olimpiada greacă - Liceul Waldorf

OLIMPIADA GREACĂîn şcolile Waldorf– fragment din cartea ”Games Children Play” de Kim Payne –Traducere:Balogh ÉvaCopertă: Olimpiada Greacă a şcolilor Waldorf din Ungaria, ediţia din 2005Poze interior: Olimpiada Greacă a şcolilor Waldorf din România, ediţia I., Cluj-Napoca, 4-7 mai 2006Foto: Biró IstvánEditat de:Liceul Waldorf Cluj-Napoca, Fundaţia „Educaţie pentru libertate”Cluj-Napoca, 2008Pentru uz intern

Pregătirea stadionuluiStadionul, terenul olimpic trebuie pregătit înainte de sosirea copiilor în tabără. Desenul de mai josprezintă un exemplu pentru aranjarea terenului. Locurile vor fi marcate cu cretă, vopsea, frânghiişi steaguri.AntrenamenteCopiilor le plac antrenamentele la fel de mult ca şi concursul propriu-zis. În zilele noastre când lafiecare pas ţi se oferă posibilitatea obţinerii unor rezultate imediate, pe loc, credem că este sănătosdacă cineva se bucură de pregătiri.Este important ca copiii să se pregătească luni de zile, săptămânal de 2-3 ori câte o oră. Astfelfiecare copil poate învăţa probele şi înziua olimpiadei îşi poate alege proba lacare să participe.Cu o zi sau două înainte de olimpiadăechipele oraşelor-state recent formate îşiţin antrenamentele. Atleţii în echipa lor,cu conducătorul echipei, vizitează totterenul.În zilele de antrenament fiecareconcurent participă la fiecare probă, darla sfârşit îşi alege proba la care vorparticipa la concurs (de obicei 2-3 probe– dar dacă este posibil, ar fi bine săparticipe fiecare la toate probele).3

Probele de concursProbele de concurs se succed în această ordine şi în ziua olimpiadei. Vă prezentăm şi exerciţiilepregătitoare specifice probei precum şi tehnica finală de execuţie.MARATONEste o alergare pe câmp de cca. 1,5 km. În concurs fiecare participant îşi duce cu el sulul. Peunele porţiuni ale traseului pot sta organizatori care să îndrume concurenţii.Să începem antrenamentul cu 800 m, mărind treptat distanţa. Nu toţi copiii sunt în stare să alerge1,5 km, de aceea este indicat marcarea unui traseu în formă de opt, dând posibilitatea copiilor săse oprească la mijlocul distanţei.Să le zicem copiilor să-şi imagineze că aleargă cu coroană de lauri pe cap; să lase braţele să semişte liber, iar munca adevărată trebuie să fie realizată de picioare. Astfel pot fi îndrumaţi săalerge frumos.Şi grecii au lucrat după principiul tripartiţiei: corpul (forţa braţelor şi a picioarelor), suflet (pieptulşi spatele relaxat) şi spirit (capul liber ce este purtat de trunchi). În timpul alergării atletul să ţinătrunchiul drept, vertical, mişcarea să fie relaxată. Pare uşor, dar de fapt este foarte greu să alergi înaşa fel încât forţa şi uşurinţa să fie împreună, mai ales atunci când omul este obosit!În ziua olimpiadei primul şi ultimul tur al maratonului se aleargă în jurul terenului.SPRINTEste o alergare în viteză de 100 m. 50 m până la un stâlp şi înapoi la sosire. Această probăoglindeşte viziunea grecilor mai puţin orientată spre un ţel, un punct de sosire anume în legăturăcu alergarea: nu se aleargă numai spreceva, dar şi îndepărtându-se de la ceva.Aşa au simţit, că dacă alergătorul are înconştiinţă dinamica spaţiului din faţă şidin spate – aceste două polarităţi –, poatefi „prezent” mult mai mult decât dacă aravea numai punctul de sosire în faţaochilor.Să atragem atenţia alergătorilor şi aici căîn timpul alergării picioarele trebuie sălucreze cel mai mult!În ziua concursului pot parcurge câtepatru traseul, altfel aglomeraţia ar fi preamare în jurul stâlpului. Cel mai bine ar fidacă s-ar folosi patru stâlpi, unul pentrufiecare alergător.MINIMARATONMinimaratonul este alergare de 300-400 m pe teren plat. Pot concura 10 deodată.Ştafeta în general este ultima probă în cadrul olimpiadei, pentru că este cea mai interesantă. Atleţiitrebuie să exerseze predarea ştafetei în timpul alergării, ceea ce permite ca pornirea să fie dinalergare.4

