Cititi online - click aici - Primaria Mizil

Anul VIINr. 55August2010FEREASTRARevistă editată de Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” - MizilJERTFĂ(Tatianei Stepa)îmi plac foarte mult copaciicerul lormai ales atunci când vreausă te definesctăcerea lor e ca a tachiar şi statorniciaşi nici ei nu-şi propun nimictotul vine de la sineşi frunza şi floareaşi strigătulţie îţi plac mieiicerul lormai ales atunci cândvrei să mă defineştităcerea lor e ca şi a meachiar şi statorniciaşi nici ei nu-şi propun să moarătotul vine de la sineEmil PROŞCANVă las cântecele meleÎn octombrie 2008, când a urcat pescena Casei de Cultură din Mizil, la ConcursulNaţional de Literatură „Agatha GrigorescuBacovia”, Tatiana Stepa a cântat douăcântece în premieră absolută.Muzica, vibrând până la lacrimi, evocabucuria de a trăi fiecare clipă cu patimă, cuuimire, cu disperare: „Foaie verde şi uscată /Într-un mod paradoxal / Nu se ştie niciodată /Cât mai e pân’ la final // Foaie dulce şi amară/ Viaţa-i totuşi un prinos, / Poate-i cea dinurmă oară / Când putem trăi frumos...”. Dar şipreţul nedrept pe care îl plătesc, de multe ori,artiştii, jucându-şi destinul în teatrul meschinal lumii contemporane: „Mor actorii părăsiţide public / teatrul însuşi este o fantomă / Şi lacatafalc le stau de gardă / Rolurile care intră-ncomă. // Ne-au făcut să plângem şi sărâdem / În momente bune sau mizere / Astăzicu privirea zăvorâtă / Ei îşi joacă ultima tăcere// Ce ciudat, acum când mor actorii / Tragediace-am jucat-o moare, / Pentru a afla căfără dânşii / Tragedia noastră e mai mare”A promis că o să vină şi la ediţia următoarea concursului, în octombrie 2009... Apromis... Dar, pe 7 august 2009 şi-a petrecutultima zi din viaţă, aici, pe pământ! A fost ultimadată calendaristică înscrisă într-un act al eide stare civilă, marcând începutul eternităţii.Fizic, Tatiana ne părăsea definitiv, la vârsta lacare existenţa ar fi trebuit să-i însenineze dragostea,bunătatea şi freamătul de copac fărăpădure, sentimente pe care vocea-i inegalabilăle dăruise tuturor, în risipite ninsori cu arpi deînger. De aceea toţi cei care au cunoscut-o, darşi cei care doar i-au auzit cântecele, au simţitsfâşietoarea nedreptate a destinului.Totul a fost ca la o moarte: tânguireapâlpâitoare a lumânărilor, figuri împietrite dăltuiede lacrimi, linişte şoptită, o cruce, preoţişi chiar un sicriu. Tot ce fusese pâna atunciTatiana, cu zbateri, vise, aşteptări, speranţe,dezamăgiri..., se scursese din trupul înpietrit,ce stătea cu ochii închişi în sicriul ce fusesecândva copac cu frunze şi viaţă!Noi, cei care ne petrecusem în despărţireprieteni şi rude (şi cât de firesc se motivează:aşa e viaţa!), ştiam foarte bine momentelecrâncene ale despărţirii prin moarte şicunoşteam în amănunt „recuzita” dureroasă aacestor momente.În holul imens al Ateneului, murmuranevăzutul fluviu de sunete şi paşi, ce se prelinseseîn timp aici..., din difuzoare, răsuna acumvocea vie a Tatianei, lângă trupul ei inert „învelit”de copacul răpit pădurii: „Vă las toatece-au fost bune, / Dar şi cele ce n-au fost, / Vălas tot ce nu pot spune, / Nu mai are niciunrost. // Vă las dragostea pierdută / Şi tot chinulde apoi, / Gura mea nu mai sărută, / Vălas dorul meu de voi. // Vă las drumul către lună/ Şi copacii mei stingheri, / Vă las luptamea nebună / Pentru viaţă până ieri. // Vă laslacrima cu care / Am dormit la căpătâi, / Vălas nopţile amare/ Şi lumina mea dintâi. // Vălas gândul de pe urmă, / Să vă apere mereu, /Vă las iarba, cerul, marea, / Vă las tot ce amfost eu. // Vă las sufletul în palme, / Azvârliţi-lprintre fragi / Şi iertaţi-mi voi povara, /Toţi cei care mi-aţi fost dragi. // Dar vă las şibucuria / Şi tot cerul meu de stele, / Vă las singura-miavere, / Vă las cântecele mele.”Trupul ei primise taina trecerii şi ascultaîmpreună cu noi, cei de acolo, cânteceledespre viaţă, din viaţa ei, din viaţa noastră...Toate acele cântece, cărora le ştiam pe de rostversurile, erau acum altfel şi parcă le auzeampentru prima dată. În acele momente lumânărileerau frunze incendiate de toamnă, căzândcătre înaltul albastru al cerului.A trecut de atunci un an! Un an în carepe Pământ s-au petrecut alte întâmplări alelumii, în drumul firesc dintre viaţă şi moarte!Ca şi cum nu era de ajuns, la şase luni de laimensa pierdere a Tatianei, mi-a murit unuldin cei mai buni prieteni şi oameni pe carei-am cunoscut! Îl chema Sone şi se asemănafoarte mult cu Tatiana! Aveau acelaşi sufletbun şi cald! Şi singurătatea în care amândoiparcă au dorit să trăiască, să se ascundă, dincare evadau atunci când puteau să le facă unbine celorlaţi.Nu vroiau şi nu cereau, niciodată, nimicpentru ei! Amândoi îşi ascundeau sub unzâmbet adevărat, realitatea despre ceea ce sepetrecea în sufletul lor! Greutăţile de tot felulale existenţei şi singurătatea, le-au purtat cudemnitate! La fel şi plecarea lor, a fost simplăşi demnă.De ce totuşi – mă întreb – după nicio moarte nu se schimbă nimic? Aceleaşi zile,acelaşi soare, aceiaşi paşi! Doar lumina celordispăriţi care se transformă în amintiri!Tatiana Stepa! Un nume şi un om caun copac rătăcit în mijlocul unei câmpii nesfârşite.Am fost la slujba de pomenire, chiar înziua când s-a implinit un an de la moartea ei.Nu credeam că ceaţa uitării coboară atât de repede...Foarte puţină lume, incredibil de puţină!...Ileana Vulpescu, Magda Puşcaş, GeorgeNicolescu, Ana Maria Păunescu, Cătălin,băiatul Tatianei, Filip Estera, diriginta ei,Andrei şi Mirela Tudoran, Cristina Bălănescu,Mirela Ghioc, Diana Tocitu, Sorina Zlătan...Priveam la pâlcul de oameni adunatîn liniştea gândurilor din jurul momântului eide pământ şi îmi imaginam mulţimea celorpentru care a compus, a repetat, a cântat întreagaviaţă! Mă gândeam la spectatorii cumâinile ridicate, în momentele în care voceadin sufletul Tatianei îi făcea fericiţi, şi la „firescul”multiplelor preocupări, pe care fiecaredintre aceştia le puteau avea acum! Dincolo deliniştea de aici, se amestecau zgomote de voci,maşini, paşi! Dincolo de dincolo, cealaltă viaţăîşi vedea în continuare de treabă!Ce mai faci Tatiana?Noi?Suntem încă aici, amestecaţi în gândurilepământului şi câţiva din cei cu care tu...,ne-am gândit la tine!Emil PROŞCANMizil 19 august 2010Festivalul de muzică folk„In memoriam Tatiana Stepa”(Ediţia a II-a)Pe data de 1octombrie 2010 PrimăriaOrașului Mizil organizează edițiaa II-a a Festivalului de muzică folk„In memoriam Tatiana Stepa".Ținând cont de condițiile precaredin punct de vedere financiar toți ceiinteresați de această manifestare, la carevor participa cei mai buni cântăreți ai genului,sunt rugaţi să contribuie cu sponsorizări,în limita posibilităților.Relații la telefon 0722653808; e-mailleonidacondeescu@yahoo.com.

Revista revistelor literareRĂSFORIIRăspunzând unei întrebări adresatede Nicolae Băciuţ, redactorul-şef al revistei,scriitorul Fănuş Neagu pune un „diagnostic”sumbru intelectualităţii române: „Intelectualii,80%,, dacă nu 92%, au trădat. Ţara Româneascăe pe marginea unei prăpastii cu douătăişuri: stânga sau dreapta? M-aş situa nu caun diriguitor al oamenilor, spre ce să-i îndrept.Nu ştiu... Mi-e dor de revoluţionari dela ’48 şi chiar mai dinainte, de la 1821. Numi-e dor de Revoluţia din Octombrie, dar parcămi-e dor de o revoluţie autentică, nu caaceea de la ‘89, dar una foarte dură, care săîi îndepărteze pe toţi – pe toţi nu-i va puteaniciodată – ticăloşii moderni.”Refuzând, cu umor, un demers „testamentar”,frumosul „nebun” rătăcit în mareleoraşe conchide: „Dar dacă ar fi să fie, fereascăDomnul, cândva, sigur că va fi, aş lăsa oamenilorurmătoareale cuvinte: ascultaţi şuieratulbrazilor, freamătul paltinilor, mirosiţifloarea de salcâm şi fiţi atenţi când vuieşteDunărea, când bate vântul, când tună şi, maiales, când inima oamenilor plânge. Să nu văfie ruşine de oamenii care plâng, pentru căinima vorbeşte mai mult decât gândul.”***În Dulcea harababură, CleopatraLorinţiu „filmează” destinul unui scriitor carea fugit de nebunia lumii „cu moartea pre moartecălcând”: „Considerat în Europa de azi unscriitor francez despre care se uită mai totdeaunasă se amintească faptul că ar fi fost şi român,Barbu Fundoianu a fost a plecat dinRomânia de teama antisemitismului, dar şi casă îşi desăvârşească destinul literar.Fără Franţa lui dragă, nu ar fi fostun scriitor cunoscut, celebru, evocat. FărăFranţa lui dragă, poate că nu ar fi fost nici denuţatca fiind evreu într-o perioadă de colaboraţionismfrancez feroce. Nu ar fi ajuns înlagăr, nu ar fi fost ucis în plină maturitate creatoarela 46 de ani. Fără Franţa lui dragă, nuar fi devenit un nume de referinţă al literaturiieuropene, dar poate că ar fi rămas în viaţă,căci nu cred că în România vreun scriitor celebrua fost ucis de nazişti în acest război aldoilea, mondial şi înfricoşător (...)Am vrut să îl aduc pe Barbu Fundoianuîn memoria colectivă. Am încercat aproapetotul, cerând, implorând sprijin de la organe,comitete şi comiţii, de la departamentul«diaspora» al Ministerului de Externe, de lateleviziune şi prin petiţii adresate MinisteruluiCulturii. Nu am reuşit nimic. Fiecare te trimitela …altcineva.Cred că Fundoianu, alias Fondane,alias Benjamin Wechsler, e prea român pentrufrancezi, prea evreu pentru români, prea elitistpentru o cultură română aflată în derivă,prea deranjant pentru memoria franceză încare colaboraţionismul e o pată nătângă, preaori-cum, prea nu intră în scheme şi formatări.E numai bun ca să fie uitat. Ca toate amintirilecare dor.”Ce s-ar mai putea adăuga? Poate doarfaptul că uităm în continuare...Nu de partizanat sau vehemenţă poatefi acuzată o bună parte din presa româneascăci, mai simplu, de prostie. O armată de trepăduşicare au absolvit cursurile lui Volkoff laseral a devenit un fel de „elită” a proorocilorpentru poporul român, incapabil să-şi reaminteascăde „vântu” care i-a bătut prin buzunare.Iar consecinţele, din păcate, pot fi maimult decât grave. Mi-am spus asta în clipa încare am auzit cum „behăie” un intelectual din„Regat”, citind editorialul sobru, semnat în ultimulnumăr al „Citadelei” de preşedinteleAsociaţiei Scriitorilor din Nord-Vest, SatuMare, scriitorul Felician Pop. Iată câteva citateedificatoare şi alarmante: „Orice tendinţă deautonomie sau chiar de separare a acesteiprovincii istorice (Transilvania - n.n.) a statmereu sub spectrul pernicios al unei «ameninţărimaghiare» ce a redus la tăcere vocileromânilor ardeleni care credeau că o separarefaţă de România ar fi fost în beneficul plaiurilornatale. Subiectul este extrem de delicatşi tocmai de aceea foarte puţini se aventureazăsă-l abordeze. Se ştie doar că molcomiiardeleni nu agreează scandalurile şi ultimullucru pe care şi-l doresc este de a-şi aprindepaie-n cap. Ar fi o adevărată prostie să negămapartenenţa noastră la spiritul românesc.Cred că ardelenii au fost cei mai îndârjiţi luptătoripentru afirmarea identităţii lor pe acestemeleaguri, că nu degeaba s-au luat în 1918,peste 100.000 dintre ei, ca să meargă în crivăţuliernii la Alba Iulia pentru a celebra celmai important eveniment din istoria românilorşi anume Unirea cu Patria Mamă. Dar pestetoate aceste exerciţii de iubire şi fidelitate, ardeleniisunt structural diferiţi de cei din Regat.Eforturile de egalizare, exacerbate în vremeainterstiţiului totalitar, nu au reuşit să coagulezeraţional o conştiinţă unitară. Mecanismelecomportamentale ale conaţionalilor «sudişti»nu vor fi acceptate niciodată de ardeleniiar atunci când vreo «victimă» gen VictorCiorbea sau Emil Boc mai cad în plasa mâzgoasăa politicii dâmboviţene, ardelenii ofteazădin greu, ca după o zi de coasă încheiată cuo ploaie torenţială.Peste «îngustimea» provincială pluteştemohorât norul unei frustrări adânci, cănoi, cei din Ardeal, nu ne simţim confortabil înpropria noastră patrie. Şi în aceeaşi măsurăîn care ne-am încăpăţânat să ne păstrăm limbaşi obiceiurile, am rejectat - aproape de unsecol încoace - toate aluviunile balcanice adiinddinspre crestele Carpaţilor. Este încă unjoc neterminat, o problemă împinsă spre coadapriorităţilor iar viitorul, mereu imprevizibilşi deconcertant mai poate să ascundă în bolboroselileprezicătorilor, conturul unei soluţiicare acum nici n-ar putea fi imaginată.”***Superbă poezia “Anotimpul păpuşilor”semnată de Tincuţa Bernevic: „...încăsuţa din umbrar (...) / tata continua să ciopleascăaerul / deasupra umerilor noştri / ca penişte aripi pe care ai vrea să le porţi într-o zi /ce-i asta întrebau păpuşile / nimeni nu ştiacontinuarea poveştii.”PAGINI ROMÂNEŞTIÎN NOUA ZEELANDĂNumărul 61 / iulie2010 al revistei careapare la antipozi (redactorşef Cristi Dumitrache) exceleazăprintr-o „textură”istorică densă şi incitantă,dacă ar fi să amintim numaicâteva titluri: „Abdicarea regelui MihaiI”, „Îmbuibaţii României la lucru” (câtevasubtitluri: „Beizadelele din lumea nouă”,„Profesorul Cernăianu”, „Vacanţele familieiVideanu”, „Averile Monicăi Maurer etc.),Rechizitoriul ceauşeştilor”. Iată câteva „dileme”evidenţiate în ultimul articol citat (semnatde controversatul dar şi foarte „iniţiatul”fost general de securitate Ion Mihai Pacepa:„La 28 decembrie 1989, ziaristul francezFranz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro cădacă Ceauşescu ar fi avut parte de un procespu-blic, «ar fi putut face dezvăluiri cu privirela foştii săi tovarăşi care au devenit gorbacioviştişi tronează astăzi în Consiliul FrontuluiSalvării Naţionale. De aceea era urgent să ise închidă gura, era urgent să fie omorît».Într-un alt articol, apărut a doua zi în revistaLe Point, jurnalistul francez Kosta Christitcha ajuns la aceeaşi concluzie.Guvernul de la Bucureşti, realizândgrotescul simulacrului juridic numit pompos«Procesul Ceauşescu», a încercat să-l legalizezepost-mortem, recurgând la practica sovieticăa creării de documente fictive. Un exempluconcludent îl constituie «Hotărârea pentruInstituirea unui Tribunal Militar Excepţionalcare să procedeze de urgenţă la judecareafaptelor comise de Ceauşescu Nicolaeşi Ceauşescu Elena». Această Hotărâre, publicatala mult timp dupa «proces», este semnată:«Preşedintele Consiliului FrontuluiSalvării Naţionale Ion Iliescu. România, Bucureşti,24 decembrie 1989.» Cei care au falsificatacest document au uitat însă că Iliescua devenit preşedinte al Consiliul FrontuluiSalvării Naţionale numai la 26 decembrie1989.Un alt fals este documentul intitulat«Rechizitor din 24 decembrie 1989» caredispune «punerea în mişcare a acţiunii penaleşi trimiterea în judecată» a Ceauşeştilor.Acest document este semnat de «maior dejustitie Voinea Dan», care a aflat însă despreprocesul Ceauşescu numai la 25 decembrie1989. Documentul falsificat poartă aprobareaunui «colonel de justiţie» al cărui nume esteindescifrabil şi arată că ar fi fost înregistrat laDirecţia Procuraturilor Militare sub numărul1 - S.P. / 1989.” (...). Este însă semnificativ, şitipic sovietic, că Iliescu nu a repudiat sistemulcare l-a adus la putere pe Ceauşescu şii-a permis să devasteze ţara cu impunitate.Subpresiunea maselor populare, Iliescu a trecutpartidul comunist în afara legii, dar a doua zis-a răzgândit şi a anunţat că soarta partiduluiva fi decisă într-un referendum popularcare, din fericire, nu a mai avut loc. Când partidulcomunist s-a autodizolvat, Frontul SalvăriiNaţionale s-a intitulat el însuşi partidpolitic şi a absorbit pe cei mai importantimembri ai defunctului partid comunist”.Pagina 2 FEREASTRA - 2010

Atlantida din suflet(Interviu cu scriitoarea Passionaria Stoicescu)Da, poetul e „un exilat în copilărie”, fiindcă exilul e o stare de singurătate într-unteritoriu impus, pentru o pedeapsă nemeritată.Pedeapsa e aceea de a simţi altfel decât simt ceilalţi, de a vedea cu alţi ochi Viaţa,de a pipăi cu alte mâini Clipa, de a auzi altfel Curgerea, de a amuşina cu alte nări Moartea.Doar copiii vorbesc cu lucrurile şi tot ei răspund, doar copiii însufleţesc păpuşileşi jucăriile…Doar poeţii vorbesc cu lucrurile şi tot ei răspund, doar poeţii însufleţesc literele şisensurile…A consemnat: Lucian MĂNĂILESCULucian Mănăilescu: Tema singurătăţiieste una majoră în poezia PassionarieiStoicescu. Afirmaţi, în ultimul dumneavoastrăvolum („Celălalt soare”, Editura Litera,2010): „...nu interesează pe nimeni / că moriîn fiecare zi”. Să fie poetul – „fiara care /n-are nimic preţios / pentru vânătorii derând” – un exilat în copilărie, un înrăit trăitorîn Atlantida din suflet?Passionaria Stoicescu: Iată un titlupotrivit pentru interviul nostru: „Atlantida dinsuflet”. Vă mulțumesc pentru această metaforă,care îmi dă satisfacția unui dialog ca de lapoet la poet și mă trimite nesperat într-o lumescufundată în adâncuri sau în înalturi: aceeaa Poeziei. Depinde de unde privești. Recunoaștețiînsă că fenomenul e posibil doar însingurătate. Despre ea, numai de bine!E o temă „primordială”, o stare defapt propriu-zisă, care, uneori, o poate ivi pecea creatoare. Paradoxal, orice născător de noilumi fuge după singurătate, pentru a se regăsimai puternic pe sine, decupat mai clar din lumeaobișnuită, tocmai ca să se „plângă” desingurătatea sa, mai degrabă de ne-înțelegereacelorlalți, care l-au „condamnat” astfel la solitudine.Acest „dus-întors” e un traseu propriuvieții, dar nu e conștientizat decât de cel careprin semn (cuvânt), prin sunet, prin culoareși linie, prin piatră se încăpățânează să recreezeceea ce a fost deja creat, dar cu amprentalui, cu „singurătatea” lui, cu sufletullui. Ca să naști câte puțin, trebuie să mori câtepuțin. În capul meu, până și Creatorul-a-toatea izvodit omul (după chipul și asemănarea Sa),fiindcă se simțea atât de singur…Viața de toate zilele poate fi o singurătateîn singurătate, în doi, în mii și milioane.Viața Poetului e o singurătate despre singurătate,fugind de solitudine în solitudinea primitoareși înțelegătoare a cititorului care-i seamănă( adică posedă acel „organ al Poeziei”).De aici „lighioanele” și „vânătorii de rând”(care vânează pentru a se hrăni și a se îmbrăca), dar și „fiarele” (amintiți-vă de „iarbafiarelor”, care poate deschide orice!) și „vânătorii- vânători” (care vânează pentru încordareași plăcerea urmăririi și a mărturiei trofeului).Așadar „îngădui să fiu vânată, / darsângele poemelor mele / nu e sărat ci amar, /fiara care e poetul / n-are nimic prețios / pentruvânătorii de rând, / pentru crescătorii de detoate - / pielea lui e de fosfor, /carnea lui depucioasă, / urletul neomenesc…”/ („SfântaVineri”).Da, poetul e „un exilat în copilărie”,cum bine definiți ca poet, fiindcă exilul e ostare de singurătate într-un teritoriu impus,pentru o pedeapsă nemeritată. Pedeapsa e aceeade a simți altfel decât simt ceilalți, de avedea cu alți ochi Viața, de a pipăi cu altemâini Clipa, de a auzi altfel Curgerea, de aamușina cu alte nări Moartea. Doar copiiivorbesc cu lucrurile și tot ei răspund, doarcopiii însuflețesc păpușile și jucăriile… Doarpoeții vorbesc cu lucrurile și tot ei răspund,doar poeții însuflețesc literele și sensurile…L.M.: Care ar fi contururile acesteiAtlantide personale (scufundată în prundulBuzăului) pentru „La Passionaria“ – nume cese potriveşte fantastic cu personalitatea dumneavoastră,chiar dacă nu semănaţi, deloc, cueroina care l-a inspirat - Dolores Ibaruri?Cum arată, aşadar, lumea din vis, în care setrăieşte mult mai greu decât pe pământ, pentrucineva care incită păpuşile la... revoluţie?P.S.: Superbă ironia cu „Atlantidapersonală (scufundată în prundul Buzăului)”.Dar nimeni nu știe ce oceane zac sub acestprund sau deasupra lui! „Deasupra” și „Dedesubt”sunt două puncte cardinale „teoretizate”în „Apa sâmbetei”. Pe aceste teritoriise trăiește mai greu decât pe pământ: „Închisă-ncerul de sub geană / trec pe pământ nepământeană./ Când nici în el nu mă găsesc, /mă-ntorc în lume să greșesc”. Cam așa sepetrec lucrurile în înalt. La polul opus, aladâncului mării , „…/cei ce se-ncumetă / să oafle, s-o știe / doar îi zgârie sau îi mângâie /pielea lichidă și străvezie / și-i sorb lacomceața / sau soarele șiroind din pieptul ei / ca oinimă-n zori, / și-și zic pompos și bărbătește /navigatori - / pentru că nu vor înțelege niciodată/ ce-i cu ea / ce lumi adăpostește, / mulțumindu-senumai cu suprafața”. Cam acestea arfi contururile Atlantidei mele.L.M.: Fascinaţia artei a însemnat ostea polară pentru eleva Şcolii Pedagogicedin Buzăul anilor ’60, care se „risipea” cufrenezie în demersuri estetice diverse: muzică,artă dramatică, artă plastică sau literatură.De fapt prima tentativă de „survolare” a realităţiia fost examenul la teatru, pe care – dupăce aţi speriat vecinii exersând în baia mătuşiidin Bucureşti „Vulpea Liberală” a lui GrigoreAlexandrescu – l-aţi picat cu... succes. Scriaţi,mai târziu: „Nu mi-am dorit să-mi fie viaţafilm / Să intre derbedeii pe 5 lei (...) / Am rolulmeu neprefăut şi viu, / Un monolog de viaţă şide moarte, / Nu mi-am dorit să fiu decât o carte/ şi viaţa să mă scrie şi s-o scriu".): Aţi trecutla literatură ca să vă răzbunaţi pe teatru?P.S.: Fascinația artei a însemnat nudoar o moștenire de familie, ci și o perioadă de„grație”, de emulație culturală a Buzăului dinanii 1960 – 1965, care m-au marcat pe toatăviața. Spun întotdeauna cu sinceritate că m-amnăscut la București, dintr-o mamă ivită pelume, la rândul ei, în Căldăreștii de Buzău șidintr-un tată, (după unele zvonuri din familie,străstrănepot de-al lui Cuza!), ale cărui oseminteodihnesc în cimitirul buzoian „Dumbrava”.Mama câștigase ca elevă la ȘcoalaNormală „Elena Doamna” din București, premiulTinerimii Române, cu o compunere alcărui titlu m-a obsedat prin vreme: „Ce simțimcând ștergem praful”. Povestea minunat,făcuse trei ani de conservator la vioară și afost o învățătoare de excepție. Tata, copil deînvățători (bunicul patern fusese directorulprimei școli unde mama primise repartiție înprimul ei an de învățământ), avea o voce superbăși cânta la vioară și la țiteră. Mătușatatii, deci sora bunicului, Sultana Stoicescu,fusese secretara lui Nicolae Iorga și directoareaȘcolii Centrale de fete din Chișinău,unde lucrase în primul său an de învățământ,profesorul Tiberiu Bordea, care, ce coincidență!!,mi-a fost cel mai drag profesor delimba română din câți am avut și care, alăturide ceilalți minunați dascăli ai PedagogiciiBuzăului, mi-a inspirat cartea „Limba românăavea ochi albștri”.Paralel cu școala pedagogică am făcutșcoala sportivă, cu specialitatea „Atletism”(deși am început cu coregrafie și gimnastică).Am acasă un teanc de diplome primitela probele de viteză 100m., 100m. garduri,săritura în înălțime, în lungime. Dar maiposed și diplome de la concursuri de recitări,de muzică vocală, de dans .Am locuit, copil fiind, în Buzău, peStrada Mare, la etajul clădirii care „continuă”spre, pe atunci strada Marghiloman, clădireasupermarketului „Dacia”. Mama era învățătoarela Pedagogică și poetul Ion Gheorghe îșiamintea că predase ca elev practicant al școliila clasa ei, iar tata era finanțist și a fost o perioadăscurtă (1950-1952) director al Bănciide Stat din Buzău. Lui, prundul Buzăului îi eracu adevărat familiar, fiindcă sâmbetele și duminicileși le petrecea ca pescar pe malul râului.După despărțirea părinților mei, am ajunsla Râmnicu Sărat, la o prietenă a mamei mele,învățătoarea Ana Altinovici, un fel de „a douamea mamă”, unde am locuit 16 ani, timp încare m-am reîntors la Buzău, unde 6 ani amfost eleva Școlii pedagogice de atunci.Cât privește numele meu,mama, care era o făptură cu totul deosebită șicăreia i-am dedicat o povestire edificatoare înultimul meu volum de proză, încă neapărut,„Solitaire”( „Mama, copilul meu bătrân”),m-a „blestemat” premonitoriu cu el. Da, recunoscacest nume, îl iubesc, pentru că mi sepotrivește și pentru că mă motivează să exist.Dar nu oricum, ci cu pasiune. Și chiar așa ar fitrebuit să mă cheme: „Pasiunea”, nu „Passionaria”!Dacă la București m-am născut ca,vorba lui Creangă, „un boț cu ochi”, la Buzăum-am format ca „ființă culturală”, ca învățătorși poet. Repet cu mândrie, emulația intelectualăa acelor ani, Școala pedagogică,Profesorii ei excepționali, Biblioteca orașului,(Continuare în pag. 4)REVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 3

