Rezumat teza de doctorat Durac Alexandrina.pdf

Universitatea din Bucureşti- Facultatea de Litere -RECONFIGURAREA PERSONAJULUI LITERAR ROMÂNESCÎN PROZA PUBLICATĂ ÎN PERIOADA 1953 – 1964Rezumat teză de doctoratCOORDONATOR ŞTIINŢIFIC:Prof. univ. dr. Eugen NegriciDOCTORAND:Durac Alexandrina AnaŞcoala Doctorală de Litere2012Bucureşti

ArgumentDemersul nostru are în vedere analiza personajului literar în contextulcomunismului românesc, având ca moment de referinţă perioada cuprinsă întreanii 1953 – 1964, denumită de critică etapa literară a destalinizării „formale”.Ineditul abordării derivă din condiţia paradoxală a personajului literar în primaperioadă a instaurării regimului comunist în România, când îi este abolită,contorsionată sau deturnată raţiunea estetică de a exista. Dezgheţul ideologic carea urmat morţii lui Stalin, chiar dacă a fost „formal”, a prilejuit oportunitatea unorinterpretări ale condiţiei personajului în raport cu „metoda de creaţie” impusă deregimul politic, realismul socialist.Contaminarea, până la substituire, cu propaganda politică, cu discursuldogmatic, în condiţiile cenzurii oficiale şi ale coerciţiei morale, trasează liniile depuls ale unei estetici negate, întreţinute artificial, dar nu mai puţin intens, deatitudine servilă, compromis etic şi, dar nu în ultimul rând, de promovarea unorscriitori lipsiţi de talent artistic. Lucrarea noastră îşi propune, axial, o analiză amodului în care personajul îşi uzează, treptat, „chingile” ideologice, încercând ase adapta – prin eschivă, nuanţare sau minimalizare a imperativelor politice –impulsului estetic pe care îl impune o literatură autentică. Fie că vor aborda„formula (...) ideologiei încorporate şi susţinute de un înveliş realist”, cuvariaţiuni în ponderea tratării subiectului, fie că apar drept „fosile vii alerevolutei epoci interbelice” 1 , scrierile anilor ’50 vor fi punţile, şubrede, e drept,dar cu siguranţă în direcţia cea bună, pentru reconfigurarea identităţiipersonajului literar în spaţiul românesc.Abordând o analiză comparativă, în oglindă, cu personajul supus rigorilortematice ale literaturii aservite, demersul nostru va avea în vedere identificareamodurilor în care personajul, în perioada „destalinizării formale”, îşiredobândeşte, treptat, complexitatea. Astfel, declanşată de dispariţia lideruluisovietic de pe fundalul politic de referinţă, desolidarizarea cu unele dintrepreceptele epocii anterioare va atrage regrupări teoretice privind maniheismulilustrării personajului în epoca proletcultistă, şi, deşi criteriul axiologic rămânecel politic în evaluările critice ale vremii, se remarcă o tot mai vehementăcondamnare a schematismului construcţiei artistice. Cuplul de personaje, fixatideologic, protagonist – antagonist (cu ilustrările variate: activist de partid/ ţăran/muncitor/partid, într-un cuvânt, „erou” – chiabur/boier/ opozant al cauzei îngenere) va fi rediscutat pentru regăsirea unei definiţii din ce în ce mai ample afiinţei ficţionale. Având ca reper schimbările de perspectivă din literaturasovietică, personajul literar românesc îşi dobândeşte acum, evident, prinneobosita raportare la ideea politică, dreptul la „devieri” din tiparul idealizării.Personajul „cu pete”, alături de teoria „exagerării tipizate”, permanent revizuită,devin două dintre nuanţările explorate artistic pentru a contura o viaţă interioarăcare, deşi iniţial previzibilă, va duce la o reconfigurare, chiar dacă „formală”, apersonajului literar. Totodată, vom identifica şi o reconfigurare autentică a fiinţei1 Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2006, p. 32.1

ficţionale, iniţiată în această perioadă, în sensul unei distanţări substanţiale demesajul politic, prin care se regăseşte calea către dominanta estetică a actuluiartistic.Vom încerca să propunem o serie de tipologii care ar avea în comuninevitabila trăsătură a literaturii comuniste apărute după 1953: încercarea de aevita reprezentările schematice, maniheiste, cu substrat ideologic. Tipologiilepropuse au în vedere, în general, reconfigurările tematice prezente atât în textevădit realist – socialiste, cât şi în opere valide din punct de vedere estetic.Analiza acestora va presupune, însă, şi elementele de stil şi de narativitate princare viziunea scriitorului perturbă ordinea rigidă a universului narativ construitpornind de la premisele ideologice. Explorându-şi, în limitele date, posibilităţilede expansiune şi de redefinire a aplicării metodei unice de creaţie, scriitorii auîncercat să extindă tematica şi să revigoreze expresia literară.Noutatea demersului nostru se justifică prin singularizarea traiectorieiconceptului de personaj în epocă, mărturie a drumului sinuos al literaturii înseşicătre regăsirea autonomiei estetice. Deşi există lucrări de specialitate privindliteratura sub comunism, nu s-a realizat o abordare a fenomenului din perspectivaunică a ilustrării personajului literar, dovedindu-se că peisajul insolit al literaturiiromâne sub comunism nu şi-a epuizat potenţialul pentru interpretare critică.2

Capitolul 1. Personajul literar al prozei din prima perioadă comunistă1.1 Literatura română în primii ani ai comunismului: repereteoretice1.2 Personajul reprezentativ al prozei realist - socialiste1.3 Funcţiile personajului literar în proza comunistăCapitolul va evidenţia relaţia de dependenţă dintre spaţiul politic şi literatură,introducându-se repere istorice printr-o scurtă prezentare a etapelor istorico –literare (Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Marian Popa), alături de operiodizare istorică (Vladimir Tismăneanu, Andrei Cioroianu, Katerina Clark înspaţiul sovietic) pentru a se evidenţia suprapunerea dintre realitate politică şificţiune literară. Totodată, vom prezenta şi câteva repere teoretice pentru amotiva caracterul ambivalent, ideologico – literar, care defineşte personajuletapei staliniste. Dinamica acestor componente ilustrează transformările pescena istorică şi reacţiile de adaptare a scriitorilor la seismica politică.S-au avut în vedere, în acest sens, „mutaţiile” participanţilor la comunicareaartistică: partinitatea scriitorului, cenzura, imaginarul ideologic, determinismulficţional, efectul de propagandă, mimesisul ideologic sau lectorul – actant,ipostaza cititorului căruia i se intenţionează programarea comportamentului,conform indicaţiilor politice. Funcţiile instanţelor narative vor fi subordonatefuncţiei de propagandă, în timp ce statutul obiectiv al naratorului tradiţionalrealist este negat, regăsindu-se o subiectivitate ideologică şi omogenizareavocilor narative.1.4 Trăsături generale ale personajului literar de inspiraţie stalinistă:personajul „funcţional” în textele realismului socialistTermenul de personaj „funcţional” a fost folosit de Petru Dumitriu laCongresul Scriitorilor din 1956 pentru a desemna personajul schematic alliteraturii aservite. În cuprinsul lucrării, va desemna personajul de extracţiestalinistă care a constituit profilul determinant în primii ani, urmând ca, după1953, să se observe o diminuare a rolului său, devenind fie un personaj pe care seva „grefa” armătura „literară” a „hibrizilor narativi” (Eugen Negrici), fie o fiinţăficţională a cărei funcţie estetică primează, în puţinele texte care au marcatperioada de relativă liberalizare a literaturii române.Sunt prezentate câteva trăsături ale acestui personaj, avându-se în vederecaracterul său schematic, previzibil, prin conflictul maniheist şi reprezentare,invocându-se estetica basmului, mecanismele ideologice ale propagandei şicaracterul ritualic al reprezentării sale. Katherina Clark identifica, prin această“istorie ca ritual” prezentată în romanul stalinist, elementele de bildungsromancare participă la constituirea conştiinţei comunistului. Clark nu identifică lupta de3

