Akademos 3 2010. pentru PDF.indd - Akademos - Academia de ...

RefugiuActorul Igor Ledogorov – interpretul lui MihaiGruia, denotă un rafinament psihologic mai rarîntâlnit, descoperind cu disperare în actele derebeliune ale lui Călin nişte adevăruri uitate şi nişteprecepte morale pierdute de el în iureşul cariereipolitice. Gruia, deşi îl probozeşte pe Călin, înlăuntrulsău rămâne perplex şi fără replică în faţa curajuluiconsăteanului de a dezavua caracterul pervers almascaradei sovietice, la care mai ieri participaşi el. Druţă îi rezervă cu generozitate lui MihaiGruia ispăşirea păcatelor. Când moare Călin, Mihaidemisionează din înaltul post, înţelegând că fărăCălin se pierde justificarea activităţii sale în înaltelesfere. Însă dacă eroul său rătăcitor Mihai Gruia prinacest gest îşi rezervă mântuirea, Ion Druţă în aceastăpiesă, îşi ia, de fapt, adio de la faţeta idealistă a haruluisău, întruchipată în inspirata cântare a inocenţeiunui suflet neimplicat în compromisurile timpului,aceea,care-l motiva pe vremuri să se regăsească înspaţiul arhetipal şi paradigmatic al eroilor spirituali.Ambiţiosul Druţă nu-şi mai poate însă permite,aidoma personajelor sale sihastre, existenţa într-olume ce vine în contrasens cu cea reală, înrolândusecu fervoare în viaţa culturală a metropolei, maitârziu şi în cea politică din fosta URSS.Sfânta sfi ntelor s-a dovedit a fi nu numai ospovedanie a lui Ion Druţă, ci şi una a regizoruluiIon Ungureanu şi a compozitorului Eugen Doga.Moldova părăsită, întruchipată succesiv de Doina,mătuşa Ruţa, Călin Ababii, rămâne pentru ei oicoană, un spaţiu sacru, însă în subconştient ei îşidau deja seama că o privesc cu ochii unui PavelRusu ori Mihai Gruia, adică din exteriorul efemer,nu din interiorul peren. Excepţionala expresivitate înredarea zbuciumului interior al personajelor titulareaccentuată de Ion Ungureanu până la dimensiunileunei tragedii, ascunde în subtext drama celortrei coautori rupţi de baştină. Şi un Ungureanu,şi un Doga, aidoma lui Druţă, îi extrapoleazăprotagonistului spectacolului, spre abolire, unelestări de spirit de esenţă hamletiană. Ei încă nu ştiucă nu vor mai găsi drumul de întoarcere, cum s-aîntâmplat cu Mihai Gruia, la Şălcuţa copilăriei. Or,Druţă îşi ispăşeşte (în creaţie) vina faţă de ţara lăsatăde ei (în realitate) de izbelişte... Sentimentul vinei,chiar dacă nu sunt vinovaţi sau se cred nevinovaţi,sălăşluieşte şi în sufletele celorlalţi doi coautori.Cu timpul, Druţă se înstrăinează definitiv (ultimulpopas fiind în 1984 în „Toiagul păstoriei”) de rebeliisăi eroi care puneau diagnosticele necruţătoareregimului sovietic. Nu-l mai interesează problemelenaţionale, mai târziu nici cele sociale, Druţăîmbrăţişând o formulă cât se poate de vicleană: „denaţionalitate sunt creştin”.Existenţa între două culturi şi două istorii sesoldează inevitabil prin imanenţa optării în favoareauneia dintre ele. Iniţial, Druţă depune un efortconsiderabil de a-şi altoi creaţia la confluenţa adouă universuri etnoculturale. Acest spectru dubluse reliefează în povestirea Întoarcerea lui Tolstoi,scrisă de Ion Druţă la sfârşitul anilor ‘60. Tolstoi,în viziunea lui Druţă, apare ca un înţelept blând,o personalitate ce şi-a depăşit etapa moralizatoarea ultimelor scrieri, accedând în sfera superioară aopţiunilor spirituale. Fără să exagerăm, am puteaconchide că introducerea în cultura rusească acriteriilor spirituale şi a modalităţilor metaforice şisimbolice ale desfăşurării subiectului, precum şi afilozofiei naive a sufletului etnic, produce un efectuimitor. Or, făptura lui Tolstoi, în viziunea druţianăse relevă în ipostaze nebănuite şi manifestărinemaiîntâlnite.S-ar putea presupune că Ion Druţă, prin parabolalupului hăituit, regăseşte coordonatele dintredestinul geniului rus şi cel al basarabeanului exilat,accentuând condiţia eternă a artistului pribeag. Oasemenea pătrundere în spaţiul altui suflet etnicprin intuiţiile şi revelaţiile propriei spiritualităţi nuse vor mai repeta însă. În romanul Biserica albănu mai există întrepătrundere a două lumi, ci unflagrant contrapunct dintre ele. Şi, deşi descriereasatului Sălcuţa şi conturarea făpturii Ecaterineimici este marcată de virtuozitate stilistică, mesajulromanului rămâne eclipsat de ponderea temelor, darşi a personajelor din spaţiul rusesc. Totuşi, aici maiexistă o fărâmă de dialog între două lumi şi douăculturi, o punte de legătură întru înţelegerea unorvirtuţi eterne.Mistuirea definitivă a scriitorului în foculnecruţător al exilului răsăritean se reliefează înoperele sale, dar şi în atitudinile civice ale ultimelordecenii. Am atestat aceste metamorfoze covârşitoareîn studiul „Ion Druţă: Vicisitudinile destinuluicreator” [9]. Aici aş dori să accentuez mutaţiileontologice ale creaţiei druţiene ce ne deschid unorizont mai profund şi mai complex al evaluăriirepercusiunilor întâlnirii a două tipuri de conştiinţă.Problema discordanţei de fond ţine debinecunoscutul eticocentrism al culturii ruse şiesteticocentrismul spiritualizat al celei româneşti,în varianta basarabeană. Or, Constantin Noicaatenţionează: „Cei care au văzut morala acolounde era spiritualitate n-au înţeles nici ce este, nicice poate fi înlăuntrul lumii româneşti, cel puţinpe linia prelungită în cultură a orientării noastreţărăneşti şi populare” [10]. Indubitabil, Ion Druţădupă Sadoveanu este cel mare adânc implantat întiparele originare ale dimensiunii mitofolcloricea discursului artistic naţional. Din acest punct devedere, etapa moldovenească a lui Ion Druţă (dar şi anr. 3(18), septembrie 2010 - 109