(Urmare din pag.4)cuvintele pentru tăcerile, uneori mai profunde,ale picturii?P.S.: Zilnic iau lumea de la capătși nu-i dau de capăt! Sunt Taur, o zodieîncăpățânată și truditoare, nu prea dispusăsă schimbe ceva. Iar de trădat, nu trădez.Cu atât mai mult cuvintele. „E datul meus-alint orice cuvânt, / să-l urmăresc cu patimăși teamă / până răzbește și se facecânt.” scriam (mă descriam!) într-un poemmai vechi.Caligrama e un poem desenat, a-șadar n-am trădat poemul. În acuarele, șimai nou în modelajul în lut, îmi completezmetaforele din cuvintele obosite. Sau dinoboseala către cuvânt. În mărunta sculptură„Femeie” (reprodusă în pag. 4 - n.n.),trupul ține o inimă în loc de cap, iar mâinilesunt niște aripi. Jur că e un poem în lut.Tot ce fac cu modestie în domeniul picturii,e o completare și nicidecum o trădarea cuvintelor.L.M.: Într-o superbă dedublaresimbolică spuneaţi: „Cine-mi citeşte poeziile,/ e ca şi cum ar ţine-o în braţe / pesora mea oarbă”. Ce şanse are „orbul”din fiecare din noi, ca râcâind cu ungiilepojgiţa de zgură a istoriei (care: „Setrăieşte, / se scrie / justificând fiecareomor...”) să descopere lumina?P.S.: Sunteți obsedat de „șanse”,firește, într-un timp de criză, care nu le maioferă! Șansa însă presupune o reacție reversibilă:dă, ca să ți se dea! Ca „orb” să aiburice de degete extrem de fine, cu care„să citești” în Braille, un relief cu suflet.Sub stâncă să simți inima muntelui bătând.Toți purtăm în noi câte un orb, puțini însădoresc să vadă, să descopere cu adevăratLumina.L.M.: Dacă aţi „provocat” titlulacestui interviu, daţi-mi voie să-i „provoc”şi eu finalul, cu un minunat vers alDomniei Voastre: „Albastră e tăcerea... Sătăcem.” Vă mulţumesc din suflet pentruamabilitatea de a acorda revistei noastreacest interviu!IDENTITATENu-l văd şi nu-l ating - dar este,nu urc, dar el mă ia pe creste,nu-i foc, dar arde nevăzutşi cântă diserat şi mut.Mi-e mire fără legământşi cer imens, fără pământ,drag mort din patima mea vie...El?Eu?- Poemul - când mă scrie(Din volumul „Celălalt soare” - EdituraLitera, 2010)PULSO antologie onestă:„Omagii pentru Eminescu de-a lungul timpului”Girată de doi cărturari onorabili - eminentulprof. George Zaharia şi filosoful IonelNecula -, cărora li se alătură şi publicistul -poet Marin Ifrim, antologia cu titlul de maisus, (Editura Omega, Buzău, 2010) întocmităde vrânceanul Vasile Buruiană, se aşază lângălampa noastră de veşnică veghe la căpătâiulcelui omologat drept ,,cea mai înaltă încorporarea inteligenţei române‘‘ (Titu Maiorescu).Vasile Buruiană e – sper să nu se supere– un scriitor în formare. A rezistat, însă,cu brio, unor atacuri directe apărute în presacultural-vrânceană, semn că tenacitatea lui aresevă. Dovadă şi această iniţiativă temerară.Gestul lui V. Buruiană este al unui pioscurat, care iubeşte poezia eminesciană cumult mai mult decât un cititor obişnuit - şiacest fapt este cu prisosinţă merituos. Nimănuinu-i prisoseşte să aibă totdeauna în bibliotecăşi lângă tâmplă cât mai multe ediţii Eminescu– a cărui poezie este Biblia noastră cea de toatezilele. Şi, bănuiesc că blândul Vasile Buruianăcu acest gând a cutezat să-şi alcătuiască o selecţie,mai întâi pentru sine.În afara poemelor unor poeţi clasicisau în curs de clasicizare, binecunoscuţi:Arghezi, Bacovia, Beniuc, Botta, Codreanu,Cotruş, Enăşescu, Labiş, Adrian Maniu,Veronica Micle, Pillat, Cincinat Pavelescu,Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru,Alexandru Vlahuţă, V. Voiculescu, DuiliuZamfirescu – plus alţii intermediari –, apar şinume aproape necunoscute (români şi străini),care produc surprize plăcute la lectură. Unuldintre ele este cel al ungurului Tocacs Tibor,într-o impecabilă traducere a regretatului RusalinMureşanu; apoi, basarabeanul SerafimBelicov; francezul Hubert Juin, tălmăcit deRomulus Vulpescu; iarăşi un maghiar, MajtenyiEric, într-o cursivă echivalenţă a lui EmilGiurgiuca; grecul Nikos Papas, tradus tot deun grec românizat, Dimos Rendis; în fine,cehoaica Bojena Maria Hade-Vernyj, în tălmăcireadestul de fluentă a lui Ion Potopin.Din păcate, din acest flux lipsescmulte ,,piese‘‘ esenţiale. Una dintre ele este celebrulpoem ,,Eminescu‘‘ (cântec) al lui GrigoreVieru, pe care magistral l-au interpretat –până în clipa tragică a morţii lor – strălucitulcuplu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, într-ooriginală creaţie muzicală pe măsura versurilortot atât de tragicului şi mesianicului poet basarabean.Şi încă o observaţie: e o eroare gravăsă-ţi treci numele, sus, ca autor, pe pagina degardă a unei antologii din poeţii lumii. Trebuia,firesc şi cu decenţă, să fi fost păstrat numaisubtitlul ei: ,,Ediţie selectată şi îngrijită deVasile Buruiană.‘‘ Meritul ar fi rămas acelaşi.E de mirare că niciunul dintre cei trei ,,mediatori‘‘,pomeniţi mai sus, nu a observat aceastăinadecvare.Mulţumindu-i pentru actul generoscultural,îi sugerez lui Vasile Buruiană ca, la oa doua ediţie, ceva mai cuprinzătoare, să aşezeîn bibliografia cărţii, în dreptul numelui fiecăruiautor, şi anul de naştere, dar şi al morţii –acolo unde este cazul. E o datorie înscrisă fermîn ,,regulamentul‘‘ antologărilor.Pe când o selecţie şi din omagiile înproză aduse lui Eminescu (G.. B. Shaw,Călinescu, Mircea Eliade ş.a.)?Ion Caraion scria că, pentru noi,românii, Eminescu este un fel de laptematern...Gh. Istrate,iulie 2010Concursului Naţional de poezie şi epigrame„Romeo şi Julieta la Mizil”, ediţia a IV-a, 2010-2011„Mizilul!... Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii,această urbe - o grădină - se răsfaţă cu multăcochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia batesoarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şivara. Rar se găseşte o panoramă aşa de plăcută şi atâtde luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aciaproape, şi mai sus, în depărtare, treptele din ce în cemai azurii ale Carpaţilor; la miazăzi, câmpia vastă,care se-ntinde, uşor povârnită, până departe-nDunăre. La spate, cea din urmă treaptă a munţilor; înfaţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice căMizilul este poarta Bărăganului.”(I.L Caragiale, O zi solemnă )g Înscrieri:(30 iulie - 30 decembrie 2010).La concurs pot participa tinerii românide orice vârstă!!! Înscrierea se face utilizândadresa: www.romeojulietalamizil.ro sau prinpoştă (pe adresa: prof. Bădicioiu Laurenţiu,Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu", str. N.Balcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800;cu menţiunea: „Pentru concursul Romeo si Julietala Mizil, ediţia a IV-a”. Taxa de participare (20 lei) va fi trimisă prin mandat postal laadresa menţionată.g Concursul are două secţiuni: POEZIE (la care se trimit maximum 4 poezii) şiEPIGRAMĂ (maxim 4 epigrame). O epigramă va avea ca temă impusă „Mizilul”, celelalte treiavând teme libere.Precizăm că, pentru cei care nu au internet, materialele pot fi trimise prin poştă (adresaeste mai sus), semnate cu un moto, în acelaşi plic introducându-se încă un plic închis, pe careva fi scris acelaşi moto, în interiorul căruia va fi fişa de înscriere cu datele de identificare.REVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 5

REMEMBERVictoria MILESCUMaestrului nostru, cu dragosteAnul trecut, laBrăila, pe 26 septembrie,scriitorul MirceaMicu a fost invitat deonoare al Festivaluluiinternaţional „Balcanica”,primind PremiulOpera Omnia.A fost ultimulfestival la care a participat din lunga sa carierăprodigioasă, a fost ultimul premiu primit dintrezecile de premii decernate pentru opera sabogată şi variată. Mircea Micu iubea Brăiladatorită bunilor săi prieteni Fănuş Neagu şiNicolae Grigore Mărăşanu, alături de care arisipit multe zile şi nopţi înmiresmate de alcoolurileşi pitorescul vechiului port dunărean(Nopţile risipitorului, Frumuseţile zilnice).Acolo, printre invitaţii festivalului,Mircea Micu era o prezenţă distinctă, agreabilăprin naturaleţe şi spontaneitate, cu o replicăce putea stârni uşor un hohot de râs,chiar dacă uneori era şi acidă. N-aş putea spunece culoare aveau ochii săi, dar în lumina lorse ivea un licăr şugubăţ, de şcolar pus pe şotii;doar fusese învăţător şi împrumutase ceva dincandoarea acelor copii pe care îi învăţase limbaromână şi istoria ţării. Riposta cu inteligenţăşi umor. La recepţia hotelului unde fusesecazat i s-a spus că e repartizat în camerăcu încă o persoană. Nu a acceptat să-şi împartăintimitatea somnului cu altcineva: „Plătesc!”.Şi a plătit o cameră separată. La masa deprânz, când i s-a adus ciorba aburindă, a cerutşi smântână. „O plătesc!” Mânca tacticosrefuzând cu îndârjire ispitirile bahice: „M-amlăsat de băut”. Avea ceva din eleganţa şi demnitateacavalerilor de altădată. Cu femeile eracurtenitor, ceea ce-i aducea multe admiratoare.Povestea scurte întâmplări din lumea literară(Întâmplări cu scriitori), cu un farmecunic, fiind o istorie literară vie. Jovialitatea sanu excludea însă evaluarea şi etichetarea lucidăşi exactă a unor situaţii sau personaje.Odată, spunea, când cineva îl acuzase de antisemitism,îi trântise aceluia o înjurătură neaoşă,indignat, spre stupoarea aceluia rămas fărăargumente. Era un ardelean pur-sânge ce-şiiubea ţara şi trecutul ei, dovadă scrierile sale,şi e suficient să-l amintesc pe cel mai dragerou al săi, Avram Iancu, cel căruia i-a dedicato piesă de teatru jucată de Naţionalul clujean,nemaivorbind de activitatea sa îndelungată înslujba scriitorimii române, din cadrul UniuniiScriitorilor.Prezenţa sa a înnobilat şi a ridicat ştachetavalorică a ,,Balcanicei‘‘ din 2009. Chiardacă a observat unele bâlbâieli din parteaorganizatorilor, şi-a păstrat calmul, trecândulecu vederea în spiritul unei largi înţelegerifaţă de natura umană. Am fost în micul grupplecat din Bucureşti, cu care a vizitat Brăila;s-a plimbat prin Grădina Mare din municipiu,pe ţărmul Dunării. Aici, pe un ponton, invitaţide poetul Stere Bucovală, am avut parte de unprânz pescăresc tipic. Mircea Micu era încântat.Un ardelean mânca peşte, cunoscând felulşi gustul, alegând cu grijă oasele, sorbind cuplăcere din ciorba pescărească preparată cuapă din Dunăre. Era fericit, glumea, respiraadânc spre cerul senin ce se oglindea în apamişcătoare şi misterioasă din care criticul AureliuGoci, cu o undiţă, scotea peşti ce se zvârcoleaudisperaţi, în timp ce noi îi aplaudamperformanţele.La întoarcerea acasă, în Dacia condusăde Grigore Mărăşanu, Mircea Micu s-aîntors către mine scuzându-se mucalit: „Lăsaţi-măsă stau eu pe locul mortului”. Îndreapta şi în stânga noastră se derulau câmpuriaurite de coacere şi de soarele unei amiezi târzii.Eram bine dispuşi, Mircea Micu cânta romanţeşi cântece ardeleneşti cu binecunoscuta-ivoce plăcută şi profundă. După un timp,ne-am oprit pentru o scurtă pauză. Nu departede şosea se zărea un adăpost încropit ca unbordei. De acolo venea un scâncet sfâşietor.Mircea Micu a urcat sprinten din şosea sprecâmp, iar eu l-am urmat, gândindu-ne că amputea fi de ajutor. Priveliştea era greu de suportat.În bezna interiorului acelui bordei, subun roi de muşte mari şi verzi, cu zumzăit ameţitor,se zăreau, după cum abia am reuşit să nedăm seama, câţiva căţeluşi în agonia morţii.Deodată, dintre ei a ieşit, clătinându-se, o micăvietate. S-a îndreptat din instinct spre pantofiilui Mircea Micu ce rămăsese împietrit.M-am dus la maşină şi am adus o sticlă cu apă,dar nu găseam niciun vas din care să-i dăm săbea acelui sufleţel ce voia să trăiască. AtunciMircea Micu a îngenuncheat în faţa căţeluşuluiorb şi i-a dat să bea apă din palma sa făcutăcăuş. Am pus apă de câteva ori în acel căuş,sorbită de mica vietate ce primea în ultimeleclipe de viaţă câteva picături de apă din palmanobilă a unui scriitor. Chipul lui Mircea Micuse profila în amurgul de toamnă pe orizontullarg, ca o efigie a tristeţii. S-a ridicat, era înalt,subţire, sobru. Mult timp am rămas cu aceastăimagine, gândindu-mă că atunci când apăreadur şi aspru o făcea pentru a-şi ascunde uriaşasa sensibilitate. În şanţul drumului, am descoperit-oşi pe mama căţeluşilor, moartă, lovităde o maşină. Nimeni nu a mai spus nimicpână la Bucureşti. A doua zi, în calculator, amgăsit un mesaj de la Mircea Micu: „Am suferitpână la durerea fizică pentru acel căţeluşorb care voia să trăiască”. Am avut acelaşisentiment în cazul regretatului nostru scriitor.Era grav bolnav, dar muncea cu frenezie, cuimensă dragoste de viaţă. Făcea emisiuni deteleviziune, scotea revista ,,Literatorul‘‘, conduceacenaclul cu acelaşi nume, scria articole,lansa cărţi etc. La spectacolul „Chemarea păsăriide-acasă” susţinut de Tudor Gheorghe,pe versurile lui Mircea Micu, la Sala Palatului,cenacliştii care erau în sală ascultau cu un nodîn gât ştiind că poetul este în acel moment peun pat de spital, nu pe scenă, pentru a-şi salutapublicul în momentul său de glorie. Şitotuşi, nu ne înduram să părăsim sala dupăultimele acorduri ale menestrelului ce cântasecu o lacrimă pe obraz. Aşteptam ca maestrulnostru să apară, hâtru, cu tonul său inimitabil,cu sclipirea aceea jucăuşă în ochi. Îngrijorareavenea din faptul că nu aveam la noi trandafiriicare-i plăceau atât de mult. Trandafiri albi pecare îi primise şi când îl sărbătorisem astăiarnă,la Biblioteca metropolitană, la împlinireavârstei de 73 de ani, discret, fiindcă nu-iplăcea să fie sărbătorit, după cum spunea.Atunci, mergând seara spre casă, fiindcălocuiam în acelaşi cartier, Militari, m-a întrebat:„Domniţa, ce fel de flori sunt astea?” Nuştiam dacă glumea sau vorbea serios, dacăvederea îi era alterată de strălucirea zăpezii,ori aştepta un altfel de răspuns. Abia am rostit:„Trandafiri, domnule Mic”.Trandafiri mulţi, roşii, i-a depus lacrematoriul Vitan Bârzeşti şi doamna MihaelaSfârlea de la BMB, care-i pregătea cu devotamentceaiul când avea filmări în acest sediu,lucru pe care Mircea Micu nu i l-a cerut niciodată,dar pentru care îi mulţumea în aşa fel încâtoricine s-ar fi simţit cel mai onorat om dinlume. La crematoriul uman Vitan Bârzeşti, deunde ne-am luat rămas-bun de la maestrulnostru, m-a încercat acelaşi gând. Cum sicriulera acoperit, poate că acolo nu era nimeni.Când acest sicriu s-a scufundat în aplauzeleasistenţei, am crezut că maestrul va apăreacumva, după o uşă, zâmbind ca la o farsă reuşită.Dar nu a mai apărut, ocupat fiind cuscrierea unor duioase versuri pentru mama sadragă, unele dintre cele mai frumoase versuricare s-au scris în literatura română pentru mama.Aşa ne-a rămas în suflet Mircea Micu: unmare scriitor, dar modest ca om, onest şi cald,ataşat valorilor naţionale, înfruntând viaţa cumult curaj şi umor. În caietul în care consemnasemsedinţele cenaclului ,,Literatorul‘‘, învirtutea funcţiei de secretară a cenaclului pecare mi-o acordase maestrul, am descoperit cusurprindere, scris, nu ştiu dacă de mine sau dealtcineva: „Noi vă aşteptăm.”A fi la ClujSă fii la Cluj în vară, să ţi se facă dor,Sub cerul ca o laxcrimă fierbinte,lăsând peste atâtea lucruri sfintebalsamul lui atot-cuprinzător.Dinspre feleac să curgă lumina parfumată,şi să te-mbeţi de aer ca de un vin prea bun,să simţi, în înserare, cum prinde să răzbatădin nemurire, pulsul pământului străbun.Să simţi că eşti acolo şi-acolo vei rămâne,că fiecare vorbă e aur din psaltiriîncremenit în arbori, în piatră, în zidiri;voalul de puritate al naţiei române.Pământul să-şi înceapă cuprinderea lui linăşi morţii să se facă mai vii decât cândva.Iancu Avram, alături, îngândurat să-ţi steaca un gorun subţire iradiind lumină.Apoi, în neclintirea acelui spaţiu blândsă stai ca o monadă vibrând până în zori.Şi-acoperit de taină, ca într-un vechi mormânt,să-nveţi încă o dată ce simplu e să mori.AcasăMi se sfieşte pasul, simt teilor parfumul,dinspre adânc pământul, oftând, se face deal,sânt mai bătrân ca lumea şi mă cunoaşte drumulcând mă întorc la mine, acasă, în Ardeal.Pe clinuri dulci căpiţe de fân înrourate,de greieri ameţite, visează mari răcori...Un clopot, cel din urmă, nădejdile îşi bateşi scutură polenul de aur de pe flori.Aţi fost aici vreodată? Aţi auzit cum sunăîn dunga serii bradul stingher dar neînfrânt?noaptea târziu, când trece Iancu Avram sub lunăieşit ca o nălucă albastră din pământ?Aş vrea să-mi fie clipa frumoasă ca o iarnă.Să mă opresc la Ţebea călare pe un cal.Să nu mai ştiu de-i vară sau dac-a prins să cearnăgreu norul amintirii. Să simt că-s în Ardeal!MIRCEA MICUPagina 6 FEREASTRA - 2010

APUSUL UNUI MARE SENIOR: MIRCEA MICU(31 ian. – 18 iul. 2010)Se numea Micu – dar era Mare. I mă adresam cu invariabilul ,,coane Mircea‘‘. Îi plăcea formulade politeţe, mi-a şi mărturisit-o, odată. Şi chiar era un cucon în sens ardelenesc, adică un domn însens muntenesc. Avea un anume şarm, începând de la îmbrăcăminte şi până la grai. Un grai rămuros, încare mustea umorul gingaş, dar şi apăsat, uneori, însoţit mereu de un zâmbet de îngăduinţă.Am cu şi despre el nenumărate amintiri – bucureştene, de la Mogoşoaia (bineînţeles, alăturaţicu mon cher Preda ori chisnovaticul genial (pe atunci) Dinescu, ori uriaşul urs brăilean Fănuş Neagu,fie umbrosul Florin Pucă, sau cititorul în Cosmos, Gh. Pituţ.Neîndoios, capodoperele sale rămân romanul Patima (transcris şi pe peliculă cinematografică)şi poemele închinate Mamei – esenţa neamului. Se alătură, prin performanţa lirică a acestui gen luiEminescu, lui Labiş şi Grigore Vieru. Era unic în felul său şi îndrăgostit de cultură. De Cultura Mare.Ne-am cunoscut în vara anului 1962, eu fiind încătărămat ca soldat în termen şi feroviar – şine-am împrietenit instantaneu. Cândva, în preajma lui Gh. Tomozei, rosteşte: „Tom, lui Istrate nu-iplace poezia ta.” Inventa pentru a-şi ascunde propria-i părere. Alumnul a zâmbit imperturbabil, dar eum-am zburlit de neadevăr. Cine ştie ce şicane se ascundeau între ei sub acest transfer pe spinarea mea denufăr împietrit.În ultimii 6-7 ani, am fost vecini, el la Lujerului, eu la Veteranilor, în Militari –, şi de câteva ori pe săptămână făceam împreună piaţa. Era cunoscutde precupeţi (mai mult femei!). Şi nu se târguia, plătea preţul întreg.Mi-a dăruit (cu un autograf ameţitor) volumul său omagial-antologic Romanticul întârziat, din care citez, sugrumat de lacrimi: „Mamă, acesta sunt/ jumătate acoperit cu pământ, / cealaltă jumătate se duce / şi nici n-are cruce...”Pedepsesc cu buzele strânse pe cei care l-au încenuşat, în loc să-l aşeze în copârşeu, lângă Arad şi lângă mămucă-sa dulce...Noapte înaltă şi sfântă, coane Mircea! Şi hai să mai recităm împreună din poezia Dumneavoastră: „Să adormim, e ceasul înşelător de dulce, / departe,în mansarde, pereţii se-nmulţesc! / E ora zero. Veacul se duce să se culce / cu tot ce are dânsul urât şi nebunesc. / Cât se mai poate încă. Atât cât se mai poate,/ Să ne ferim de zgomot, de vin şi de maşini. / Reinventa-vom birja de târg cu patru roate / Şi când vom fi pe mare, vom înhăma delfini”...Gheorghe Istrate19 iul. 2010N-am să mai scriu parodiiGheorghe ISTRATEAveţi cumva un cal?Daţi-mi un cal şi plec pân-la Buzăuaceste suple paracopitatenăluci de fum cum s-au născut din hăude biciurile lunii însemnate.Daţi-mi un cal să-l scutur de nămolca pe un prunc să-l scald, să-l scarpin iutesub coama lui ce flutură domolsub pleoapa unei stele nevăzute.Daţi-mi un cal oricât ar fi de slabdurerea după dânsul mă despică,mi-e dor de el cum doar lui El Zorabşi cum unui pescar de o plătică.Daţi-mi un cal, un roib setos de fum,copita lui e-o seceră subţireextaziat în faţă să-i rămâncum stă în faţa socrilor un mire.Daţi-mi un cal, să fie vorbitorsă zică: hai, dragă Gheorghe Istrate,să ne mutăm imperiul într-un nordeparte de femei şi de păcate.Daţi-mi un cal de orice sex ar ficu ochi frumoşţi ca două crizanteme,să-l culc în pat, să-i fac scamatoriişi să-i citesc cu glas duios poeme.Adi CUSINDificultăţiN-ai observat că seara sunt mai trist?Când port bretele şi un basc de pictor?Şi ca să pot iubito, să exist,Citesc poeme lungi de Hugo Victor.Tu nu băga de seamă, fă baletÎn şorţul cu albastre picăţeleŞi-ascultă cum se mistuie încetÎn vechi potcoave, tinere caiele.Am cunoscut un tip din Nord de tot,Era poet şi-avea mănuşi şi pipă,Venind la noi, s-a întâlnit pe-un podCu o frumoasă şi distinsă tipă.Ah, viaţă, viaţă, ce noroc pe elSă umble seara teleleu prin urbe,Era înalt, n-avea talent de felŞi era construit din linii curbe.Am fost făcut să sufăr în zadarÎndrăgostit pe veci de macaroaneAceste lungi întruchipări de varCe se consumă seara în saloane.N-ai observat că seara sunt mai blegŞi am temperatură nepermisăŞi de la 8 în sus nu înţelegOricât aş vrea – literatura scrisă.Alexandru ANDRIŢOIUDe-atunci urăscTu care-ai fost un porţelan de Saxa,blând trandafir amirosind discret,mi-ai zdruncinat cuvinelor sintaxaşi-o parte din chenzina de poet.Seara veneai în urbea solitarăunde creşteau arţari şi sincofanţi.Eram elev la şcoala militarăşi-aveam sfieli şi... pantaloni bufanţi.Erai frumoasă, văduvă, distinsăşi-ntr-un amurg ce-agoniza în spume,deodată, fără jenă mi-ai pretins săfugim la naiba, amândoi în lume.Răpus de pielea cu miros de cetini,de tremurul sprâncenelor de tuş,am adunat un pol de pe la prietenişi-am luat bilete până la Beiuş.Acolo, însă, fire muierească,tu ai sedus un doctor bătrâior.La şcoală n-au mai vrut să mă primeascăşi am rămas în sat agricultor.Cezar IVĂNESCUDescântec şi bocet„Şade pasărea galbinăpe o aţă de luminăşi-aşa cântă de frumoscă pică stelele jos.”Azi am să-ţi cânt ceva cumplit,bum-bum, la-la, la-la, bum-bum.Aud un mag încet venindDinspre cavoul Malcadumla-la, la-la, bum-bum.Auzi cum sună oaselebum-bum, la-la, la-la, bum-bum!Vom trage toţi ponoasele,purtaţi întinşi pe-un şubred drums-alimentăm foioasele.bum-bum, la-la, bum, la-la, lamă voi întinde draga meauşor, comod, orizontal,într-o cutie de santalşi nimeni nu mă va scula...M-am dus, te pup, adio, pa!Bum-bum, la-la, bum-bum, la-la...N-am să mai scriu parodiiN-am să mai scriu parodii niciodată,e o meserie de care promit să mă lascăci ce e parodia dacă nu mănuşacu care încerci să încălzeşti când e germâna ostenită a poeţilor.E bumerangul de zahăr ars,floarea cu care ating confraţiiamintindu-le că-i citesc.Voi scrie despre fragilitatea plopilor,despre scâncetul vulpii la vizuina pustie,despre melancolia ursului din captivitate,despre felul în care iubitaîmi fură răsuflarea şi-o ascundeîn părul ei ocrotitor.Voi scrie despre singurătatea pelicanilorcăzuţi în bălţi ca nişte meteoriţi,despre casa părintească în zidurile căreiagreierii cântă atât de frumosîncât tencuiala se desprinde ca lacrima.N-am să mai scriu parodii niciodată!Şi-o să-mi fie dor de mineca urşilor de stupii părăsiţi de albine.Mircea MicuREVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 7