clasă ca fiind baza ideologică pentru conflictul romanului realist – socialist, cidialectica dintre „conştiinţă” şi „spontaneitate” 2 în contextul istoric. Drumuleroului stalinist ar avea, astfel, un ţel dublu: pe de o parte, trebuie să rezolve oproblemă ce ţine de sfera publică, pe de altă parte, să rezolve conflictul dintre„spontaneitate”, impulsul anarhic, şi „conştiinţă”, disciplina ordonată de partid.Romanul realismului – socialist prezintă, deci, o devenire, procesul prin care unpersonaj ajunge la un sine perceput drept superior, fiind „confecţionat” politic.Trăsăturile personajului stalinist se înscriu în reprezentarea stereotipă dictatăde imaginarul propagandei. Descrierea fizică devine o modalitate specifică devalidare a stereotipiei reprezentării personajului realismului socialist. Motivulprivirii, limpezi, dârze şi demne, faţa „brăzdată”, de greutăţi, sunt câteva dintretrăsăturile standardizate ale acestui personaj ideologico – literar. Veşnica dorinţăde autoperfecţionare defineşte personajul pozitiv: autodidact, disciplinat, acestaeste întotdeauna însoţit de cărţile de căpătâi, „literatura” de formare comunistă.Totodată, de la depăşirile de normă, de plan până la exprimarea mulţumiriiprofunde şi generale a populaţiei (cauză şi efect pentru depăşirile de normă),optimismul este indus şi infuzat în ficţiune atât prin trăsăturile personajuluipozitiv, reprezentant infailibil al partidului, cât şi prin soluţionarea fericită aconflictului.Caracterul abstract, specific personajului „plat”, defineşte acest personajfără o psihologie individuală, construită din sinapsele ideologicului În general,personajele realist – socialiste nu sunt măcinate de conflicte interioare, deoareceele ştiu şi problema, şi soluţia; orice obstacol este depăşit prin substituireagândirii individuale, cu toate slăbiciunile omeneşti, gândirii partinice, căreianimic din ce este omenesc îi este specific.Ca exemplificare, pentru a se evidenţia continuitatea existenţei acestuipersonaj şi în perioada „destalinizării formale”, au fost folosite scrieri precumDrum fără pulbere, Oţel şi pâine, Cântecul uzinei, Mitrea Cocor, dar şi Oţelul,de Constantin Chiriţă. Totodată, exemplele vor viza şi texte precum Pasăreafurtunii sau Setea, pentru a se reliefa persistenţa identităţii ideologice.1.4.1. Personajul catalizatorÎn aceste texte guvernate de schematismul imaginarului ideologic, rolurilepersonajelor sunt distribuite cu o rigiditate care denotă nu doar absenţa talentuluiartistic, ci, cu deosebire, două trăsături esenţiale ale prozei cu vocaţie pedagogicăa propagandei: previzibilitatea şi accesibilitatea. Astfel, iniţiaţii partinici vor jucarolul unor personaje catalizatoare pentru evoluţia novicelui, îndrumându-l,îndreptându-l şi consolidându-i identitatea de comunist. Dintre acestea, ocategorie pot fi personajele informatoare, care au văzut beneficiile schimbării laalţii – de regulă ruşi – sau informează privind umanitatea ruşilor cu prizonierii derăzboi. Totodată, putem întâlni şi personaje mobilizatoare, care pot fi şiinformatoare, regăsite în ipostaza activistului de partid, autohton sau sovietic,2 Katerina Clark, Soviet Novel History as Ritual, The University of Chicago Press, 1981, p. 162.4

precum Maximovici, în Ion Sântu. Un personaj catalizator referenţial poate filiderul politic, fie prin simpla prezenţă, fie prin invocare.1.4.2. Personajul negativ: dublul necesar şi personaj – alibiPersonajul negativ se constituie drept un dublu necesar care să autentifice,prin malignitate, acţiunea îndreptăţită a personajului pozitiv şi, în subsidiar, aîntregului regim. Justificându-se politic, având ca origine lupta de clasă marxistă,conflictul literaturii staliniste impune personajul negativ ca element necesar alechilibrului compoziţional, motivat şi ilustrat propagandistic, în absenţa unuireper estetic autenticÎn universul textului inspirat de literatura stalinistă, imaginea construită depropagandă „duşmanului de clasă” va sta la baza reprezentării sale literare.Considerând că utilizarea imaginii adversarului ca mijloc de manipularepropagandistică a maselor a fost iniţiată de propaganda Revoluţiei franceze de la1789, Jacques Ellul observă că desemnarea inamicului are „un triplu efect”:„cristalizarea unei opinii publice, eliberarea de sentimentul de inferioritate şi deinjustiţie, posibilitatea de a compensa anumite dificultăţi, 3 (trad. mea). Avândacest suport psihologic, pe care va miza în efectul de lectură al receptorului, seva impune ca o condiţie a literaturii comuniste reprezentarea stereotipă aduşmanului de clasă, consolidându-se construcţia ideologică a personajului prinschematismul maniheist şi accesibilitatea lingvistică şi imagistică.Personajul negativ va fi demonizat, animalizat, iar mărcile descriptive maitemperate vor fi inactivitatea, lenea sau feminizarea cu sens peiorativ .1.4.3. Personajul feminin în proza realismului socialistIdeologia comunistă având ca subiect statutul femeii îşi potenţeazădiscursul politic prin ecourile unui feminism mimat care, departe de a fi cauzaunei mişcări de afirmare, este efectul „logic” al unei intenţii utopice: egalitateade clasă, prin muncă şi dăruire faţă de partid. Modelul general propagat devineAna Pauker, care, după cum observa Adrian Cioroianu, „transcende, prin negaţieaproape, condiţia ei feminină” căci „celibatul, stilul autoritar şi masculinizareacomportamentală, toate par a fi ilustrări mecanice ale celebrului articol din numai puţin celebra Constituţie stalinistă din 1936, care statua deplina egalitate asexelor din U.S.” 4 .1.5. Concluzii3 Jacques Ellul, Histoire de la propagande, Presses Universitaires de France, Paris, 1967, p. 84.4 Adrian Cioroianu, Ana Pauker: Între Passionaria şi Elena Ceauşescu, în „Dosarele istoriei”, nr. 8 (13), 1997.5

