-3 informaţii esenţiale...
locul, anii. Or, ceea ce pentru marea actriţă a făcut-o la
modul nemilos vârsta, pentru concetăţenii noştri o face
nepăsarea, dezinteresul, frigiditatea spirituală, inaderenţa
la interesul naţional privind miza pe valorile perene ale
culturii.
Să nu se înţeleagă din asta că am fi un popor
bătrân, devitalizat etc.; nu, mai grav încă: suntem un
popor neformat ca atare, care nu face niciun efort să se
dezmeticească şi care nu se va maturiza poate niciodată.
Acest autism generalizat. Iar pentru scribii mileniului,
această vânare de vânt... Dina Cocea fiind, desigur, un
caz limită. Să nu-ţi mai aminteşti de părinţi, înseamnă să
pierzi controlul asupra a ceea ce eşti. O curiozitate: ce-şi
mai aminteşte un astfel de personaj când ajunge în starea
asta? Capricii...
Scriitorul ca lup singuratic. Nu ştiu unii de alţii, iar
restul lumii nu ştie de ei nici atât - exact lucrul de care se
temuseră scriitorii: că nu vor fi cunoscuţi de concetăţeni.
Această teamă care i-a cocârjat asupra coalei de scris,
ignorând tot restul...
Telefon lui Vladimir Pană; unde a stat Ion Frunzetti
stă acum pianistul Ştefan Gheorghiu. Pentru diverse
adrese de demult, mi-l indică pe Barbu Brezianu.
Îl sun pe Mircea M., întrebând de Petru Vintilă. I
se spunea Milimetru Vintilă, pentru că era scund, ca şi
Beniuc, idem Băieşu. P.V. s-a sfârşit de demenţă senilă.
Dar are un fiu, pe Tg. Neamţ, să iau legătura. Dar la
Uniune sunt dosare în camera din stânga, a ungurului, nu
se uită nici dracu la ele. Despre cei plecaţi: unii nu s-au
întors din cauza relelor ce li s-au făcut, alţii din cauza
celor făcute de ei. Cella Serghi a locuit la parterul unui
bloc din Sf. Constantin. Ben Corlaciu a murit la Paris.
Avusese o căsuţă la Poiana Ţapului, lângă a lui Corneliu
Leu, a făcut parte din aceeaşi grupare cu Geo D. şi cu D.
Stelaru, născut la Liţa-Turnu Măgurele; pentru Francisc
Munteanu să-l caut pe Florin Piersic, ăsta le ştie pe toate.
Sun la Nestor Ignat, cu lista în faţă - nu ştie nicio
adresă. Cu Ben Corlaciu s-a întâlnit la Paris, îmbrăcase
8242
Odiseea plăcilor
memoriale
(urmare din numărul anterior)
www.oglindaliterara.ro
rasa călugărească. Îi dau
adresa şi telefonul Asociaţiei,
vrea să-şi plătească cotizaţia.
La telefon cu nepoata lui Ion
Biberi, aflu că a stat pe Mărăşti
35 până la moarte. Cu ginerele
Violetei Zamfirescu. A trăit
în propria casă, construită de
părinţi, din 1935 şi până în
2006. Nu sunt alţi proprietari.
Strada Anibal..., în spatele
spitalului Panduri. Caut familia
Horia Gane, în apartament
este o fată cu chirie, dna
Gane este la spital pentru Ion Lazu
o săptămână, îi va telefona
acolo, dacă e urgent. Iar
peste un sfert de oră primesc telefon de la soţia poetului,
îmi spune că au locuit acolo din 84 până în 2003, de la
moartea poetului se fac 4 ani în iunie. Mare emoţie, le fac
un mare bine etc. În fapt, cu doar 2 milioane fac fericită o
familie şi închid gura la 50 familii de vecini care l-au privit
strâmb pe Horia, poetul. Talentul l-a tras în jos pe scara
socială, tot talentul îl scoate acum în faţă. Ar fi o ţintă
minimală a acestui proiect.
Pentru Ion Drăgănoiu, vorbesc cu dna Liza,
confirmă adresa, îmi dă anii. S-au cunoscut în 81, când el
a venit la spitalul Victor Babeş cu ulcer perforat; apoi el a
divorţat, în 88 i-a murit mama, s-au căsătorit şi a stat în
blocul acesta din 1989 până în 2003. Colocatarii sunt de
acord, l-au condus la cimitir, deci oameni mai receptivi.
Când ea s-a întors din tură de la spitalul de peste drum,
unde lucrează, l-a găsit mort în faţa uşii.
Regretele şi regresele bătrâneţii: Îşi aminteşte de
demult, nu şi lucruri mai recente; nu-şi mai aminteşte
de alţii, ci doar de sine însuşi: Grossu, Ignat; nu-şi mai
aminteşte nici de sine: Dina Cocea.
Seara, dna Adela Popescu, poetesă, soţia lui George
Muntean îmi spune că a obţinut aprobarea, după foarte
multă birocraţie. Întreabă: pentru fiecare scriitor doar o
placă sau se pun mai multe, pe la diferitele adrese unde a
locuit? Acum îmi e clar: o placă memorială de marmoră
albă, inscripţionată şi fixată costă mai puţin decât
o coroană de flori. Iată revelaţia, lucrul pe care nu l-a
descoperit nimeni de la Uniune, în 60 de ani. Câte sute de
coroane de flori n-a plătit Uniunea! Nu era mai chibzuit să
direcţioneze o parte din aceste fonduri spre ceva durabil?
2 iunie 07, sâmbătă. Mă prezint pe Şerban Vodă,
vorbesc cu o bătrânică, apoi cu portarul, întreb de
administrator, nu au telefoanele la avizierul scării. Când
să ies, un domn cu alură de străin, îl întreb, nu răspunde,
în schimb îmi arată telefonul administratorului afişat pe
mobil. Deci înţelesese. Dau telefon. O fetiţă, apoi mama
ei, e telefonul sorei, îmi dă adevăratul telefon. Vorbesc
pentru Geo Dumitrescu. Dna Ionescu Viorica îmi
confirmă că poetul a stat în blocul lor timp de trei ani, G.D.
are un frate care l-a moştenit şi a închiriat apartamentul
respectiv unei firme. E de acord să punem placa.
Urc în 23 care o ia spre Vitan, lumea exasperată
că RATB circulă anapoda. Primarii hoţi, bagă mâna în
buzunarul contribuabilului. Unul care coboară cu mine,
îmi notofică: Ăştia suntem. Asta e populaţia României. Eu
mă trag dintr-o familie cu 6 copii, am muncit la câmp, pe
moşiile altora. Ăştia de acum de ce nu lucrează? Puturoşi!