CALIGRAFIAARCADELIRICECaliopi DICUUncuvântînfiptpână laumărSUBLIMTULUIîmi pun în clepsidră fiinţa,Care se scurge dincolo de voi,într-o mie de zerouri albastre,Aceste simple cercuri pe carele despicMai adâncPână la jumătatea mea oarbăde nelinişte pură.Inima mea fără timp,Un cuvânt înfipt până la umărîn adevărO las să hoinărească pe drumuriCa un pătrat deschis către searăîntre oglinzile paralele să înveţeJocul cu viaţa.Cântecul fără numeÎntoarcem cântecul fără numeacela vechi cules din visede şarpePentru dragostea mea.Se scutură florile în ceaţă- mărturie a unui timp iertatde îngeri.Misterul nu se mai risipeşteCa pe vremuri în întrebăriSe logodeşte spre nordCu o rudă divină.Pentru tine am oprit cuvinteleSă doarmă,Le-am trezit dimineaţaRăstignindu-le de prisos prinlumeCa să înţelegi că tristeţile uneoriBat ca nişte clopote izbite de ger.AnotimpulIert mai puţin decât DumnezeuO picătură pe care nu s-au uscatculorileÎnnoită mereu cu o naştereCât o călătorie goală…înapoi sunt dovezile firiiLinişte până la cuvânt,înapoi privindUnu şi cu unu fac o mulţimeCare se iubeşte de-adevăratelea,Care adună o mie de scoiciinventateşi dezleagă o mie de blestemeDin morminte.Doamne, iert mai puţin decât tineCifrele venite să aplaudeDemenţa anotimpuluidin trecerea mea.Am scrisAm scris un poem, trecătorule,despre cum să loveşti fericireacu un cântec.Tonul să-l dai departe de lumeşi trei zile să păstrezi o lacrimăîn colţul ochiului,s-o duci la biserică şi în genunchisă plăteşti nesocotinţacă ai anunţat moartea.Îngerii vor dansa ca atuncicând se leapădă omul de păcateîn fântânile sfâşiate de soare.Aseară am scris un poem,trecătorule,lângă sticle abia începuteşi nu i-am greşit rostulpentru că la maren-aş putea fi niciodatădecât un cântec prăbuşitîn iubire.Pe cercul polarPoemele mari se scriu în vremeatotalăcând drumurile de secetăîmbătrânescşi cer o nouă existenţăpentru mişcătoarele porţiale amiezii.Şi dacă s-ar aprinde luminile lumiipeste pragurile amintiriiar veni călătorii ursiţi să-şi joacepoverile fără umbră la ruletaaşteptărilor,şi s-ar deschide o fereastrăca adăpost între cumpenipentru viitorii paznici de păcate.Poemele mari se scriuîn toate glasurilecu taine pedestreîn nopţi mult prea lungi şi diformeîn care se alunecă înadinsca o naştere-nsemnatăpe cercul polar.Aveţi o durere???Cară în spinare cocoşatulo salbă sfârşită în cântec.Nu-i este frig, nu-i este foameşi nu doreşte încoronare pe tron..Ispitit a fost când începusesă desluşească faţa lumii.Bolborosea cuvinte încătuşateramase bătrâne două câte două,împărţea lumânăripentru lipsa veşnicieişi întreba convoaie de astre:- Aveţi o durere?împrumutaţi-mi-opână la judecata atât de aproape.ştiţi... icoanele au rămas pe gândurialtminteriaş fi murit în tăcere!Ana Maria ZLĂVOGOameni şi berzepestrada de catifeaPloaie efemerăPloaie amară pe strada de catifeaPloaie cu prea multe cuie deplastic revărsate din matcăÎn gradina cu flori de argintde pe balcon vorbesc de la etajprin semne cu ploaiasă i se facă milăde stâlpi şi de berzePrintre firele de înaltă tensiune,albe şi gri,oamenii s-au cazat pentru o ziîn cuiburile lor şi stau aşa,lipiţi unii de alţii,cât mai aproape de cerca să amâne cu încă o noaptesurogatul pulsului vital şi urgiasă treacă fără drept de apelUneori, şi oamenii şi berzelebeau apă de ploaieacum nu mai e vorba doarde cancerul care a seceratvise din faşăordinul de evacuare a intratserios la apăşi sfinţeşte cu urlete rebelehornurile tapetateîn pansamente sterilePe strada de catifeaoameni şi berze au aceeaşi menirede a urmări cum moartease-nclină în reverenţepână aproape de pământul verdeînfometat de ploaia amarăFugimFugim de timp în contratimp,avem un singur biletpentru o călătorie aşa complicatădar supravieţuim şi nu oricum,ceea ce e cel mai important,fără operaţii pe cord deschis,fără resuscitări, analgezicesau vitamine.Fugim de rechiniicare atacă din nouatât de aproape de ţărm,carne vie în colţii lor agresivisuntem atunci cândnu ne mai suportăm unul lângăaltul, umăr lângă umăr,ceafă peste ceafă,şi de atâta înghesuială efectulde perpetuare a specieiîn ritm galopantne sufocă mai mult, dar noifugim mai departe.Câteodată ne înălţăm atât de suscă frica de a coborî pe pământne face şi mai feroce,înveliţi în măduvăca-ntr-o armură medievală,printre spini, cu coatele,ne facem loclângă o cruce albă ca untulca s-avem loc de înnoptareşi aşa, dintr-o karmă în alta,moartea pare mai blândă,mai înţelegătoare.Pentru ea totul e un joc cu lemneputrede şi oglinzi înclinatedar nu de moarte fugim noi,aşchii sunt peste tot,albastre, verzi, aurii, se amestecăîn aluatul cu confettiîn cap, sub unghii, şi pe rând, înfiecare lună, în ambii ochi.De la o vreme moartea e calmă,adâncă şi rece,amintirea ei ne trece prin vinela fel ca altădată,obsedant şi crispat,ne electrizează, ne amuză cuspaima şi văicăielile eidar fugim cu ea mai departe,coborâm sau urcăm, acelaşisens unic e în fuga noastrăşi plângem, ne acoperimfaţa în batistă,schimbăm numere de telefon,facem rost de bani de buzunar,apoi… ne tăvălim pe josde atâta râscă nu ne mai încape nimicîn fălcile ce rămân încleştateîn acest vis absurdşi durerea ajunge, cât ai clipi,până la os.Colet pentru îngeriMamă, azi trebuie neapăratsă-ţi dedic acest poem,mâine vor fi prea multe păsăriîmpuşcate în inima Deltei.Un simplu zid violet construitîmpotriva exploziei solaremă face să ignor simfonia stelarăa cuiburilor ce vor rămâne goale.De fapt, acum nu mai conteazăcine cu cine şi de ce se întâlneşteîn lumea aceasta virtuală.Eu ştiu doar atât:Că am un colet pentru îngeriŞi în el, răvaşepentru masa de seară.Pagina 8 FEREASTRA - 2010

Cristina BINDIUEvadare din insula spaimeisau despre frică,infern şi viziunea paradisuluiMotto:„Teama de infern este un infern, iar dorul de paradiseste un paradis”(D. H. Djubran)Numele Hertei Muller a intrat în viaţamea la fel de brusc ca o frunză aruncată devânt în calea primului venit în parc la ora cândtoţi încă mai dorm sau ca un răsărit de soaresurprins printre gene când, rupt din somn, terevolţi împotriva insomniei buimace. Nu ştiamabsolut nimic despre ea. Aşa cum nu ştiiabsolut nimic despre clipa surprinsă cu zâmbetulpe buze. Faptul că nu ştii nimic desprecineva care tocmai a luat Premiul Nobel pentruliteratură şi care mai este şi român este maiîntâi stânjenitor, apoi devine pur şi simplu…provocare. Provocarea se transformă în căutare…căutarea în lectură… lectura în uimire…iar uimirea din nou în provocare…Şi asta pentru că… prima reacţie cândciteşti o carte a acestei scriitoare este să deschiziochii mari, uimiţi, şi, cu respiraţia oprită,să cauţi să cuprinzi în ei imaginile de dincolode cuvinte, de dincolo de sensurile lor prozaice.Jocul frazelor e fascinant. Cuvintele par săse împletească în jocuri magice de lumini şiumbre, alunecând între denotativ şi conotativcu o dexteritate şi o eleganţă de invidiat şi greude urmărit. Când îţi pare că sensul unei frazeeste limpede, cu un singur cuvânt aceasta alunecăspre un cu totul alt sens, într-un joc aliluziilor ce transpun chiar ideea esenţială atextului. Un joc construit cu ajutorul unui discursnarativ impregnat de un profund lirismcare, departe de a construi subiectul, îl fragmenteazăîntr-un soi de puzzle ale cărui pieseapar într-o ordine strict subordonată memorieiafective. Pentru a-i descifra sensul întreg, eabsolut necesar să o citeşti în întregime. Iaratunci când ai ajuns la ultimele pagini îţi daiseama că trebuie să o iei de la capăt, iar şi iar,deoarece senzaţia cu care rămâi e că, într-unfel, chiar dacă ai citit cuvânt cu cuvânt, îţi scapăesenţialul.După primele pagini ritmul scriituriite prinde. Te prinde şi te apasă. Sufocant chiar.Frazele incredibil de scurte, de multe ori redusela o singură propoziţie se succed cu repeziciune,într-un ritm absolut fascinant, care teţine prizonier şi-ţi lasă pe cerul gurii un gustamar, de viaţă ratată. Ca în tragediile antice,personajele – la „adăpostul” măştilor pe caresunt nevoite să le poarte - se mişcă în tiparedeja stabilite, din care nu reuşesc să se smulgă.Spaţiul devine unul concentric, izolat delumea din afară şi izolant pentru fiecare individîn parte. Aşa cum observă însăşi autoarea,„fiecare individ forma o insulă în sine, iar ţaraîntreagă, şi ea, un spaţiu etanş în afară, supravegheatîn interior” 1În acest spaţiu sufocant se deruleazăacţiunea celor două romane, Încă de pe atuncivulpea era vânătorul şi Animalul inimii.Un spaţiu în care totul stă sub semnul fricii. Ofrică insidioasă, ce se insinuează cu agresivitate,cu perversitate, cu perseverenţă, o fricăpe care nu reuşesc s-o alunge nici statul împreună,nici râsul. Doar frigul, îngheţul, moarteadeci, reuşesc s-o facă să stea deoparte. Nupleacă însă, ci bântuie prin preajmă, pentru aprofita de prima scânteiede căldură umană şi a-şilua din nou individul înstăpânire: „Pentru că neera frică, Edgar, Kurt,Georg şi cu mine eram înfiecare zi împreună. Şedeamîmpreună la masă,dar frica rămânea atât depersonală în fiecare cap,exact cum o aduseserămcu noi, când ne-am întâlnit. Râdeam mult cas-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierdeurma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoarăîn glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obrazulşi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţipărăseşte până şi degetele. Se aşază undeva,în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poţizări pe lucrurile din preajmă.” (Animalulinimii)În casa Adinei, frica este adusă prinintermediul unei blăni de vulpe, căreia securiştiicare percheziţionează locuinţa îi taie, perând, coada şi labele. „Asta e o vulpe să-ţipierzi minţile, nu alta” – comentează Paul. Lafabrica unde lucrează Clara, portarul este celcare ţine în mână cheile fricii: „Mâinile portaruluinu percheziţionează toate buzunarele./…/ Portarul miroase frica, ea suie ca un aerstricat din bărbaţi şi femei şi atârnă la înălţimeagenunchilor”, iar la concerte, odată cuintervenţia miliţienilor, „cântecul s-a vlăguit,a răsuflat frică, o frică mare cât gura, câtprivirea. Mare cât sala”( Încă de pe atunci,vulpea era vânătorul).Frica este răspândită de dictator şipaznicii săi. Oamenii îi simt pretutindeni, pândind:„Fabrica toată, cârciuma, magazinele şicvartalul de blocuri, sălile de aşteptare dingări, transporturile cu câmpuri întregi degrâu, de porumb stăteau la pândă. Tramvaiele.Spitalele. Cimitirele. Pereţii şi acoperişurileşi cerul liber”. Ţara toată este un imensclopot de sticlă în care ţi se cunoaşte fiecaremişcare, fiecare cuvânt, fiecare zâmbet, uneorişi fiecare gând. Astfel, cuvântul frică devinesinonim cu cuvântul acasă: În frică se simţeauacasă.Interogatoriile de la Securitate suntexerciţii de iniţiere în frică. Căpitanul Piele(însoţit de câinele Piele) sau Pavel Murgu suntdoar doi dintre exponenţii unui regim terifiant,a cărui principală ocupaţie pare a fi cea de ateroriza: Tereza îşi dădu drumul la lănţişor. Şice vrea acela de la voi, întrebă ea. Frică, amspus.Simbolul care concentrează cel maibine toate „calităţile” regimului este sfrânciocul,cel ce ucide de nouă ori. Regimul totalitarucide fiecare fiinţă în parte de o multitudine deori ucigându-i libertatea, dreptul la libera alegere,dreptul la libera exprimare, dreptul laiubire, speranţă, prietenie, siguranţă, dreptulde a visa şi, în final, dorinţa de a trăi. Contextulîn care apare acest nume de pasăre – în instrucţiunilescrise de Georg pe scândura de laSpaima Găinilor – devine el însuşi, din perspectivaîntâmplărilor ulterioare, simbolic:Instrucţiune: Când necazul e preamare, agitaţi scândura în direcţia meaVoi, sfrânciocilorSpaima Găinilor este o scândură rotundă şiverde, cu un mâner. Pe scândură se aflau şaptegăini galbene, roşii şi albe. Prin gâturile şiburţile lor erau trase şnururi. Acestea eraulegate sub scândură cu o bilă de lemn. Bila seclătina când ţineai scândura în mână. Şnururilese încordau ca spiţele unei umbrele. Agitamscândura în mână şi găinile îşi coborauşi-şi ridicau capetele. - alegorie perfectă aunui regim în care nu există nici urmă de libertate,în care toţi se mişcă la comandă, în carenimeni nu are dreptul la alegere şi fiecare estesilit să se comporte la fel cu ceilalţi. Instrucţiunilede pe spatele scândurii vorbesc, astfel,despre modalităţile de a căuta ţapi ispăşitoriprintre cei care nu se conformează regimului.Atât cifra şapte, cât şi cifra nouă suntîncărcate de semnificaţii simbolice. Cele şaptegăini trimit la impresia pe care vrea s-o laseregimul, cea de totalitate a spaţiului şi totalitatea timpului 2 , de totalitate a vieţii morale 3 ,o impresie în totală antiteză cu realitatea: osocietate alcătuită din marionete mişcându-sedoar în limitele permise de sfori. În acelaşitimp, nouă devine o cifră a realului, anunţânddeopotrivă un sfârşit şi o reîncepere, adică omutare pe alt plan. Aici se regăseşte ideea denaştere nouă şi de germinare, precum şi ceade moarte/…/exprimă sfârşitul unui ciclu, finalulunei curse, închiderea unei verigi 4 .Citind în această cheie, universul celordouă cărţi este unul ce pare să stea subsemnul fatidic al cifrei şapte, un univers ciclic,repetabil, cu pretenţie de univers perfect, dincare nu poţi evada. Şi totuşi… posibilitatea deevadare există şi se regăseşte în simbolisticacifrei nouă: în momentul în care frica atingepunctul culminant, când fiecare ins a fost ucisdeja de nouă ori, e timpul unei renaşteri, aunei evadări. (pentru aceeaşi simbolistică pledeazăşi cele nouă poezii găsite în dulapul luiGeorg, dintre care opt poartă numele Sfrânciocul,iar ultima Cine poate să facă un pas cupropriul lui cap: uciderile repetate ale umanităţiiunui ins îl obligă pe acesta să renască, sătreacă în alt plan – într-un plan în care poatesă-şi exprime independenţa, să se conducă dupăpropriile idei).Ilie este unul dintre cei cărora nu lemai este frică, unul dintre cei care au murit dejade nouă ori. De tine e bine – îi mărturiseşteel Adinei – ţie îţi este încă frică, mie mi s-a întunecatcapul, de multă vreme nu am mai visatnimic./…/e vară, şi nu cunosc alt drum moaledecât Dunărea. La fel e şi Georg, care trecedincolo de margini (Dincolo de margini e o fereastră,care nu dispare când cineva se aruncăde acolo – meditează eroina noastră la mormântullui Georg. Adevărata fereastră poatecă era aici, jos, în mormânt) şi pentru careemigrarea este o soluţie târzie, sau poate preaîntârziată: La şase săptămâni de la plecare,Georg zăcea în zorii zilei, la Frankfurt, pe caldarâm.La etajul cinci al palierului era ungeam deschis.Toţi ştiu că existenţa lor insulară nu esingura realitate posibilă, toţi ştiu că există undincolo, unde existau blugi şi portocale, jucăriimoi pentru copii şi televizoare portabilepentru taţi şi dresuri subţiri ca un abur şi tuş(Continuare în pag. 10)REVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 9

(Urmare din pag. 9)Ion Gheorghe - 75!A vorbi/scrie despre IonGheorghe este o temeritate.George Călinescu se ridicala înălţimea „personajelor”Istoriei... sale; oricum, făcea mareleefort spiritual şi cinstit de a„conversa” cu faptele unei literaturimari şi fosforescente.Noi, cei de astăzi, mărunţi,cum să „conversăm” cu IonGheorghe? Limbajul şi expresivitatealui vin dintr-o peşteră secretăa lui Zamolxe, numai de el descoperită.Nu ne umilim în faţaversurilor sale, fiindcă le ştim pedinlăuntru ca pe o icoană cu carene hrănim zi de zi.Ion Gheorghe nu ne inhibă– el dezleagă! Are carisma şiputerea profeţilor care comunicădirect cu cosmosul. Noi, deabia,cu salcâmul şi salcia.Rog pe Ion Gheorghe sămă ierte că nu scriu, acum, maimult despre Dânsul. Abia m-amridicat din nişte boli proaspete,provocate de mine însumi. Oricum,condeiul meu este gravid înveritabil de gene pentru mame. Şi toţi caută ocale să ajungă acolo. Metafora acestei căutărieste mesteacănul cu clanţa în trunchi, din casaTerezei, sugerând posibilitatea de evadare, ouşă care aşteaptă doar să fie deschisă, atât deaproape de fiecare, dar atât de greu de văzut(poate pentru că frica din fiecare duce la orbire):La trunchiurile copacilor ar fi trebuit săfie clanţe. Oarbă cum eram, atunci în pădure,nu le-am văzut – mărturiseşte personajul-narator.Şi totuşi, fiecare din personajele aduseîn prim–plan de cărţile Hertei Müller îşicaută propriul mesteacăn cu clanţa în trunchi,alegându-şi propria ieşire, propria fereastră,propria cale de evadare.Unii aleg să fugă, pur şi simplu, dinţară; alegere ce echivalează, în general, cu sinuciderea,pentru că cei care aleg această ieşiresunt prinşi de cele mai multe ori şi omorâţi.Poveştile despre Dunărea pe care plutesccadavrele, sau despre lanurile de porumb depe graniţă, cu rămăşiţe umane, circulă. Protagonistaromanului Animalul inimii şi prieteniiei întocmesc o listă cu fugarii morţi desprecare auziseră („două pagini”) pe care Edgaro trimite în străinătate. La rândul lor, Adinaşi Paul află de la Liviu că în satul de pe malulDunării oamenii ţin câini mulţi ca să numai audă împuşcăturile şi cresc gâşte în loc degăini pentru că fac gălăgie toată noaptea. Daroamenii s-au învăţat, nu mai aud lătrăturile şigâgâitul, aud împuşcăturile.Alţii emigrează, deşi plecarea se facesub semnul spaimei că li se poate întâmpla ceva:Dacă nu mă vor arunca din tren, în timpulmersului – meditează Georg.Unii aleg demenţa (Ei îşi schimbaserăfrica pe demenţă): Kurt spusese că nebuniioraşului nu mor niciodată. Când se prăbuşescla pământ, din asfalt, în locul unde stătuseră,se ridică unul identic.Alţii aleg sinuciderea: Când şi când,câte unul nu se întorcea, deoarece voia să intreîn apă. Motivul, spuneau oamenii, nu erarâul, el era acelaşi pentru toţi. Motivul, spuneauoamenii, ar fi fost chiar insul care nuvoia să se întoarcă. El era o excepţie.Tot un fel de eliberare, care se identificăatât cu demenţa, cât şi cu sinuciderea, cautăşi bătrânul ce cântă cântecul interzis –Deşteptă-te, române! – după care îi cere socotealălui Dumnezeu pentru destinul tragic alpoporului român: Deşteptă-te, române dinsomnul cel de moarte, cântă un bătrân. Cântecule interzis, se aşază pe o piatră mai la oparte, zăreşte botul unui câine şi pantofii unuimiliţian, prin cântec se smulge din frică/…/dumnezeule, rosteşte el către salcâmul desfrunzit,ce-am putea noi să fim pe lumea astaşi n-avem nici măcar o coajă de pâine de mâncare.Şi protagonista romanului Animalulinimii are intenţia de a evada prin sinucidere:„Moartea mă fluiera de departe, trebuia să-miiau avânt să ajung la ea. Aproape că măaveam în mână, doar o parte din mine nu măasculta.” Ceea ce o salvează, este - presupuneea – animalul inimii, fapt care trimite spre onouă conotaţie a metaforei din titlu: viaţa estesingura care îţi poate oferi şansa unei realeevadări, pentru că în viaţă nimic nu e definitiv.Doar moartea e definitivă. Iar animalul inimiidevine astfel simbol al umanităţii din fiecaredin noi. Respingerea sinuciderii echivaleazăcu victoria omului în faţa fricii, în faţa terorii,în faţa dezumanizării prin frică şi teroare.Cele două romane ale Hertei Müllerconstruiesc, aşadar, o simbolistică inversată ainsulei, atât a statului-insulă cât şi a individului-insulă.Ceea ce ar trebui să reprezinte unloc privilegiat, hărăzit ştiinţei şi păcii, prezentîn mijlocul ignoranţei şi agitaţiei lumii profane5 şi a cărui trăsătură esenţială este faptul căevocă un refugiu 6 , nu este altceva decât unspaţiu închis, izolant, terorizant, un infern încare fiecare îşi duce povara propriului infern,amintind de piesele lui Jean-Paul Sartre. Întradevăr,pare că „infernul sunt ceilalţi” (Sartre,Cu uşile închise), dar, în acelaşi timp, dacăpentru unele din personajele celor două romanecontează doar adaptarea la mediu, încercareade a obţine un minim de confort material,chiar prin mijloace ilegale şi imorale (exemplu- se fură din fabrici tot ce se poate, de la cârligede plastic şi oale de noapte, la parchet, femeileaduc aur din Ungaria ascunzându-l înzonele intime sau fac sex cu Grigore pentru oscurtă cenuşie, colaborează cu Securitatea –Tereza – sau beneficiază de un statut apartepentru că sunt amantele securiştilor – Clara),pentru altele „Important nu este să spui «Iatăce au făcut din mine!» ci « Iată ce am făcut eudin ceea ce au făcut din mine!»” (Sartre).Acestea din urmă sunt însă cele care câştigăpariul cu viaţa, reuşind să evadeze din insulafricii, indiferent prin ce mijloc, câştigându-şidreptul la dorul de paradis.Şi, prin aceste personaje, cărţileHertei Müller „te învaţă să rezişti, să tesalvezi, să trăieşti” (Nora Iuga).NOTE1. Muller, Herta, Insula e înăuntru – graniţa, în afară,în Regele se-nclină şi ucide, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pag. 1802. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar desimboluri, vol. 3, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, pag. 2893. idem4. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar desimboluri, vol. 2, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, pag. 3525. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar desimboluri, vol. 2, Editura Artemis, Bucureşti, 1993, pag. 156-1576. idemMagul cititor în runece priveşte introspecţia lucidă ageniului său indiscutabil.Am clarviziunea că IonGheorghe este ultimul clasic românîn viaţă – şi la pontonul luiîmi leg şi eu mica mea luntre secetoasă,ivită din lanurile de costreiale Limpezişului natal, învecinatcu Florica Măriei Sale.Aici, la noi, bărăgănenii,e o taină, o uzină a pământului şia adâncurilor lui, un magnetismputernic, care ne consumă, convulsionat,în înfrăţiri nesfârşite,prin logosuri inscripţionate pegranitul arhaicităţii.Eu mă târăsc cu paşi deurs în spatele arheului Ion Gheorghe,amuşinând descoperirile saleuriaşe, un tezaur care echivaleazăcu tot aurul Daciei subterane deazi şi pentru totdeauna. Cine ştiesă citescă, dar mai ales să pipăieliterele, înscrisul, răbojul lacrimilormilenar-pietrificate, e un înţelept.Ion Gheorghe are vârstacelestă a lui Labiş, un astru reformatoral liricii postbelice. Şi tocmaide aceea ucis. Au locuit înacelaşi sanctuar al visătorilor autenticişi au dat curs liber verbelorliteraturii române, înnăbuşite vremede peste un deceniu.Eu, cel care, uneori, mărescexcesiv cantitatea de admiraţie-, cazul lui Ion Gheorghe îlcontemplu echilibrat pe cântarulneiertător şi sacru al perenităţii,acolo unde îi şi este locul.Gheorghe Istrateiulie 2010Pagina 10 FEREASTRA - 2010