SĂRITURA ÎN LUNGIMEPasul 1 – elanulÎn învăţarea săriturii în lungime cu elan ne putem folosi ca şi ajutor de cele patru elemente. Primadată lăsăm copiii să sară liberi cu elan: să simtă pământul, nisipul sub picioare. După aceasta îşi iauelan din nou, dar acum „mai cu foc”, accelerează. (La marginea gropii să atingă viteza maximă.)Să încurajăm copiii să alerge cu o mişcare liberă şi sănătoasă: umeri degajaţi, capul nici preaînainte, nici prea în spate, braţul se mişcă liber, din umeri, spatele drept. Pentru ca alergarea lor săfie frumoasă şi uniformă să le spunem să alerge cum curge apa.Pasul 2 – desprindereaSportivul care sare bine se foloseşte de forţa gravitaţiei. Greutatea ajută ca săritura să fie lungă.Când copilul ajunge la marginea gropii, „greutatea pământului” trebuie să-i dea putere pentruzbor.Pasul 3 – zborul în aerCu cât concurentul rămâne mai mult înaer, cu atât mai lungă (şi mai frumoasă) vafi săritura. Să încurajăm copiii săfolosească elementul aer: să savurezesentimentul zborului.Pasul 4 – aterizareaLungimea săriturii se măsoară din punctulde desprindere şi până la urma cea mai dinspate lăsată în nisip de orice parte acorpului (deci nu neapărat urmapiciorului).Să le reamintim că grecii tot aşa de mare accent au pus pe calitatea şi supleţea săriturii ca şi pelungimea atinsă. Este important şi modul în care sportivul aterizează – aici putem aminti din noufluiditatea apei.Lungimea săriturii se poate măsura şi în lugimi de talpă a adultului, măsurat de la loculdesprinderii.SĂRITURA ÎN LUNGIME CU GREUTATELa olimpiadele antice exista şi această probă, şi se sărea câteodată chiar mai lung decât cu tehnicaanterioară. Deşi copiii probabil nu vor bate recordul de la săritura anterioară, totuşi esteimportant să cunoască şi această metodă prin care pot experimenta din plin gravitaţia şi rostul ei.Concurentul ţine în ambele mâini câte-o greutate. Stă cu picioarele apropiate în direcţia în care osă fie săritura.5

Aleargă accelerat, balansează greutatea în spate şi în acelaşi timp îndoaie genunchii pentrudesprindere.Balansează înainte greutăţile şi se desprinde cu picioarele întinse în faţă.În ultimul moment, înainte de aterizare, balansează înapoi greutăţile şi le şi lasă din mâini.SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIMELa greci nu a existat săritura în înălţime pe care o cunoaştem azi. Singura probă asemănătoare eraun fel de săritură cu prăjina, peste cai. Se spune că aceasta ar avea originea în săritura acrobaticăpeste tauri a celor din insula Creta.Lângă Atena este un loc unde se spune că au exersat săritura în înălţime cu aterizare pe piatră.Motivul ar fi fost ca atletul să fie în stare să cadă pe picioare, cu demnitate. Din acest motiv nicinoi nu folosim la olimpiadă saltele la aterizare.Din două tehnici de săritură se poate alege: cel de gard şi forfecare.Săritura de gardSe aleargă în linie dreaptă spre sfoară, şi se trece ca şi atleţii la proba de gard.Săritura cu forfecareDiferenţa esenţială este la luarea avântului. Alergăm pe un arc mare de cerc imaginar, apropiindunedin lateral de sfoară. La desprindere se lansează primul picior, apoi imediat urmează celălalt cumişcare de forfecare.6