Se plâng de secetă. Au distrus irigaţiile. Fac gărduleţe
inutile, bagă în ele banii noştri. Parlamentari cu 6 case.
Mătuşa Tamara. Ăla e unul. Dar ăştia toţi?
Dna Tatomir Victoria îmi spune că apartamentul
lui C. Nisipeanu a revenit nepotului, care l-a închiriat
unor studenţi. Se va interesa între ce ani a locuit poetul
în imobilul lor. Nu are nimic împotriva fixării unei plăci
memoriale, va fi o onoare pentru bloc. Iar o doamnă care
se apropie de noi, aflând că a existat un poet la scara
vecină, doreşte să contribuie şi ea la plata plăcii. Îi spun
să caute cărţile poetului la biblioteca din cartier.
(continuare în nr. viitor)

ŞERBANA DRAGOESCU SE
DEDICĂ ARTEI TAPISERIEI
Dorel Schor
Doctorul Nae Cernăianu, bun
prieten, trăitor acum în Germania, îmi
trimite fotografia unui portret al lui,
realizat recent din memorie de către
o pictoriţă din România... Îl recunosc
pe studentul de altădată şi, pentru
că tabloul e bun. Mă interesez cine e
autorul... şi astfel fac cunoştinţă cu
Şerbana Dragoescu, o artistă plastică
remarcabilă, care
pictează rar acum,
pentru că s-a dedicat
artei tapiseriei.
„Am crezut că
pictură şi tapiseria
sunt două regine care
nu pot sta pe acelas
tron” mărturiseşte
Şerbana Dragoescu
într-o emisiune de
televiziune consacrată
ei. E adevărat că
pictură şi tehnică
ţesutului presupun
tehnici foarte diferite,
dar ambele sunt
în ultimă instanţă
suporturi ale expresiei
estetice, cerând inventivitate,
deschidere spre experiment,
disponibilitate ideatică. Din relatarea
prietenului meu am înţeles că e
vorba de un talent complex, liber
Londra
N. Rădulescu-Niger
Călătorind cu vaporul spre Londra, ajungi mai întâi
la gura Tamisei. De departe se văd malurile acoperite
cu case de ţară, frumuşele, curate şi vopsite, ori şiruri
de copaci şi de păşuni înverzite. În timp ce vaporul
înaintează, se simte apropierea oraşului uriaş.
De o parte şi de alta a fluviului, se arată tot mai
numeroase magaziile, grămezile de saci, de baloturi
şi de butoaie. Se aude zgomotul asurzitor al maşinilor
de ridicat. Vapoare şi
corăbii trec în toate părţile:
unele vin, altele pleacă,
multe ancorează la ţărm.
Este o adunătură de vase
plutitoare din toate colţurile
lumii. Nu se mai zăresc
decât catarge şi pânze ori
coşuri de vapoare. Iată şi
vaporul nostru a ancorat,
zic călătorii. Ei îl părăsesc cu
grăbire, trec printre miile de
lucrători de toate naţiunile şi
ies în stradele drepte şi largi
ale Londrei.
De o parte şi de alta
se ridică clădiri nu tocmai
înalte. Ele sunt acoperite cu
un strat negru de funingine,
de orice constrângeri sau comenzi,
imun la orice fel de compromisuri în
viaţă şi creaţie.
Arta tapiseriei îşi propune
dobândirea independenţei spaţiale
a genului. Şerbana prefera formele
dinamice, bogate în simboluri şi
semnificaţii, cu elemente tradiţionale
specifice, dar şi alternative. Sinteza
dintre frumoasele
elemente folclorice şi
tendinţele moderne
caracterizează lucrările
majorităţii artiştilor
textilişti. În cazul
Şerbanei Dragoescu se
adăugă adesea surpriză
unor compoziţii inedite,
a culorilor magnifice,
aproape ireale. Şi
o tematică adesea
nespecifica tapiseriei,
conferindu-i un statut
la graniţa dintre arte,
dar nu marginal. În
acest sens, creatoarea
conferă expresii vizuale
unor texte din autori
celebri din mai toate timpurile, cum
ar fi Platon filosoful, regele David
psalmistul, Eminescu şi Appolinaire
poeţii, Borges scriitorul şi alţii.
Şerbana Dragoescu este
O piaţă din Londra (anul 1898)
www.oglindaliterara.ro
ARTE
descendenta unei familii nobiliare
romaneşti cu puternice tradiţii
artistice. În acest spirit de nobleţe,
putem înţelege un gest al ei, singular
în vremurile noastre, donarea unei
tapiserii de 11/3 metri Muzeului de
Artă. A lucrat la tapiseria aceasta,
intitulată „Punct”, nu mai puţin de
nouă ani!
Arta tapiseriei este în mare
măsură ornamentală, decorativă. La
Şerbana se adăugă lirismul, o caldă
intimidate, fantezia neîngrădită. La
limbajul artistic universal cu însemne
şi valori locale, ea adăugă interacţia
cerebrală şi emoţională care îi fac
lucrările inconfundabile.
format din fumul a sute de fabrici ale oraşului şi de la
maşinile drumului de fier, care trec în toate părţile.
În acest oraş, în care se află îngrămădite bogăţiile
lumii, sunt construcţii înalte, vrednice de văzut. Iată
înalta biserică Paul, din care se poate vedea Londra şi
împrejurimile sale. Lângă un pod de pe Tamisa se ridică
Parlamentul, o clădire lungă cu cinci sute de camere.
Faţada sa este împodobită cu nenumărate statui ale
regilor englezi. Centrul oraşului este plin de locuinţe
mari şi bogate, proprietăţi ale bancherilor, negustorilor şi
funcţionarilor înalţi ai statului.
Cerul Londrei e alburiu, din cauza ceţii care învăluie
oraşul. De aceea, adesea se văd felinare aprinse şi în
timpul zilei.
Câtă deosebire între
muncitorii englezi, care caută
de lucru şi nu găsesc, deoarece
munca braţelor este înlocuită
cu a maşinilor: şi între oamenii
de la noi care numai când nu
voiesc n-au ce lucra,
Londra, cel mai mare oraş
din toată lumea, este capitala
regatului Insulelor Britanice.