Analiza personajului literar în perioada „destalinizării formale” impune oprivire asupra conceptului de literatură în primii ani de comunism românesc,subordonat în totalitate principiului leninist al literaturii de partid. Literaturaaservită va transcrie conceptele ideologice, transfigurându-le, iar realismul –socialist va constitui „metoda de creaţie” care va desăvârşi transferul dinspreimaginarul ideologic înspre spaţiul cenzurat al ficţiunii literare. Mesaj, emiţător,receptor vor fi plasaţi în aceeaşi formulă textuală în care domină nu funcţiapoetică, ci funcţia de manipulare şi de control a cenzurii, pe care am numit-ofuncţia de propagandă, subordonând toate nivelurile textuale.Astfel, personajul literar de inspiraţie stalinistă este angajat într-un conflictprevizibil, conturat de o tematică predeterminată (tema muncii, a luptei pentrucauză) şi ilustrat într-o manieră accesibilă, proiectând prin textul literaridentitatea ideologică pe care trebuie să şi-o însuşească lectorul. Relaţia dintreideologie şi literatură constituie principalul factor de reconfigurare a personajuluiliterar, iar efectul de propagandă va înlocui premisa estetică în actul de producereşi de receptare a textului literar. Se constituie astfel un personaj ambivalent,structurat de raportul tensionat între componenta ideologică şi componentaliterară, în timp ce evoluţia se va contura prin analiza încercărilor de a reafirmaprimatul, dacă nu exclusivitatea, funcţiei estetice.Caracteristicile ficţiunii literare cu funcţie de propagandă, ilustrând „estetica”realismului – socialist, vor fi partinitatea, accesibilitatea, maniheismul,schematismul, precum şi însuşirea „limbii de lemn” ca discurs rigid al textului.Acestea vor fi premisele de configurare a componentei ideologice a personajuluiambivalent. „Realismul” scrierii va traduce, de fapt, dubla intenţie a ideologieicomuniste: pe de o parte, să modifice realitatea, revoluţionară, conectată la viitorşi, pe de altă parte, să înfăţişeze un prezent idealizat.Principiul de generare a creaţiei literare devine autoreferenţialitateaideologică. Toate nivelurile textuale vor fi transformate sub impulsuluniformizării propagandistice, circumscriind scrierea literară unui determinismficţional, consecinţă a determinismului ideologic. Conflictul facil, finaluloptimist, trăsăturile uşor recognoscibile ale participanţilor la acţiune, conturareaevazivă a contextului, căci „efectul de real” rezultă din doctrină, limbajul rigid aldiscursurilor politice devin modalităţile de conturare a imaginarului ideologic.Totodată, instanţele textuale sunt omogenizate prin contaminarea exclusivă cuideile şi expresiile doctrinei, anulând autonomia personajelor.Caracterul profund ritualic al reprezentării personajului rezultă din aceastăconfigurare ideologică, definindu-se atât prin expresie, cât şi prin mesaj.Personajele vor ilustra ele însele mituri „politice”, derivate din mituri cu substratreligios care au stat la baza mitului ilegalistului, mitului activistului de partid saual stahanovistului, mitului liderului luminat. Lupta de clasă, precum şi raportuldintre „spontaneitate” şi „conştiinţă”, prin care este descris procesul deveniriicomunistului de către Katherina Clark, sunt nucleele principale de generare aleconflictelor ficţiunii politizate. Descrierea stereotipă, definirea prin funcţiile dincâmpul muncii, deci din partid, mobilitatea lor extremă în acest câmp, susţinutăde veşnica dorinţă de autoperfecţionare, angajarea permanentă în lupta împotriva6

duşmanului, capacitatea vizionară, amplificând previzibilitatea dincolo deficţiune, întreţinerea discursului „rigid” prin exerciţiul oratoric, la şedinţă şi înafara ei, angajamentele şi sloganul, a-sexualitatea dar, mai ales, absenţa uneipsihologii individuale sunt trăsăturile acestui personaj „plat”, invincibil înnumele cauzei şi, prin urmare, în numele unei previzibilităţi imperative atextului.O oarecare ilustrare a elementului psihologicului, fără a reflecta oindividualizare propriu – zisă, vor prezenta figurile „dumiritului” şi apersonajului care dă dovadă de reminiscenţe ale moralei burgheze. Cel din urmăva deveni pe larg dezbătutul personaj „cu pete” în discursul critic, începând cuprima jumătate a anilor ‘50, în timp ce primul va dobândi, prin accentul plasat petrăirile interioare, o premisă pentru complexitatea psihologică. Ambele ipostazesunt redefiniri, în numele ideologiei, ale procesului surprins în romanul deformare stalinist, analizat de Katherina Clark, prin care individul ajunge, de la„spontaneitate”, la „conştiinţă”, cele două modalităţi diferite de aderare larevoluţie. Individul însă trebuie să obţină, în final, echilibrul definitiv alspiritului, care nu este, însă, expresia fiinţei sale, ci se defineşte drept contopireapână la anularea sinelui în conştiinţa clară, nediferenţiată, a corpului partinic.Revelaţia devine momentul necesar şi culminant al transformării, la care seajunge, de regulă, prin intermediul acţiunii neobosite şi bine intenţionate a unorpersonaje catalizatoare pentru evoluţia novicelui, îndrumându-l, îndreptându-l şiconsolidându-i identitatea de comunist. Alături de ele, sau prin ele, putem întâlnişi personaje informatoare, care au văzut beneficiile schimbării la alţii – de regulăruşi – sau informează privind umanitatea ruşilor cu prizonierii de război.Pe lângă stereotipia personajului pozitiv, a eroului literar ca exponent al„omului nou” propovăduit de doctrină, se impune configurarea stereotipă apersonajului negativ, alături de cea a personajului feminin, transfigurate deaceleaşi imperative ale discursului ideologic.Justificându-se politic, având ca origine lupta de clasă marxistă, conflictulliteraturii staliniste impune personajul negativ ca element necesar al echilibruluicompoziţional, motivat şi ilustrat propagandistic, în absenţa unui reper esteticautentic. Mecanismul de propagandă revendică procesul literar, căci antagonistulare, după analiza lui Jacques Ellul, efectul de a forma şi consolida opinia publică,eliberarea individului de sentimentul de inferioritate şi de injustiţie şiposibilitatea de a compensa anumite dificultăţi ale sistemului. Personajulideologico - literar negativ are, deci, un dublu rol: el validează trăsăturilepersonajului pozitiv şi justifică faptele sistemului, este, simultan, un dublunecesar şi un alibi. Înfăţişarea personajului negativ va răspunde aceleiaşistereotipii descriptive. Animalizarea, demonizarea, neconcordanţa neliniştitoare atrăsăturilor, feminizarea sau pasivitatea, precum şi abstractizarea socială suntprocedee care fixează personajul ideologic în ipostaza de antagonist.La rândul său, personajul feminin va ilustra modificările privind reprezentărilesociale răspândite de ideologie. Propaganda va plasa, în primii ani sub influenţamodelului sovietic, femeia în aceleaşi spaţii consacrate patriarhal: domeniultextil, agricultura, medicina, presupunând îndemânare, socializare, dăruire şi7