Înălţimea săriturii nu este măsurată în modul clasic, ci raportată la înălţimea copilului – dacădorim să măsurăm. Astfel atleţii înalţi şi mai scunzi concurează cu şanse egale.După o săritură reuşită atletul este aşezat cu spatele la sfoară şi punctul 0 al măsurătorului esteaşezat la osul sacral şi citim punctajul până la sfoară. În aşa fel poate şi un săritor scund săprimească un punctaj de +3 cu săritura lui, pe când un coleg mai înalt pentru aceeaşi înălţimeatinsă poate primeşte doar –1 puncte. Cel din urmă trebuie să sară mult mai înalt ca să primeascăpunctajul de +3.LUPTEÎn Grecia antică, mai ales în perioada greco-romană, luptele se desfăşurau destul de brutal, dreptpentru care am modificat regulile probei. Împărţim participanţii în grupe de greutate ca concursulsă fie mai just.Braţele se prind la nivelul pieptului formând un „inel fermecat”. Sensul luptei este să se menţinărontunjimea acestui inel cât mai mult posibil. Atleţii nu se pot folosi de cap sau umeri pentruîmpingere, aceasta ar rupe cercul braţelor. Tot efortul este depus de picioare. Luptele oferă oocazie bună ca copii să fie invăţaţi cum să se folosească de greutatea şi forţa corpului în timp ce-şimenţin independenţa capului.Se scade din punctaj dacă concurentul calcă pe cercul vopsit sau iese din cerc. Dacă rupe„inelul fermecat” avansând capul, umărul sau pieptul şi nu se corectează imediat, pierde tot unpunct. Pot evita o mişcare bruscă, dar tragerea adversarului sau lăsarea voită a mâinilor din „inel”trage după sine pierderea de puncte.ARUNCAREA SULIŢEISfat pentru conducătoriEste foarte importantă disciplina între atleţi când se lucrează cu un obiect care poate provocaaccidente. Cu o organizare bună putem evita producerea accidentelor. Următoarele metode ajută înacest sens:• Linia de aruncare trebuie să fie trasată foarte clar!• Până când conducătorul nu spune „Adunaţi suliţele!” nu este voie să se depăşească liniade aruncare.• Să nu se stea în spatele aruncătorului! Dacă totuşi este nevoie de aşa ceva, să se traseze o adoua linie, la o distanţă de cel puţin cinci paşi de prima. (Vârful suliţei cauzează raraccident, mult mai frecvent capătul din spatele atletului.)• Nici o dată să nu lăsăm copiii să alerge cu suliţa!• Suliţa trebuie dusă vertical!7

• După aruncare recuperarea suliţei se face în felul următor: prindem suliţa la capăt cu omână, o rotim scoţând din pământ. Se alunecă mâna până la mâner, după care se ridicăsuliţa în poziţie verticală.Prinderea corectăSuliţa ţinută cu vârful în jos este prinsă de mâna care nu aruncă, submâner.Mâna care aruncă formează un inel din degetul arătător şi degetulmare în jurul suliţei, inel ce alunecă în jos până ce ajunge la mâner.Acum celelalte degete prind mânerul.Aruncarea de vânătoareEste recomandat ca începătorii să înceapă cu acest tip de aruncare.Atleţii stau într-o linie. Stângacii să stea împreună, la stânga de ceilalţi. (E bine dacă stau şilucrează tot timpul împreună.)Să împărţim numărul atleţilor la numărul suliţelor (în cazul în care avem 20 de atleţi şi cinci suliţevom avea patru grupuri).Să nu lăsăm să se stea în spatele aruncătorilor. Aranjarea propusă mai sus este sigură. Linia dearuncare poate fi marcată şi cu o frânghie. Numerotăm atleţii din fiecare grup.Prima dată toţi atleţii cu numărul 1 stau în linie, ţinând suliţa vertical. Vârful atinge pământul.Acesta este poziţia de „Pregătire!”Este foarte important ca toţi copii şi toate suliţele să stea drept, vertical! Cei care aruncă menţinpoziţia de „Pregătire!” Mâna care nu aruncă arată către ţintă, aflată pe pământ, cam la 7 paşidistanţă faţă de linia de aruncare.Ridicăm în arc suliţa deasupra capului (nu a umărului!). Aceasta e poziţia „Sus!”Întindem braţul şi mai în spate. Aceasta e poziţia „Întinde!”8

Să avem grijă ca suliţa să fie orientată spre pământ, nu orizontal înainte şi nici sus spre cer.Lansăm suliţa cu o aruncare continuă, bine orientată. Aceasta e „Aruncă!”Toată lumea aşteaptă până ce conducătorul controlează dacă au aruncat toţi, nimeni nu se mişcădin loc. Se strigă tare „Aşteaptă!”Numai la comanda „Strângeţi!” pot părăsilinia de aruncare şi pot merge după suliţă.Ridicarea se face în modul descris mai sus.Aruncarea de luptăEste varianta clasică a aruncării cu suliţa.Aşa se aruncă la olimpiadă. Atleţii aruncăpe un arc ce încântă ochii.Concurentul ocupă poziţia de „Pregătire!”Poziţia „Gata!” este puţin diferită. Mânacare ţine suliţa nu se opreşte la micădistanţă în spatele capului, ca până acum, cise întinde în spate până ce braţele închid ununghi de 45 grade cu pământul.La comanda „Aruncă!” se aruncă suliţa,după care urmează „Aşteaptă!” şi „Strângeţi!”ŞTAFETĂÎn mod tradiţional această probă era alergată cu o făclie. Se pot folosi şi suluri în loc.Este o alergare de 4 x 75 sau 4 x 100 m, depinzând de mărimea terenului.Fiecare oraş are un sul, care este predat de alergători. Pe traseu, la fiecare punct de schimb stăcâte-un atlet.Concurenţii predau sulul, iar câştigătoare este echipa care a alergat cel mai rapid şi cel mai frumos.Este o probă foarte pasională. Are avantajul că şi cel mai timid copil, care de unul singur nu s-arevidenţia, are şansa să participe la concurs ca şi parte dintr-o echipă. Este bine ca cel mai iute dinechipă să fie ultimul concurent.Tabăra olimpicăEste o senzaţie minunată când copiii mai multor şcoli care se pregătesc de mult pentru olimpiadăîn sfârşit se întâlnesc (de exemplu în Anglia, în Sussex, în 1995, au participat 200 de copii). Claselese adună cu 1-2 zile înainte de începere. Clasele se adună în locul stabilit. Aici sunt împărţiţi înoraşe-state (exemplu: Atena, Teba, Corint, Sparta etc.) în aşa fel ca din fiecare şcoală să fie măcarunul în fiecare oraş-stat.9