(text preluat din
revista Albina,, Revista
Enciclopedică populară;
duminică, 4 octombrie,
1898; ortografie
actualizată, conform
normelor ortografice ale
Academiei Române).
8243

8244
LECTOR
Revelaţia
„.....le discours n’est plus que le reflet d’une vérité
vajnicul călău, va trebui să fie
pus, spre pildă şi luare aminte
cum că nu a fost ce trebuia
să fie în locu-n care a fost
pus(,). De forul său interior,
qui assiste à sa propre naissance”, Michel Foucault, L’ordre de steaua lui norocoasă,
du discours
călăuzit, cu hoarda de
(„.... discursul nu mai este decît reflectarea unui blesteme şi fărădelegi, într-o
adevăr care asistă la propria-i naştere”, Michel Foucault, amestecătură, un elixir amar,
Ordinea discursului, t.n.)
oricare, din neant către neant
se-ntoarnă, extazul de-o
Experienţă virtuală or reală, accesul într-un spaţiu secundă îl gustă cu nesaţ, cu
necunoscut, o grotă? (există o poartă şi o cheie!) se face poftă şi savoare uită uitând
prin tatonări, descoperiri treptate ale unui univers care, că, fără noimă, se crede infinit
deşi părea cunoscut, se dovedeşte inexplicabil de aspru, şi veşnic. Dar veşnicia lui nu
derutant, nou, „însîngerînd”, deci însemnînd parcursul
îndrăzneţului în căutare de inefabil şi inedit, „piatra înfiptă
în calea” sa, Lapsit exilis?, punîndu-l la încercare o dată
în plus.
Deci o căutare.
Căci despre aventura cunoaşterii este vorba, un
„imaginar închipuit dar neexplorat” (p. 2).
Un fel de „corps à corps” sacrificial, desfăşurat întrun
„spaţiu utopic „n” dimensional” (p.2), „palpabil doar
de personajul ce mie mi se pare concret dar nefiresc
de imaterial, implantat într-un fel de lume secundă sau
paralelă, ascunsă însă, lume pe care m-ar bucura s-o
cunosc” (p.2), avertizează autorul însuşi, grafician de
asemeni, făcînd apel la „instrumentele” cunoaşterii şi ale
creativităţii: mîna, ochiul, capacităţile cunoaşterii.
Satya- Ioga sau „locul Adevărului” se află pe vîrful
Muntelui., aflăm din scrierea Creangă şi creanga de aur,
Vasile Lovinescu, C.R., 1989, Bucureşti, p. 247.
Urmare a mersului descendent al ciclului evoluţiei
umane, Adevărul nemaifiind accesibil decît unei elite,
grota a fost simbolul mai apropiat Centrului Spiritual şi
deci sanctuarelor de iniţiere care-i sunt imaginea. Centrul
nu a părăsit Muntele dar s-a retras doar în interiorul lui.
„Când ai gândit că este imperios necesară urcarea
muntelui, va fi iminentă şi renaşterea ideii de divin, pentru
că, altfel, nu ai mai fi fost acelaşi, cu răvăşelile obsesive
şi cu năucitoarele tale aspiraţii. Este drept, fiecare om,
odată cu trecerea timpului, suportă diverse „mutaţii” şi
capătă diferite informaţii şi cunoştinţe care-i vor conferi o
altă optică de abordare a aceleiaşi, repetată-n existenţa
sa, pentru că, fiecare moment se defineşte prin alte
coordonate spaţio-temporare şi nu în ultimul rând, sub
alte expresiuni psihotice. Nici lăstarul ieşit din sămânţă
nu se aseamănă cu el însuşi în măsura-n care peste el
a trecut un an, dar totuşi, există ceva care-l defineşte
independent de spaţiu şi timp : „esenţa”. » (p. 5)
Cum a ajuns în acest spaţiu este un mister pentru
însuşi personajul.
Memoria afectivă fiind manifestă plenar, esenţă şi
substanţă diferenţiind creatorii, autorul rememorează,
ca punct de plecare, „un sanctuar superb”, în lumina
nefirească a căruia s-a trezit complet descoperit. Gol.
Descumpănit de forţa Luminii:
„De aceea, lumina este un suprem edificiu construit
dintr-o infinitate de cărămizi de întuneric” (motto cap. II).
Iată deci că „subtilul ţi se păruse cumva anost,
nesemnificativ pentru aspiraţiile (tale)”... se materializează
năucitor.
Clipa de uluire, intrarea în labirint pune la grea
încercare întreaga fiinţă. O stare pe loc, tribulaţii, mutaţii.
De unde, întrebări şi trăiri hamletiene ale personajului. »
În noapte şi-n uitare, în nălucite vise rătăcitoare stele prin
oarba-ţi conştiinţă când pizma şi orgoliul, şi pofta de neant
se vor fi-ngemănat în tine spre a-ţi recunoaşte gestul,
superb, desprins din nenumărate antagonisme; nu frigul,
nici pustiul, nu întunericul nici frica îţi vor străpunge-n
suliţi a sufletului poartă şi a chipului substanţă ci, din
neputinţă, dintr-o pornire fadă ai să-ţi determini locul de
dinainte hărăzit. Hazardul ce te absoarbe; în bulboane,
vârtejuri de ape secunde clipind în clipociri răsfrânte
de oglindiri lucind, în zorii pe care noaptea-i naşte spre
virtuale împliniri, din zi şi noapte se adună şi se sting
dintotdeauna nemeritate sacrificii pe altarul unui om.
Dar el nu-şi poate judeca de unul singur viaţa, nu! Nuşi
judecă greşeli, păcate şi perversităţi, şi crime ce îi
pavează calea spre iluzorii culmi. Căci, altfel, el, la stâlpul
infamiei, cuprins de goliciune, frust, demachiat de false
e decât o clipă ce se târăşte
lascivă către un banal sfârşit, Virginia Bogdan
sfârşit pe care îl ignoră şi-l
detestă ori de câte ori gândul
i se strecoară ghiduş în mintea lui orgolioasă şi vulgară.
Cu mâna palmă ca pe o viespe, din faţa ochilor şi-alungă
imaginea depresivă a trupului său stors, şi vlăguit de o
viaţă lipsită de vreun rost, şi repede, cu grabă, se aruncă-n
vâltoarea distracţiilor simple şi-n valuri de alcool, plutind
în spaţiul închis, cu fumul de ţigară roind în jurul lui.