Dumitru Radu POPA (New York)Rapsodul esenţial al Ritualurilor:GHEORGHE ISTRATEPrefaţă la volumul DIALOG CU INVIZIBILUL. Scrisori către irealitateColecţia „101 poeme”. Selecţie de autor.În curs de apariţie la „Editura Academiei Române”„Auzi cum iar se prăbuşeşte-afarăograda traversată de bătrâni?Exodul lor spre peştera amarăe-un haos ne-ntrerupt de săptămâni.”Aceşti bătrâni, probabil născuţi odatăcu timpul, se retrag spre o peşteră secretă, caîn cine ştie ce fel de ritual dacic, cu urma pierdută.Risc să masacrez aici unul dintre primeleşi cele mai uluitoare poeme ale lui GheorgheIstrate şi, cu toate acestea, voi continua să povestesccum ei, parcă într-un fel de anabasis,îşi abandonează ca o oaste înfrântă steagurile.Trec cu porii plini de pruncii ce vor fi să vină,iar cerul nu e decât o ţoală cu care îşi acoperăspatele gol.Imaginea devine apocaliptică atuncicând întreg văzduhul putrezeşte de bătrâni, iarcaii, în grajduri, parcă presimţind cataclismul,mestecă rugină, tot aşa cum femeile care nascîşi destupă sânii doar ca să acopere cu laptemort lumina. Mai grafic şi vizual, Istrate – unpoet prin excelenţă olfactiv - nu poate fi decâtatunci când vede până şi ţărâna vuind goală,când nu mai ştim dacă bătrânii cară bolovaniori copii. E o stranie metamorfoză la care însuşipoetul participă: ,,Mă-ngrop cu ochii-npalma lor de lut / Şi carnea-ncet pe-un altschelet se trage / Şi mă răstorn iluminat şi mut/ În hruba lor proptită pe toiage‘‘...Gheorhe Istrate a ales dintru-nceputulpoeziei sale, primită nu fără puţină mirare şivâlvă la vremea respectivă – într-un timp încare nu ne lipseau poeţii! –, încercarea de acapta prin ritual, printr-un ceremonial al rostirii,arhetipul obsedant al fiinţei sale lirice.Este vorba, cum lesne se poate observa într-ooperă ce acoperă astăzi, iată, nu mai puţin de50 de ani, că poetul din Limpezişul Buzăului,atât de drag şi adesea evocat ca un mirabilislocum, se prosternează în faţa copilului primordial,a acelui prunc aruncat în lume, o alegoriea purităţii, a totalităţii, zeu atotputernicşi mărturisind despre forţa invincibilă a vieţiiîn mai toate religiile şi tradiţiile populare, incluzândfolclorul românesc. Iar copilul primordialal poeziei lui Istrate e un veritabilsimbol al totalităţii: minuscul şi uriaş totodată,în stare să umbrescă lumea cu simpla închiderea pleoapelor sale. Întrupare a purităţii darşi a logosului, pus temelie începuturilor; himerăpierdută a cărei regăsire e posibilă doarprin drumul invers, dinspre prezent spre izvoare,prin timpul care, în atâtea rânduri, laIstrate capătă caracteristicile maculării.Nu altminteri se structurează poeticaacestui autor fără o artă poetică explicită, darcu scântei ameţitoare, de mare substanţă şi expresivitate,concentrate, uneori până la margineaobstinaţiei, într-un drum purificator, cătreorigini: ,,în inima bisericii care ne-adună /umflându-şi lemnul cu porunci eterne / pe rouasomnului cu lună / mama de moarte îşi aşterne//vai tată vorbele noastre sunt / lilieciitârzii ai rugăciunii – / iată-i cum ies vălătucindu-se-nsus / din gura adormită a mumii.”Această tânjire după puritate, ca şi cum maculareatimpului ne-ar îndepărta de paradisulpierdut, o observa şi Nicolae Manolescu, indirect,ce-i drept, într-o cronică ce saluta entuziasmatdebutul cu Măştile Somnului: ,,Poezialui Gheorghe Istrate este o ispăşire, o asumarea unor răspunderi de care depinde adevărulmoral.‘‘ Din păcate, aici criticul greşeşte, văzândîn versurile ce urmează o apărare de minciunăşi făţărnicie: ,,Stai, nu rosti / şi vorba eo mască mincinoasă / sub cerul sfărâmat algurii / nu poate fi ascunzătoare // în roata vorbeisufletul asudă / şi ochiul stâng al lumii /ne-acoperă cu pleoapa udă // tu trebuie întâisă te cobori / pe firul smuls din prima ta greşeală/ să-ţi tulburi zeul şi apoi / să-i năruitronul şubrezit de jertfe // abia atunci când aisă poţi fugi întreagă / prin vămile pedepselor/ putea-vei să îţi treci nepedepsită / semneletoate înapoia vieţii // de-aici va-ncepe un deşertde-absenţă / şi în gropile în care acestezile mor / izvoare roşii de rugină / s-or scurgencetdin capetele drumului // şi bălării vorcreşte în muşchiul măştii / acelui zeu al dragosteibătrân / nevindecat şi orb ca toţi bătrânii/ ce dau în mintea morţii.”Acest poem crucial în prima carte alui Istrate indică, de fapt, cea de-a doua marelinie de rezistenţă a poeticii sale, foarte apropiatăde ipostaza congenială a căutării la NichitaStănescu, şi anume : neîncrederea în cuvinte,în rostire; de aici o întreagă dialecticăîntre rostire şi tăcere, numit şi ne-numit, dintrecuvinte şi ne-cuvinte, ce va reveni obsesiv maicu seamă în volumele de maturitate ale poetului.E aproape inutil să spunem că asta e multmai mult decât o problemă a adevărului sau aminciunii rostite prin cuvinte. Unde Manolescuvede o susceptibilitate taxonomică, evorba de fapt despre o îndoială ontologică. Însănu se înşela deloc atunci, în 1968, foiletonistulşi, mai recent, istoricul literar universitar,când îl numea pe Gheorge Istrate un poetexcepţional. A greşit din nou, însă, având probabilmemoria prea scurtă sau trădându-şiinexplicabil harul afinităţilor elective, remarcabiledin vremea foiletonisticii, cu patruzecide ani mai târziu, când nici măcar nu îl pomeneştepe Gheorghe Istrate în Istoria sa critică…Să remarcăm acum că, în ciuda treceriideceniilor, cu aceste două trăsături fundamentaleale poeticii lui – neîntinarea, prunculprimordial şi întoarcerea spre izvoare pede o parte („hai să vâslim, copile, înapoi / sămpingemcalul din cuvânt în sânge / să rupăumbra care ne tot strânge / în hamurile-i asprepe-amândoi // hai să vâslim spre calul tutelar/ prin el destinul nostru luminează / alunecarea-nmarele cântar / ce ne măsoară purureac-o rază // vai, pruncule, zăpada n-arerost / noi mirosim a păsări care-au fost”) şitensiunea dintre rostire şi nerostire, dintre poeziaincantatorie a ritualului, şi... rituala, aşzice, neîncredere în cuvinte, exprimată tot princuvinte, ca aici, de pildă: „Nu mai mi-e fricăde cuvinte / ele mi-au fost un timp veşminte /de când le-am lepădat şi-s gol / în larma lornu mă mai scol // că se-ncuibaseră în mine /prea răsfăţate prea feline / sub sărutarea lorde fum / mă despărţeam de gândul bun // înpoarta veşnicului rut / ele vorbeau şi eu stammut / în pânza care-mi creşte anii / ele năşteauşerpoaice stranii // acum stau singur şi ascult/ tăcerea mea grăind demult” –, GheorgeIstrate a dominat o întreagă epocă în poeziaromânească, cu sau fără recunoaşterea „oficială”a criticii care, după debut, l-a asumat drepto valoare, dar nu una care să răspundă atât demult spiritului zilei încât să-i consolideze loculde frunte pe care, de fapt, îl premerită înliteratura română.Remarcat de Tudor Arghezi încă dinvremea adolescenţei, Gheorghe Istrate împarte,e drept, o serie de caracteristici cu poetulFlorilor de mucigai. Dacă aflăm asemănăriîn cantabilitate, în meşteşugita alcătuire a versului,nu tot astfel se poate vorbi despre ideaţiatranscendenţei, care la Arghezi are o clarăşi dramatică pecete creştină, câtă vreme, cusimilare mijloace, Istrate se revendică mai cuseamă de la un păgânism mult mai vechi, îngeneral fundamentat pe cultul bătrânilor:„Dospeşte casa-n nopţi străvechi / rotindu-şitalpa-n lutul sferic / se-aude câinele lovinduşi/ grumazul gros de întuneric // eram al caseirege scit / furtunile m-au smuls din vatră / totneamul meu a coborât / în sarcofagele de piatră// eu de trei ori le înconjor / singurătatea-nurmă creşte / doar eu lipsesc din somnullor / ca din oceanul morţii-un peşte // înalţ oscară albă-n cer / prin care-o pasăre de sânge/ mai are dogorind de ger / o rugă doar şi măajunge // asemeni ei sparg vraja runii / să-audîn vid tăciunii puri / la care îşi aprind străbunii/ cuvintele-adormite-n guri.”Cititorul atent va observa numaidecâtcă Istrate, chiar dacă produce un alt fel depsalmi, cu un minimalism aproape blagian,deopotrivă în rostire şi noimă („Tu şi tu şi tu /doar atât - / restul alunecă / în Urât // tu –fiindcă ştii / să asculţi apele / şi să adulmeciploaia / cu pleoapele // şi tu – fiindcă în somn/ te-ai îngropat / într-o pasăre / şi ai uitat / şitu – // lespede de altar / părăsită de zeu / căreiamă închin numai eu // restul se-ngroapă-nUrât / tu şi tu şi tu / doar atât...”), împartecu Arghezi imensa putere de a îngemănaarhaisme cu neologisme, de a folosi cu artă şiprofunde semnificaţii oximoroanele, asemenicelui care din bube, mucigaiuri şi noroi a iscatîn poezia românească frumuseţi şi preţuri noi:„urăsc oraşul urinar / râma fecundă scârna şiscaieţii / cioarba de bale împroşcând pereţii /şi sângele virgin şi doctrinar // am ocărât învinovatpoeţii / crezând că ei se lăcomesc la har/ şi uită lumea care-i un bazar / cu şobolani celunecă-n erecţii // dar gândul brun m-a-ntorsîn hiacint / în fumul basmelor prevestitoare /în gura vorbei cu hiatul mare / în verbul caresună a argint // şi am urât oraşul mineral /(Continuare în pag. 12)REVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 11

(Urmare din pag. 11)carbonul zgura sângele larvar.” E acestaunul dintre puţinele poeme din opera de oviaţă a lui Gheorghe Istrate în care se pomeneşteoraşul. Şi, nu întâmplător, prin rejecţietotală! Tot aşa cum Bacovia e probabilunicul nostru virtuoz monocord pentrucă, practic, cântă numai disperarea, dezagregarea,umiditatea, ceaţa, tuberculozatârgului, reuşind să exprime coerent şi la omare înălţime estetică un spaţiu ce, prinextensie poetică, primeşte un veritabilstatut ontologic într-o cultură nu prea obişnuităcu târgul ca un concept de sine stătător.Gheorge Istrate îşi restrânge virtuozitateala numai două linii de forţă, de faptconvergente într-o anumită măsură şi care,fără să exalte satul ca realitate, îl împing îndomeniul primordial, acolo unde mersul àrebours în căutarea purităţii din cultul Strămoşilorîntâlneşte dilema rostirii şi nerostirii.Cuvântul devine, într-un poem dematuritate de o splendoare absolută, esenţaChristică. E un întreg ritual, când creştin,când aluziv la nuanţa păgână a nunţii elementelor: „mi-s buzele gravide în curând/ suspinul lor rotund va naşte floare / va ficuvântul magic bucurând / dezvirginareanopţii către soare // putere grea se va-nsfinţiîn trup / cuibar voi fi rostirii aşteptate/ mi-e carnea unsă rănile mi-astup / cuceara pergamentelor uscate // miros înzori a viaţă şi a faptă / de lacăte mi-e cerulgurii plin / mi-s buzele gravide se aşteaptă/ să nasc cuvântul: / Puberul Divin.”Fi-va acesta, oare, cuvântul salvatorcare izbăveşte păcatele lumii, sau enumai o puternică metaforă ori metonimiapoetului în genere? E greu de spus, maiales din pricină că semnele pe care le seamănăpoetul ici şi colo ca pe nişte rune(cuvântul revine aproape la fel de obsedantca şi ritualul) nu dau temeiuri de descifrareunivocă. De ce sunt, în cele din urmă, runelerune şi nu texte lungi, explicite? Înîndoiala funciară a poetului faţă de limbaj,prin care paradoxal el exprimă această suspiciune,se amestecă, de fapt, un alt palierde abordare: acela al metalimbajului. Nusunt mulţi poeţi în literatura română caresă se fi dedicat atât de mult - într-o poeziecare nu se vrea şi nu are aparent nicio nuanţăteoretică - tainicului, enigmaticului,misterului, confuziei, dar şi revelaţiei adusede cuvinte, fie ele inscripţii, semne orisemnale. Poetul este în mod cert adeseabolnav de cuvinte, cum alteori e captiv saumântuit. Toate aceste ipostaze vorbescdespre o filosofie adâncă, ancestrală, curădăcini atât de vechi – şi totuşi atât demodernă în felul rostirii, chiar într-unuldin poemele anabasice ale primului săuvolum din 1968, nu mai puţin actual pentrustarea poeziei lui Gheorge Istrate, celcare a preferat frivolităţii răspândirii sauexpansiunii libere, libertatea închideriiîntr-o singură, profundă paradigmă: „Cinearputea să-mi spună drumul înapoi? / Măumplu de-un miros ciudat al lumii / Fărăpovara vorbelor îmi seacă spatele / Şi intrufără umbră în pământ / Neglăsuit şi deandăratele.”Regresia este limpede aici oformă de evoluţie, o regăsire superioară aoriginilor unde nenăscutul se îngemăneazăcu neglăsuitului.Ambiguă e lumea, ambiguie suntşi cuvintele, rostirea. Iar în absenţa cuvintelor,runele, cum bine observa într-unstrălucit studiu Cornel Mihai Ionescu,devin răni, alternanţa rană-rună fiind o altăconstantă esenţială a poeziei lui Istrate,pentru că ea ilustrează o durere cosmică, onevindecare ce este tocmai existenţa. Orfismullui Gheorghe Istrate este de un felparticular, căci cântarea şi în-cântarea,cântul şi des-cântul pot fi privite deopotrivăca rostire simfonică, dar, într-o perspectivămult mai modernă şi de nerefuzat,ca simple hiaturi, cezuri, sincope, auftacteale unei ameninţătoare, iminente, chiar dacăneîmplinite niciodată încă, deoarece enumită tot prin cuvinte, tăceri.Astfel se prezintă poetul acum, la70 de ani, cu o operă considerabilă în spate,reclus în armura lui mitică, în ritualuricare nu-şi mai ştiu începutul, în rune cucheia pierdută, un poet esenţial, fundamentalîn literatura română, care seamănăcel mai mult... cu el însuşi, precum înaceastă desăvârşită efigie:„Dar nu-i a mea memoria aceastaNici graiul ce-l rostesc înlăcrămatŞi nici icoana galbenă în careUn Dumnezeu străin s-a aşezatDemult în lemnul ei dormeau PărinţiiAlăturea cu zeii lor; vreun norLe-o fi furat pedepsitor voinţaŞi sceptrele singurătăţii lorNici boala Doamne care-mi soarbe lacomLumina braţului nu e a mea –Eu sunt doar o memorie-n derivăDin cerul altui adevăr o steaEu sunt o apă roasă de vechimePrin care trece grav şi durerosPluta de carne-a neamului ce duceCapul părintelui dintâi bărbos”În zeghea lui adulmecând a mirosuristrăvechi, cu sceptrul singurătăţii înmâna stângă şi Cartea în mâna dreaptă,Poetul nu mai aşteaptă poate nimic de laspiritul zilei, acela ce produce efemere clasamente,ierarhii frivole, istorii şi antologiidestinate hărmălaiei circumstanţiale şi, înconsecinţă, uitării. Dar steaua lui rece, singulară,străluceşte a mustrare, poate - căcinu ştim dacă vom apuca, trăitori efemeri şicălători spre moarte, ziua ce sigur va venisă ne-o recomande ca pe un astru fix, imutabil,pe vecie!Gheorghe Istrate, iată un numede care, fără cea mai mică umbră de îndoială,vom avea să dăm seamă la judecatadin urmă a poeţilor, când, cum şiunde va fi să fie ea!Şi o operă ce şi-a câştigat rândulîntâi chiar şi în cele mai selective, severebiblioteci!Adrian BOTEZMANE, TEKEL, FARES -„NUMĂRAT, CÂNTĂRIT, ÎMPĂRŢIT”loveşte – loveşte – loveştesânge fierbinte ţâşnească – sângeclocotit – să se-ntindă subcumpliţi pumnii tăi – sânge fierbinte – sângeclocotit - să se-ntindă – pe hârtia pe care –fă rogu-te un pustiu luminat de bine – şin-o mai ocroti cu Pana de Cloşcă – ci cu LanceFuribundă – străpunge-o ţintuieşte-o deiconostasul în flăcări al gândurilor – smintiteentuziasme apocaliptic pe câmpiiMorţii celei de Obşte lunar nechezânda fi viu – a fi exasperat desincer – nu înseamnă a fideocheat: blestemat în veci fie - celneînţelegător şi muşcat de înnebunite aspide!vine vremea când nu-L mai suporţi nici peDumnezeu – ca Maestru: crâncen – braţul tăusmulge şi piele şi carne – de pe imagini –zdrobeşte chiar şi ciolane de sfinţi:de dedesubtul cuviinţei slugarnice – ţâşneştetrâmbiţând victoria întreagă Cavalerul Duhului –cu un deget scriind trăsnet de sorţi şi de zodii:„MANE, TEKEL, FARES!”nimic nu cruţă – totul el devastează primăvăratic –pe câmpii cuvintelor: incendiază – veselcolibe – palate – judecători – judecaţi – precumscrie (pecingini de aur peste piele de-azur) –la Cartea cea Sfântă:„MANE, TEKEL, FARES!”puhoaie de foc – apoi zguri şi cenuşă –se vor face obişnuinţeleCavalerul Neobişnuirii îşi şterge spada-nsângerată– de coltucul de pâine uitat – la margini de-ospăţdezmăţat: înmuindu-l în groază - şisperanţe de văzuri ascunse:şi pâine şi sabie – se preschimbă înPrivirea şi Gura - cu care se taie văzduhul – sprepuntea pe care arhanghelii – de-oistorie-ntreagă – n-o mai păzesc!„MANE, TEKEL, FARES!”toţi o ştiau puntea – numai el – barbar nemilos –după ce-o află – n-adoarme savant: cutremurător elo urlă – mistic nebun mărturisitor –spre folos şi CălăuzăMăririiveniţi după cel ce a spus – veniţi de luaţiLumina Rostirii: Poetul nu pune pe nimenisă i se-nchine – ori mizer – să-i pupe papucul:neîndurat întru Frunte şi Fulger – devot alLuminii de Spadă – să ardă el lasă - superb -până ce toate zidurile – huruind ca laorice final săvârşit – vor cădea –prăfuind universu-n ruină – lăsând privireasă vadă!„MANE, TEKEL, FARES!”cine nu îndrăzneşte Grădina s-oîntr-adevăr - desăvârşit biruiască –incendiind-o-ntr-o Unică Frază:să moară!astfel – Cavalerii Focului – îngemănându-şi înUnic Fulger de-Agheasmă – spadele lornu doar Îl înconjoară preDumnezeu: ci eiSUNT!Pagina 12 FEREASTRA - 2010

Liviu OFILEANURetorica golului – fariseimul omului modern(conştiinţă literară versus conştiinţă religioasă)ESEUI. Fariseismul literar românescMoto:„Dacă eşti dispus să suferi, să te sfâşii, să suporţimeschinăria şi răutatea, neînţelegerea şi prostia, resentimentulşi nesfârşita singurătate, atunci da,dragul meu B., abia atunci vei fi pregătit pentru adepune mărturie.”(Abaddon exterminatorul – Ernesto Sabato)Există atâtea exemple de oameni careau suportat în linişte calvarul pregătit cu minuţiede chiar semenii lor, de la geniile muziciiprecum Beethoven sau Brahms până la scriitoriidin toate timpurile, cei cu adevărat scriitori.Însă, tot atât de lipsiţi de modestie suntemdacă ne comparăm suferinţele cu ale lor; e caşi cum am pretinde un familiarism „peste timpuri”celor care ne-au încântat prin capodopereledevenite valori/repere ale umanităţii.Vorbim aici de oamenii care îşi văd înoglindă chipul imaginându-se genii – există ocaricatură cu un pisoi ce se priveşte în oglindacare i-arată un cap de leu… Vorbim de condiţiaartistului din spaţiul carpato-danubianopontic,de individul cu monoclu şi barbişon,de cel cu T-shirt şi tatuaje pe mâini, de coanaChiriţa updatată la ultima modă literară, poateşi de arhaicul „complex al provincialului”, tipicscriitorilor care au detronat „bucureştenismul”(un termen manolescian) unor vedete deieri şi de azi – în sfârşit, de literatura ca un câinemort, plin de larvele parvenirii. Toţi cititoriide reviste şi majoritatea bloggerilor axaţi peştiri sau bârfe „culturale”, află din spaţiile alocatereplicii destule amănunte, compromiţătoarepentru anumiţi scriitori sau instituţii culturaledin zilele noastre.Sunt atâtea scandaluri şi nume dispusesă încrucişeze spada în numele unui„adevăr”, oameni cu ingerinţe politice şi „alteafaceri” care au dezvoltat programe editoriale,spirit de bisericuţă şi tabu-uri de tip mafia sicilianăa politicilor editoriale. Ei, şi ce? „Câiniilatră, caravana trece”… Cumperi o cartesau citeşti o coloană de revistă: X îl atacă pe Ybănuindu-l pentru colaborări cu secu’, o tanti„face garagaţă” pentru că i se recunoaşte valoareaimplicit neliterară, un critic „experimentalist”e condus pe ultimul drum, o cartede poezie bună nu a fost propusă pentru PremiulUSR, procese şi acuzaţii, lovituri subcentură… Mai sunt destul de păguboase ieşirileîn termeni nelalocul lor ale unor voci consacrate– poeţi sau critici care se iau de barbă lavârsta plimbărilor în parc cu nepoţii, premianţisau scriitori eminenţi al căror aport adus literaturiidin toate timpurile ar depăşi, chipurile,pălăria albă şi cam pătată a criticii contemporane…Personal, îi iubesc pe scriitori pentrucărţile lor. Pe unii, fiindcă îi regăsesc în cuvintelepuse în gura personajelor, în felul în careiau atitudine… Pe alţii, nu pot să-i cunosc datorităaşezării geografice, sau altor pricini, darîi respect pe toţi începând de la omul care nu ascris nici o carte şi mitraliază site-uri de poezievirtuală. Fiecare are bastonul lui de mareşal…Ce nu pot înţelege, deşi e la minteacocoşului, e diferenţa prea mare de opinii întreceea ce este literatura în România şi cum eprezentată ea în lume; la această diferenţă majorădintre teorie şi practică, sau măcar pentruea – scriitorii ar trebui să fie o singură inimă.Patetic, dar e mesajul unuia care nu face (încă)parte din nici o grupare literară şi care are toateşansele să rămână un anonim. Tânărul aspirantla frăţietatea scriitoricească e năucit şi incapabilsă discearnă – cine e cu cine, a cui erevista aia dacă e condusă de cutare, cum săstea între ei şi de partea cui să fie dacă haitaare şefi de echipă, unul e la pupitru şi încăvreo 20 au puterea funcţiei lui Z ş.a.m.d…Noroc cu Ernesto Sabato, ale căruisfaturi de prieten m-au cucerit în totalitate:„Va trebui să suporţi până şi această injustiţie,să-ţi pleci spinarea şi să continui să-ţi realizeziopera, ca şi când ai ridica o statuie întrococină”…II. Rudimentarismul omuluimodern - dărâmarea valorilorFiecare domeniu de manifestare a inteligenţeiumane a excelat într-un fel sau altulprin personalităţi ale epocii, eminenţe care şiaupus definitiv amprenta originalităţii în artă,filozofie, psihologie şi ştiinţă. Astfel, în urmalecturării operelor în sine, pe baza criteriiloraxiologice (valorizatoare) formulate de criticiliterari, putem constata existenţa unor vârfuriîn cultura unui popor; fiecare epocă sau perioadăculturală îşi are promotorii şi „părinţii”specifici, creaţii clasicizate şi suprapuse ca temelieculturală a generaţiilor următoare. Altfelspus, există o retorică a oricărei discipline,acea „dogmă” care-i asigură perpetuitatea înavalanşa de idei ce apar ulterior să o combată.Hermeneutica reprezintă un domeniuînzestrat cu o anumită detentă etimologică şisemiotică, şi ea excavează operele culturale înfuncţie de acumulările în baza-de-date: „Ohermeneutică a dialecticii prezent-trecut-prezent,orientată sistematic spre prezent, elaboratăde la nivelul prezentului, capabilă să «instruiască»despre prezent.” – este parafraza luiAdrian Marino la un articol aparţinând luiJohn Hogan, Gadamer and hermeneutical experience,apărut în revista Philosophy Today,1976. Adrian Marino dezvoltă aceste considerentepe marginea incursiunii lui Eliade îndreptul hermeneuticii, evidenţiind dublul registrual disciplinei în cauză: „înţelegerea trecutuluiprin prezent, a prezentului prin trecut”,(p.295, Adrian Marino, Hermeneuticalui Mircea Eliade, Ed. Dacia, Cluj, 1980).Dacă în ştiinţă unele lucruri s-au limpezit,anume a trecut vremea lui Galilei, Copernic,Edison, Niels Bohr sau Einstein – acestlucru nu denotă că marile descoperiri ale omuluisunt „la final de mandat”, sau că alte tainevor rămâne intangibile multă vreme… dar niciinversul. Se obţine totuşi, din partea ştiinţei oîntoarcere nesperată la filozofie, la neobositeleinterogaţii banale asupra scopului vieţii…Omul de ştiinţă devine un pic visător, filosofulînclină spre experimentalism, arta sucombă înkitsch şi derizoriu – totul pentru o hermeneuticăpersonală, o paradigmă autentică a individului– un modus vivendi în mijlocul societăţiicare nivelează banalul deja văzut în modalarmant. E mereu nevoie de altceva, de altmod de raportare a cunoaşterii – cât mai originalcu putinţă…Lumea veche a avut miturile ei şi lumeamodernă se simte „obligată” prin tradiţie– să fabrice miturile omului nou, acel patterncare să îi ateste şi mai mult trecerea triumfală.Astfel, cinematografia americană evadează închip romantic prin pelicule cu parcuri din Jurasic,Superman trebuie să-l subtituie pe Hercule,etc. Artiştii caută inovaţii răsunătoare,poeţii un lexic aparte, mărci textuale care să ledefinească stilul între o sută şi una de cărţi. Iardacă vârfurile nu pot fi depăşite prin noi aprofundăriale cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice,omul modern tinde, ca şi cel al Renaşterii, precedatla rândul său de cel medieval – la dărâmareazeilor. Această muşcare a cozii face partedin ritualul şarpelui, simbol al înţelepciuniiuniversale, dar şi al păcatului cunoaşterii prevalândîn dauna curăţiei spirituale. Cu alte cuvinte,ceea ce unii aşază pe un piedestal, alţiidau jos cu încrâncenarea unui sclav dornic săscape de tirania unui model imposibil de depăşit.Aşa pot fi explicate majoritatea curentelorliterare, valul de replici şi reacţii la un statusquo inviolabil; astfel pot fi înţelese proceselecomportamentiste (behavioriste), când sumadezideratelor umane este mai mică decât cea adezamăgirilor existenţiale. Domeniul cercetăriinoastre este manifestarea culturală prin toateformele ei: pictură, sculptură, film, literatură,muzică şi dans; nu aducem în discuţie„nevoia de importanţă”, concept care alăturide instinctul de conservare şi cel sexual constituiescdeliciul excursurilor psihanalitice, cine vom axa traiectul argumentării asupra mituluicreatorului unic, atoatedominator, devenitprin originalitatea sa un tabu, model de urmatşi de ocolit în acelaşi timp…Dacă ne referim la privilegiile de caredispune omul modern faţă de omul secoluluial XIX-lea, constatăm cu uşurinţă evoluţia tehnică,stabilizarea administrativă a unor teritoriiîntre graniţe statale unanim recunoscute,explozia realizărilor mecanice şi cibernetice –domeniul lui homo faber a înflorit ca pe vremeamozaicarilor mesopotamieni, când culoarease turna în zeci de forme şi arta avea săcunoască apogeul şi decăderea în straturile istorice.Cu toată evoluţia pe orizontala cunoaşteriiştiinţifice, chiar şi a zborului în spaţiu,omul modern suferă o etapă retrogradă a spiritului;nu vorbim aici de marile biblioteci alelumii, de politicile editoriale care s-au priceputsă ne umple rafturile cu orice moft, ci de crizaspirituală a omului, care a început de la primascânteie a conştiinţei umane şi se continuă maiabrupt, în ciuda revelaţiilor pe care omul le-aavut prin religiile lumii – omul modern e unînapoiat cu unelte rudimentare, mult inferioaresemenilor săi din illo tempore.Considerăm binevenită o paralelă careilustrează condiţia religioasă a omului modern,acest titan atoatedominator şi mediocru înars amandi: „Am în faţă imaginea unui ţăranardelean aplecat într-un efort al muşchilor încordaţiasupra coarnelor unui plug de lemn.Rudimentar, neschimbat de pe vremea «aratrului»romanilor. Trage brazdă grea în ţarina(Continuare în pag. 15)Pagina 14 FEREASTRA - 2010

(Urmare din pag. 15)Încheiem cu un alt exemplu de neputinţăîn genul flaubertian: „Nu mai poţi scriecând nu mai ai nici o stimă pentru tine însuţi”…Tocmai pentru că nu ştim să facem altceva,în afara faptului că începem întruna zidireaOmului Nou, pentru că ne pierdem stima şipătimim ca naţiune la nivel de individ în oricarecolţ al lumii – Legea morală e la tomberon,„cerul înstelat” e acoperit cu bidineauapurităţii de circumstanţă…Paradigma omul modern nu diferă decea a predecesorului său din Renaştere – întunericulmedieval a fost înlăturat şi Spiritul renunţăla temniţa habotnică a religiei, luminacreaţiei ţâşneşte pe orizontala cunoaşterii; astfel,au apărut descoperiri epocale şi geniuldescătuşat şi-a spus cuvântul. Ca şi predecesoriisăi, omul mileniului trei caută noi variantede exprimare, îşi forţează originalitatea frizândridicolul, apoi, când nu poate depăşi unmodel, îl paştişează în numele recuperării unorsensuri şi al întreţinerii lor (în fapt este ultimadelimitare de un subiect categorisit mai slab,sau ineficient noilor aspiraţii, înţelese ca oemulaţie tardivă peste arcul timpului); aşadar,POEMEIon MARIAde ce plâng buniciinu înţeleg de celăcrimează buniciiîn vechile fotografiiaşa în felul lor s-au iubitau făcut copii şi ceva in viaţăau trăit după ritmurileanotimpurilor şi ale ceruluiau cunoscut viaţacu bunele şi relele eişi-au plâns destulîn vremea lormă întreb de ce ar plângeacum aşa de târziude găsesc fotografiiletot mai udeşi mereu mai ceţoasede parcă acoloîn lumea pozelor vechiar fi un anotimp apartecu ceaţă şi ploiîl detronează pentru totdeauna în numele apropieriide el.Cultura precedentă e o materie crepusculară:postmodernismul continuă sensurileei delimitându-se de formă, şi implicit desolemnitatea trubadurilor de curte, de a pictorilorcerşetori şi de jelania romantică; omul-vitezănu are timp nici măcar să constate încotrose îndreaptă, e ca un orb pe o pereche de patinecu rotile într-o piaţă cu bibelouri – oriceatinge, dărâmă cu iluzia că pune ceva autenticîn loc… Iată şi o mostră de modestie, unde cuvinteleorbului Borges, referindu-se la mitulpoetului absolut par să nu susţină ideea de modelintangibil: „Desigur, acum îmi dau seamacă nu aveam dreptate, din moment ce toţi poeţiisunt buni în felul lor şi cred că nu trebuienici unul considerat ca fiind poetul «principal».De fapt, bănuiesc că poezia nu este unlucru neobişnuit. Cred că şi cei mai slabi poeţi,cum aş fi eu de exemplu, au reuşit din cândîn când câte un vers foarte frumos.” (WillisBarnstone, Borges despre Borges, Ed. Dacia,Cluj, 1990, p. 94). Şi tocmai delimitarea deobiceiuri şi carisme aduce în mod paradoxalcarisma şi tradiţia ei… Apoi, chiar mitul instalatrapid în conştiinţa contemporanilor şi devenitmodelul de urmat, „trebuie” distrus pentruforţa lui acaparatoare, trebuie înlăturat pentrudictatura frumuseţii sale – iată măcinarea îngol a retoricii spiritului de competiţie, declinândmodel după model în numele originalităţii.Omul însetează în goliciunea sa spirituală,iar singurul plin care îl poate locui e metafizic;aceasta e drama omului pe pământ – uitându-şifinitudinea, omul râde, cântă şi danseazăcuprins de un dor nelămurit.Liviu Ofileanuviaţa noastră(după un film de Tarkovski)o apă limpedecare ascundetot felul de gunoaieo apă limpedesoarele se reflectă în eaşi în mătasea broaşteio apă limpedeşi multă liniştesub luciugunoaiele au uitatsă mai trăiascăoamenii nici nuse vădpoate nici nu existăo apă limpedeşi lumina soareluiaşa cum erala începutul lumiişi înţelesul ascunse acolo printre gunoaielece abia se vădsub luciul apeiochii tăichiar dacă ochii tăisunt precum dealurilearidecu iarbă măruntăunde nu creşte nici un copacşi animalele nu trecnu pascdoar corbii zboarăpe deasupra lorchiar dacă ochii tăisunt precum dealurilesterpecu iarbă arsă de soarenu înseamnă că numi-e dor de ei şi nu aş vreasă-mi fac o casăacolo susîn bătaia tuturor vânturilorpe dealurile aridecu iarbă măruntăşi arsă de soare.spirituleram obositam aţipit numai o secundăsuficient ca spiritul meusă intre într-o broascăţestoasăşi să trăiască acoloo mie de ani.fragilitatece fragili mai suntemnoi oameniipietricele pe care Dumnezeule ia din râu dă cu eleîn ferestrele îngerilorsă-i trezeascăşi căderea noastrănu facenici un zgomotservicii secretenoaptea am control deplinasupra serviciilor secreteşi atunci când cuvintelevin la mine să dea raportulle pun coroniţe pe frunteşi ele se transformăîn aure de sfinţiBibliografie:u Adrian Marino, Hermeneutica lui MirceaEliade, ed. Dacia, Cluj, 1980.u André Glucksmann, Bucătăreasa şi Mâncătorulde oameni, Ed. Humanitas, Bucureşti,1991.u Andrei Codrescu, Dispariţia lui „Afară”,Ed. Univers, Bucureşti, 1995.u Constantin Schifirneţ, Civilizaţie modernăşi naţiune, Ed. Didactică şi pedagogică,1996.u Cornel Ungureanu, O introducere în literaturaexilului, Ed. Amarcord, Timişoara,1995.u Doina Bogdan-Dascălu, Critica – limbajsecund, Ed. Facla, 1981.u Heinrich Zimmer, Mituri şi simboluri încivilizaţia indiană, Ed. Humanitas, Bucureşti,1994.u Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fărăjurnal, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1991.u Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania,Ed. Fundaţiei Culturale Române,1996.u Paul Iorgovici, Observaţii de limbărumânească, Ed. Facla, 1979.u Sorin Comoroşan, România, societate curăspundere limitată, Ed. Cartea romînească,1995.u Rubem A. Alves, Cartea cuvintelor bunede mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică,Ed. Deisis, Sibiu, 1998.u Victor Iancu, Limbaj cotidian şi rostire literară,Ed. Facla, 1977.u Victor Isac, Religia în perspectiva viitorului,Ed. S.E.R & CO, Bucureşti, 1998.u Willis Barnstone, Borges despre Borges,Ed. Dacia, Cluj, 1990.oraşul de sub oraşcineva îmi spune că sub oraşexistă un alt oraş de tuneleunde trăieşteun întreg popor necunoscutuneori când sunt tristregret că nu trăiescşi eu acolo anonimîn oraşul de sub oraşduminiciletoate duminicilemă dore ziua când ai puteasă mă vezicum îngerul îşi viziteazăcondamnatulam o bibliotecă de tristeţivino s-o citim împreunăpe sub casa mea trecstoluri de păsărise duc înspre polşi toate întreabăde tineeu le spun că te-am văzutacum un secolîntr-o carte cu pozePagina 16 FEREASTRA - 2010