autosacrificiu, dar şi în ipostaze „tari”, conducând tractorul sau cu „arma atârnatăde gât”, motivată nu doar de simţul dreptăţii, dar şi de dragostea maternă. AnaPauker devine modelul acestei femei „masculinizate”, atât prin atitudine, cât şiprin descrierea fizică. Discursul ideologic comunist a “importat” componentaradicală a discursului feminist, promovând nu o femeie egală bărbatului, ci ofemeie identică bărbatului comunist, nu doar “în cuget şi simţire” partinică, ci şiprin înfăţişare. Corpul feminin este o oglindă a imaginii ideologice, deci ooglindă a corpului masculin: femeia este exilată din propriul corp, devenitrecipient modelat şi umplut cu rumeguş ideologic.Aceste personaje ideologico – literare, prin care esteticul este diminuat până ladispariţie, constituie o prezenţă constantă în primii ani ai literaturii comuniste,incluzând perioada relativei destalinizări, chiar dacă se încearcă o reconfiguraredominant literară. Raportul fluctuant dintre cele două componente, ideologică şiliterară, a fost întreţinut de alternanţa momentelor de liberalizare şi de represiunepolitică, însă persistenţa, indiferent de mutaţii, a acestei dimensiuni a fiinţeificţionale, este dată de continua manifestare a doctrinei, definită printr-un„imaginar materializat cu rezistenţă la schimbare” 5 .Capitolul 2. Personajul „complex”: imperativ propagandistic şi compromisestetic în perioada destalinizării formaleComplexitatea personajului devine un imperativ propagandistic,autenticitatea literară constituind o premisă pentru efectul pedagogic al lecturii.Complexitatea va fi conturată atât artificial, căci personajele vor depăşimaniheismul perfect delimitat prin trăsături contradictorii, de obicei în aparenţăsau superficiale, cât şi autentic, prin teme sau personaje – pretext şi procedeeartistice. Sunt prezentate succint texte teoretice ale perioadei (Malencov,Hruşciov, articole din presa românească, luări de cuvânt din cadrul unor congreseşi întâlniri „de creaţie”).„Emanciparea” personajului ambivalent de sub dominaţia componenteiideologice va avea loc, însă, în grade diferite, prin libertăţi formale şi tematicecare pot fi deturnate.Astfel, la răscrucea dintre condiţiile de „relative liberalizări” (ocazionate princontextul politic), creativitate a scriitorilor (manifestată ca eludare „literară” acontextului politic) şi cenzură (impunerea contextului politic), trei modalităţi deconfigurare a fiinţei ficţionale se remarcă: iniţial, printr-o revalorificare aformulei realismului interbelic (proza tolerată în perioada 1953 – 1957), prinreconfigurarea formală din scrierile realismului – socialist (constantă a perioadei)şi o reconfigurare autentică, prin „proza tinerilor”, cum a numit critica textele luiNicolae Velea, Sorin Titel sau Fănuş Neagu.5 Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, traducere din limbafranceză de Lucian Boia, p. 220.8

Se remarcă, însă, o simultaneitate a expresiilor literare în ultimii ai aniperioadei, îmbinând balzacianismul (Scrinul negru), realismul psihologic(Risipitorii), modernismul minimalist al prozatorilor tineri (textele lui NicolaeVelea sau D. R. Popescu) dar şi tributul măreţelor transformări socialiste, precumîn Oţelul, Ora şase sau Anii tineri. Însă modernizarea literaturii nu se va realizaprin resuscitarea vechilor modele, ci prin „haina nouă” a temelor realismuluisocialist, precum la Sorin Titel sau la Velea, metaforizând sau recuperând, printrunrealism al detaliului semnificativ în registru minor, proza cotidianului.Capitolul 3. Reconfigurarea „formală” a personajului literar3.1. Personajul „cu pete”: psihologia purificării3.2. „Dumiritul”: psihologia ezitării3.3. Personajul „reclasat”: o altă ipostază a „dumiritului”3.4. Câteva ipostaze ale personajului negativ în perioada destalinizăriiformale3.5. Alte modalităţi de reconfigurare formală a personajului literar3.6. ConcluziiVom avea în vedere „consolidarea” în spirit realist a personajului „cu pete”,a personajului „dumiritului” sau a revoluţionarului (luptător în ilegalitate sau înuzina/ferma comunistă).Consolidarea prin inserţii sau completări realiste presupune articulareaartificială a personajului literar prin prezentarea unei „evoluţii”, uneitransformări previzibile, generate şi controlate de un reprezentant partinic.Determinismul ficţional este păstrat, iar schema este modificată printr-ovariaţiune de la scenariul ideologic prin accentuarea elementului moral (personaj„cu pete”) sau a procesului de „dumirire”. Componenta ideologică dobândeşte o„excrescenţă” psihologică şi înveliş realist. Personajele pozitive vor deveni, eleînsele, în aceeaşi perioadă, personaje „funcţionale”, denunţate pentrudeterminismul lor ficţional.Componenta literară a personajului ambivalent este potenţată prin descrieresau prin dobândirea unei dimensiuni interioare care nu este tributară în totalitateidentităţii ideologice. Se încearcă argumentarea cauzalităţii ideologice(„dumirirea”) prin cauzalitate psihologică: Munca de jos, de Eugen Barbu, Lenţasau Ciocârlia, de Francisc Munteanu, Primăvara pe Târnave, de LuciaDemetrius, Fetele lui Barotă, de Cella Serghi etc.). Se remarcă temperareaoptimismului şi suprinderea detaliată a unor trăiri interioare, adiacente sau relativindependente de cauză (Pasărea furtunii, de Petru Dumitriu, Facerea lumii,Şoseaua Nordului de Eugen Barbu, Statuile nu râd niciodată, de FranciscMunteanu, etc.).Totodată, personajele negative vor fi „umanizate” prin iubirea pentru celălalt,sentimentul tragicului sau prin atribuirea unei perspective creditabile. În raportulprezentat în cadrul Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară9

Română din iunie 1956, Mihai Beniuc va critica modalităţile hiperbolizante dereprezentare ale „vechiului proletcultism”, încadrându-le formalismului: „Dealtfel, despre duşman, pe atunci, se spune totdeauna: câinele, câinele turbat,lupul, fiara, hiena, vipera, năpârca turbată, încât pe cât te asurzeau motoarele şiciocanele izbite, din care ieşea un belşug colosal, pe atât te înspăimântau jivineleacestea primejdioase”, concluzionând „Din uzină dădeai direct în junglă” 6 .Astfel, descrierea personajului negativ va miza pe introducerea unor atributepozitive având ca scop reducerea schematismului portretizării şi reconstituireaunei umanităţi, în măsura acceptată de cenzură, a personajului. Rezultatul va fi odiminuare a previzibilităţii acţiunii, şi, deşi din punct de vedere artisticrezultatele se lasă aşteptate, textual, lumea ficţională încearcă să dea dovadă denuanţe.La rândul lor, personajele pozitive vor avea, în mod necesar, „pete”, o primătreaptă către „umanizare” fiind, deci, capacitatea de greşi. Autoanaliza şi analizadevin modalităţi de structurare a discursului literar, în încercarea de a oferipersonajului dreptul la replică, chiar dacă aceasta este născută şi hrănită dinimaginarul ideologic. La nivelul discursului textual, cele două forme deobservare a comportamentului se concretizează prin cele două componente alediscursului ideologic: critica şi autocritica, metodele partidului de corijare (denivelare) a psihologiei individului comunist. Astfel, pretextul personajului „cupete” impune o adâncire a perspectivei interioare şi o mai mare libertate apersonajului, iar salvarea sa implică sinele în raport cu intervenţiile repetate aleactivistului de partid, personaj catalizator.Determinismul social va fi temperat prin personajul „reclasat”, „migrând” dintr-oclasă socială în alta, ca variaţiune pe tema „dumiririi”. Personajul satirizat înproza cu valenţe umoristice este o reconfigurare cu intenţie comică a întâlniriidintre personajul negativ şi a pesonajului „cu pete”, accentul căzând peevidenţierea trăsăturii negative, fără procedeul de revigorare morală.Totodată, dublarea conflictului ideologic printr-un conflict erotic, implicând,deci, trăirile personajului, prezentarea individului în confruntare cu o forţă anaturii, precum va face Adam Jora în Pasărea furtunii, de Petru Dumitriu, suntalte modalităţi de reconfigurare formală, prin introducerea unui suport estetic, apersonajului motivat ideologic.Naraţiunea la persoana întâi impune o subiectivitate relativă prinsuportul ideologic, căci raportarea permanentă la identitatea colectivă rămâneimperativă. Procesul psihologic al aderării este amplu conturat prin focalizareinternă, în Cordovanii, de Ion Lăncrăjan iar mobilitatea spiritului revoluţionareste motivată liric, în Rădăcinile sunt amare, de Zaharia Stancu. Naraţiunea lapersoana întâi ca „ramă”, precum în cazul „reportajului literar” sau a prozelorscurte ale lui Francisc Munteanu şi Nicolae Ţic este regăsită ipostaza naratorului– martor pentru autentificarea formală a mesajului. Dispariţia unui om de rând,6 Pentru un chip viu al omului înaintat, în Raportul lui Mihai Beniuc, în Lucrările Primului Congres alScriitorilor din Republica Populară Română, 18-23 iunie 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, p. 33.10