Imaginea cotidianului sau anonimului individ de care ne
atingem întâmplător pe trotuar, surprins vremelnic şi cu
indiferenţă o clipă pe retina ochilor ce-ntâmplător fuseseră
îndreptaţi către acolo. » bîntuit de nelinişti, incertitudini,
perceperi obişnuite sau mai puţin obişnuite, îngrădiri care
vor fi demolate, spulberate de neobişnuita bănuială a
unei alte lumi, a unei alte dimensiuni existenţiale, care se
cere exprimată. O încărcătură de trăiri care se etalează
surprinzător. Dar care iniţiere nu este surprinzătoare?
« Un tărâm straniu se arăta luminii reflectate-n ochii
tăi. Un târâm straniu vedeau şi ochii tăi. Sub reflexele
jucăuşe ale luminii, gura deschisă a unui şarpe gigantic
sta gata să-nghită şi ceea ce mai rămăsese din corpurile
a trei nefericiţi. Stigmatul morţii se citea pe chipurile lor
încremenite-n calcar, când lumina făcliei s-a prelins fugară
peste culoarea lor marmoreană. Ai văzut acel straniu
ansamblu în momentul tulburător al visului, al gândului tău,
ai văzut feţele desfigurate de o ultimă imagine petrecută
într-o eternitate de demult trecută. Cerul se-ngustase la
dimensiunea acelei grote. Tu, proscrisul, stigmatizatul de
un viciu nevinovat, te-ai prăbuşit sub povara sunetului
ploii de afară, sfârtecând carnea gata să se destrame în
nenumărate şi nesimţitoare celule. Crepusculul murise în
noaptea de verde a visului tău. Şi mori de vânt, vitregite
de mişcare, îşi desfăcuseră aripile de lilieci albinoşi,
împerecheaţi într-un fel de horă-ncremenită în nesfârşita
lor nemişcare. Doar ecoul umbrelor zburda haotic sub
impulsul propriilor tale mişcări. Jucau în mii de oglinzi
reflexele făcliei. Răşina pocnindă, se sparge de liniştea
de piatră ce-şi etalează întregul său pastel de forme în
mici fragmente de lumină. Ansamblul, prin întregul său,
părea a fi metafora supremă inventată de natură încă de
la începuturile ei De s-ar fi sfârşit acolo muntele, ar fi
deajuns.
În mângâierea ei fotonică, lumina, trecând sprinţar
de pe o faţetă pe alta, dezvăluia în bucăţele o lume
minerală splendidă prin care ecoul paşilor tăi se combină
cu multiple sclipiri de energie. De nu aş fi văzut prin ochii,
şi simţurile tale, te-aş fi invidiat cu siguranţă.
Ai rătăcit un timp prin curcubeul acela de culoare
şi materie. În urma ta, lumina, absorbită de cine ştie ce
substanţă luminiscentă împlântată în structura calcaroasă
a peşterii, se transmitea de la un cristal la altul, stimulânduse-n
lanţ, unul după altul, până ce, în virtutea vitezei
de stimulare, conversie şi reconversie, întreg teritoriul
acela bizar se desfăşura de la sine privirilor tale. De la o
vreme, făclia devenise inutilă. Dacă ar fi fost ca muntele
să-şi construiască sieşi un sanctuar, acesta ar fi fost. În
splendoarea aceea de calcar şi lumină trebuie să-l fi găsit.
Şi de acolo, prin canale nevăzute, conduce şi dirijează
destinul propriei sale creaţii, iar pe tine, adoptându-te,
te guvernează, oferind libertăţi şi restricţii, stabilind calea
pe care o vei avea de urmat, şi sugerând gândurilor o
anume logică şi sufletului, o anume stare. Ai fi vrut să
intri în contact cu coregraful acelei lumi străine. Ai fi dorit
să-i vezi chipul şi să-i auzi glasul, dar nu era posibil lucrul
acesta; el este stăpânul iar tu sclavul.
măşti parşive, în sac de forţă strâns, împachetat, cu sabia
deasupra-ntoarsă către el, cu lama temeinic ascuţită de
(continuare în nr. viitor)
www.oglindaliterara.ro

Amintiri din războiul
de la 1877
V. Vereşaghin
(urmare din numărul anterior)
Ţineam să ştim ce simţăminte încerca Skobeleff în faţa
unui mare pericol; de aceea l-am întrebat mai târziu:
- Spune-mi sincer, adevărat că te-ai obişnuit până întratâta
cu războiul, încât nu-ţi mai este frică de primejdie?... Eu
mărturisesc că încerc totdeauna o teamă fără voia mea, când
vreo bombă cade aproape de mine, sau vreun glonţ îmi şuieră
pe la urechi, atingându-mi pielea.
- E o prostie!, îmi răspunse el. Toţi cred că eu sunt un
viteaz şi nu mă tem de nimic; mărturisesc însă că sunt un
fricos. La fiece dată, când mă duc la vreo luptă, îmi spun că e
pentru cea din urmă dată. Când un glonţ m-a atins puţin, în
Munţii Verzi şi-am căzut, întâiul meu gând a fost acesta: „Deacum,
frate, ţi s-a împlinit”.
Simţeam oarecare plăcere ascultând această mărturisire,
deoarece firea mea îmi păru mai puţin sperioasă.
Nu doar fă dădeam o prea mare însemnătate curajului,
însă simţeam o duşmănie fără seamăn împotriva mişeliei,
însuşire pe care am avut de mai multe ori prilej s-o observ.
Fiindcă nu mă simţeam în apele mele şi de obicei, ducându-mă
la luptă, mă temeam ca vreun glonţ să nu mă aştearnă cât
eram de lung, eram mulţumit să aflu că Skobeleff însuşi nu
privea cu nepăsare moartea, ci numai îşi ascundea impresiile.
- Mi-am făcut o lege!, îmi spunea el, să nu-mi aplec
niciodată capul înaintea gloanţelor; dacă te laşi târât şi o faci o
singură dată, vei fi împins mai departe decât îţi închipui.
Acum, sunt încredinţat că în foc niciun om nu e cu
desăvârşire liniştit.
Kuropatkin fu pansat şi dus pe targă de partea cealaltă a
Balcanilor, la spitalul din Gabrova. Dânsul ne spuse:
- Ascultaţi de cel din urmă sfat al meu: grăbiţi-vă şi
scoateţi cu orice preţ pe turci din poziţia asta, altfel vor pricinui
pierderi cumplite în rândurile noastre.