Ion LAZĂR DA COZAOILEPROZĂ SCURTĂUneori bătrânii iau decizii ciudate.Ciudată era şi hotărârea lui moş Babucea de ascoate în dimineaţa aceea oile din ogradă,chiar dacă peste noapte dăduse un pospai deomăt în toamna târzie şi rece.Mai rece decât omătul şi gerul trecupeste sat vestea că deasupra Strâmtorii, la răscruceacărărilor, bătrânul oier îl găsise „mortmort”pe Toni Torache. Aproape toată suflareasatului s-a înghesuit pe micuţul podeac, înconjurând,la o distanţă anevoios strunită, trupulinert al pădurarului, aflat într-o poziţie teatrală,cu un genunchi uşor îndoit, având puşcaîntre picioare, cu nările ţevilor pe abdomen,lângă muşcătura plină de sânge din furca pieptului;în mâna dreaptă, atârnată într-o părere, onuia cu o crăcană la capăt.Printre ţipetele sfâşietoare ale soţiei şiale fiicei, care erau ţinute cu greu la depărtarede terifianta scenă, dar şi peste bocetul femeilorstins în colţul tulpanelor, se auzi o sentinţăseacă, nemiloasă:– Vedeţi-vă de treabă, oameni buni,acest om nu s-a omorât, cum nu-s io potropopacu’! Ce necazuri avea Toni Torache să seîmpuşte? Toni Torache purta căciula pe-o ureche,ca un om mândru ce era şi nu îndesată peochi ca orice adormit!…La auzul vorbelor, toată adunarea, cala o comandă neşovăitoare, făcu semnul cruciişi murmurară, cu cea mai profundă smerenieşi teamă, un „Dumnezeu să ne ierte!”. În clipaaceea, dacă ai fi avut o altă părere, pe loc ţi-arfi fost umplută gura cu ţărână. Or, ce motiv săfi avut?De la geamul mic, pe care îl tot ştergeade transpiraţie cu o cârpă soioasă – încă nuse îndurase să pună dublura la fereastră, ca sănu văduvească florile din glastre de lumină –mama lui Toni Torache vedea cum pâlcuri-pâlcuride oameni trec pe uliţă în sus, privind însprelocuinţa sa, ba unii dintre ei se cocoţau pegard pentru a cerceta curtea. O presimţiresumbră îi străbătu bătrânul trup vămuit deanotimpuri şi dureri. Se ridică anevoie de pescaun, apucă tremurând cele două beţe şi, sprijinindu-seîn ele, plecă după şuvoiul de lumece nu mai contenea. Ajunse cu mari eforturi îndrumul bolovănos. Din ochi îi curgeau lacrimimari, poate din cauza gerului... Oamenii care odepăşeau îşi fereau privirea ocolind-o, iar dacăvroia să-i întrebe ceva, aceştia se prefăceau cănu o aud ori îi răspundeau încet, aşa încât sănu se facă auziţi de urechile ei bătrâne. În gândi se lăsă un fel de pâclă şi se pomeni murmurândşi repetând întruna:– Nu, Dumnezeu Bunul nu poate sămi-l ia şi pe el. De ajuns că am rămas fără feteşi fără celălalt fecior… Să nu aibă cine mă bocila căpătâi? Să nu aibă cine-mi da o cană cuapă de pomană? Bunule Dumnezeu, nu poţiface asta… Nu-i aşa? Nu-i aşa?!...Mâinile descărnate îi îngheţaseră pebeţele ude şi nu mai puteau să sprijine cu nimictrupul care sta să se prăbuşească la fiecaremişcare. În faţa ei, din întunericul lapoviţei,apăru o maşină de teren, ca un duşman hotărâtsă-i facă rău. Panicată, dădu să se ferească dincale. Alunecă pe bolovanii acoperiţi de zloată,iar beţele parcă se frânseră. Învinsă şi de frigulce-i înţepenise încheieturile, se lăsă să cadă înstratul subţire de zăpadă murdară. Dacă ar firămas în picioare, poate că ar fi văzut căciulaîndesată pe ochi a fiului ei…Holurile dispensarului, acolo unde afost dus de către poliţie trupul lui Toni, înaşteptarea medicului legist care să facă necropsia,se umplură imediat cu tot soiul de curioşi.Mirosul de haine jilave se amesteca ticăloscu cel de medicamente, de alcool medicinalşi de formol. Când uşa se mai deschidea,vântul duşmănos arunca înăuntru câte o palăde aer curat şi rece. Oamenii se înghesuiauunii în alţii ca să-şi ţină de cald, dar mai alesca să simtă că aparţin unei comunităţi, uneimulţimi, numai astfel se credeau ocrotiţi.Printre ei, doar Norica lui Pasat părea că nu-şiare locul. Toţi o fulgerau cu privirile – o ştiaudrept ibovnica lui Toni Torache. La rândul ei,aceasta avea senzaţia că orice mişcare ar faceva fi imediat imitată de cei din preajmă sau vafi interpretată absurd. Asumându-şi riscul, îşifăcu loc printre consăteni şi ieşi în vântul tăios.Haina subţirică, pe care în grabă şi-o aruncasepe umeri când auzise de grozăvie, se dovedeaa fi doar o părere. Zgribulită şi zbârlită,hotărî să treacă pe la ţiganca lui Floreac pentrua-şi deschide ghiocul. De la ghicitoare ieşitotal bulversată – cum adică să şi-o fi făcut cumâna lui? Se îndârji în sinea ei şi hotărî să-icalce pragul şi babei Lina, să-şi dea în bobi.Cei patruzeci şi unul de fraţi, patruzeci şi unulde bobi pătaţi, i-au dat o cu totul altă variantăa dramei. Ceaţa toată de pe lume parcă se adunaseîn capul ei.Mai rămăsese fostul preot. De cândfusese mătrăşit din funcţie, fiindcă dăduse înharul beţiei şi se apucase să aprofundeze ştiinţeleoculte, ţinând slujbele numai în ebraicaveche. Vestea noii sale vocaţii trecuse hotarelea şapte sate. Cu toate acestea, consătenii nuapelau la serviciile lui. Le era teamă că vascoate la iveală ceea ce ştia despre ei, de petimpul cât le-a fost duhovnic. Şi câte mizeriinu ascund tainiţele sufletului? Norica, ajunsăpe nebăgată seamă în pragul casei răspopitului,îşi reveni ca dintr-un leşin: „Doamne, cegreşeală mare fac eu!” gândi speriată. Nu aavut însă timp să facă la stânga-împrejur căuşa se deschise la jumătate şi răspopitul, desculţ,îmbrăcat în odăjdii negre, înalt şi slab, cubarbă lungă, rară, neagră şi total neîngrijită, oprivi adânc în ochi, iar ea simţi că nu are puteresă fugă, să i se împotrivească:– Ştiu, ştiu la ce ai venit. Intră!Dacă nu ar fi fost atât de tulburată deprivirea pătrunzătoare, care-i străfulgera voinţa,maţele i s-ar fi întors pe dos de la aeruljilav şi stătut, plin de putoare de urină, de transpiraţie,de alcool şi de chiştoace mucegăite.Ferestrele erau înfundate cu bucăţi de păturiponosite, iar întunericul te făcea să crezi că aiintrat într-un cavou adânc în care s-a adusmarfă proaspătă, prost îmbălsămată, ţinută însoare toată vara. Răspopitul îşi freca mâinilefrenetic. Nu se aştepta la o aşa vizită, la o aşapradă. De dragul artei, avea o urmă vagă de regretcă Norica a venit singurică:– Ah!… dacă ai mai fi adus două-treipersoane, am fi putut folosi planşa Ouja. Condiţiilesunt excelente! Maxime! Excelente!...Ce păcat, Doamne! Ce păcat!…Transfigurat de emoţii, se repezi şiaprinse lumânările din cele patru colţuri ale încăperii,dar şi feştila sfeşnicului din alpaca depe masa ce părea un mic altar păgân, plin decristale, amulete şi artefacte, de pachete diversecu cărţi de joc, plus multe alte obiecte cear fi spus ceva doar iniţiaţilor. Printre ele, rătăcit,un crucifix din abanos. Luă cărţile detarot în mâna stângă, făcu deasupra lor o pasăcu cealaltă mână, apoi le aşeză nemulţumit lalocul lor:– Nu, nu-s disponibile! Pe chipulnegricios apărură picături de transpiraţie, deşiîn încăpere era aproape ca afară de frig. Respiraţiaprofundă şi precipitată, ochii cu mişcărivioaie căutau neputincioşi un ajutor: Vrei săîncercăm ceva nou? Metoda e inedită. Încămai lucrez cu Maestrul la tainele ei. E vorbadespre teletextul televizorului. Apar pe ecrandoar consoanele, ca la stenografie. Apar şi zonecu hieroglife. Probabil că instanţa superioarăştie că nu suntem pregătiţi să ni se dezvăluietot viitorul, tot adevărul. Când subiectulnu vrea sau se teme să colaboreze, apar zoneîntunecate pe ecran. La fel şi dacă e un mediuslab. Hai, hai să încercăm…Norica abia acum vedea televizorulundeva în faţa ei, lângă peretele din fund, aşezatpe podeaua jegoasă de lemn. Tare ar fi vrutsă deschidă uşa şi să plece teafără de acolo. Şichiar că ar fi făcut gestul în clipa următoaredacă n-ar fi fost luată cu blândeţe de dupăumeri şi dusă pe mijlocul covorului, a căruiculoare iniţială era greu de stabilit.– Şezi în poziţia lotus, cu mâinile pegenunchi, cu palmele spre cer. Aşa… Acumînchide ochii.Răspopitul acţionă cu degetul gros dela piciorul stâng butonul de pornire al televizorului.Un fâşâit difuz umplu încăperea, iluminând-oslab. Cu acelaşi deget apăsă şi unbuton de la telecomandă, căutând un canalanume. Aduse sfeşnicul şi îl aşeză în faţa Noricăi.Pe urmă, ca pe un odor de mare preţ, îipuse în poală antena formată din două braţetelescopice, de inox:– Ţine-o cu amândouă mâinile şiîncearcă să te gândeşti la prezenţa ta aici!După aceste şoapte, îngenunchind înspatele Noricăi, răspopitul îi prinse capul întrepalme şi cu degetele lungi de la ambele mâinise apucă să îi maseze fruntea cu mişcări concentrice,puţin mai sus de rădăcina subţire anasului. Ecranul începu să se întunece. Presăratepeste tot răsăreau hieroglife şi simboluri.Unele dintre ele se transformau repede orimai greoi în litere, altele refuzau schimbarea:– Relaxează-te… relaxează-te… Eştiaici… Aici… Da… E bine, e bine aşa… Dejaliterele se leagă. Se leagă… Ascultă-mă culuare aminte: tot speri, tot crezi ca fiul tău celmare să fie al bărbatului cu care ai legat pirostriile.Da’ nu e aşa. Deşi nu-ţi doreai, celălaltbărbat a reapărut în viaţa ta. Ăă… nu ştiu cumsă-ţi spun, el nu mai e aici. E în alt nivel. Dela el o să primeşti un mesaj… Nu prea înţeleg…O să-l afli în curând… A fost constrânsde către doi duşmani să lase acest mesaj. Chiarcă nu înţeleg. …Parcă ar fi între lumi.Norica se vedea potopită de monotoniaşoaptelor, de greutatea lor. Simţea că seexpune unui rău inevitabil, însă nu avea putere(Continuare în pag. 18)REVISTĂ DE CULTURĂ - Mizil Pagina 17

(Urmare din pag. 17)să se împotrivească. Universul în care trăia seprăbuşea implacabil într-un somn profund, calm…O pală rece de vânt o readuse la realitate. Se trezi înfaţa uşii răspopitului. Pe umeri, haina subţire ca opărere, legată cu un şnur, flutura ca o mantie săracă.Speriată de prezenţa sa acolo, se grăbi să ajungă îndrum. O altă pală de vânt rece îi împinse poalelecapotului între picioare. Se simţi umedă. Speriată,se opri şi îşi strânse genunchii. „Oare m-a siluit?”Gândul că ar putea fi adevărat o îngrozi. Fără săvrea o luă la fugă. Fulgii rari de nea îi cădeau pe faţarăvăşită. Din goana ei se domoli când desluşi că înpoarta casei parohiale era adunată multă lume. Noricaîşi dădu seama că sunt cam aceleaşi persoanecare erau şi la dispensar. Nu ar fi avut rost să treacăpe lângă grup ca o venetică vinovată, aşa că li sealătură sfioasă.– …Dar ce motiv să fi avut?!– Mare pildă. Mare…– Asta nu-i pildă, părinte. Asta-i crimă! Săvă spun eu cum stau lucrurile: Toni Torache aveapădurăria în sânge. Iubea pădurea. Mereu zicea:„Cum putem să spunem că pădurea e a noastră?Noi, nevolnicii, suntem ai pădurii! Ai intrat vreodatăîntr-o pădure veche de o sută de ani?” maiîntreba el. S-a opus făţiş exploatării de către privaţia lemnului, căci mai zicea: „Privatizatul nu-şi vedeRoxana Diana BALTARUAve EndReviewsunt omul cald,susţinut de oase moişi încheieturi roase pe dinăuntru.i-am dat înapoi bărbatuluicoasta împachetată frumosnu am spus niciodatăcă îmi aniversez căderea!cu o confidenţialitatestânjenitoareo nebună m-a sfătuitsă nu adun pământuri inutilela intrarea în toraceacoloe cămara pentru iarnă,acolo trăieşte o desagă vechecusută dintr-un fost capotde mătase rozumplută toată cu talanţi uşorişi talanţi străini.sunt omul care îşi roade unghiileca să elibereze lumina,eram Tânără când îmi plăceasă fug prin corpul vântuluiacum sunt o bătrână cu botinerotunde şi degete subţiri,un păianjen subnutritdin pricina mileiîmi împletesc drumul din mers.la capătul lui mă aflu - femeiacare decojeşte gâtlejuri uscatemâncând pe ascunsbucăţi de mere bune şi rele.decât interesul!” Ce făceau ăştia? Se formacomisia, marca din parchet doar arborii scorburoşi,strâmbi şi uscaţi – aşa-zisă tăiere de igienizare – seprevedea în procesul-verbal că trebuie extraşi, săzicem, o mie de arbori; în urma comisiei, patronulde gater, cu tehnicianul care avea ciocanul de marcat,se duceau şi eliminau marcajul de pe strâmbăturişi-l aplicau pe arborii valoroşi. Păi ce, la exportar fi primit toate ciurucurile?! Toni le-a descoperitmişmaşurile şi l-au lichidat! Şi nici de vânat nu-ilăsa să vâneze ca pe moşiile lor… Şi-apoi ce rostavea moş Babucea să iasă tocmai azi, pe vremeaasta, cu oile la frunză uscată? Tehnicianul nu e nepotullui?... Ia ziceţi!– Şi încă ceva! sări un altul cu gura. Dinprag, medicul legist a întrebat că cine a spălat victimape ochi, pentru că atunci când a ieşit să ne spunăcă s-a sinucis… Câţi n-au intrat peste el în salon?De la primărie, toţi. De pe la judeţ… dracu’ îi maiştie? Iartă-mă părinte, că de astă dată îs nervos…– Păi, băiatul lui nu-i în anul trei la Silvică?întrebă o femeie. Ce rost a avut să scrie înbiletul de adio vorba asta: „Nu-l da pe fiul nostru laŞcoala Silvică”?Norica tresări în frigul cumplit, făcânduseşi mai mică. Plecă fără să fie observată de cineva.De câte ori nu se contrazisese cu Toni că ea aveasă-şi facă fiul inginer silvic?Sonată neobişnuită de iubireN-aş putea cântări pasiunea astaîn centimetri pătraţi de hormoni,nici să-i conving pe eide mâinile lui puterniceca braţele unor stejari arămii,arămii şi frumoşi.N-aş putea să le povestescşoldurilor de-abia coapte,că ele nu trebuie să se simtăşolduri de femeiedacă miezul măruluide lângă mine aduce în decormireasma unui anotimp prăfuit.O, oameni didacticişi cum se cuvine,ce v-aţi înscăunat pe tronurimulte în craniul meu deschis,de-atunci de când hatmanulÎnrândculumeaa obligat copilăria să abdice,de-atunci nimic în mine nu arevoie să treacădincolo de timpul cărnii.Dar oamenidin craniul meu cel moale,nici a mea ţărână nu este veşnică,iar în ochii lui...lumina albastră nu se simteniciodată strâmtorată.Şi nu m-aţi crede că pe buzele luieu văd rănile roşii,din mirosul veşmintelor sale vechisetea mea se bucură,eu sărut cu ochiul cearcănelede pe buzele-i temătoare,vindec urmele lăsate luide mâine cel bătrânşi de trecut.Ave Endunde corpurile se deschidca nişte alveole uriaşedetaşarea începe din colţul guriidetaşarea cedeazăîn următorul momentstrivită între două palme adânci,diferite ca număr de nervurişi formăstrânse într-o singură pielehttp://www.youtube.com/watch?v=iMH5GE11pwoacolo ne-am recunoscutcu trunchiuri pietrificate şi silacare face din ţigăriun fel de combustibilam zis că aşa e binesă ne legăm copilăria de gâtca pe un cordon ombilicallucrurile vor fiaproape ca în serile alea opacecând tăcerea era palpabilăodată cu respiraţia femeiicare păstra dragoste şi căldurăîn sânii greifebramirosul de portocalefebrarespiraţia mamei poate fi mimatălucrurile vor fi aproape la felunde străinii ştiu să facă arcuricu săgeţi şi avioane din hârtieunde străinii ştiu să rămânăcu falangele în părul tău despletitunde străinii mirosca taţii adevăraţisă ne legăm copilăria de gâtca o piatră de moară, apoi -un pod şi o apăunde poţi sări lejer ca într-unbioritm de one night stand-uriApropiereîn dimineaţa aceea soarele arăsărit greu– Părinte, unde săpăm groapa? Că ceicare şi-au făcut-o cu mâna lor, n-au loc în cimitir.– Să aşteptăm să se elibereze certificatulde deces şi apoi om vedea…– Da’ groapa trebuie săpată acum!Ştia şi preotul că o groapă trebuia să steacât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsacă nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vinăprea des pe acolo.– Să aşteptăm… Să aşteptăm…– Nu mai aşteptăm nimic, părinte! Îi facemmormânt în cimitir. Ca unui bun creştin ce afost! hotărî un altul...Oile lui moş Babucea, conduse de doicâini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în aceadimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişulunde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şiiarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au opritsă lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întunecată,iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne ladrum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors însat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câtevapaie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcines-a prins de blana ei. Înserarea le-a prins în faţaporţii, behăind…(*Povestirea face parte din volumulApusul îngerilor, aflat în curs de apariţie.)a răsărit cu frică şi aburii seîmbrânceau din frunzecopacii erau agitaţicu ei zăceam în penumbrădin fiecare apartament cu luminăstinsă vedeam cum se ridicămâini calde şi amorţiteîşi prindeau degeteleîntr-un fel de circuitca nişte unde aşezatepe oglinzi mari şi adânciaerul era rece şi se contracta însine se întorcea pe toate părţilemă înfăşura parcă într-o bucatăşifonată de stofăîn dimineaţa aceeaîmi simţeam oaseleo coajă udă de copaceram o plantă cu porii deschişimă hrăneam cu iluzia luminiimă hrăneam de fricabucăţilor de carnece dormeau în aburi de alcoolpe jos şi pe paturidin palmele lorun miros dens ca o luminăsubtil ca un cancerumplea camera goală ca pe unparalelipiped malignîn baie, rezemată de uşăo evă de treabă dormeacu lumină albă şi solubilăcursă pe buze şi pe corsetde sânul ei limpede atârna un felde cruciuliţă mică din aur.Pagina 18 FEREASTRA - 2010