Ziua înainte de olimpiadă se consumă cu pregătiri, antrenamente (vezi partea Antrenamente). Dupăcină copiii îşi pot pregăti şi decora vestimentaţia cu culoarea oraşului din care fac parte (vezipartea Echipament).După antrenamente este organizat un joc mare comun (de ex. jocul Asaltul este foarte bine cu aşamulţi copii – să-l numim de această dată Asaltul împotriva Acropolei).În tabără copiii pot sta pe clase sau pe oraşe-state.Părinţii de obicei ajută cu foarte multă plăcere. Ei au grijă de mese, asigură supravegherea întabără şi se bucură că pot participa la un asemenea eveniment, în ciuda nopţilor de multe orinedormite în ajunul olimpiadei.Ziua olimpiadeiCeremonia de deschidereAtleţii îmbrăcaţi suntîncolonaţi pe state şi pe ritmde tobă mărşăluiesc spreflacăra olimpică; pot participaşi muzicieni cu instrumente desuflat. Dacă în ziua precedentăau repetat, coregrafiaplanificată pentru festivitateade deschidere va reuşi cusiguranţă.Fiecare oraş este condus de unconducător cu făclia ce a fostaprinsă de la focul taberei.(Făclia se pregăteşte uşor: peun băţ se înfăşoară o cârpăîmbibată cu kerozin.Bineînţeles trebuie foarte mareatenţie!). Se rosteşte o cuvântare sau un poem în care se roagă zeii ca să dea forţă, curaj şidemnitate atleţilor. După aceasta cei cu făclii aprind focul olimpic (un sac de cânepă îmbibată înparafină, pus într-o cupă metalică pe un stativ). Este semnul că a început olimpiada.PunctajLa această olimpiadă pe lângă forţă, îndemânare, frumuseţe fizică sunt premiate şi calităţileinterioare ale atleţilor – de exemplu hotârârea şi perseverenţa. Aceste aspecte pot fi evaluate îndiverse modalităţi. Performanţele atleţilor vor fi evaluate pe mai multe nivele.Forţa poate să se refere la cât de rapid aleargă, cât de înalt sare, dar şi la tăria voinţei cu care aconcurat. De exemplu atletul care la alergarea maratonului soseşte primul, va fi premiat pentruforţa lui, dar poate primi premiu şi cel sosit al treilea pentru îndârjirea cu care a concurat.Să observăm şi stilul. Să remarcăm mişcarea frumoasă şi exactă a atletului. Aceste aspecte seprezintă de exemplu în cât de drept stă, cât de uşor şi fin se mişcă. Oana din Corint poate aaruncat suliţa doar la cinci paşi distanţă, dar arcul descris de suliţă şi unghiul cu care s-a înfipt înpământ a fost perfect, iar aruncarea în sine a fost echilibrată şi delicată. Poate că o aruncare lungăeste rezultatul doar a forţei brute, şi valorează mai puţin din puctul de vedere al stilului.Este important să remarcăm şi expresiile sportivităţii în timpul concursului, de care să se ţină seamala evaluare.Toate aceste puncte de vedere vor fi luate în seamă la evaluarea atleţilor.10