Skobeleff dădu poruncă să ia poziţia cu asalt, dar
colonelul Paniutin, care primi această poruncă, ceru voie să
încerce mai întâi să alunge pe duşman cu focuri de puşcă. El
avea un batalion înarmat cu carabine Peabody luate de la turci
la Plevna. Două companii astfel înarmate dezlănţui asupra lor
o adevărată ploaie de gloanţe, astfel că peste câteva minute
nu se mai zări măcar unul dintre ei. Niciodată n-am văzut o
dovadă mai izbitoare precum cele ale unei arme bune. Pe drept
cuvânt, soldaţii noştri de la Plevna erau dezamăgiţi de armele
lor de luptă, astfel că s-au debarasat de ele, sfărâmându-le de
pietre şi de copaci. Cu carabinele Peabody, Paniutin a reuşit
să cruţe viaţa multor soldaţi, ştiind că turcii sunt puternic
întăriţi după stâncile lor. Câte vieţi omeneşti nu s-ar fi cruţat în
rândurile armatei noastre, dacă am fi fost dotaţi cu puşti bune
de la începutul războiului, sau
chiar şi mai târziu, dacă s-ar fi
dat trupelor noastre puştile luate
de la Plevna? Erau doar cu zecile
de mii şi cu milioane de cartuşe.
A fost vorba într-adevăr să facem
acest lucru; dar, după câte am
aflat, se renunţase la acest gând
de ruşine. Nu putem decât să ne
mirăm că s-a găsit cineva, care
să aibă acest scrupul, când toată
armata ştia şi spunea cu glas
tare că puştile noastre, marca
Krenke, erau mult inferioare cu
cele ale turcilor, când am trecut
Balcanii. Puştile, marca Peabody,
erau aruncate în zăpadă, risipite
pe marginile drumului şi nimeni
nu se gândea să le recupereze,
fiind strivite de roţile trăsurilor
din convoi.
A doua zi, în zori de ziuă, m-am dus la străjile dinainte.
Vremea era neguroasă, focurile taberei începeau să se stingă.
Skobeleff nu era tocmai grăbit să reînceapă lupta. Ceaţa se
risipi, dar munţii rămăseseră învăluiţi până la jumătate, iar
Şipca nu se vedea. În aceste momente, ca toată noaptea de
altfel, detunături singuratice, la răstimpuri mai mult sau mai
puţin lungi, se auzeau, venind din vale sau dinspre Şipca. Ca
www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
şi-n ziua dinainte , cerchezii
formară un cerc în jurul
satului, tunurile tăceau. De
bună seamă că şi de o parte
şi de alta erau în aşteptare
şi se pregăteau pentru o
luptă hotărâtoare.
În curând, dinspre
partea cea mai depărtată
a satului Şenova, unde se
găsea Mirski, focul se făcu
din ce în ce mai viu. De
partea noastră totul era în
linişte.
În depărtare focul
se înteţea. Era vădit lucru
că acolo începea altă
bătălie înverşunată. Abia
avusesem vreme ca să
scriu generalului spre a-i
insufla gândul să trimită o
recunoaştere spre Şenova,
când unul din ofiţerii lui de
ordonanţă se arătă în depărtare. Skobeleff ne trimitea poruncă
să ne retragem, după care începu numaidecât lupta.
Brigada de vânători şi miliţia bulgară porniră în frunte,
spre a cădea în coasta dreaptă a duşmanului. O împuşcătură
groaznică începu.
De la aripa stângă, care începuse atacul, veneau o
sumedenie de răniţi, îndreptându-se spre coada coloanei.
În curând însă fu lucru vădit că şi ceilalţi, care erau teferi,
începeau să facă tot astfel. Nu-mi puteam crede ochilor! Sute
de soldaţi siliţi să dea înapoi! Întreaga trupă se turbură, era clar
că am fost respinşi.
- Mihai Dimitrovici, oamenii noştri sunt în totală derută!,
i-am spus eu lui Skobeleff.
- Aşa se întâmplă câteodată!, îmi răspunse el cu un surâs
ciudat.
Numaidecât chemă pe Paniutin cu regimentul de Uglici.
- Cu Dumnezeu înainte!, comandă el.
- Foarte bine, generale!, răspunse Paniutin, scoţânduşi
căciula de pe cap şi făcându-şi semnul crucii, pe care tot
regimentul îl imită.
Şi nu mai aşteptă să-i repete semnul.
- De multă vreme are mâncărime în palmă!, îmi spuse
Skobeleff; dacă Paniutin e însă respins, eu însumi voi conduce
oamenii la luptă.
Am luat parte la multe bătălii, dar trebuie să mărturisesc
că n-am văzut niciuna care să fi fost condusă cu atâta bună
regulă.
- Evreii înainte!, comandă Skobeleff, ceea ce însemna:
muzica să meargă în frunte, deoarece toţi muzicanţii erau
evrei. În sunetul muzicii, cu steagurile desfăşurate şi cu un pas
tot atât de regulat ca pe câmpul de manevră, înaintau unul după
altul batalioanele regimentului de Uglici, răspunzând cu avânt
încurajărilor lui Skobeleff. Te-ai fi putut crede, în valea asta a
Trandafirilor, pe câmpul lui Marte din St. Petersburg, într-o zi de
paradă. Trupele mergeau la atac în sunetul marşului cântat de
muzica regimentului, în timp ce rezervele cântau imnul naţional
şi o rugăciune de seară, care semăna ca un cor, întocmai ca
şi cum s-ar fi aflat la vreo serbare militară. Mi-aduc aminte
că unul din batalioanele regimentului din Vladimir merge4a cu
stindardul strâns. Îmi repezi calul spre aghiotant şi i-am spus,
în numele generalului să scoată steagul din învelitoare.
Înaintea noastră, ca o linie albastră, se întindeau stejarii
din satul Şenovo, dintre care ieşea fără încetare fumul de
la tunuri şi de la focurile cu puşcă. La stânga, nouri grei albi
ascundeau Şipca; uruitul surd al tunurilor şi pârâitul puştilor
se auzea însă şi de partea asta. De bună seamă că Radeţki se
hotărâse să atace şi el.
Regimentul de Kazan se grăbi să dea ajutor regimentului
de Uglici. Ei erau însărcinaţi să atace pe turci în centru, la
stânga Prutului.
Regimentele de Uglici şi de Kazan alungară cu
desăvârşire pe turci din poziţiile lor. E un lucru obişnuit să vezi
înfăţişat în tablourile de bătălie pe ofiţerul care are comanda
supremă conducând regimentul cu steagul în mână. Paniutin
făcu întocmai aşa şi numai mulţumită silinţelor lui, bătălia se
întoarse la urmă în folosul nostru.