JurnalchinezO zi la WuxiYu Lan Hua (Iolanda Dumitrescu). Străbatem în taxi, Wuxi-ul. Oraşvechi, aşezat pe Marele Canal, care-l străbateîn partea de Vest şi din care se desprind altemulte şi mici canale ce trec prin oraş şi-i conferăacestuia un pitoresc aparte prin caselevechi construite la malul apei. Văzându-le,gândul te poartă în China imperială a dinastiilor,cunoscută din filmele de epocă şi din literatură.Wuxi-ul este un oraş deosebit de curat,cu multă verdeaţă şi aer respirabil precumîn clima noastră de pe Valea Prahovei.Oraşul vechi?! O încântare pentruochi şi suflet. Străbătându-l, găsim China veche,pe care doream să o vedem: misterioasă,pitorească, exotică. Pentru început vizitămtemplul, urcăm cele nouă etaje ale Pagodei(nelipsită din arhitectura oricărui templu buddhist).De sus admirăm planul arhitectural alvechiului oraş, labirintul curţilor interioare aletemplului, bazine, poduri, pasaje, pavilioaneprecum şi păianjenul străduţelor comerciale,înguste şi întortocheate (şi totuşi logice cândle străbaţi cu piciorul), ce înconjură templul.Facem poze cu nemiluita... Şi uite aşa a venitora prânzului, care nici la Wuxi nu se neglijează.Dimpotrivă, se respectă cu sfinţenie.Deşi nu e decât 11 30 dimineaţa, „Păpăluţă” alnostru moare de foame. Murim şi noi, n-avemîncotro. Pe străduţele orăşelului, mulţime delume. Se prăbuşeşte, făcând valuri, valuri, (încare ne prinde şi pe noi), în locantele ce vândmâncare fiartă. Intrăm într-unul din aceste restaurante:foarte curat, varietate uimitoare deproduse alimentare, mulţime de consumatori.Cu greu găsim loc la o masă. „Păpăluţă” neumple masa cu bunătăţi care mai de care, dupăritualul chinez. Noi alegem două boluri (unulde fiecare) cu o delicioasă supă aburindă decolţunaşi umpluţi cu creveţi. Şi cam atât...Încă n-am digerat copioasa masă oferită deQian He şi soţul ei seara trecută la restaurantuluniversitar. Restul bunătăţilor, (încă vreounsprezece feluri de mâncare) le-a îngurgitatînsoţitorul nostru, cu o poftă şi o plăcere cene-a dat de gândit. Lucru cert (constatat şi cualte ocazii), naţia chineză are enzime minunate,uimitoare, mănâncă mult, variat la oricemasă din zi şi rămâne tot slabă. Demne de invidiatenzimele Orientului Îndepărtat.După-amiază intrăm prin micile magazinede pe strada comercială principală.Multe kitsch-uri, preţuri piperate. Privim doar.În piaţa centrului cultural al orăşelului, mulţimide gură-cască. Se pregăteşte un spectacoltradiţional. Ne amestecăm şi noi printre privitori,cu grijă să nu ne pierdem unii de alţii.Pregătirile durează şi durează, căci naţia etitirită, patronată de semnul zodiacal al Berbecului.În cele din urmă, cam după trei sferturide oră de aşteptare, show-ul începe. Esteexact ceea ce doream să vedem de Anul NouChinez, spectacol tradiţional teribil de arhaic:tobe (formaţie feminină bine trecută de primatinereţe, foarte simpatică – dans şi percuţie),dans al evantaielor, (executat de vârstnice camde seama mea, deci în jurul a 60 de ani), dansulbărcilor, (care seamănă uimitor cu gondoleleVeneţiei), dansul scoicilor şi al pescarilor,acrobaţii pe catalige, o formaţie de copii culupte tradiţionale (ce încântă publicul până ladelir) şi în sfârşit, finalul grandios cu multaşteptatul dans (numai în ritmul tobelor, bătutecu măiestrie de femeile toboşar) al leilor-dragoni.Oana îmi traduce, după propria ei gândire(şi se dovedeşte a fi la obiect, ca tot ce gândeşteea) metafora dansului. Balaurii sunt noriisau valurile mării, fiinţe himerice, celeste saumarine, care aleargă să prindă mingea de foc,adică soarele sau perla. Simplu în general,dansul simbolizează jocul norilor cu soarele.Încântător spectacol, ancestral şi tribal totodată,păstrat cu sfinţenie până în secolul alXXI-lea, coborât dacă vreţi, din „Cer pePământ”!Ne mai pierdem vreo două ceasuristrăbătând întortocheatele străduţe comercialepline cu magazine de porţelanuri, cloisonnéuri,ceramică (uimitoare ceainice de toate mărimileşi puterile fanteziei ca formă), uriaşevaze de porţelan, depăşind înălţimea unui omşi mai mult, bijuterii, păsări exotice, flori,câini, pisici, papagali, nenumărate acvarii cupeştişori care mai de care mai atrăgători, carusel,ochelari, mâncare pe la toate colţurile şilume, lume chineză, într-un spectacol de sunetşi mişcare de te apucă ameţeala. Ziua nu seîncheie aici. În oraş, după indicaţia lui QianHe, care ştie ce vrem noi să vedem în China,Păpăluţă ne duce să vizităm o grădină tradiţionalăchineză, care le va prefaţa pe cele ceurmea să le vizităm la Suzhou. Se află undevala întretăierea unor străduţe pitoreşti, vechi şioriginale, în apropierea căsuţei lui MasterLuo. Numele ei se traduce tot într-o metaforă– Grădina creierului limpede – adică grădinaunde creierul se „spală” şi într-adevăr aşa se şiîntâmplă. A fost construită de un mare mandarin,în secolul al XVI-lea, oarecum de un contemporanal lui Şefan cel Mare al nostru. Oanae în al nouălea cer. Respiră alt aer, s-a întorsacasă, dar în alt secol. Undeva, cândva... Vegetaţieexotică, galerii miniaturale, păduri debambus, poduri, heleştee cu peşti, broaşte ţestoaseşi lotuşi, ferestre măiestrit tăiate în ideeade a încadra un peisaj natural ca-n rama unuitablou, pasaj din pietre de râu în mozaic, închipuindflori, phoenicşi, motive geometrice(unele seamănă uimitor cu Infinita coloană alui Brâncuşi) – romburi. Şi uite cum ne găsimpentru o clipă cu ochii minţii străbătând ţinutulVâlcei şi admirând stâlpii de la cerdacurile„hulelor” olteneşti. Străbatem curţile interioare.Ne odihnim pe bănci de piatră, deşi aeruleste destul de rece şi în final ajungem la templu.S-a lăsat seara şi s-au aprins luminile înpavilion, prilej de a ne minuna de înfăţişareastrălucitoare a uriaşului Buddha aurit şi a incarnărilorsale. Magnific! În spatele templului,prin labirinturi întortocheate, se urcă la Pagodă.Nu ne mai ţin picioarele, dar mergemînainte. Cu ajutorul unui drug din lemn, facemsă sune clopotul uriaş aflat într-un pavilion pelatura dreaptă a templului, ca să ne audăBuddha dorinţele şi să le îndeplinească. Aşafac toţi credincioşii prezenţi aici. Aşa facem şinoi! N-ar fi rău să ne audă A Mi To Fo sauBoddhisatva, sau Amita Buddha – care-i unulşi acelaşi. După două ore petrecute în aceastăseculară şi rafinată grădină chineză, ne simţimîntr-adevăr total relaxate şi încântate.Dar ziua nu s-a sfârşit încă. Neaşteaptă Qian He la masa de seară, la ea acasă,după model românesc, prilej să-i vedem locuinţaşi să-i cunoaştem restul familiei. Neconduce în cartierul de reşedinţă tot Păpăluţă,cu taxiul. Vizită la înalt nivel, ce mai! Ne-amdat seama de la început. Cum am tratat-o noiîn România, inteligentă şi educată, Qian He netratează la fel şi ea în ţara ei. Am cumpăratfructe şi porţelanuri să le ducem în dar gazdei,urmând tradiţia chineză, după care trebuie cala orice vizită să duci un dar cât de mic ca simbolal atenţiei şi consideraţiei pentru persoanelevizitate. Apartamentul familiei lui QianHe, uriaş, situat la etajul I, (parter pentru noi).Modern, elegant, mobilă clasică de înaltă calitate,din lemn de esenţă preţioasă în living-ulsufragerie.Fiul lui Qian He are paisprezece ani,foarte serios şi înţelept. Mama lui Qian He, învârstă de 63 de ani, bolnavă de diabet, cusechele de pareză – o persoană tăcută, plăcutăşi care nu vrea să facă nimic altceva în tot timpulpe care şi-l petrece numai în casă decât săse uite la televizor. Qian He are femeie lamenaj şi la îngrijitul mamei. De gătit nu găteşte!Nu ştie şi n-a făcut-o niciodată. Găteştemenajera şi din când în când soţul ei. Lecţii cufiul ei nu face acasă pentru că acesta frecventeazăo şcoală cu program de la 8 la 17, undeelevilor li se asigură masa de prânz, somnul dedupă-amiază şi efectuarea temelor pentru adoua zi. Aşa că în gospodărie şi în îngrijireacopiilor unde biata româncă are rol de primadonna, Qian He este total absentă. De fapt nicin-o interesează. Ea se ocupă de munca ei deprofesoară, cercetătoare, manager, expert încontrolul alimentelor şi medicamentelor şichiar în afaceri. A reuşit foarte bine în viaţă,mai ales după întoarcerea din România: douăapartamente în Wuxi, îl construieşte şi pe altreilea pe malul lacului Tai Hu la munte şi aercurat. Curând le va sosi şi maşina mică pe caresoţul o vrea ultimul răcnet.Soţul lui Qian He e biolog în aceeaşiUniversitate cu ea şi colaborator apropiat înafacerile personale. Se înţeleg bine, în sensulcă Qian He conduce, gândeşte şi el execută.Tot ea şi cu relaţiile! Rezultatele matriarhatuluise văd „de la o poştă”: familie unită, bogată,închegată, mulţumită.Masa servită, cu toate bunătăţile chinezeşti,90% dintre ele cumpărate gata gătitedin magazine de specialitate, ce vând produsede excelentă calitate. După orele 9 30 seara,Qian He în persoană ne conduce la hotel, cumpărându-nede la un negustor de fructe ambulantliqi şi fructul „rege”, să avem pentru seară.Micul dejun ni l-a asigurat deja de când amsosit cu o varietate de produse de patiserie chinezească,deliciul trupesc şi sufletesc al Oanei,care jinduia după gustul Chinei şi al prăjiturilorcu susan, alune şi mac din vechea literaturăchineză, în care vizitele se lăsau întotdeaunacu o trataţie cu astfel de dulciuri.Aluatul (foitaj chinezesc) e făcut cu osânză,care-i conferă o textură rafinată. Umpluturaeste din mac, susan, boabe de soia roşie, sâmburipisaţi. Fiecare prăjiturică e rotundă şi arepe ea o pecete roşie, închipuind o hieroglifă.La despărţire He ne înflăcărează imaginaţiaanunţându-ne o surpriză pentru a douazi.REVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 19

PROZĂ SCURTĂPaulMIHALACHESchemă de filmamerican...Eroul: poate fi unpoliţist – de obiceial dracului de bun,însă cu ceva probleme cuşefii – sau un infractornevinovat – ori a omorâtca să-şi salveze familia ori i se pune în seamăun delict pe care nu l-a săvârşit – oricum, e unsinguratic, are o personalitate foarte puternică,ceva vicii nevinovate, mai mult simpatice (fumeazămult, bea – ori a băut mult, s-a lăsat,însă prins în vârtejul evenimentelor pe care leprezintă filmul se apucă din nou). De obicei afost însurat, dar a fost părăsit, sau soţia i-a muritîntr-un accident ori altceva, oricum, un evenimentl-a marcat profund, l-a făcut un însinguratcare nu mai crede în oameni dar crede învalorile morale deşi cei din jur nu-l văd aşa(nici nu-i lasă să vadă, pentru că nu vrea să i seştie adevărata faţă).Numele: John sau Bill sau Frank –trebuie neapărat să fie un nume simplu şi maicu seamă foarte răspândit, astfel încât să coincidăcu al cât mai multor (tele)spectatori careurmăresc filmul cu popcornul la gură, refulându-şiexistenţele banale cu fantazii de capă şispadă – are să vadă toată lumea de ce-i în stareJake, are să vadă şi Mary, care îşi pune bigudiuriîn faţa mea sau pur şi simplu nu mă bagă înseamă pe mine, pe care mă aşteaptă cu nerăbdare,fremătânde, curbele voluptoase ale blondeide pe ecran, are să vadă şi şeful de la service-ulunde lucrez că greşeşte când îmi facescandal că n-am vulcanizat ca lumea cauciucurilerablei băcanului, ca şi cum talentele melenemaipomenite, incomensurabile (deşi ascunse,încă) trebuie irosite pe vulcanizări şicalibrări de rable!Dintr-odată, în cursul monoton al vieţiisale intervine ceva: dă peste un secret cutremurător,e martor la ceva la care n-ar trebui săfie, în fine, ceva, ce mai! şi se trezeşte pe capfie cu o gaşcă de mafioţi, fie de poliţişti corupţi(oare există şi necorupţi???) (eventual agenţiF.B.I. sau C.I.A., dar la fel de corupţi), agenţiK.G.B., extratereştri care vor să distrugă lumeasau cel puţin să pună stăpânire pe ea sau oameniori roboţi veniţi din viitor ca să schimbecursul istoriei sau să-l împiedice să se schimbe...Dar asta n-are nici o importanţă, e ca într-oreţetă a restaurantului din colţ... cum carerestaurant?! Restaurantul de la colţul uliţeiprincipale din Afumaţii din Deal, sau de lacolţul străzii Sapienţei ori Patienţii dintr-uncartier ieşean, clujan, bucureştean, sau de lacolţul unei X Street sau Strasse sau Rue cumvaori La Strada altcumva; important e că dacălipseşte parmezanul pentru pizza sau paste,poţi pune şi telemea, ce dracu’!, proştii oricum„nu vede”!Dar cum spuneam, monotonul curs alvieţii eroului nostru e vălmăşit de-o bombă care-iaruncă în aer automobilul jerpelit sau garsonieraîn care ciorapii murdari stau în chiuvetă,lucrurile sunt azvârlite unde se nimereşte– garsoniera lui unde nimeni în afară de el numai intra... Mare pagubă! – o să spuneţi, obombă nu-i putea răvăşi mai mult lucrurile.Da, dar chestia e că doar întâmplător el scapăsă nu fie împrăştiat asemenea ciorapilor, chiloţilorşi sticlelor din garsonieră... De regulă alÎnvingătorul ia totşaselea (al zecelea?) simţ îl avertizează – puţincam târziu, e drept, totuşi la timp! – zboarăprin geam şi scapă – plin de funingine şi cuunele răni nu foarte grave, foarte necesarepentru a-i fi ulterior îngrijite de o femeie frumoasă...Rămas pe drumuri, plin de sânge, trebuiesă se îndepărteze cât mai repede pe moment,şi doar nu poate lua metroul, tramvaiulsau un taxi în halul în care arată; şi-atunci sareîn prima maşină oprită la stop, unde, ce naiba!nu vă aşteptaţi sa fie nici o babă, nici un banalvânzător de electrocasnice sau vreun poştaş,nu! Soarta nu-i atât de legată la ochi precumJustiţia, şi-i scoate-n cale o fiinţă cu nişte curbepericuloase, cu părul blond ca mierea şiochii verzi ca de pisică, fata de care tocmai pomenisemîn visul diurn al lui Jake (variante:brunetă, roşcată sau ce se mai nimereşte prinpatul producătorului ori al regizorului). Fata –nu-i aşa – e supărată rău, crede că-i un răufăcătorcare o răpeşte şi poate că vrea s-o violeze,totuşi spiritul samaritean o face să-i oblojeascărănile, să-i şteargă arsurile cu whisky (oareexistă casă americană fără whisky? După filmelelor s-ar părea că nu!), îi dă să şi bea unpahar când îi scoate aşchiile sau cioburile dinmusculatura pe care obligatoriu trebuie să şi-oarate – şi ce bine a prins bomba pentru a ajungeîntr-o ipostază atât de intimă cu o femeie pecare abia a cunoscut-o! – el se strâmbă, eventualscoate şi unele „aah!”-uri şi “oooh”-uri,dar cu măsură, şi-n timpul ăsta micuţii neutroni– pardon, neuroni – se agită ca nebuniidar cu folos şi-ncep să-l pună pe eroul nostrupe drumul cel bun.Eh bien, mes amies, îşi aduce amintecă – singuratic-singuratic, dar are totuşi un prietencredincios care de regulă locuieşte într-orulotă sau un subsol, ceva, deşi talentele l-arîndreptăţi la o vilă în Primăverii - scuze! m-amprostit, în Myfair sau Bel Air – oricum, la elgăseşte nu doar adăpost ci şi un important sprijin:de regulă tipul e un vrăjitor al tastaturii carepoate sparge cele mai impenetrabile parole(poate fi totuşi un arhivar de la poliţie care deţinedate secrete, sau un mic infractor-turnătorcare ştie tot ce mişcă în strasse, oricum, e inevitabilmic şi sfrijit, cu ochelari ca fundul sticlelorde spumos. După ce-l pune pe eroulnostru pe drumul cel bun, acesta pleacă iar răiiîl descoperă cumva pe sfrijit şi-i fac felul.Adio vilă în Bel Air! Dar rolul tău e terminatşi nimic nu se obţine pe gratis, atâta tot că-i depreferat să plătească altul. După ce l-ai pus peurmele bandiţilor (poliţiştilor corupţi sau vezivariante), i-ai pus la dispoziţie şi scuterul tăuamărât ca să se poată deplasa. Sit tibi terralevis, old man! Bine că ai scăpat de aceastăVale a Plângerilor, nu mai avem nevoie detine. Acum trebuie să ne focalizăm privirileasupra femeii frumoase, care, deşi încă puţinostilă şi neîncrezătoare (dar bandiţii sunt lipsiţide subtilitate şi nu sesizează amănuntele,poate de asta văd mai bine şi mai departe canoi şi ştiu că deja ea s-a îndrăgostit de John –cum spuneam, să revenim la blondă – şi maidă-le încolo de paranteze la tot pasul, că măfaci să mă încurc!Deci, cum spuneam, proştii de bandiţilipsiţi de subtilitate dar înzestraţi cu clarviziuneo descoperă cumva pe blondă, o iau prizonierăşi-i cer lui John în schimbul ei discheta,sau valiza cu droguri, sau planurile secreteori mostrele sau ce-o mai fi; dă şi mieceva, nene, de nu, schimb a ta coroană... nu,nu, asta-i din altă parte; de nu, schimb curbeleei fatale în nişte zig-zaguri letale. Bineînţeles,întâlnirea are loc, nu-i aşa, într-o fabrică dezafectatădar cu utilajele sub tensiune; după câtevarăsturnări spectaculoase de situaţie care neţin cu sufletul în pioneze, John îi face varză perăi, o salvează pe blondă, din nou rănit, plecăsprijinit de ea, şontâc-şontâc, dar învingător şiîn posesia premiului (bineînţeles, nu mă referla cărticelele pe care le luam noi la şcoală, cila blonda îmblânzită). Şi-am încălecat...O mică observaţie: eroul e de obiceialb, corupţii sunt obligatoriu albi, nici graşi,nici slabi, nici infirmi, ca să nu sară în sus vreoorganizaţie a graşilor sau slabilor sau una antirasistă.Între cei buni, abundă negrii; dacăprintre ei mai există infractori, au fost împinşipe calea fărădelegii de către societete, ei au unfond minunat, nepus în valoare, cam ca ţiganiinoştri. Nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de rasismsau de altceva, mai aveţi puţintică răbdare: cuprima ocazie o să reluăm subiectul.La ce bun descrierea unui gen de filmfăcut pe bandă rulantă? Păi, să vedeţi! În sfârşit,vin... americanii! Or să-şi lase o parte dindolari în România, pentru hotdogi şi beri, pentruschimbul de fluide cu băştinaşele etc. Cândor să mai calce pe cineva cu gipanul, poate îşivor regla ţinta mai bine şi-or să-l nimereascăpe Guţă sau pe Vijelie; iar când vor vâna bătrâni,poate o vor nimeri pe Bunicuţa în loc deo babă oarecare. Oricum, am devenit prieteniiAmericii!!! Ce mândri ne putem simţi! Eroulcel mare şi puternic, heart breaker-ul mondial,catadicseşte să ne bage în seamă! E o onoarepână şi să ştie că existăm, dar să fim şi prieteni!Merită să facem orice pentru a-i fi peplac... E drept că ei ştiu că avem capitala cândla Budapesta, când la Sofia, că suntem slavisau poate indieni. E adevărat şi că va trebui săcumpărăm avioanele depăşite, tancurile uzate,pulpele de pui – două kile bucata. În schimb eine vor apăra de irakieni şi iranieni, de afgani,de coreeni şi cubanezi, care abia aşteptau să senăpustească, asemeni hunilor, turcilor sau tătarilorde odinioară asupra noastră. Ne vorapăra presupun la fel de bine cum l-a apărat şiJohn pe sfrijitul din film, care o ia pe cocoaşă,are parte de o moarte lipsită de glorie, sfrijitulde care şi uităm când îl vedem pe John puţinşifonat însă victorios şi cu premiul sub braţ!La naiba! Câştigătorul ia tot! Sau?...În nenumăratele şi dezorganizatelemele lecturi am întâlnit o poveste, nu mai ştiula ce autor. Un oarecare, să-i zicem Nick, sestrăduia din greu dar fără prea mare succes –ba, ca să fiu sincer: fără nici urmă de succes –să-şi îmbunătăţească PIB-ul personal. Era însuratcu fata pe care-o iubea, avea o dulceaţăde junior, muncea de dimineaţa până seara(You know I work all day to get you money tobuy you things...) dar nimic nu se alegea demunca lui, cum se întâmplă întotdeauna fraierilorcare muncesc; şi-atunci apare un înger,sau un demon, sau ce-o fi fost! Oricum, aveaaripi, dar penele habar n-am dacă erau albe saunegre sau or fi fost pestriţe, pentru că până şidemonii şi îngerii au început să se amesteceîntre ei în lumea asta modernă, spre deosebirede sexe, care tind să „aglutineze”, ca să nu nemai înmulţim ca... hai să zicem iepurii, că doar(Continuare în pag. 21)Pagina 20 FEREASTRA - 2010

(Urmare din pag. 20)nu-s rasist! Dar mă pierd în amănunte. Nick alnostru nu voia la început să fie neapărat bogat,voia însă să se simtă „acoperit”, ca să zic aşa;şi face banalul pact cu diavolul (ori cu îngerul?).Nu, nu-şi vinde sufletul (poate, de faptn-o fi fost nici diavol şi nici înger, ci un avocatori un notar cu aripi!). Târgul prevedea călui Nick îi va merge totul ca unui parlamentarilorromâni, cu condiţia să se poarte întocmaica aceştia: să nu-i pese de nimic pe lume decâtde propria-i persoană.Nick îşi vinde barca de pescar şi înfiinţeazăo linie de transport, îşi desfiinţează fărămilă concurenţa (să fi fost Mitrea cel cu aripile?),se umple de bani, dar e atât de ocupatîncât bătrâna sa mamă moare în cel mai bunspital, desigur, dar fără să-şi mai vadă multiubitulfiu; soţia, înconjurată de servitori şi delux, însă lipsită de afecţiunea lui se stinge peneobservate. Nick – sau poate Bill? – era foarteprins bineînţeles că nu de PNA sau DNAsau cum se mai cheamă acum – ci pur şi simplude cumpărarea şi rentabilizarea unui lanţde nu contează ce – când şi unicul său juniorse îmbolnăveşte. În sfârşit, Nick – sau Bill –îşi face puţin timp, se duce la patul micuţului,acesta îi spune: I love you, dady! (ce ştiucopii?!) – lui Nick – sau Bill – i se perindăprin minte întreaga sa viaţă, ochii i se umezescuşor şi spune: I love you! Prea târziu! copilulmoare.Ei, şi ce-i cu asta? Mai mor oamenii,ba, dacă stau bine să mă gândesc mor până laurmă toţi oamenii, unii chiar de copii. Povesteanu spune cum îi merg după aceea afacerilelui... cum ziceam că-l cheamă? a, da acum îmiaduc aminte: cu siguranţă îl chema Steve... saumai curând Bob, ori poate că Scott? Dar nu-ipurtaţi voi de grijă, aveţi destule probleme alevoastre. Atâta doar că – să continuăm să-ispunem Bill – îşi pune întrebarea: la ce bun?Oare învingătorul chiar ia tot?FurtunaCasa părea pustie. Prin golurile fărăferestre nu se vedea urmă de mişcare. Nu eraceea ce ai fi putut numi o ascunzătoare, un a-dăpost cât de cât sigur. Ridicată aşa, la nicizece paşi de drum, în pustietatea aia de bolovanişi ierburi arse de soare, orice trecător ar fiintrat, măcar să arunce o privire înăuntru, orisă se odihnească două, trei ceasuri, darmite oceată de urmăritori adulmecându-şi prada.Înfruntarea era inevitabilă – ei toţi călări,iar Chioru’ şi Andrei abia târându-se prinarşiţa de început de august. Totul e să nu fimprinşi în câmp deschis, unde ei doi n-ar fi avutnici o speranţă împotriva a şase. Dar fiind epuizaţişi, calculând că puseseră între ei şi oameniilui Cezar o distanţă de măcar cinci ore îngalopul calului, s-au oprit la umbra scurtă a zidurilordinspre răsărit, Andrei amestecând cafeaîn apa rece din cănile de tablă învelite înpiele, Chioru’ răsucind tutun în foiţe, fără săscoată o vorbă, cu toate simţurile încordate.Printr-o înţelegere tacită - legăturadintre doi bărbaţi care ştiu că nu pot supravieţuidecât împreună - hotărâseră că nu-şi permiteausă piardă mai mult de jumătate de ceas.Dacă nu aveau să ajungă la mlaştini până la lăsatulîntunericului, erau pierduţi, dar instinctulcelui deprins de-o viaşă să fugă, să se ascundă,să rămână în viaţă, le spunea că norocul vafi, şi de această dată, de partea lor.– Uite, şopti Andrei, arătând cu privireaîn partea de unde veniseră. Departe, înspate, cerul era acoperit de nori metalici, coborâţipeste pământul pârjolit al câmpiei. Astaînsemna furtună, iar galopul cailor avea să fieîncetinit de mocirlă, mult încă după ce fulgereleşi tunetele - ce înnebunesc animalele despaimă şi pe călăreţi de furie - vor fi trecutspre apus. Desigur, norii aveau să-i ajungă curând,iar ei nu puteau întârzia în casa părăginităde la marginea drumului; oricum, bunadispoziţie le mai reveni, iar Andrei îi întinseChiorului cafeaua rece, primind în schimb oţigară pe care o umezi cu limba înainte de a oaprinde. Au fumat în tăcere şi-au pornit fără săşteargă urmele, căci ploaia avea să le-ngroapeînainte de înserare, în plus, urmăritorii ştiaucă singura scăpare era în mlaştini, pe unde ein-ar fi putut trece călare, apoi în pădurea cuumbrele şi ascunzişurile ei labirintice.Străbătuseră vreo cinci mile - Chioru’învăţase de mic să aprecieze distanţele cu oprecizie care-i dusese faima printre săteni –când, din depărtare, vag, auziră primul tunet,nu înainte ca cerul să fie despicat de-o luminăaspră, mută.– E întuneric - zise Andrei - şi abiadacă-i trecut de amiază. Dar dacă iese soareleşi usucă pământul, n-ajungem la mlaştini.– Ajungem, frăţioare. Îţi zic eu căajungem.Se priviră o clipă, amândoi vrând,parcă, să spună ceva, dar fără să-şi găseascăcuvintele, când alt fulger, urmat imediat de-orăbufnire asurzitoare şi-un vuiet ca de cutremur,îi făcu să se-aplece, acoperindu-şi capulcu mâinile.Chioru’ - i se spunea aşa fiindcă senăscuse cu un ochi mai mic decât celălalt,adâncit în fundul orbitei, şi cu care nu vedeamai deloc - se gândi c-ar fi, poate, mai bine săaştepte să treacă furtuna, apoi să se-abată lastânga, spre munte, dar ar fi avut de mers maibine de-o zi şi, unde mai pui că acum lăsau şiurme adânci în pământul îmbibat de apă.Când a ridicat capul, Andrei era dejala câţiva paşi în faţă. Îl strigă cât putu de taredar, prin zgomotul ploii şi-al vântului care băteadin toate direcţiile, abia de-şi auzi el însuşi,mai mult ca o şoaptă, propriul strigăt. Grăbimersul, dar tot nu reuşi să se-apropie. Îi răsunauîn urechi cuvintele unei rugăciuni pe careospunea maică-sa mai demult, înainte să seîmbolnăvească şi să moară. Se gândea că dacăaveu să scăpăm şi de data asta, o să-şi cumpereun locşor al lor, poate deschid un bar şi,de ce nu? o să-şi ia şi-o femeie să-i facă unbăiat - de ani de zile îşi dorea un fiu.Duse mâna sub cămaşa leoarcă dar,brusc, îşi aminti că banii erau la Andrei: Dămimie punga, frăţioare. O pun la chiloţi şi nuo găseşte nici dracu’ - iar el i-o întinsese fărănici o strângere de inimă. Doar erau prieteni.Un alt fulger, însoţit de-o detunăturăprelungă, îl făcu să se trântească la pământ. Îlvedea în faţa lui ca pe-o nălucă, pierzându-seîn perdeaua albă de ploaie, în mocirla ridicatăde vânt, fără să privească înapoi. Încercând săse ridice, dădu cu mâna peste lama rece, prinsăla pantaloni deasupra bocancilor. Strângândcuţitul în mână, se simţi dintr-o dată în siguranţă.Încercă să alerge, însă o pală de vânt îltrânti iar, cu faţa în jos, făcându-l să înghitănoroiul gros, care-i scrâşnea printre dinţi şi ise lipea de cerul gurii. Rămase nemişcat minuteîn şir ascultând furtuna, tremurând de frig,de spaimă, de încordare. Când se ridică scuturându-şicu palmele pământul de pe haine,de pe obraji şi din păr, aerul se mai limpezise,dar Andrei nu era nicăieri. Îl strigă, dar nici unrăspuns. şi-l amintea cum se depărtase - parcăprintr-un tunel - imun la vânt, departe de trăsnete,iar acum se-apropia, pesemne, de mlaştini.Porni în fugă strângând cu toată putereacuţitul în mâna dreaptă.Cei doi trecuseră împreună prin multeclipe grele, muncind pe rupte la câte-un conacori o fermă pentru a câştiga încrederea stăpânului,spionându-l, aşteptând momentul prielnic,apoi ştergând-o cu bani, bijuterii – tot cele cădea în mână – întotdeauna mai nimicatoată,nu mai mult cât s-o ducă’ntr-o beţie douăsau trei săptămâni. Odată, după multe sticlecu vin, Chioru’ se luase la harţă cu un hangiudin Nord, iar Andrei, fără un cuvânt, îi împlântasenegustorului cuţitul în spate, lăsându-lîntr-o baltă de sânge sub privirile îngrozite aleneveste-sii, şi fură nevoiţi să se-ascundă prinpăduri, mâncând ierburi şi rădăcini, făr-aîndrăzni s-aprindă măcar focul, mai bine de-olună. Se cunoscuseră cu cinşpe ani în urmă, laferma lui Ichim, când Chioru’ abia împliniseşapteşpe, iar Andrei mergea pe douăşcinci.Fermierul îl alungă pe Chior, că seîncăierase cu unul din argaţi, iar Andrei îispuse că „vin cu tine, băiatule, nu te las singur”,şi de-atunci au fost nedespărţiţi. „Nu măpoate lăsa de izbelişte pentru o pungă cu bani,chiar dacă face cât zece de pân-acum”, însă îireveneau mereu în minte cuvintele celuilalt:„Dă-o’ncoa, frăţioare. O pun la chiloţi, şi n-omai găseşte nici dracu’!”. Alerga fără să-şisimtă trupul, strângând în pumn mânerul delemn al cuţitului cu lamă lungă, zimţată. Eraun cuţit vânătoresc pe care-l câştigase la zaruride la un orăşean zdrenţăros, într-o noapte, înGara Murgeni.„Nu pot crede că m-ai părăsit, frăţioare,doar ştii că ţi-aş da şi cămaşa de pe mine”,iar pe frunte, picături mari de sudoare seamestecau cu noroiul ce i se scurgea din păr,mânjindu-i sprâncenele şi obrajii cu pomeţiînguşti, ciupiţi de vărsat. Să fi trecut vreo treiceasuri de când făcuseră popasul la casa dinmarginea drumului. Urmăritorii erau departede el şi de gândurile lui muncite de ură, deznădejde,disperare; s-ar fi putut opri să-şi recapetesuflul, dar nu o făcu. Continuă să alergecu gura deschisă şi braţele rotindu-le bezmeticîn aer, risipindu-şi energia, pradă nebunieicare-l cuprinsese.Când căzu lat, fără cunoştinţă, umbreleerau deja lungi, şi se simţea apropiereaserii. Nu-şi putea da seama cât zăcuse acolo,nemişcat, când Andrei îl întoarse pe-o parte,aplecat deasupră-i şi cercetându-l cu faţa a-proape lipită de a lui. Avea sprâncenele coborâteşi pielea încreţită deasupra nasului.– Nici nu ştii prin ce spaim-am trecut,frăţioare. M-am adăpostit lângă drum, s-aşteptpână trece blestemata de furtună şi, când a trecut,parcă te luaseră diavolii cu dânşii’n pământ,frăţioare. Dar Chioru’ nu auzea cuvintele.Începu să plângă, pipăi cu mâna locul undecăzuse, apucă mânerul cuţitului, îl cuprinsepe Andrei cu un braţ pe după umăr şi îi infipselama la baza gâtului, făcând sângele să ţâşneascăîntr-un şuvoi fierbinte care-i împroşcafruntea, părul, intrându-i în ochii şi în gură.Trupul greu, inert, se prăbuşi peste al lui, caîntr-o îmbrăţişare tristă, prelungă, din care nuîncerca să se desprindă.Îşi sprijini capul pe pământ. Fără gânduri.Fără sentimente. Prin solul rece, acoperitde noroi, se auzea tropot de copite.REVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 21