prozei de maturizare, sunt orientate, în devenirea lor, (de) către lumina partinică.Caracterul omogenizator al factorului ideologic suprapune, ca şi în cazulpersonajului negativ, principiul ontologic şi cel politic iar scriitorii încearcă săcamufleze intenţionalitatea mesajului prin reconvertirea tipologiei literare aromanului de formare. Procesul formării depăşeşte fragmentarismul „dumiririi”prin formula artistică a bildungsromanului, conturând un personaj ambivalentprin care se încearcă motivarea estetică a mesajului ideologic. Două romanedevin reprezentative, pentru acest tip de personaj al bildungsromanului comunist:Străinul, de Titus Popovici şi Ion Sântu, de Ion Marin Sadoveanu.4.1.2 Personajul „lumii vechi”Personajul „lumii vechi” va oferi o posibilitate de evadare din temaprezentatului, imperios definită de binefacerile societăţii comuniste şi populată,în lipsa unor alte repere de creaţie, cu fiinţe ale ficţiunii ideologice. Dobândireaunui profil psihologic va reprezenta pasul decisiv pentru reconfigurareapersonajului în perioada destalinizării relative, alături de ipostazele conflictualesau tematice. Cu atât mai evident se va întâmpla acest lucru în cazul personajuluinegativ, schematizat, din perioada stalinistă, redus la un simplu pretext narativpentru o formulă de propagandă care impunea omogenizarea oponenţilorpartinici. Scrinul negru, Bietul Ioanide, de G. Călinescu, Cronica de familie, dePetru Dumitriu devin operele referenţiale prin care se încearcă deturnareareprezentării ideologice a personajului clasei sociale căzute în dizgraţie. Chiardacă, fundamental, sunt utilizate tehnicile de creaţie ale realismului de facturăinterbelică, acestea sunt4.1.3 Individul superior: renunţarea la reperul ideologicSuperioritatea personajului literar, în romane precum Bietul Ioanide sauMoromeţii, este oferită nu de raportarea la norma partinică, precum în prozastalinistă, ci prin individualitatea personajului. Se regăseşte, astfel, complexitateapersonajului, fie prin excentricitate, precum în cazul arhitectului, fie prin dorinţade a-şi păstra libertatea spirituală, precum în cazul ţăranului moromeţian.4.1.4. Personajul în proza de analiză psihologicăDimensiunea interioară a personajului va fi revalorificată prin proza prediană.Romanul Risipitorii al lui Marin Preda se remarcă printr-o dezierarhizaremodernă a raporturilor dintre personaje, dar şi dintre personaje şi narator.Personajele îşi asumă, în virtutea statului lor de intelectuali, preocupaţi decăutarea adevărului – privind sinele şi pe ceilalţi – statutul de povestitori, iarromanul se ţese din ochiurile largi ale micro – confesiunilor. Aceeaşi dorinţă de aînţelege, conjugată cu o candoare a mirării a ţăranului Ilie Barbu, este remodelată12

în romanul intelectualilor prin căutarea sensului şi a sinelui, conştient asumată,iar acest lucru se desfăşoară în plină manifestare a regimului comunist.4.1.5 Personajul realist pitorescUmanitatea Cuţaridei, din proza lui Eugen Barbu, hoinarul Darie, din Pădureanebună, de Zaharia Stancu, reconfigurează autentic personajul literar,redescoperindu-l în absenţa reperului ideologic. Totodată, personajul pitoresc,atât prin mediu, cât şi printr-o sensibilitate aparte, cu atât mai pregnantă cu cât semanifestă într-o „groapă de gunoi” sau într-un târg uitat de provincie, va deveniun reper pentru proza „tinerilor” Fănuş Neagu sau Nicolae Velea.4.2. Personajul literar în proza „tinerilor”Atât critica perioadei, cât şi critica postcomunistă, au remarcat, la aceşti“prozatori tineri” sau “schimbul de mâine”, cum au mai fost numiţi în epocă,preferinţa pentru pitoresc şi insolit, îmbinând realismul observaţiei cuambiguitatea simbolului. Insolitul se particularizează prin pitorescul universuluiţărănesc, redescoperit prin prisma superstiţiilor, prin carnavalesc, dar şi printr-operspectivă inedită prin personajul copil sau conturarea unei psihologii aintrovertitului care dobândeşte dimensiuni abisale. Cadrul este cu atenţieconstruit, deoarece între personaj şi lume relaţia este întreţinută prin firelenevăzute, dar puternice, ale sensibilităţii receptive. Dacă personajul comunist alstalinismului se definea prin viziunea practică asupra universului, construindu-şiinterioritatea în funcţie de proiecţiile verbale ale discursului partinic, acest „nou”personaj se defineşte printr-o sensibilitate aparte, care oferă veridicitateinteriorităţii şi substrat estetic reconfigurării sale în lumea textului. Astfel, deşidiscursul critic îşi păstrează, în general, indicaţiile ideologice, formula unui noumodernism – opus modernismului de tip interbelic la care apelaseră scriitoriiimediat după moartea lui Stalin – începe să se contureze.4.3. ConcluziiReconfigurarea autentică a personajului literar s-a putut desfăşura în scurtaperioada de liberalizare ce a urmat morţii lui Stalin. Fără alte repere pentru oliteratură autentică, scriitorii au „recuperat”, chiar dacă nu fără compromisuri,tehnicile narative ale perioadei interbelice. Însă realismul balzacian dobândeştenoi valenţe prin livresc, la G. Călinescu, sau hipetrofierea detaliului, la PetruDumitriu, iar analiza psihologică, prin acuitatea percepţiilor, precum şi printr-oanumită metaforizare a trăirilor. Personajul pitoresc, prin „hoinarul” lui ZahariaStancu sau prin umanitatea „groapei de gunoi” a lui Eugen Barbu, oferă noiipostaze de regăsire a componentei estetice a fiinţei ficţionale.Personajul se13