E vrednic de amintit că acelaşi regiment de Uglici în ziua
de 30 august în timpul asaltului, la al doilea atac împotriva
Griviţei, se aşeză aşa de temeinic în vii, încât nimic nu-l putu
scoate de aici. Atâta-i de adevărat că vitejia soldaţilor merge
mână-n mână cu vitejia celor care îi conduc.
(continuare în nr. viitor)
8245

În fiecare vară, majoritatea japonezilor
se întorc în oraşul lor natal pentru a se ruga la
mormintele strămoşilor lor. Această tradiţie budistă
se numeşte „Obon” în japoneză. În spiritul acestei
tradiţii, m-am întors vara trecută în oraşul meu
natal, Fukushima, ca să mă rog pentru părinţii mei
decedaţi. Dar de data aceasta, în 2011, am ezitat să
revin, din cauza contaminării cauzate de scurgerea
de la centrala nucleară de la Fukushima. Oraşul
meu natal a devenit prea periculos din 11 martie
2011. Vântul a dispersat cesiul de la centrală peste
întreaga prefectură.
Cesiul se spune că poate cauza în viitor
cancer copiilor şi bebeluşilor. După ce am ezitat
câteva zile, am decis să revin, în ciuda acestui
lucru, pentru că sunt, cred, prea bătrân pentru a
dezvolta un cancer din cauza radioactivităţii.
În august am plecat într-acolo cu autobuzul.
Când am coborât, câmpiile Fukushimei se
întindeau cât vedeam cu ochii.
nu pot să cred
că au fost contaminate
de vântul cu cesiu.
stau în faţa acestor câmpuri de orez
verzi, verzi, strălucitoare.
Am fost găzduit de fratele meu şi, a doua
zi, am făcut o plimbare cu nepoţii mei. Unul dintre
ei a spus: „O, am uitat să îmi iau dozimetrul!”
S-a întors imediat în casă şi l-a adus. Copii din
Fukushima îşi pun întotdeauna dozimetrele în jurul
gâtului când ies din casă, pentru ca profesorii lor
să poată verifica nivelul de radiaţii la care au fost
expuşi.
Am făcut o plimbare în parcul de lângă râu.
copiii îşi atârnă
dozimetrele în jurul gâtului
chiar şi când joacă
leapşa cu mine
în parcul înverzit.
Dar nu mai erau alţi copii care să se joace
în parc, în afară de nepoţii mei. Poate că ceilalţi
se jucau jocurile lor electronice sau se uitau la
televizor, la ei acasă, pentru a evita vântul încărcat
de cesiu. Profesorii de la şcoală i-au învăţat să se
joace în casă cât mai mult timp posibil.
Într-o după-amiază a început dintr-odată
să plouă. Prinsă de ploaie, pisica noastră a fugit în
casa fratelui meu şi s-a aşezat sub streaşină.
pisica noastră
ignoră faptul
că linge
ploaie cu cesiu
de pe blana udă.
Mulţi dintre locuitorii care aveau casele în
apropierea centralei s-au refugiat după scurgerile
radioactive. Părinţii tineri, care au copii sau
bebeluşi au căutat refugiu cât mai departe. Au mai
rămas doar persoanele în vârstă.
chiar dacă locuitorii vor
să caute refugiu,
nu au unde să meargă,
nici muncă, nici casă
decât în Fukushima.
În special ţăranii în vârstă din apropierea
centralei, chiar şi cei mai bogaţi, nu au vrut să se
refugieze în altă parte. Ei nu vor nici să înveţe un
nou dialect, nici obiceiuri noi, nici să se despartă de
vecini şi de prieteni. Au rămas în oraşul lor natal
pentru a-şi trăi ultimii ani în linişte.
chiar dacă funcţionarii le spun
„Fugiţi din satul vostru!”
bătrânii ţărani refuză
pentru că ei doresc să rămână, liniştiţi
acolo unde s-au născut, în Fukushima.
8246
MERIDIANE
Oraşul nostru natal, Fukushima
bătrânii ţărani
asemeni copacilor
au rădăcini puternice
înfipte adânc în pământul
Fukushimei.
peste tot în Fukushima,
bătrânii ţărani
vor să revină
în adevărata lor ţară natală:
Pământul însuşi.
pământul
este locul de odihnă întunecos
unde ei renasc
în viitor:
următoarele lor etape.
Într-o seară stăteam împreună în sufragerie
şi ne uitam la un meci de fotbal, la televizor. Şi
soţia fratelui meu mi-a curăţat o piersică.
mănânc
piersica roz.
e delicioasă,
dar o urmă de cesiu
mi-a intrat în corp.
nu îl pot vedea, cesiul,
nici auzi,
nici simţi,
este un invizibil
duşman.
Şi totuşi, ca să fiu sincer, nu sunt sigur
că această urmă de cesiu este duşmanul meu.
Specialiştii spun că el este bun pentru sănătate, atât
timp cât este doar o urmă. Alţii spun că este foarte
periculos. Eu nu ştiu cine spune adevărul. Ca să
fim exacţi, nici specialiştii nu cunosc adevărul. În
viitor voi afla dacă cesiul ne-a făcut bine au rău.
Totuşi, acum vreau să ştiu dacă, în viitor, voi face
cancer. aceasta este neliniştea comună
care erodează spiritul
multor locuitori
de lângă centrala nucleară
de la Fukushima.
Eu nu îmi pot cunoaşte viitorul. Dumnezeu
îl cunoaşte. Şi dacă nu ar fi Dumnezeu, nici un om
nu îl poate cunoaşte, din universul cel vast.
o urmă de cesiu
există tăcută
fără miros,
fără gust,
în tăinuita celulă.
Seara târziu am discutat cu fratele meu
despre contaminarea radioactivă. Ce mi-a povestit
el despre un ţăran lăptar a fost un mare şoc pentru
mine. Am examinat detaliile, citind multe articole
despre acest om, în reviste şi ziare. Le rezum aici.
Un ţăran lăptar trăia într-un mic sat în
apropierea centralei nucleare de la Fukushima,
împreună cu soţia sa filipineză şi cu cei doi fii.