VILANELE ENGLEZETraducere: Ion ROŞIORUWilliam Empson(1906-1984)VilanelăDurerea cea mai mare-idurerea îndurată.Prin muşchi simt focul chimical frumuseţii tale.Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată.Din taina profundă ce parte-i expurgată?Mai afli-n bunătate balsamuri virtual?Durerea cea mai mare-i durerea îndurată.S-a stins şi suferinţa de lupte cauzată.Oricum n-a fost din cele cardinale.Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată.Profund dăunătoare-i memoria bogatăCând inima-ţi propune poveşti sentimentale.Durerea cea mai mare-i durerea îndurată.Otravă rece-n suflet mi-a fost inoculatăDe tine-n toiul unor orbiri pasionale.Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată.Ne este dor de ce a(m) fost odată.De împăcare însă nu mai există cale.Durerea cea mai mare-i durerea îndurată.Ţin mâinile-n balanţă ca tine altădată!Dylan Thomas(1914-1953)Nu te lăsa docilîn voia nopţiiNu te lăsa docil în voia nopţiice-n braţe-o să te ţină,Aruncă-ţi vremea ce te-ajungepe rugul zilei care moare,Sfidează totul şi păstreazănumai ce-a fost cândva lumină.Ignoră înţelepţii lumiiclipa când moartea o să vinăVorbele-ar fi putut să fiedin fuga vieţii-o evadareNu te lăsa docil în voia nopţiice-n braţe-o să te ţină.Prea repede bate la uşămomentul strămutării-n tinăChiar şi profeţii-i pricep tâlculnumai cu ultima suflareSfidează totul şi păstreazănumai ce-a fost cândva lumină.Nebunii doar se confeseazăcă trecerea le-a fost puţinăCa-n cântece catifelatesă poată pune-ntregul soareNu te lăsa docil în voianopţii ce-n braţe-o să te ţină.Cei gravi realizează-n clipa când noapteapicură-n retinăCă ochii ar putea să aibă luciri de stele căzătoareSfidează totul şi păstrează numai ce-a fostcândva lumină.Şi tu, părinte, de acolo, din înălţimea ta divină,Acoperă-mă cu blestemeşi chiar c-o binecuvântareNu te lăsa docil în voianopţii ce-n braţe-o să te ţină,Sfidează totul şi păstreazănumai ce-a fost cândva lumină!Caitlin McGinnVilanelă pentru AnnaUn compromis nu va finiciodată.Înţelepciunea o avertizaseţipând.De zgomotul trenului gara a fost invadată.L-a iubit pentru frumuseţea-i damnatăŞi-a părăsit şi bărbatul şi fiul pe rând.Un compromis nu va fi niciodată.Au râs şi au dansat noaptea toată.El era Dumnezeu, ea ecoul lui blând.De zgomotul trenului gara a fost invadată.I-a fost restituit de furtuna turbată.Întunericu-i umplea strălucirea crescând.Un compromis nu va fi niciodată.Chemări dureroase-au ţâşnit roată,roată.S-o audă bărbatul sau fiul nici gândDe zgomotul trenului gara a fost invadată.Iubirea e numai iluzia fără durată,Pasiunea-i un iad care-adastă flămând:Un compromis nu va fi niciodată.Doar umbră-i; ea trece de alte tenebre strigatăSuferinţa-i sufocă,grăbită,destinul plăpând.Un compromis nu va fi niciodată:De zgomotul trenului gara a fost invadată!Oscar Wilde(1854-1900)TheocritCântăreţ al reginei pesteiadul fierbinte,Pe păşunile tale cu ierburiuscate,De Sicilia îţi mai aduci aminte?Prin iederă zboară albina-napoi şi-nainte,Rămăşiţele lui Amaryl sunt aici îngropate,Cântăreţ al reginei peste iadul fierbinte!Simaetheii i-a venit deodată Hecata în minte;Câinii săi o fixau cu priviri aţâţate:De Sicilia îţi mai aduci aminte?Lână marea calină şi totuşi haínăPolifem plânge căile sorţii ingrate,Cântăreţ al reginei peste iadul fierbinte.Tânărul Daphnis îi caută încă pricină,În emulaţia infantilă, altui tânăr confrate.De Sicilia îţi mai aduci aminte?Ţi-i hărăzită capra lui Lacon cel cuminte,Însă ciobanii veseli te-aşteaptă zi şi noapte,Cântăreţ al reginei peste iadul fierbinte,De Sicilia îţi mai aduci aminte?Sylvia Plath(1932-1963)LamentoTatălui meu i-a fost fatalăînţepătura de albine.L-a-nfăşurat un roi,sărmanul, pe când mergeape o cărareŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine.Insectele gălbui ce-adună polenul proaspătdin stamineSă-nvenineze viperine s-au repezit fulgerătoare.Tatălui meu i-a fost fatală înţepătura de albine.Ar fi dorit în acea clipă să sară-n adâncimi marineNumai că dintr-odată drumul orbit i s-aproptit în soareŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine.De-atunci când vede miere mama subitnu se mai simte bine.De soţul ei îşi aminteşte la oricealtă-nmormântare.Tatălui meu i-a fost fatală înţepătura de albine.Va fi ţinut el socoteala împuşcăturilor divineCând îngerii în ambuscadă l-au prins cabandele tâlhareŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine?A scotocit cu-nverşunare întru găsirea altui sineCe-ar face rânjetul de rege în derizoriu să coboare.Tatălui meu i-a fost fatală înţepătura de albineŞi lui i s-a părut c-asupra-i o apă curgătoare vine!Către Eva coborând scărilePlâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.Se învârteşte roata şi lumea-i în mişcare.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.Asteroizii-şi schimbă traseul dintr-odată,Planetele-au şi ele elipse-nşelătoare.Plâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.În păru-ţi trandafirii de mâine se desfată.Ţi-i inima fierbinte şi sângele-n vâltoare.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.Misterioase stele-n zigzag pe cer se-aratăTânjind să-şi afle locul în schemele solare.Plâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.Privighetoarea-şi cântă-o iubire nesecatăCa flacăra dorinţei care nicicând nu moare.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.Douăsprezece zodii se duc şi-un an se gată.Nu orice frumuseţe e şi molipsitoare.Plâng orele: tăcerea-i minciuna vinovată.Te-admir pentru popasul pe scara spiralată.Pagina 22 FEREASTRA - 2010

Monica RĂDULESCUAisPROZĂ SCURTĂ u PROZĂ SCURTĂ u PROZĂ SCURTĂ u PROZĂ SCURTĂÎn staţia de metrouera lume. Coborî strecurându-seprin mulţime şise îndreptă spre cea maiapropiată ieşire. Nu-i păsaunde ajunge. Mirosul greu de la metrou, transpiraţiaoamenilor de lângă el, zumzetul nesfârşit,toate îl făceau să meargă cu pas grăbitdeşi oboseala se lupta să-l doboare. Când a ieşitîn stradă avea broboane de sudoare pe frunteşi cămaşa lipită de spate. Doar câteva razeroşiatice de soare mai luminau strada, dar arşiţazilei de vară încă nu amorţise. O adieremolatecă de vânt i se împletici prietenoasă înpăr. Drumul îi era mereu acelaşi, cel puţin înzilele lucrătoare, dar astăzi însoţise un colegde serviciu şi fără să-şi dea seama se trezise căs-a îndepărtat de traseul zilnic. Era aproapederutat. Nu pentru că s-ar fi rătăcit, ci pentrucă extras din cotidian era din nou Rareş. UnRareş de care uitase de mult şi care tocmai setrezise ca Frumoasa din pădurea adormită, nuîn mijlocul pădurii, ci în mijlocul străzii. În jurullui tăcere. Oameni grăbiţi, apatici , încruntaţi,cu privirea lăsată în pământ, ruşinaţi deviaţa lor şi revoltaţi faţă de tot ce se întamplă.- Bine domnişoară, vă vom contactanoi cât de curând pentru a vă comunica rezultatulinterviului. Eu zic că a decurs bine, darmai avem şi alte interviuri programate.- Mulţumesc. Bună ziua.Abia când a ieşit pe uşa firmei, înstradă, Miruna a îndrăznit să repire. Adânc,socotit, cu teamă, fără să se poata sătura. Interviuldurase doar jumătate de oră, dar de douăzile de când ştia de el nu mai avusese linişte.Lucra de câţiva ani la aceeaşi firmă şiera pentru prima dată când încerca să găseascaaltă slujbă. După câteva CV-uri trimise pentruposturi similare cu al ei, urmaseră câteva interviuri.Se plictisise; ofertele de bani nu eraugrozave şi munca exact aceeaşi ca şi pânăacum. În cele din urmă a găsit anunţul unuipost de radio care căuta editori de ştiri şi ofereao bursă de specializare. A aplicat fără urmăde speranţă, atrasă de experienţa compuneriiunei scrisori de intenţie pentru un astfel depost. După câteva zile telefonul sunase şi iat-ola interviu. Timp de două zile nu se gândisedecât la o singură întrebare: „De ce aţi aplicatla acest post?” Răspunsul era invariabil acelaşi:„Ca să scap de tot, să fug, să evadez dinviaţa mea comodă, calduţă şi insipidă..” Nuputea totuşi să le spună aşa ceva. După multefrământări nu găsise nimic care să sune profesionistcât de cât. Ajunsese la interviu aproapedisperată, transpirată şi cu părul răvăşit. Undomn amabil, de vreo 40 de ani a invitat-opoliticos să ia loc, i-a oferit apă şi câteva minutede linişte. Apoi a întrebat. Răspunsul primitl-a făcut să-şi ridice ochii din CV-ul ei şisă-şi scoată ochelarii. Interviul a continuatmult mai puţin protocolar, amical aproape. Înjumătate de oră trecuseră prin politică, literatură,evenimente şi personaje mondene, excursiipe munte. Abia acum, în strada, Miruna arealizat ce-i spusese: „Pentru că vreau săzbor”. Zâmbi trist, convinsă că n-o să mai fiecăutată. O îngheţată mare e încheierea perfectăpentru o zi cu atâtea emoţii.Rareş nu avea nimic de făcut. O garsonierăcomfort 2 îl aştepta goală... Hoinărealape străzi îi făcea bine, îi relaxa mintea obosităalungându-i toate gândurile. Parcă nu mai văzuseoameni înainte. Îl surprindeau feţele arsede soare, hainele colorate de vară, îl amuzaucei care alergau un autobuz prea plin, cu câteo servietă atârnată de gât. Pe trotuarul celălalto fată frumuşica se lupta cu o îngheţată preamare. Îi cursese pe mâini şi pe bărbie, dar nuse dădea bătută şi nici nu se sclifosea ştergându-seîn continuu. Părea că are mare nevoie deîngheţata respectivă. O maşina de pompieritrecu în goană, cu toate sirenele pornite şi toateprivirile se îndreptară spre ea. Maşinile îifăcura cu greu loc. Între timp fata dispăruse. Înrest nu părea nimic schimbat, lumea era înaceeaşi mişcare de haos controlat. I se făcupoftă de îngheţată, de viaţă, de mare. Schimbăbrusc direcţia şi o luă spre casă. Deschise calculatorulşi îi trimise un e-mail şefului spunându-ică îşi ia liber vreo doua zile din motivepersonale urgente. Neîncrezator, îi lăsă şefuluişi un mesaj pe telefon. În jumătate de orăera în maşină, gonind prin traficul infernal aloraşului spre mare. Oprind la o trecere de pietoni,o văzu pe fata cu îngheţată traversând.Părea abătută. Îi dori în gând numai bine.Miruna se întoarse tresărind. Într-omaşină oprită la semafor un tânăr zâmbea cufaţa scăldată în lumină. Nu-i vedea ochii dincauza ochelarilor de soare, dar figura lui seninăîi dădu cumva curaj. În clipa aceea telefonulsună. Asurzită de claxoanele nemulţumiteale maşinilor, s-a oprit pe trecerea de pietoni,Miruna primi oferta celor de la radio: 3 luni depractică şi specializare pentru un post de radio-redactor,cu un salariu de începător, darperspective bune. „Avem nevoie de entuziasmuldumneavoastră domnişoară. Ne trebuieoameni care ştiu să zboare, altfel nimeni nu neva asculta”. Închise telefonul şi-şi termină traversareacu greu, înjurată din toate părţile.Doar tânărul zâmbitor era calm şi răbdător. Îidori drum bun şi fără să-şi dea seama îl salutăcu un zâmbet.Căţărat pe creanga unui copac, Ais îşifreca mâinile satisfăcut. Îi plăcea când ziua seîncheia cu astfel de succese. De fapt, nici nu-iera prea greu, oamenii îşi rezolvau singuri necazuriledacă reuşeau să se privească unii pealţii şi să înveţe. Întodeauna îşi găseau drumul,el doar le dădea câte un impuls în direcţiabuna. Cu aripile obosite, Ais putea să iasă însfârşit din tură şi să ia masa la malul măriicum îi plăcea. Mâine era tot zi de muncă.Gara CiulniţaPurta aceeaşi rochie albă pe care oîmbrăca în fiecare sâmbătă. Mergea grăbităprin praful de pe marginea drumului, uitândusedes la ceas. Mai erau două ore. Uneori vântulîi fura pălăria de paie şi Miruna se vedeanevoită să alerge după ea cine ştie pe unde.Asta o întârzia şi o înfuria deopotrivă pentrucă nu-şi permitea să întârzie.Ajunse la gară cu o oră mai devremedecât trebuia. Răsuflă uşurată şi se ascunse desoarele torid sub streaşina gării. Fixă punctulîn care şina se întâlnea cu cerul şi aşteptă. Minutelese scurgeau greu, cleios, ca o transpiraţieurât mirositoare. Cei 7 kilometri pe careaproape îi alergase, prin soare şi praf, începeausă-şi spună cuvântul şi Miruna o invidiape cerşetoarea care se aşezase pe jos, în celmai umbrit loc al peronului.Era sigură că sâmbăta asta venea. Nuîi promisese nimic, ca de obicei, dar de dataasta ceva îi spunea că o să vină. Aerul fierbintemirosea a mare şi dacă nici ăsta nu era semnbun, atunci Miruna nu mai ştia altul. Îşi aranjăfusta şi îşi şterse cu batista picioarele prăfuiteşi transpirate. Mereu îi zicea să nu-l maiaştepte la gară, dar Miruna susţinea că îi faceplăcere plimbarea şi venea în fiecare sâmbătă.Aşa că nu trebuia să-i vadă picioarele roşii şiobosite. Fixă din nou punctul din care el trebuiasă apară, stăruind cu privirea până îi dădurălacrimile. Se uită la ceas, se uită din noula punct.Nu mai venise de două luni. Treburiur-gente, probleme pe şantier, lipsa banilor, ogrevă la CFR, o mulţime de motive care seinterpuneau de atâta amar de vreme în caleafericirii ei. Două luni de când punctul nu semai transformase în Rareş, de când peronulrămăsese gol pentru Miruna. Dar astăzi venea,o simţea şi nu era dispusă să renunţe la speranţă.Uneori aştepta şi trenul următor (carevenea abia după patru ore) gândindu-se căRăruţ s-a trezit târziu şi l-a pierdut pe cel dedimineaţă. Da, Răruţ îl alinta ea şi i se potriveade minune cu părul lui cârlionţat şi umerii luilaţi care mutau munţii acolo pe şantier, departe.Cerşetoarea desfăcu un pachet soiosşi scoase din el o bucată de pâine şi o felie deparizer cu mult usturoi. Miruna înghiţi în sec,amintindu-şi că nu a avut timp să mănânce dedimineaţă. Oricum nu i-ar fi picat bine la câtde agitată era. Femeia o urmări cu o privire vigilentăşi furioasă pe invidia ei. Apoi îi întoarsespatele şi începu să mănânce. Pe Mirunao ameţea mirosul de usturoi. Se uită la ceas(40 de minute mai erau) şi se concentră pepunctul drag. Lumina puternică îi făcu o lacrimă,dar nu o băgă în seamă şi-şi văzu depunctul ei imaginându-şi figura senină şi zâmbetullarg al lui Rareş. Se ştiau de mult, dar sevedeau puţin şi uneori figura lui avea contururişterse şi mai puţine culori. Când în sfârşitreuşeau să se întâlnească, îl privea cu atâta nesaţîncât privirea ei aproape lăsa urme. Îşiplimba ochii pe conturul feţei lui, desenândlinii ferme, rotunjind buzele şi căzând drept pelinia nasului. Se scufunda în ochii lui negri caîntr-o fântână din care-ţi iei apă rece la vremuride aprigă secetă. Îşi rezema apoi privirilede umerii lui, îi mângâia cu ele mâinile şi îigâdila tălpile. Era un ritual de privit de care nuse sătura niciodată. Din punctul de la capătulşinei, ea îl desena mereu pe Rareş.Pierdută în orizontul cu amintiri,Miruna nu simţea timpul. Broboanele de sudoarese transformau în lacrimi şi se pierdeauîn zâmbetul plin de speranţă şi nerăbdare.Punctul se tranformă în tren. Miruna se apropiede marginea peronului şi cu mâna făcutăstreaşină peste ochi se uită cum creşte. Cerşetoareao privi zeflemitor, îşi ascunse bagajeleşi se pregăti să primească bunăvoinţa călătorilor.Se alegea mereu cu câte ceva, în timpce fătuca asta proastă aştepta în fiecare săptămânădegeaba. Trenul şuieră, încetini şi în celedin urmă opri în staţie. Peronul se umplu deoameni, de voci, de bagaje. Cerşetoarea începusă se tânguie şi să împartă binecuvântări,ascunzând rapid banuţii primiţi.Miruna se pierduse deja prin mulţime,căutându-l.REVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 23

LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ- Sărbătoarea de cuget şi spiritualitate -La fiecare sfârşit de august, fraţii noştride peste Prut sărbătoresc, aşa cum numai eiştiu să o facă, reîntemeierea lor spirituală, întregraniţele eterne ale Limbii Române.Manifestările sunt menite să rememorezesperanţa, izvorâtă din adâncul fiinţei naţionalela sfârşitul anilor '80. Mai exact la 27august 1989, atunci când Marea AdunareNațională de la Chişinău, la care participau750.000 de oameni (circa 1/6 din populația deatunci a republicii) a cerut declararea limbiiromâne ca limbă de stat în RSSM, precum șitrecerea la grafia latină. Sub acest impuls, pestedouă zile, pe 29 august 1989 se deschid lucrărilecelei de-a XIII sesiuni a Sovietului Supremdin RSSM, care durează până pe 1 septembrie.După dezbateri tensionate, pe 31 augustSovietul Suprem votează legislaţia privitoarela limba de stat și alfabet.La un an de la evenimente, ziua de 31August este proclamată Zi Naţională, subnumele de „Limba noastră cea română” sau„Ziua limbii române”.Alexei MateeviciLimba noastrăLimba noastră-i o comoarăÎn adîncuri înfundată,Un şirag de piatră rarăPe moşie revărsată.Limba noastră-i foc, ce ardeÎntr-un neam, ce fără vesteS-a trezit din somn de moarte,Ca viteazul din poveste.Limba noastră-i frunză verde,Zbuciumul din codrii veşnici,Nistrul lin, ce-n valuri pierdeAi luceferilor sfeşnici.Limba noastră-i limbă sfîntă,Limba vechilor cazanii,Care-o plîng şi care-o cîntăPe la vatra lor ţăranii.Răsări-va o comoarăÎn adîncuri înfundată,Un şirag de piatră rarăPe moşie revărsată.Din anul 1994 o parte din poezie, reorganizatăsub forma a cinci strofe de cîte patru versuri,a fost aleasă ca imn național al RepubliciiMoldova, pe o melodie compusă de AlexandruCristea (1890-1942). Înainte de stabilirea acestuiimn, Republica Moldova a avut pentru cîțiva aniacelași imn de stat ca România, cîntecul„Deșteaptă-te, române!”Grigore Vieru şiAdrian Păunescula Mizil - 2008Deosebit de onorant pentru noi estefaptul că la manifestările de anul acesta a fostinvitat şi dl. Emil Proşcan, primarul oraşuluiMizil, o invitaţie ce vine să consfinţească legăturilede suflet cu fraţii de peste Prut, în acestsens fiind elocventă prezenţa poetului GrigoreVieru la Concursul Naţional de Literatură„Agatha Grigorescu Bacovia”, pe care îl organizămanual, faptul că laurii Premiului I pentrupoezie au încununat anul trecut fruntea talentateistudente de la Chişinău EcaterinaBargan, precum şi publicarea scriitorilor dinRepublica Moldova în paginile revistei Fereastraşi în cele ale Almanahului culturalNe bucurăm cu atât mai mult cu câtun alt mare prieten al Asociaţiei Culturale„Agatha Grigorescu Bacovia”, poetul AdrianPăunescu, urmează să primească, la 30 augusta.c., titlul de Membru de Onoare al Academieide Ştiinţe de la Chişinău.Iată un fragment din scrisoarea adresatăpoetului de dl. acad. Gheorghe DUCA:„Mult stimate Domnule Adrian PĂU-NESCU, / Vă comunic cu o deosebită satisfacţiecă în şedinţa Consiliului Suprem pentruŞtiinţă şi Dezvoltare Tehnologică din 28 iulie2010 a fost acceptată cu o unanimitate de voturidecizia Institutului de Filologie al Academieide Ştiinţe a Moldovei de a Vă alege încalitate de Membru de Onoare al Academieide Ştiinţe de la Chişinău.Adunarea Generală a membrilorAcademiei de Ştiinţe a Moldovei urmează săexamineze această Hotărâre a Consiliului Suprempentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologicăîn cadrul şedinţei solemne din 30 august 2010,consacrată Zilei Naţionale Limba noastrăcea română - 31 august.Prezentul mesaj constituie de fapt oinvitaţie pentru Dvs de a veni la Chişinău pentrua participa la această şedinţă solemnă aelitei intelectuale din Republica Moldova, încadrul căreia Vă vom înmâna cu drag însemnelede Membru de Onoare al Academiei deŞtiinţe a Moldovei, titlu care se acordă distinselorpersonalităţi ale neamului nostru de peambele maluri ale Prutului, precum şi marilorsavanţi ai lumii care îşi aduc contribuţia la integrareaculturii şi ştiinţei naţionale în circuitulinternaţional al valorilor.(...)Având în vedere faptul că în curândse vor împlini 200 de ani dramatici de cândBasarabia a rămas orfană, ruptă fiind din trupulMoldovei lui Ştefan cel Mare, îmi permitsă Vă rog, maestre, să abordaţi acest importantsubiect sub genericul convenţional „LimbaRomână - cetatea de rezistenţă (saunecucerită) a Basarabiei”. Pentru noi, cei dinactuala Republca Moldova, Limba Românăeste o valoare sacră, anume ea a fost armanoastră salvatoare, anume graţie acestei minunidumnezeieşti - Limba Română - am rezistatîn faţa vitregiilor istorice şi am supravieţuitca neam. (...) Iată de ce, dintre toatevictoriile anilor 1989-1991, oficializareaLimbii Române din 31 august 1989 constituiepentru noi cea mai scumpă şi mai plină desacrificii cu-cerire istorică.(...) Vă dorescmultă sănătate şi Dumnezeu să ne ajute săînfăptuim această lucrare de suflet.Cu aleasă preţuire,acad. Gheorghe DUCA, PreşedinteleAcademiei de Ştiinţe a MoldoveiDoina (Fragment)De la Nistru pân-la TisaTot românul plânsu-mi-s-aCă nu mai poate străbateDe-atâta străinătate.Din Hotin şi pân-la MareVin muscalii de-a călare,De la Mare la HotinMereu calea ne-o aţin;---------------------------Cine-au îndrăgit străiniiMânca-i-ar inima cânii,Mânca-i-ar casa pustiaŞi neamul nemernicia!Ştefane, Măria Ta,Tu la Putna nu mai sta,Las-arhimandrituluiToată grija schitului,Lasă grija sfinţilor,În sama părinţilor,Clopotele să se tragăZiua-ntreagă, noaptea-ntreagă,Doar s-a-ndura DumnezeuCa să-ţi mântui neamul tău!Tu te-nalţă din mormântSă te-aud din corn sunândŞi Moldova adunând!De-i suna din corn o datăAi s-aduni Moldova toată,De-i suna de două oriÎţi vin codrii-n ajutor,De-i suna a treia oarăToţi duşmanii or să piară,Din hotară în hotarăÎndrăgi-i-ar ciorileŞi spânzurătorile!Mihai EminescuLimba noastră cea românăSărut vatra şi-al ei numeCare veşnic ne adună,Vatra ce-a născut pe lumeLimba noastra cea română.Cânt a Patriei fiinţăŞi-a ei rodnică ţărânăCe-a născut în suferinţăLimba noastră cea română.Pre pământ străvechi şi magicNumai dânsa ni-i stăpană:Limba neamului meu dacic,Limba noastră cea română.În al limbilor tezaurPururea o să rămânăLimba doinelor de aur,Limba noastră cea românăGrigore VieruBasarabia pe cruceSe urcă Basarabia pe cruceŞi cuie pentru ea se pregătescŞi primăvara jertfe noi aduceŞi plînge iarăşi neamul românesc.Noi n-avem nici un drept la fericire,Mereu în casă moare cinevaŞi n-are ţara dreptul să respireŞi nici pe-acela, simplu, de-a visa.De-acolo unde s-a sfîrşit pămîntul,Vin triburi, să ne ia pămînt şi fraţiŞi-n faţa lor abia rostim cuvîntulŞi, prin tăcere, suntem vinovaţi.Ce cale poate ţara să apuce?În tragica, neconvertita zi,Se urcă Basarabia pe cruceŞi nu ştim învierea cînd va fi.Adrian PĂUNESCUPagina 24 FEREASTRA - 2010