pentru structurile literare din primii ani ai comunismului, influenţat de creaţiilestaliniste, dovedind, încă o dată, subordonarea deplină a spaţiului românesc faţăde puterea sovietică. Este un personaj constituit după legile unei naraţiuniprevizibile, schematice şi accesibile, angajat în conflictele dictate de imaginarulpropagandei. Două par a fi nucleele de generare a acestei lumi ficţionale, ambelesusţinute de doctrina politică: pe de o parte, lupta de clasă, structurând maniheistacţiunea şi, pe de altă parte, transformarea individului, „dumirirea”, facil şisumar reprezentată, raportată de Katherina Clark la relaţia dintre „spontaneitate”şi „conştiinţă” teoretizată de textele dogmatice sovietice 7 .Literatura primilor ani de comunism a fost caracterizată, deci, de un personaj„funcţional”, după cum l-a numit Petru Dumitriu, în cadrul Primului Congres alScriitorilor, din 1956. Categoriile de personaje care se desprind, în raport cuimaginarul ideologic, sunt personajul pozitiv, „luminat” prin atotcunoaştereaprocurată de partid, personajul „catalizator”, cel care ajută pe protagonist să seconvingă de dreptatea cauzei, şi personajul negativ, cel care sintetizează ce esterău pe lumea aceasta (capitalistul, burghezul, aristocratul, legionarul, etc.), înmod imperios învins de către protagonist. În ceea ce priveşte reprezentareaacestora, descrierea respectă regulile stereotipiei propagandistice: personajuluipozitiv este definit de motivul privirii dârze şi cuprinzătoare (căci vede viitorul),în timp ce personajul negativ este animalizat, demonizat sau feminizat. Se reţine,tot ca trăsătură a personajului ideologico – literar, „masculinizarea” personajuluifeminin, consecinţă a discursului de egalizare a sexelor, în numele munciisocialiste.În acelaşi timp, funcţiile personajului literar sunt subordonate singureifuncţii, orientate politic, prin care se reorganizează şi se resemantizeazăcategoriile literare: funcţia de propagandă. Mesajul literar este clar, reconstruind,în numele unui mimesis fals, al ideologiei, realitatea, pentru a programacomportamentul cititorului. Acesta va deveni receptor de text propagandistic,transformat în lector – actant, pentru a-şi însuşi exemplele de bune practici pecare i le oferă personajele ideologico – literare.Însă o trăsătură specifică literaturii (şi nu numai) într-un sistem politic opresivo constituie dependenţa acesteia de fluctuaţiile socio – istorice. Etapele istorieiliterare, în perioada comunistă, reflectă modificările prin care se periodizeazăistoria politică. Astfel, după moartea lui Stalin, în 1953, mici, dar importante,încercări de liberalizare se remarcă şi în spaţiul românesc, pe fundalul unormanifestări în acest sens începute încă din 1952 în revistele sovietice. Se„denunţă” schematismul, didacticismul, falsa complexitate, atrăgându-se atenţia,însă, că eroarea nu este inerentă metodei, ci aparţine celor care nu ştiu a creaconform cuprinzătoarelor directive partinice. Motivaţia principală pentrudezbateri va fi o mai abilă manipulare a preceptelor dogmatice, pentru a potenţaefectul didactic, deci de propagandă, a scrierilor realist – socialiste. Importanteste, însă, faptul că se ajunge la concluzia că o schimbare este necesară, în sensulrecuperării, cert, nu fără compromisuri, a dominantei estetice a textului literar.7 Katerina Clark, op. cit.15

Totodată, denunţarea cultului personalităţii staliniste, prin raportul lui Hruşciovdin cadrul Congresului al XX-lea al P.C.U.S. din 25 februarie 1956, a prilejuitrevizuirea perspectivei privind personajul infailibil al realismului socialist,identificându-se, astfel, şi „motivul” pentru schematismul literaturii de pânăatunci. Tipizarea, teoria conflictelor („antagonice” sau „neantagonice”)dobândesc noi nuanţe, prin care se încearcă a se insufla autenticitateconstructului ideologic, fără a se anula, însă, premisa politică.În acest context literar, creat de nevoia de schimbare, putem identifica douămodalităţi de reprezentare a personajului literar, în funcţie de raportul tensionatdintre componenta ideologică şi componenta literară ce structurează acestpersonaj ambivalent. Astfel, pe de o parte, se remarcă o reconfigurare „formală”a personajului, prin care componenta ideologică rămâne un factor decisiv înredarea fiinţei ficţionale care populează textele realismului socialist. Pe de altăparte, este prezentă în această perioadă şi o reconfigurare autentică, prin carecomponenta ideologică, dacă nu este absentă întrutotul, este camuflată, mascată,plasată în plan secund sau terţ. În acest al doilea caz, factorul ideologic constituieun element de compromis necesar, neavând atât un rol determinant în definireapersonajului, cât în receptarea şi acceptarea mesajului de către forul partinic.Reconfigurarea „formală” a personajului ideologico – literar are în vederetemperarea componentei ideologice prin remodelarea celor două nuclee,ideologice, de generare a textului realismului socialist. Astfel, vom întâlni oanumită individualizare a personajului prin introducerea sau amplificareaelementelor de analiză psihologică în procesele interioare care presupuntransformarea acestuia, de regulă în „omul nou” dorit de partid. „Dumirirea”devine un procedeu analizat cu mai multă atenţie pentru detaliu, iar personajul„cu pete” reprezintă o ipostază denotând o anumită complexitate în reflectareatrăirilor unui comunist care nu mai este perfect, ci „perfectibil”, evident, tot (şinumai) cu ajutorul partidului. Totodată, conflictele dobândesc noi direcţii deorientare, chiar dacă pornesc de la aceleaşi tipare, prin introducerea personajelornegative duplicitare, dar şi prin conturarea unor micro – conflicte, de regulăfamiliale sau erotice, soluţionate, de regulă, optimist, prin rezolvarea conflictuluipolitic. Proza lui Francisc Munteanu sau unele nuvele ale lui Eugen Barbu devinexemple grăitoare în acest sens.În tentativa de a păstra mesajul „pe linie”, oferind, însă, şi anumite elementecu potenţial estetic, scriitorii vor recurge la diverse artificii care, chiar dacă nusalvează textul sau personajul de la destinul său politic, contestă, oricât desuperficial, rolul dominant al componentei ideologice. Formula narativă a prozeila persoana întâi, abordată de textul realist socialist, ar sugera o implicare maiprofundă a personajului în istoria relatată, conturând, însă, o subiectivitaterelativă, deoarece rămâne tributară trăirilor dictate de partid. O oarecare excepţieo oferă romanul Cordovanii, de Ion Lăncrăjan, prin zbuciumul sufletesc alpersonajului principal, şi Rădăcinile sunt amare, de Zaharia Stancu, care, deşieste cel mai ideologizat roman al ciclului lui Darie, păstrează, prin amestecul delirism şi descriere realistă, „oaze” de literatură autentică. O altă metodă prin carese poate reconfigura, superficial, mesajul textului literar, o va constitui ironia,16