Familia sa era foarte fericită, pentru că ei aveau în
jur de 40 de vaci şi el muncea bine împreună cu
soţia lui în fiecare zi. El şi-a construit un nou atelier
pentru a câştiga mai mulţi bani, pentru că fii lui
erau încă mici. El îi confecţionase un ghiozan nou
fiului său, şi aştepta ceremonia de începere a anului
şcolar la şcoala primară, care se ţine în aprilie, când
florile de cireş inundă curtea şcolii. Dar a avut loc
o explozie la centrala nucleară de la Fukushima, în
urma marelui tsunami care a lovit regiunea la data
de 11 marie 2011. Vântul a dispersat cesiul de la
centrală peste câmpii, peste munţi şi peste casele
din satul lui. Laptele de la vacile sale conţinea
mult cesiu, pentru că ele se hrăneau cu iarba pe
www.oglindaliterara.ro
care el le-o cosea în
fiecare dimineaţă. A
trebuit să arunce tot
laptele contaminat cu
cesiu, zi de zi. Îngrijorat
de sănătatea celor doi
fii, şi-a trimis familia
departe de sat şi apoi
i-a trimis în Filipine, la
mijlocul lunii aprilie.
Aceasta a fost înainte
de ceremonia de intrare
la şcoala primară. Deci
explozia de la centrală
l-a împiedicat să participle la prima zi de şcoală a
fiului său. El a rămas complet singur şi a continuat
să muncească în Fukushima pentru un timp. Dar,
într-un final, a renunţat să-şi mai mulgă vacile şi a
plecat la soţia lui şi la cei doi fii, în Filipine. Dar aici
nu a înţeles limba, nici nu a putut să îşi găsească
de lucru. A revenit la Fukushima singur, în mai. Şi
acum nu mai avea nici o vacă, nici familia, în satul
lui. Ţăranul lăptar a lăsat acest mesaj scris pe un
perete al atelierului său cel nou: „Dacă centrala nu
ar fi explodat, nu m-aş fi sinucis.” Avea 54 de ani.
Într-o zi m-am dus, împreună cu fratele meu
şi familia lui, să vizităm un celebru loc turistic.
Dar erau puţini vizitatori, din cauza fricii de cesiu,
acolo unde altădată locul era plin de copii în timpul
vacanţei de vară.
Revin,
revin,
la Fukushima, unde pe vremuri
copiii se puteau juca sub cerul liber
fericiţi, alături de părinţii lor.
După scurgerea radioactivă, mulţi părinţi
şi funcţionari au început să curăţe cesiul din
curţile tuturor grădiniţelor, şcolilor şi liceelor
din Fukushima. Locuitorii şi-au curăţat casele,
grădinile şi drumurile. Fermierii au continuat să-şi
curăţe câmpurile, pădurile şi munţii, timp de mai
multe luni. Cea mai mare parte a locuitorilor au
încercat să curăţe întreaga Fukushima.
Pământul şi vântul,
perele şi piersicile,
pisicile şi oamenii,
fie ca toate fiinţele
să renască în Fukushima.
Mi-am făcut un obicei din a merge
la Miharu, în apropiere de centrală, pentru a
contempla frumoasele flori de cireş, în fiecare
primăvară. Copacul cel mai celebru din regiune
este bătrân, are în jur de 10 secole. Nu este un
copac de rând, ci un cireş foarte mare, iar florile
lui se întind spre cerul albastru. Locuitorii îl
numesc „Takizakura”, pentru că „taki” înseamnă
„cascadă”, iar „sakura” înseamnă „floare de cireş”
în limba japoneză. Florile lui se aseamănă unei
cascade roz, care curge din cerul de azur, plutind
calm în briza caldă a primăverii. Florile nu sunt
doar superbe, ci apar pline de prospeţime pe cerul
albastru. Aveam obiceiul ca, prinvind în sus la ele,
să mănânc prăjituri japoneze şi să beau bere, apoi
să îmi fac siesta vreo două, trei ore, în compania
prietenilor mei. Dar în primăvara aceasta nu m-am
întors. Mi-a fost frică de problema cauzată de cesiu
în apropiere de Miharu. Explozia de la centrală, din
11 martie m-a împiedicat să merg acolo în aprilie.
Şi totuşi, mă voi întoarce acolo. Mă voi
întoarce la Miharu, pentru a mă încărca de energie
de la florile de cireş, în aprilie următor. Mă voi
întâlni cu Takizakura, ca de fiecare dată. Aceasta
este promisiunea pe care i-am făcut-o an de an.

www.oglindaliterara.ro
REMEMBER
Katyn românesc la Saratov pe Volga, în 1941?
Aşadar, după „istoricul” evreu Jean
Ancel, potrivit informaţiilor dobândite
de acesta, la Saratov pe Volga, în
noiembrie (probabil!) 1941, circa
15.000 (cincisprezece mii) de români
în floarea vârstei, au fost împuşcaţi pe
nedrept, în urma unei minciuni, a unei
dezinformări criminale, săvârşită de
numitul ABACUMOV… Un nume sortit,
probabil, să intre în ne-uitarea noastră,
a românilor! Nenorocitul!…
Se nasc în mintea noastră mai
multe întrebări. Iată numai câteva
dintre ele:
Prima întrebare: De ce despre
această crimă abominabilă nu se
vorbeşte deloc? De ce nu s-a „bucurat”
de mediatizarea pe care au avut-o
ororile de la Katynul polonez?
Un prim răspuns: trupele germane
nu au ajuns până la Saratov pe Volga…
Când trupele germane au ocupat zona
în care se aflau gropile comune de la
Katyn, localnicii au divulgat teribilul
secret, iar propaganda germană,
nazistă, a avut tot interesul să facă
caz de aceste crime ale sovieticilor,
ale lui Stalin. Altminteri, dacă ocupaţia
germană nu ar fi ajuns până acolo,
despre Katyn ar fi ajuns până la noi
nişte zvonuri greu de verificat…
Altă întrebare: nu ar fi cazul ca pe
urmele puţinelor informaţii care există
să se declanşeze o cercetare temeinică
atât în arhivele celor două armate, cât
şi la faţa locului, acolo unde au fost
lagărele de prizonieri de la Saratov?
Gropile, eventualele gropi comune,
a mii de victime, nu puteau fi săpate
PELERIN
George Anca
Peste câteva ore, Vasile Andru îşi lansează, la Bookfest,
Yaatra Jurnal în India, ediţia a doua. E vineri. Acum trei zile, la
Colocviile de Marţi, ne povestise, ca pe sârmă, pelerinajul său
ortodox în Kerala sau Karnataka. Cu o săptămână înainte,
împlinise 70. Incognito, în rugăciune? Oricum, ubicuu,
bucovinean, guru atonit, de ashram. Aveam la mine titlul său,
împrumutat de la Osip Mandelştam, Veacul meu, fiara mea
(2011).