Scriitori din Republica Moldova,participanţi la ediţia a IV-a a Concursului Naţional de LiteraturăAgatha Grigorescu Bacovia - Mizil, 2010Ecaterina BARGANStudentă a ColegiuluiNaţional deComerţ al ASEM;Coordonator al suplimentuluirevistei LaPLIC (şi membru încolectivul de redacţie).Membruîn colegiuluide redacţie alrevistei Clipa. Laureatăa ConcursuluiNaţional de Poezie „Agatha GrigorescuBacovia” - Mizil, 2009s-ar mai găsi un motiv pentru existenţa taCând ai deschis ochii nu ai ştiut că te trezeştiîntr-o zi în care toţi o să se ţină de tine,o să se ţină în tine, o să te ţină în ei,o să se închidă în pielea taşi nu o să mai iasă!fără o determinare precisă a formei visului,intuieşti forma incipientă pe careo ia psihoza în mintea taea este aceea care te tulbură când te afliundeva la începutul nopţiiîntr-o clădire care miroase a spitalşi a ţigări şi a clorurăşi a seminţe şi a nitraţi şi a boalăîţi aminteşti cu nostalgie de el –spitalul salvator - zici că ai trăitacolo un fel de Iluminare, că ai trăit celemai multe revelaţii în elcă din ambuteiajul acela pe careţi l-a adus viaţa ai şi începutsă descâlceşti sensuri ţi-au fostaruncate înainte drumuridin cele mai luxoasel-ai cerşit pe cel întunecat şi murdarai căutat şi continui să cauţi haosul din tine,din ei, în tine, în ei, în drumuri, în sensurite roade că a trecut atâta timp iar tul-ai trăit fără să-ţi fi găsit vreunulte roade în craniu, sub piele, sub oasete roade şi îţi înaintează în carneun fel de instinct primitivlipsa de afecţiune din jur, lipsa de oamenio strângere de mânăte-ai săturat de reproşuri fără argumentede confirmări geneticecă o să mori de cancerde arderi, de prelungiri, de iluzii,de nedreptăţi, de favoruri gratuiteţi-e greaţă!te gândeşti la un pământ întreg ca la un soareai auzit, ţi s-a spus, eşti inutil,nu ai voce şi nici vertebreiar carnea ta o să putrezească, iar carnea ta osă fie mâncată de microorganismeai auzit, ai văzut, ei exerseazăde pe acum trântirea uşii,după douăsprezece oreo să te trimită din noula şcoala care îţi spală creierii,după douăsprezece clase terminateo să te arunce în stradăîn strada în care îţi vei căuta libertatea,pe care o să întinzi afişecu replica: „În mintea ta este un poliţist.Ucide-l!”Ion DIVIZASecretarul literaral Teatrului „SatiricusI.L.Caragiale” din Chişinău.Membru al UniuniiScriitorilor dinMoldova. PreşedinteleAsociaţiei Epigramiştilordin Moldova.nu mă temnu mă tem să fiu călcat de trenul iluziilorca o ană carenină revin mereudescălţat de sinepe acest peron al eternei sinuciderisolstiţiu cea mai lungã noapte din noilunecam spre marginea îngheţată a solstiţiului22 decembrie a fost va mai fispuneam şi mă înfioramde „22 decembrie“ de „a fost“ de „va mai fi“de râul care „bine că nu e mai rău“vedeam un alt solstiţiucu 21 limbi apocaliptice arzândtot ce va mai rămâne din întunerictot ce va evada din luminămaşina de compus poeziimaşina de compus poeziiva salva universul poeticde patimi de doruri de prostii trăitecopy paste copy paste paste paste pastemaşina de compus poeziiun pentium 6 ori 666va scrie sufletul meu în trei coloniţecopy paste copy paste copy pastepaste paste pastemaşina de compus poeziiva salva universul meu poetic de mineGalina FURDUIMembru al UniuniiScriitorilor din RepublicaMoldova şi România.Preşedinte alConsiliului literarartisticla RadioteleviziuneaNaţională, preşedinteal Studiouluiliterar-artistic „Arspoetica”, redactor al revistei ştiinţifice„Univers Om”.* * *... Iar la sfârşit tot ce-ai lăsat vorbeşte.(Aud zvâcnind un gând timid: vâsleşte).Vâslesc. Înot adânc prin apa renunţăriiSpre Ţărmu-al şaptelea. E poarta dezlegării.Dărâm şi-nalţ, şi timpu-mi-verb clădeşteUn pod ce-şi neagă lanţul. Alb, iubeşte....Iar la sfârşit tot ce-a lăsat vorbeşte,Aud prin ani. Nu te opri. Grăbeşte.Grăbesc. Rămâne-n urmă secera-ntrebăriiSemnul aud. În ochiul lumânării.Înot... Dar unde-s? Braţul-pod cum creşte,Ţărmul ating. Respir nepământeşte...Iar la sfârşit tot ce-ai lăsat vorbeşte* * *Când secunda te va treceDe cealaltă parte-a porţii,Cine-o fi să se apleceSă-ţi culeagă vreascul sorţii?Te va plânge-o bură receTremurând în negrul nopţii,Când secunda te va treceDe cealaltă parte-a porţii.Mulţi veni-vor să diseceFloarea din cununa morţii,Tu... ruga-vei Sfânta LegeUmbra-n urma ta să sece,Când Lumina te va trece.* * *Ani mulţi la rând, ani de noroc,Viaţa-mi păru un simplu joc.Anii s-au dus şi-n plete-a nins,Decoru-i rupt. Lumini s-au stins.Se zbate,-ncins, vântu-n ghioc,Mă arde-un foc. Dar ce-i un foc,Când anii strânşi toţi la un locRotesc un joc ce nu e joc?...Cupa iubirii-n palme-am strâns –Că viaţa scurtă-i cine-a zis?Că-amară-i floarea cine-a scris?Vezi? Colo-n stele s-au aprinsFără soroc, ani-busuioc...GHEORGHECALAMANCIUCRedactor-adjunct laziarul Patria (Făleşti),director al şcolii mediiCălineşti, Făleşti, lectorla Universitatea deStat „Alecu Russo”(Bălţi), redactor literar la Teatrul Naţional„Vasile Alecsandri” (Bălţi).luminişuri cântătoareMi-e tare dor uneoride luminişurile cântătoare ale păduriice m-au avut copil.Dar ce folos, ce folos?Străinătatea măruntă şi falsămă ţine departe de ele,de luminişurile mele cu iarbă şi fragi.Când mă voi trece-n neştire,purtaţi-mi sicriul prin luminişurile acelecântătoare.Dacă aveţi, fireşte,măcar cea mai mică dorinţăsă mă reîncarnez în pasăre.(Continuare în pag. 26)REVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 25

(Urmare din pag. 25)Ion PROCAMembru al UniuniiScriitorilor din Moldova;membru al UniuniiScriitorilor din România;membru al UniuniiJurnaliştilor din Moldova;membru al UniuniiCineaştilor dinMoldova. Redactor şefal revistei „Glasul Naţiunii”.Rugăciuni pentru ape, focuri şi ceruriAu dăngănit clopotele prelung. Băteauca la naştere, ca la moarte, ca la priveghi.Naşterea. Nunta. Moartea.Buciumele au spart chemări tânguioasede vârfurile dealurilor. Noi eram departe.Eram în văi la coasă. Şi cine ştie cât timp neampierdut printre snopi.…Veneam din câmpie. Treceam prinmirişti. Trebuia să ajungem cu snopii de grâu,să trecem prin Betleem, să trecem prin pădurivirgine. Aduceam pâine. Grâul era curat ca faţasoarelui.Ne întorceam târziu, foarte târziu.Treceam prin podgorii streine, prin crânguristreine. Dumnezeu de mult împărţiseră pământurileşi noi rămăseserăm numai cu vânturile.Din hărnicie şi osârdie. Din prea marerâvnă pierdusem pământurile. Şi dacă ne mailuau şi cânturile trebuia să punem mâna peunelte şi să începem bătălie. Curaj aveam, debărbăţie nici vorbă, dar mâinile noastre erauhămesite de muncă şi prea blânde. Vroiam sămuncim, să ne creştem copiii, să ne petrecembătrânii după datină şi de fiecare dată să le luămpe toate de la început. Să se audă din guranoastră povestea: „a fost odată ca niciodată“.Am ajuns târziu. Prea târziu. SfântulPetru dormea dus şi pământul era de acum împărţit.Coasele noastre purtate cale lungă ne-aucurmat umerii şi au căzut ca nişte clopote lapicioarele sfântului, care tresări speriat şi neprivi mirat:– Ce s-a întâmplat, bre moldoveni, peunde veţi fi rătăcit?– La coasă, Sfinte Petre, răspunserămtoţi într-un glas.Şi atunci mâna dreaptă a lui Dumnezeu,zgâlţâi de belciugii porţii Sfântului Duh şiacesta apăru şi mai somnoros, ocărând că i s-astricat bunătate de somn.Sfântul Petre încercă să l ogoiască:– Doamne, am mai văzut şi alte neamurivrednice şi robace, dar aceştia i-au întrecutpre toţi. Rogu-te, nu-i pizmui, căci ei eraula coasă şi nici n au auzit chemarea clopotelor,că se scutura pâinea în lut şi nu era vreme depierdut şi zic; Doamne, pentru atâta ostenealăsă-i primim mai aproape de noi: pe lângă Nistru,pe lângă Tisa.Şi precum Dumnezeu era cu un creioncolorat în mână, a luat şi a croit o bucatăbună şi a zis mulţumit:– Dacă i aşa, Dachia să fie!Şi ni s-a dat un colţ de Dacie de amîmblânzit hergheliile de mânji sălbatici, amcoborât fântânile la şes, am urcat viile pe dealuri,am sădit codri sub sprâncene de visuri şide vânturi…O, şi câte am făptuit noi de la naşterepână la moarte.Naşterea. Nunta. Moartea.La Judecata de Apoi, înviază-L,Doamne pe fiul tău Toader Proca şi a lui soţieZinovia.Ion AntonPoet, prozator, traducătorşi publicist, membrual Uniunii Scriitorilordin Moldova şi al UniuniiScriitorilor dinRomânia. De asemeneamembru al Uniunii Jurnaliştilordin Moldova.Redactor şef al revistei săptămânale pentrucopii şi adolescenţi „Florile Dalbe”existenţialism basarabeancer călcat în picioarepământ ridicat la cercerşetorii dau de pomanăbogaţilor care le cerfrumos scuipat drept în ţintă –o fi fiind iuda, hristos? –cu-alaiul acesta de gintămimăm un botez maiestuosde fapt botezăm o ideecare ne pare icoanătrădarea din vechea iudeenu se opreşte din goanăde fapt e o nuntă pierdutăfără de mire şi naşitradiţia noastră tăcutămireasă-i în ochii de laşifirea noastră de neamcare făptura ne-o faceazi e şomeră pe rammugurul nu se desfacepetala europeanăe foşnet în ţara săracăşi cade încet pe o ranădin inima noastră posacăcer călcat în picioarepământ ridicat la cersăracii dai de mâncarebogaţilor care le cerŞiman AugustinaMembră a cenaclului literar„Iulia Haşdeu", a clubuluide discuţii „Spirit şi intelect"de la biblioteca Ovidiusşi a cenaclului „VladIoviţă".365.496Stau într-un rînd infinit de lung şi nuştiu unde duce. În faţa mea oameni, în spatelemeu oameni... Aglomeraţie imensă spre o figurăneclară şi îndepărtată ce pare a fi o măsuţă...Nu ştiu cît timp am stat acolo... Îmipare că mult... Am ajuns la masa aia ca printrunvis.Era mai degrabă un birou şi la el eraaşezat un om micuţ, a cărui chelie abia de sevedea de după teancul înalt de foi, cu ochelarimasivi ce atîrnau pe vîrful nasului mare şi ascuţit.Cu o expresie a feţei agitată şi sute deriduri care se încreţeau la fiecare mimică nemulţumităa feţei sale.- Aşează-te! Mi-a spus el enervat.M-am aşezat intimidată.- Numărul?!- Emm... 365.496... I-am răspuns nedumerită.Omuleţul răscoli grăbit printre teancurilede hîrtie din faţa lui, scoase o foaie fărăsă clatine teancul cîtuşi de puţin.- Să vedem... Aşa completăm formularul...Să zicem că o să te cheme „Augustina”,aşa... „Au-gus-ti-na”...Numele parcă se izbi de capul meu...Uhh ce nume greoi...- Dar altele nu aveţi?Omuleţul işi ridică ochii mînios cătremine păstrîndu-şi nasul ţintit în hîrtie...- Da sigur! Hai să ne jucăm! Ala-balaportocala-Ana-Mariana-Ileana,ce o fi ?! Lasăcă restul aşteaptă! Cît acolo?? Încă cîteva miide suflete! Plus că aşa ordine am primit de sus!Mi-a spus să numesc aşa numărul 365.496! Aiceva împotrivă?! E prea bun numele pentru tine!Nu înţeleg de ce anume tu?! Dar eu nu potsă judec oridinele Lui, eu doar le execut!Mi-am aplecat ruşinată capul sperîndcă o să tacă curînd fiindca avea o voce atît depiţigăiată încît îmi zgîria urechea!- Anul naşterii îl scriem 1991, frumosan, îmi place... Şi cifra e frumoasă... Haha! Dăsă-ţi fac o poantă, la luna naşterii scriem august,o să vezi, ai să rîzi şi tu, şi ai să faci şi tuglume pe seama asta!Îmi venea să mă scol de pe scaun şisă-l apuc de gît. Văzîndu-mă furioasă m-a întrebat:- E vreo problemă?!Uhhh! Vocea aia ascuţită!- Nu...- Zi-mi o cifră care îţi place mai mult.- Doi...- Aşa 02.08.1991. Frumoasă îmbinarede cifre!Mă rog... Mie nu-mi părea prea frumoasă...Obişnuită chiar... Şi totuşi încă nuînţelegeam prea bine ce căutam eu acolo...Încercam să-mi amintesc ceva, dar nu reuşeam...De fapt nişte fărîmituri din ceva... Deparcă mă izbise ceva... Ţin minte durerea...Apoi ţin minte un chip, un chip frumos... Darplîngea... Ochi mari şi albaştri, părul negru şides... Şi buzele lui lipite de fruntea mea... Senzaţiapărului lui mătăsos lunecînd pe umărulmeu... Mirosul părului lui... Şi nu ştiu de cevroiam să mă ridic către el, să îl strîng la pieptşi să-mi cer iertare, dar nu puteam... Mi-amfixat ochii către cerul albastru, apoi a izbucnito lumină albă în faţa mea... Şi uite-mă aici...În rîndul ăla...- Spune-mi cam ce ai vrea tu? Treilucruri te rog, orice! Rău, bine, orice!- Păi... Cred că fericire, linişte suflleteascăşi... pe el... pe cel care plîngea lângăfruntea mea...- Aham, aham... Clar, clar..Omuleţul completase ceva pe foaiaaceea, se încreţi întristat, apoi îşi ridică capulde tot şi privindu-mă fix în ochi mi-a spus:- Uite cum stă treaba: ca să ai toatecele dorite ai să parcurgi mii de kilometri deinversul lor să zic aşa. Adică uite... Dacă spuneai„Durere” de exemplu, atunci ai fi trăittoată viaţa fericită şi ai fi termitat-o găsind durere..Avem nebuni din ăştia care aleg şi aşaceva pentru a-şi face noua experienţă de viaţămai pipărată şi mai interesantă, sau o fac intenţionatpentru a trăi fericiţi, căci ultimile clipe,chipurile, sunt un nimic pe lîngă tot timpultrăit. Greşit! Ultimele clipe îţi definesc tot timpultrăit! Îţi dau un nume şi un sentiment cucare acoperă întreaga ta existenţă. Nu te-aigîndit prea mult înainte de a spune cele trei,corect?- Nu...Nu chiar... Sfîrşitul mai mult...- Eşti specială... Îl înţeleg acum...- Unii o zic pur şi simplu aşa... Nu iauîn consideraţie ultimele vibraţii interioare... Tule-ai luat în consideraţie, adică imaginile memorieitale amestecate cu stările specifice:vibraţii ale sufetului. Înţelegi? Acum... Uite,avem o formulă de calcul matematic, e secretă(Continuare în pag. 27)Pagina 26 FEREASTRA - 2010

Concursul Naţional de Literatură„Agatha Grigorescu Bacovia”(Mizil - ediţia a IV-a)Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şiPrimăria oraşului Mizil organizează a patra ediţie a ConcursuluiNaţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”Participanţii (nu există condiţii de vârstă sau apartenenţă laUniunea Scriitorilor sau la alte forme asociative ale scriitorilor) vortrimite, până la data de 10 septembrie a.c.: pentru SecţiuneaPoezie: minimum 10 – maxim 20 poezii pe suport electronic(e-mail sau C.D), pentru Secţiunea Proză: una sau mai multelucrări de proză scurtă (în total maxim 20 pagini cu Times NewRoman - corp 14). Pentru ambele secţiuni textele se semneazăcu numele real (dacă autorul doreşte să fie publicate sub pseudonim,va specifica şi acest lucru). Se anexează un C.V. care vacuprinde, obligatoriu: adresele de corespondenţă (adresa poştală, e-mail, nr. de telefon) şi o fotografie (format 10 x 15), de preferat totîn format electronic.C.D. - urile expediate prin poştă (verificaţi corectitudineaformatării!) se trimit în plic, pe adresa: Asociaţia Culturală AgathaGrigorescu Bacovia, str. Agatha Grigorescu Bacovia, nr.13 A,Mizil, jud. Prahova.Textel prin e-mail vor fi expediate la adresa: lucian_manailescu@yahoo.com.(Vom confirma primirea textelor imediat ceacestea ne-au parvenit).Juriul va fi format din 5 membri ai Uniunii Scriitorilor dinRomânia, reprezentând 5 zone diferite ale ţării, iar notele acordatevor fi făcute publice (în cazul premianţilor), sau vor fi comunicatepersonal celor interesaţi.Se vor acorda: Marele Premiu, câte trei premii pentrufiecare secţiune şi mai multe menţiuni, din partea unor publicaţii şireviste literare.Emil PROŞCANP.S. Colaborările pentru numerele viitoare ale revisteiFereastra se primesc la adresele de e-mail:lucian_manailescu@yahoo.com. sauleonidacondeescu@yahoo.comAbonamente se pot face la sediul redacţiei,prin mandat poştal sau depunând suma respectivăîn Cont IBAN:RO60RZBR 0000060010080523deschis la „Raiffeizen BANK” – Filiala Mizil (CodFiscal: 23032460)Vă rugăm să anunţaţi prin e-mailul dincaseta de redacţie faptul că v-aţi abonat, pentru abeneficia de primirea numărului imediat următoral revistei.Preţul unui număr - 5 lei, 3 numere - 15 lei,6 numere - 30 lei, în această sumă intrând şi cheltuielilede expediere.(Urmare din pag. 26)şi nu ţi-o spun, să zicem că „mă joc” cu cifre ca: data naşteriitale, luna şi anul. Cifra obţinută o adunăm la numărul pe careo deţine fiece dorinţă în lista asta galbenă. Ca de exemplu:Fericire - 65, şi citim de pe cealaltă foaie ce semnifică cifraobţinută... Te gîndeşti: „Dar e simplu... Trebuie să trăieşti oviaţă suferind ca spre final să obţii fericirea”, „Hmm... da, încapul meu cam aşa era...”, păi vezi că e greşit! Fiecaresuferă individual... La diferite nivele, la o intensitate diferită...Liniştea nu poate fi găsită fără zbucium... De fapt ţi-aidorit acelaşi lucru de două ori, fiindcă fericirea şi linişteainterioară se ţin una de alta, sunt siameze... De aia îţi va fi dedouă ori mai greu să le obţii... Faţă de tînărul ăla... păi ce săţispun?... Căutându-l disperată ai să iubeşti necondiţionat şinepotrivit... Îmi pare rău dar nu o să-l găseşti în viaţa asta, înurmătoarea da... În asta însă nu... Ai să găseşti mici trăsăturicare o să-ţi amintească de el... Nu... Nu la nivel de memorieo să-ţi amintească, dar întîlnind un om cu o trăsătură, de oricare,fizic, interior, dar mai cu seamă interior ca a lui, o să aio atracţie nebună pentru el, ca şi un magnet extrem de puternic...Dar acel om nu o să aibă atracţie faţă de tine... Cum ammai zis... O trăsătură doar din tot întregul pe care l-ai iubit...Fiecare din noi are un singur suflet pereche cu care se reîntîlneştede fiecare dată, sunt şi mici excepţii... Ca a ta... Înurmătoarea viaţă te asigur! Mă rog.. Poate peste două... Enevoie de ceva timp pentru a restabili echilibrul şi cursul naturala două suflete pereche în aşa fel în cît să se reîntîlneascăde fiecare dată... Pînă la urmă ai să-ţi găseşti pe cineva... Dardoar pentru a-ţi potoli singurătatea... Fiindcă conexiuneaspirituală, nunta, inelul spiritual nu o să existe... O să fiiataşată doar de acel fragment, trasătură... Şi asta îţi va asigurao conexiune puternică emoţională, dar nu şi spirituală... Osă fie şi el unul ca tine... Care şi-a rătăcit pe un timp jumătatea...Dar repet, să nu te aştepţi la ceva profund...Nu înţelegeam mare lucru... Omuleţul observîndacest fapt a zîmbit discret şi a scris ceva la secţiunea scrisăîngroşat: „MOARTE”.- Ce aţi scris acolo...? Vreau să ştiu cum o să fie!El îmi zîmbi ştrengar şi mi-a spus:- Nu se poate... Cum spun oamenii: „Sfîrşitul încoroneazăopera!” Pentru a vedea sfîrşitul merită să trăieştiîntreaga viaţă... Şi zîmbind larg mi-a pus foaia într-un altteanc... Straniu dar vocea lui deja îmi părea mai plăcută...Apăsă pe un buton şi am căzu de pe scaun undeva în beznă...Iar pe măsură ce cădeam am auzit vocea lui care devenisădin nou piţigăiată şi nervoasă strigînd: „Următorul!”Revista FereastraPublicaţie editată de: Asociaţia Culturală“Agatha Grigorescu Bacovia” - MIZILCod fiscal: 230324460;Cod IBAN:RO60RZBR0000060010080523,deschis la “Raiffeeizen Bank” - filiala MizilRedacţiaDirector: Emil Proşcan,Str. Agatha Grigorescxu Bacovia”, nr. 13ATelefoane: 0244251144; 0722653808 - director;0732731196, 0769210763 - redactor şefE-mail: lucian_manailescu@yahoo.comRedactor şef: Lucian MĂNĂILESCUGrafică: Cristina IRIANFotografii originale: Florin UrsuleanuISSN 1844 - 2749Autorii materialelor publicate răspund în moddirect de conţinutul acestora.REVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 27

75 DE ANIsuplinesc instituţiile de cultură), reprezentanţiirevistelor literare editate pe bani publici, reprezentantulConsiliului Judeţean Buzău,aflat, probabil, în documentare la Brăila, pentrua pregăti viitoarea sponsorizare amicală afestivalului „Serile de Literatură ale RevisteiAntares”, precum şi ceilalţi reprezentanţi.Au fost prezenţi admiratorii şi prieteniipoetului. În numele cărora facem acestesuccinte rememorări:Într-un interviu din revistei „Pagini Româneştiîn Noua Zeelandă”, scriitorului IonMiloş, îi mărturiseşte critricului literarAdrian Dinu Rachieru: „Mă înclin în faţaculturii române, ea însăşi o deltă care îşi adunăapele. Am încercat, după puterile mele, s-oslujesc. Zic că n-am făcut puţin. Şi observ cutristeţe că alţii nu se sinchisesc. Dar cred îndestinul ei. Amin!”.Lucrurile se nuanţează în răspunsul laîntrebarea: „Cum priveşti reproşurile (Gh.Grigurcu e campionul) adresate unor mari numeale literaturii noastre: Sadoveanu, Călinescu,Marin Preda. Sau Nichita, de exemplu,care – spune Grigurcu – s-a lăsat «oficializat»,a fost un lider «confecţionat de partid»,a gustat din cupa succesului, a fost idolatrizat,a creat o modă ş.a.m.d.”„Prostii! – spune scriitorul suedez deetnie română, născut în Banatul Sârbesc – Toţidorim gloria. Nichita n-avea fibră civică. Dara fost un foarte mare poet. Acum e uşor să viisă spui că e blamabil pentru «indiferentismetic». Dar ceilalţi ce-au făcut. Mi-e silă deatâţia procurori morali, de atâţia «dalmaţieni»care atunci moţăiau şi acum dau lecţii şipun note. Halal!”Că literatura română are probleme îna-şi recunoaşte valorile şi că o mulţime de A.Toma ai momentului au devenit „judecătorii”ei irefutabili, mânuind cu abilitate ghilotinadoctrinară (şi aia împrumutată), nu trebuie săsurprindă pe nimeni. A...tomiştii în cauză ar fiexpulzat de pe orbită – în cazul supravieţuiriicomunismului – toate „abaterile” kulturale aleoamenilor de condei, chiar dacă azi strâmbădin nas, cu dispreţ, în faţa operei unor mariscriitori (Nicolae Labiş, Eugen Jebeleanu,A.E. Baconski, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu,Fănuş Neagu etc), pentru simplul motivcă aceştia sunt... de stânga. Tâmpit argument!Nimeni n-a îndrăznit să-i „scoată” dinliteratura lumii pe Maiakovski, Pablo Neruda(căruia i s-a conferit Premiului Nobel), LouisAragon, Federico García Lorca, PanaitIstrati etc., etc, etc...Neantizarea valorilor literare româneştimerge însă mult mai departe, „guma tăcerii”ştergând cu asiduitate din „ceasloavele” oficialenume precum: Marin Sorescu, IonBăieşu, Petre Stoica, Geo Bogza, RaduTudoran (un mare scriitor nedescoperit nici înviaţă. nici în moarte), Cezar Baltag şi atâţiaalţii.Să ierte cititorul această – poate –prea lungă introducere, la rândurile ce evocă(ne)sărbătorirea marelui sacerdot al poezieiromâneşti Ion Gheorge, la împlinirea vârsteide 75 de ani.Să ne oprim însă, un scurt moment, lacele scrise în revista Transilvania în urmă cu5 ani: La 70 de ani, marele poet Ion Gheorghenu numai că nu a fost sărbătorit aşa cumpe drept cuvânt ar fi meritat un scriitor atât deviguros şi de original, dar opera sa poetică(comparabilă, ca întindere şi greutate, doarcu a câtorva poeţi români de după Arghezi şiBlaga) este în mod constant denigrată sub ridicolepretexte ideologice şi politice. Prejudecataşi lipsa de sinceritate a celor ce facjocurile istoriei literare în stricta contemporaneitate,prin jocurile de culise abil orchestrate,dar şi graţie consecvenţei sale faţă deprincipiile de-o viaţă, fac din poezia pe careIon Gheorghe continuă să o scrie (parcăexpulzată, şi acum, la 49 de ani de la prima sacarte, dintr-un vulcan noroios în plină erupţie),o raritate de mare preţ pentru cititorii,câţi or fi ei, de poezie românească, la începutulacestui nou mileniu.Că Ion Gheorghe şi-a păstrat crezulpolitic şi încrederea neţărmurită în limbaj, cătabletele dacice pe care susţine că le-a descifratnu sunt acceptate „ştiinţific” (dar nicimăcar de o cercetare care să confirme sau săinfirme pentru totdeauna adevărul spuselorpoetului nu pot fi în stare arheologii şi istoriciiAcademiei?) nu mai are importanţă când a-vem de-a face cu astfel de poeme splendide,adânc înrădăcinate în tradiţia şi în mitologiaromânească, astăzi refuzate cu suficienţă depostmodernii cosmopoliţi ca nişte semne ruşinoase,aparţinând unei lumi dispărute. În definitiv,poate că lumea din care coboară IonGheorghe nu a fost de tot îngropată – este ungând, acesta, pe care ar fi bine să nu-l alungămîn clipele de adâncă reflecţie şi cumpănă.Evenimentul din 16 august a.c. - ziuade naştere a poetului - s-a desfăşurat în aula(o, nu, nu a Academiei!) Bibliotecii Judeţene„Vasile Voiculescu” din Buzău. Din respectpentru ierarhii, vom începe enumerarea invitaţilorcu cei care nu au fost prezenţi: reprezentantulPreşedinţiei (instituţie care nu-i maidecorează decât pe românii ce aleargă repede– nu am nimic cu sportivii, dar...), reprezentantulAcademiei Române (cum spunea FănuşNeagu: „Poetul şi Academia sunt două instituţiiseparate!”) reprezentantul U.S.R. (care aratat astfel şansa de a-şi procura cea mai bunăcarte de poezie apărută în România de dupărevoluţie – „Sutrele ţăranului Iancu Arsene”,împreună cu volumul amar „Concluziilesenectuţii”, ambele editate de... oamenii ce„Sunt născut din dragostea pentru pământstrăin / ce-o nutrea Anton D. Gheorghe,însurat / cu-o săteancă, – Filofteia D. Marin,/ căreia atâţia ani de flori i-a scuturat. // Şiamvenit pe lume lanţ de aur ca să leg / fataceea, de flăcăul care n-o iubea, / ce păcat cănu m-am rupt şi c-am rămas întreg / şi i-ampriponit: pe ea de el, pe el de ea...” (Născutdin dragoste pentru pământ)„Contemporanii mă ocolesc, se fac a fi uitatde mine, / Sunt tot mai singur şi îmbătrânescbine, / Neruşinarea lor s-a preschimbat în prigoană,/ Calomni de tot felul îmi toarnă sarepe rană (...) / Trăiesc mai departe greşelile şiizbânzile timpului meu, / Unii mă cred nebun,alţii zeu.” (Schimbarea cămăşii)„Pe ruinele templelor stau eu şi mă descalţ /Deşertându-mi sandalele de seminţele deiarbă. / De-acum pot deosebi evenimentele defaptul fals, / Pot zice că Istoria, cu băutura eitare, mi se prelinge pe barbă. / Pe la poartacasei mele fluviul timpului trece: / Zilnic beauşi mă-mbăt pentru că are gustul izvorului / depe Istriţa: este limpede şi rece.”(Simpla beţie a timpului)Text şi fotografii: Lucian MănăilescuColaj foto: Ion Măldărescu (Agero - Stuttgart)Pagina 28 FEREASTRA - 2010