amplu utilizată în proza cu intenţie moralizatoare, de factură minoră, prezentândpersonaje care vădesc abateri de la morală, în textele aparţinând lui TeodorMazilu, Nicuţă Tănase sau Ion Băieşu. Un personaj construit pe premiseleironizării individului care crede orbeşte în doctrină este personajul naiv IlieMotronea, din romanul Un vals pentru Maricica, de Nicolae Ţic. Totodată, untext având valoarea unui experiment literar este Dispariţia unui om de rând,semnat de Mihai Beniuc, în care tema identitară construieşte, printr-un joc alficţiunilor, un inedit mod de ilustrare a personajului dedicat cauzei socialiste.În acelaşi fel, personajul negativ al ideologiei va dobândi premise pentruindividualizare, oricât de formale. La fel ca şi personajul pozitiv, va ilustra unanumit grad de complexitate prin atribuirea perspectivei, dar şi printr-oambiguizare care îl ridică, din categoria condamnată a inumanului, în clima maitemperată a umanului viciat.Există, însă, şi creaţii literare prin care se poate regăsi o reconfigurareautentică a personajului literar, în sensul unei complexităţi valide din punct devedere estetic. Scriitorii vor încerca să acceseze micile portiţe pe care sistemul auitat să le zidească, în special deoarece nu a bănuit că cineva se va întoarce să ledeschidă. La nevoie, vor invoca personaje – pretext, precum aristocratul saupersonajul – copil, pentru a oferi, prin schimbarea perspectivei, o variantăartistică pentru personajul determinat ideologic. Astfel se face că, în perioada descurtă dedogmatizare ce a urmat morţii lui Stalin şi până la „reîngheţul”declanşat de revoluţia maghiară din 1956, personajul literar se recreeazăutilizându-se, la bază, mijloacele de construcţie literară întâlnite, cu precădere, înperioada interbelică. Însă descrierea, în manieră balzaciană, esterecontextualizată modern, prin hipertrofia portretului, la Petru Dumitriu, sau prinînclinaţia pentru livresc, la G. Călinescu. Cu acest prilej, se redescoperăconstrucţia romanescă amplă, cu multiple planuri, în spiritul realismului „critic”,după cum a fost numit de teoreticienii realismului socialist. Aristocratul,personajul „trecutului”, devin figurile preferate în acest tip de proză, personaje –pretext pentru regăsirea funcţiei estetice a personajului. Descrierea minuţioasă,detaliul psihologic vor oferi individualitate personajelor literare, atestându-se, deexemplu, „moromeţianismul”, ca trăsătură specifică personajului predian.Surprinderea mecanismului subtil al gândirii devine o caracteristică nu doar înreprezentarea lui Ilie Moromete, ci şi a personajelor din Risipitorii, mereu încăutarea adevărului sinelui, ca premisă pentru libertatea interioară. Reapartipologiile numeroase, chiar în cadrul aceleiaşi clase sociale, în romane precumBietul Ioanide sau în Scrinul negru, de această dată validate estetic, nu ideologic.Evoluţia personajului, de la avântul anarhic la conştiinţa disciplinată politic, pecare o invoca Katerina Clark, devine complexă, dublându-se, prin analizapsihologică detaliată, într-un veritabil bildungsroman, prezentat cu mijloaceleunui realism echilibrat, precum în Ion Sântu, de Ion Marin Sadoveanu, sau cunuanţe de existenţialism camilpetrescian, în Străinul, de Titus Popovici.Totodată, o anumită înclinaţie către pitoresc, prin înfăţişarea individului dinmediul periferic, se remarcă în proza lui Eugen Barbu sau a lui Zaharia Stancu,împletind observaţia realistă cu lirismul reprezentării.17

Bineînţeles, critica nu va întârzia să conteste sau să integreze partinic acestefiinţe ficţionale, ceea ce le conferă statutul unor personaje ideologizate, prinorientarea interpretării, căci, chiar dacă anumite compromisuri au fost prezente,ele rămân o etapă importantă în regăsirea personajului nemotivat ideologic.O altă modalitate de reconfigurare autentică a personajului literar se vaarticula începând cu a doua jumătate a anilor ’50, prin proza „tinerilor” FănuşNeagu, Dumitru Radu Popescu, Sorin Titel sau Nicolae Velea. În condiţiile noiiredogmatizări care a urmat revoluţiei maghiare, personajele acestor scriitoridovedesc faptul că influenţa scrierilor din perioada 1953 – 1957 a fostvalorificată, dar şi depăşită, în sensul unei modernizări a viziunii. Negreşit,inserţia elementului ideologic nu poate fi evitată, dată fiind plasarea actuluiliterar într-un sistem politic totalitar. Optimismul viziunii, căci personajeletrăiesc în cea mai bună dintre lumi, se alătură evocărilor privind diverse aspecteselectate cu grijă din realitatea dorită partinic, precum tema proprietăţii private,lupta de clasă sau colectivizarea. Însă dimensiunea ideologică este redusă laelemente periferice, accentul căzând pe vulnerabilitatea aparte a personajelor,care filtrează universul prin fibrele fragile ale unei sensibilităţi care constrasteazăradical cu schematismul şi pragmatismul angajat al personajului stalinist. A ficomunist devine o identitate secundară, impusă de momentul istoric, prin care nuse defineşte fundamental personajul, a cărui evoluţie se construieşte în raport cuo serie de conflicte extrinseci ideologiei. Omogenitatea instanţelor narativedispare, prin anularea discursului rigid al ideologiei, iar personajul dobândeşte oevidentă autonomie, suprins cu detaşare de narator, în sensul renunţării la„subiectivitatea” ideologică.Critica a evidenţiat influenţa lui Marin Preda asupra acestei proze, prinredarea trăirilor personajelor, dar complexitatea acestora, asociată cu preferinţapentru aspecte pitoreşti, regăsite atât în redarea mediului, cât şi a interiorităţiiindividului, conturează o fiinţă ficţională care a depăşit determinismul ideologicşi a regăsit primatul funcţiei estetice în propriul său mod. Lumea acestorpersonaje dobândeşte dimensiuni de un suprarealism temperat, printr-o capacitatedeosebită de a imagina, de a descoperi nu doar aspecte nevăzute ale realităţii, cide a o interpreta în funcţie de sine, precum dovedesc adolescenţii din Căruţa cumere, a lui Dumitru Radu Popescu. Sinele predomină, acum, prin forţa sa de asubjuga realul, manifestată însă creativ, prin actul generos al spiritului.Personajele dialoghează cu luna, un motiv recurent în proza acestor scriitori,intuiesc trăirile celorlalţi, precum va face Friţă Firimiţă, din Zilele săptămânii,conştientizează fluxul nevăzut al armoniei dintre sine şi lume, în textele luiNicolae Velea, iar contemplaţia lor dobândeşte dinamism prin surprindereadetaliată, chiar dacă nu lipsită de lirism, a desfăşurării unui sentiment, amanifestării unei revelaţii. Trăirile lor, indiferent de spectru, sunt amplificate fieprin minimalismul descrierii, prin focalizarea externă ce pregăteşte o revelaţie lafinal, specifică prozei scurte, fie prin secvenţe descriptive ample, menite asuprinde, chiar metaforic, o interioritate redată aproape pictural.Ceea ce se remarcă, privitor la cele două tipuri de reconfigurare a personajuluiliterar în perioada destalinizării, este simultaneitatea manifestării acestora. Cauza18

Bibliografie selectivăI. Bibliografie principală1. Barbu, Eugen, Groapa, Editura de stat pentru literatură, Bucureşti, 1957.2. Barbu, Eugen, Oaie şi ai săi, E.S.P.L.A, Bucureşti, 1958.3. Călinescu, G., Scrinul negru, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,1960.4. Călinescu, G., Bietul Ioanide, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,Bucureşti, 1953.5. Beniuc, Mihai, Dispariţia unui om de rând, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963.6. Dumitriu, Petru, Cronica de familie, vol. I – III, Editura de stat pentru literatură şiartă, Bucureşti, 1956.7. Dumitriu, Petru, Pasărea furtunii, Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., Bucureşti,1954.8. Galan, V. Em., Bărăgan, vol. I, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1954.9. Munteanu, Francisc, În oraşul de pe Mureş, Editura Tineretului, Bucureşti, 1954.10. Munteanu, Francisc, Nuvele, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1959.11. Neagu, Fănuş, Dincolo de nisipuri. Schiţe şi povestiri, Editura pentru literatură,Bucureşti, 1962.12. Neagu, Fănuş, Somnul de la amiază, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti,1960.13. Peltz, I., Max şi lumea lui, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1957.14. Popescu, Dumitru Radu, Zilele săptămânii. Bucureşti, Editura Tineretului, 1959.15. Popescu, Dumitru Radu, Umbrela de soare (nuvele), Editura Tineretului,Bucureşti, 1962.16. Popescu, Dumitru Radu, Vara oltenilor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1964.17. Popovici, Titus, Străinul, Editura Tineretului, Bucureşti, 1955.18. Popovici, Titus, Setea, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1959.19. Preda, Marin, Moromeţii, Editura de stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1955.20. Preda, Marin, Risipitorii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962.21. Preda, Marin, Îndrăzneala, Editura Tineretului, Bucureşti, 1959.22. Sadoveanu, Ion Marin, Ion Sântu, Editura de Stat pentru literatură şi artă,Bucureşti, 1957.23. Ţic, Nicolae, Un vals pentru Maricica, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963.24. Stancu, Zaharia, Pădurea nebună, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963.25. Titel, Sorin, Copacul, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963.26. Velea, Nicolae, Poarta, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1960.27. Velea, Nicolae, 8 povestiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963.20