Nu demult, îl aşteptasem să împărtăşească duhovnicia
arhimandritului Cleopa, acum se gândea la părintele Pârâianu,
la umăr cu episcopul dintre oceane. Altădată, ne întreţinuse
asupra rugăciunii inimii, Ananda, Ulpius, Baudelaire, Gasparic,
Alina Diaconu. Vedeţi-l pe you tube, filmat de Ben Todică,
şi puneţi-vă în locul copiilor de români care renasc în limba
mamă sub clopotul acţionat de scriitor în Melbourne. Ca şi în
Athos-Himalaia.
Are scris drept, ca Galaction sau Coşbuc, dar mai strâns,
cât să-l strecoare printre slovele tipărite deja, pe sinonimia
tapas-askesis, aducând, de mână, tradiţia carpatică - „Dacă
n-ar fi existat sufletul, asceza l-ar fi inventat” - lângă tradiţia
indiană, de tipar: „Cele trei lumi: Pământ, eter, cer – au
(urmare din numărul anterior)
Ion Coja
decât în apropierea acestor lagăre
cumplite. Iar descoperirea acestor gropi
comune chiar şi după 70 de ani nu este
un lucru imposibil!
Răspuns: este evident că aşa
trebuie procedat, sub „comanda”
unor istorici autentici, categorie din
care subsemnatul nu face parte. Din
păcate, istoricii români, cei îndrituiţi să
purceadă la o astfel de cercetare, se
fac deja vinovaţi şi pentru alte subiecte
pe care le ignoră de când se ştiu… Să
sperăm oare de la alţi istorici, de la un
alt Larry Watts? Se pare că va trebui să
procedăm ca în fotbal, unde s-a trecut la
măsura extremă, extrem de ruşinoasă:
aducerea de arbitri străini, respectiv
istorici străini. Mutatis mutandis,
corupţia (vezi istoricii, inclusiv istoricii
academici, care susţin proiectul Gold
Corporation de la Roşia Montana, adică
susţin distrugerea unor monumente
istorice unicat în lume!!!) şi frica, teama
de a nu-şi periclita cariera şi cursus
honorum academic, universitar,
pe mulţi istorici îi ţine la distanţă de
subiectele tabu: legionarii, crimele
regelui Carol al II-lea, Antonescu,
Transnistria, cominterniştii, Ceauşescu…
E timpul deci să aducem istorici
străini să ne cerceteze trecutul şi
să descopere argumentele bazate pe
istorie, argumente pe temeiul cărora să
mai deschidem şi noi gura în lume!…
Dimensiunile hecatombei de la
Saratov pe Volga ar trebui să atragă
intervenţia autorităţilor româneşti.
Academia Română, prin istoricii care
intră în componenţa înaltului for,
trebuie să se pronunţe în ce măsură
este veridică – veridică am spus, nu
neapărat adevărată, relatarea din
cartea lui Jean Ancel, caz în care în mod
oficial guvernanţii români ar trebui să
se adreseze Moscovei cerând accesul
liber în zonă pentru cercetarea care se
impune. Avem datoria măcar o cruce să
ridicăm deasupra atâtor oseminte fără
mormînt…
Tot de la Simion Ghinea păstrez
informaţia de martor ocular a bădiei
Simion, cum că la un moment dat, pe
frontul de Est unde erau desfăşurate
trupele româneşti, a apărut un avion
sovietic din care au fost aruncaţi
o mulţime de fluturaşi pe care era
scris un text semnat de Stalin, prin
care acesta mulţumea generalului
Avramescu şi trupelor române pentru
comportamentul omenos arătat
faţă de populaţia civilă din teritoriile
ocupate de Armata Română. Mă întreb
acum dacă nu cumva acest gest al lui
Stalin a fost precedat de regretul că a
omorît, din „greşeală”, mii de prizonieri
români nevinovaţi… (Nu comentez ce
s-a întâmplat mai târziu cu generalul
Avramescu…)
În concluzie: ce facem? Ce facem
ca să verificăm informaţia, ipoteza,
suspiciunea că la Saratov pe Volga
s-a produs asemenea crimă, mult mai
cumplită decât cea de la Katyn, care
părea un fel de nec plus ultra printre
crimele de război din al II-lea Război
Mondial?! Ce vom face dacă această
ipoteză înfricoşătoare se confirmă? Va fi
cumplit? Va fi scrâşnirea dinţilor?…
rezultat dintr-un tapas cosmic...” Cărţile sale sapienţiale ar
putea fi reducţii scrise ale puterii cuvântului rostit după un
gong cartezian, pe definiţii-trăiri, de prozator-antropologreligios.
Mereu în pelerinaj, mai degrabă interior, pe decorul
locurilor sfinte de pretutindeni, metoda şi a pelerinului o
vedem literară, a nu fi concurând pe Max Weber, nici pe
Mircea Eliade, dar a se proiecta purtat mantric de nesfârşite
nuanţe ale rugăciunii inimii proprii, perpetuu metarfozate
spiritual şi ancestral. Chiar fixând, deliberat, cu Jung, un
„document psihologic”: „Fotografia este document chimic. Pe
mine mă interesează mai întâi documentul psihologic. Uneori
desenam sau făceam schiţe cu peisaje, chipuri. / Maestrul
intonează ‘Tatăl nostru’ sanscrit, dă tonul: ‘Asato ma sat
gamaya / Tamaso ma jotir gamaya / Mritior ma amritam
gamaya.’ / În româneşte: ‘Doamne, condu-mă de la nefiinţă
la fiinţă. Condu-mă de la întuneric la lumină. Condu-mă de la
moarte la nemurire’. Când terminăm de intonat, chiar în acest
moment, soarele s-a arătat în întregimea lui. Roşu întreg.”
(Yaatra, Allfa, 2002, p. 130 ).
Îşi începe notiţele de călătorie iniţiatică sub „karma
scrisului”, spre a se adânci în dharma, ca într-o seducţie
preştiut divină, adept ad hoc al spiritualităţii hinduse, oricum,
dacă nu slăvitor, admirator karmic. Cititorul îi e comanditar,
auscultător, este el însuşi învederând la fine: „ne apropiem de
Rameshwaram ca de o margine de pământ de unde omul are
o mai bună vedere spre cer” (ibidem, p.233).
8247