Arbitrii (arhonţii, conducătorii oraşelor) vor urmări cu atenţie strădaniile, performanţeleconcurenţilor, şi la sfârşitul zilei fiecare concurent primeşte premiu. (De exemplu „Petre din Tebapentru perseverenţa arătată la maraton”, sau „Cosmina din Atena pentru spiritul de echipădovedit la alergarea cu ştafetă”.)Este mai uşor pentru arbitrii dacă arhonţii îşi urmăresc atleţii în timpul antrenamentelor şi întimpul olimpiadei şi îşi notează cine la ce probă s-a evidenţiat mai mult.Statul ai cărui concurenţi au câştigat cele mai multe probe nu primeşte nici un premiu special, şi înmod interesant acest lucru nici nu este aşteptat de către participanţi.Probele de concursProbele se succed în ordinea prezentată mai sus. După datinile olimpiadei în timpul probelor dearuncare, săritură şi lupte un adult îmbrăcat în alb, cu coroană pe cap cântă la cimpoi sau fluierdin lemn. Acest lucru are un rol de calmare şi concentrare asupra concurenţilor, şi de exemplu lalupte îi reţine pe participanţi de la agresivitate. Este uimitor cât de greu e să fii agresiv când sună omuzică frumoasă!Masa festivăÎn cursul zilei se ţine o masă festivă lacare părinţii tuturor atleţilor contribuiecu o tavă de mâncare. Se serveşteîmpreună, de pe mese lungi. Între timpcântă muzicieni şi părinţii oraşelor(paidotribes) ca şi gazde, invităconcurenţii la masă.Masa poate fi luată la prânz după carecontinuă olimpiada, sau mai târziu, dupăterminarea tuturor probelor. Dacăalegem cea de-a doua variantă atunci întimpul mesei arbitrii au timp săpregătească premiile, fără să pună laîncercare răbdarea copiilor.Rostirea de poeziiConform obiceiurilor strămoşeşti concurenţii pot să scrie poezii care pe urmă să fie citite, oferitezeilor. Să-i încurajăm să vorbească tare, pe o voce curată, melodios. În întreaga olimpiadă aceastaeste probabil proba cea mai grea, dar foarte multe opere frumoase s-au născut cu acest prilej.Ceremonia de încheierePremiile se împart în cadrul unei ceremonii. Atleţii sunt chemaţi pe rând, pe state, şi este amintitîn ce probe s-au remarcat. Premiile sunt înmânate de arbitrii şi părinţii oraşelor. Dacă sunt mulţicopii, ceremonia se poate desfăşura paralel, pe oraşe, dar tot în jurul flacărei olimpice.Se rosteşte poezia ce glorifică prietenia dintre oraşe. (În Grecia antică în timpul olimpiadei sedeclara armistiţiu). Poate se povesteşte ceva. (De exemplu faptul că în Grecia se întâmpla ca unconcurent câştigător ajuns acasă de la olimpiadă a fost aşteptat de tatăl său cu o uşă nouă, princare să intre în casă. După ce a intrat, accesul a fost zidit, ca nimeni altul să nu poată păşi acelprag.)Copiii la această vârstă au o ţinută dreaptă şi mişcare zveltă. La aruncarea suliţei, la alergare, lasăritura în lungime exact de aceste calităţi au nevoie.Copiii înţeleg că acum – pentru prima dată în viaţa lor – ei concurează ca individualităţi, şi că pelângă forţa fizică contează şi frumuseţea şi exactitatea mişcării.11

Pregătirea pentru concurs se poate baza pe calităţile celor patru elemente, care ajută copii lacorectarea mişcărilor şi aprofundarea lor:pământaerapăfoc– folosirea greutăţii şi gravităţii– uşurinţă, zbor, ţinută dreaptă– demnitate, mişcare cu putere, continuă– viteză, forţă, explozivitateDe exemplu pot spune lui Viorel că „Ai putea sări mai lung dacă îţi iei elan cu mai mult foc!” sau„Element de aer frumos, Ana!” când aruncă suliţa pe un arc frumos. Copiii înţeleg cumva naturalaceste forme de călăuzire.Toată pregătirea şi participarea la olimpiadă devin parte integrantă a vieţii lor, amintirea ei fiindîndelung păstrată şi cultivată. Formează o bază solidă care în perioada ce urmează va avea unefect de menţinere şi echilibru în viaţa lor sportivă cât şi în mentalitatea faţă de viaţă.Cele cinci probe olimpice pregătesc pe al 6-lea – jocul –, şi corespondentul lui modern: sportul.Experimentează formele arhetipale ale mişcării şi ale vieţii, ceea ce mai târziu, în anii grei aiadoleşcenţei, ajută şi îi conduce. Capacitatea copiilor de a sesiza şi aprecia adevărul, frumuseţea,forţa – şi partea lor întunecată: minciuna, urâţenia şi lipsa voinţei – mai târziu se vor transformaîn putere de decizie bazată pe o ţinută morală. O adevărată epocă de aur!12