II. Bibliografie criticăÎn volum1. Clark, Katerina, Soviet Novel History as Ritual, The University of Chicago Press,1981.2. Cubleşan, Victor , Petru Dumitriu romancier, Editura Limes, Cluj – Napoca, 2009.3. Damian, S., G. Călinescu romancier, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.4. Damian, S., Direcţii şi tendinţe în proza nouă, Editura pentru Literatură,.Bucureşti, 1963.5. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu. Proza.Teatrul, vol. II, Editura Aula, Braşov, 2001.6. Manolescu, Nicolae, Micu, Dumitru, Literatura română de azi 1944 – 1964,Editura Tineretului, Bucureşti, 1965.7. Mathewson, Rufus W., Jr., The Positive Hero in Russian Literature, StanfordUniversity Press, Stanford, California, 1975, second edition.8. Micu, Dumitru, Romanul românesc contemporan, Editura de stat pentru literaturăşi artă, Bucureşti, 1959.9. Miraux, Jean-Philippe, Le personnage du roman. Genèse, continuité, rupture,Editions Nathan, Paris, 1997.10. Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism 1948 – 1964, Editura CarteaRomânească, 2010 .11. Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Proza, vol. I, EdituraFundaţiei Pro, Bucureşti, 2006.12. Reuter, Yves, L’analyse du récit, Dunod, Paris, 1997.13. Vitner, Ion, Prozatori contemporani, vol. I – II, Editura pentru literatură,Bucureşti, 1961.14. Soare, Oana, Petru Dumitriu & Petru Dumitriu : o monografie, Editura AcademiaRomână Fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă, Institutul de istorie şi literatură„G. Călinescu”, Bucureşti, 2008.15. Simion, Eugen, Orientări în literatura contemporană, Editura pentru literatură,Bucureşti, 1965.16. Simion, Eugen, Prozatori români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1974.În periodice1. Călinescu, G., Unele probleme ale criticii literare în lumina Raportuluitovarăşului G.M.Malencov la Congresul al XIX-lea al P.C.U.S,„Contemporanul”, nr. 7 (332), 18 februarie 1953.21

2. Călinescu, Matei, Judecata de valoare şi generalizarea, în “Gazeta literară”, nr.38 (497), 19 septembrie 1963.3. Ovid S. Crohmălniceanu, Exagerarea conştientă şi problemele tipicului, în„Contemporanul”, nr. 23 (348), 5 iunie 1953.4. Damian, S., Conflictul literar şi eroul pozitiv, în Contemporanul, nr. 6 (331),februarie 1953.5. Gafiţa, Mihai, Despre câteva creaţii ale unor tineri scriitori, în „România liberă”,nr. 3001, 28 mai 1954.6. Georgescu, Paul, Modalităţi ale prozei tinere, în “Gazeta literară”, nr. 31 (490), 1august 1963.7. Luca, Eugen, Analiza psihologică şi tipizare, în “Contemporanul”, nr. 26 (508),29 iunie 1956.8. Micu, Dumitru, Drama individualismului în „Moromeţii”, în „Contemporanul”,nr. 29 (1511), 20 aprilie 1956.9. Mihăileanu, Ion, Cu sau fără „pete”, în „Gazeta literară”, nr. 41, 23 decembrie1954.10. Mirodan, Al., Nici cu “pete”, nici fără “pete”, în Contemporanul, nr. 12 (442),25 martie 1955.11. Negrici, Eugen, Trei particularităţi ale literaturii române în perioadacomunistă, “Scrisul românesc”, nr. 10 (74), octombrie 2009.12. Negrici, Eugen, Redescoperirea marilor modele narative: Cronică de familie, în„România literară”, nr. 16, 2002.13. Osman, Fernanda, Evul Mediu comunist: Bestiarul, în „Dilemateca”, an IV, nr.38, iulie 2009.14. Popescu, Radu, Eugen Barbu: Groapa, în “Contemporanul”, nr. 22 (556), 31mai 1957.15. Popescu, Radu, Eugen Barbu: Groapa II, în “Contemporanul”, nr. 23 (557), 7iunie 1957.16. Cea de a III-a Consfătuire pe ţară a scriitorilor tineri, S. Damian, în“Luceafărul”, an IV, nr. 2 (61), 15 ianuarie 1961.17. Proza scurtă a tinerilor şi conflictul etic contemporan, în “Luceafărul”, an V, nr.16 (99), 15 august 1962.III. Bibliografie generală1. Aucouturier, Michel, Realismul socialist, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001.2. Besançon, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas,Bucureşti, traducere din limba franceză de Lucreţia Văcar, Editura Humanitas,Bucureşti, 2007.3. Betea, Lavinia, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist,Editura Polirom, Iaşi, 2001.22

4. Boia, Lucian, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti,2005, traducere din limba franceză de Lucian Boia.5. Ellul, Jacques, Histoire de la propagande, Presses Universitaires de France, Paris,1967.6. Ficeac, Bogdan, Cenzura comunistă şi formarea “omului nou”, Editura Nemira,Bucureşti, 1999.7. Goldiş, Alexandru, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomiaesteticului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011.8. Lenin, V. I., Organizaţia de partid şi literatura de partid, în Opere, vol. X,Editura de stat pentru literatură şi politică, Bucureşti, 1956.9. Jdanov, A., Raport asupra revistelor “Zvezda” şi “Leningrad”, Editura PartiduluiComunist Român, Bucureşti, 1947.10. Mihăilescu, Florin, De la proletcultism la postmodernism (O retrospectivă criticăa ideologiei literare postbelice), Editura Pontica, Constanţa, 200211. Moraru, N., Studii şi eseuri, Editura pentru Literatură şi Artă a UniuniiScriitorilor din R.P.R., Bucureşti, 195012. Negrici, Eugen, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească,Bucureşti, 200813. Niţescu, M., Sub zodia proletcultismului – O carte cu domiciliul forţat. Dialecticaputerii – Eseu politologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 199514. Selejan, Ana, Literatura în totalitarism, 1952 – 1953, Editura CarteaRomânească. Bucureşti, 2008.15. Selejan, Ana, Literatura în totalitarism, 1955 – 1956, Editura CarteaRomânească, Bucureşti, 2010.16. Thom, Françoise, Limba de lemn. Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, traduceredin limba franceză de Mona Antohi, studiu introductiv de Sorin Antohi.17. *** Lucrările Primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română,18-23 iunie 1956, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă18. *** Probleme actuale ale literaturii realist – socialiste, Editura de stat pentruliteratură şi artă, Bucureşti, 196023