2011, nr. 3 - Academia de Ştiinţe a Moldovei

292Sunt diverse studii dedicate evaluării efectelorunor agenţi care să moduleze nivelul BNP în disfuncţiadiastolică şi ICFEP, însă rezultatele sunt controversate.Astfel, la 40 de pacienţi cu diabet zaharat şidisfuncţie diastolică medicaţia combinată din ARA II(telmisartan) şi un IECA II (ramipril) a fost mai beneficădecât monoterapia cu remediile cercetate – peste6 luni s-au ameliorat indicii funcţiei diastolice, concomitentcu reducerea concentraţiei BNP (9% la medicaţiacu ramipril, 25% – telmisartan şi 36% la medicaţiacombinată) [13]. Efecte similare au fost obţinutela asocierea perindoprilului cu valsartan, comparativcu monoterapia. La 31 de pacienţi cu HTA esenţială şiHVS, peste 40 de săptămâni s-au redus semnificativHVS şi nivelul BNP [14].Într-un studiu randomizat, dublu-orb, placebocontrolatasupra 152 de bolnavi hipertensivi (90%) cuICFEP, medicaţia cu valsartan timp de 14 săptămânin-a influenţat semnificativ nivelul BNP, în schimba ameliorat toleranţa la efortul fizic [15]. Similar,într-o cercetare comparativă medicaţia cu valsartansau amodipin timp de 6 luni la 73 de pacienţi hipertensivivârstnici, valsartanul a redus cu mult nivelulnorepinefrinei şi aldosteronei, pe când nivelul BNPnu a variat important în funcţie de medicament [16].Tratamentul cu candesartan versus placebo la 50 depacienţi cu ICFEP de origine nonischemică, timp de6 luni, s-a asociat cu ameliorarea parametrilor ecocardiografici,care au corelat cu nivelul BNP [17]. Un altARA II, irbesartan, în studiul IPRESERVE s-a dovediteficient la 4100 de pacienţi cu ICFEP cu vârsta≥ 60 ani (preponderent femei – 60%, 63% cu HTA)în ameliorarea prognosticului, clasei funcţionaleNYHA, calităţii vieţii şi în reducerea nivelului BNP[18]. Rezultatele terapiei combinate diuretic cu irbesartansau ramipril în cercetarea Hong Kong DiastolicHeart Failure Study au fost comparabile la 12 luni demedicaţie privind ameliorarea parametrilor ecocardiografici(Doppler tisular) şi reducerea concentraţieiNT-pro-BNP la pacienţii cu ICFEP [19].Un studiu norvegian, finalizat şi publicat în 2010,a avut drept obiectiv compararea efectelor eprosartanuluiversus altă medicaţie antihipertensivă (care ainclus un IECA II) asupra funcţiei diastolice şi niveluluineurohormonilor la 97 de pacienţi hipertensivicu disfuncţie diastolică, perioada de supraveghere – 6luni. Rezultatele obţinute n-au relevat diferenţe semnificativeîntre loturi, atât în valorile tensionale, câtşi în parametrii ecocardiografici, în schimb s-a redusnivelul NT-proBNP corelat cu scăderea semnificativăa TA sistolice [20].Un studiu experimental efectuat pe câini (disfuncţieVS şi insuficienţă cardiacă) a avut drept scopaprecierea eficienţei eprosartanului în monoterapie,Buletinul AŞMadministrat în doze mari (1200 mg) versus doze mici(600 mg), asupra progresiei disfuncţiei VS şi remodelăriiVS, precum şi a nivelelor BNP, norepinefrinei şiangiotensinei II. Rezultatele obţinute au relevat ameliorareaparametrilor funcţiei sistolice a VS (creştereafracţiei de ejecţie, concomitent cu reducerea volumelortelesistolic şi diastolic, precum şi a presiunii telediastolicea VS) şi micşorarea importantă a niveluluiBNP, norepinefrinei şi angiotensinei la utilizareaeprosartanului în doze mari (1200 mg), pentru perioadade scurtă şi de lungă durată [21].Tsutamoto T. şi colaboratorii au evaluat efectelecomparative ale losartanului şi amlodipinei asupraSRAA şi nivelului BNP la pacienţii hipertensivivârstnici, iniţial şi la 12 luni. Losartanul a redus semnificativconcentraţiile norepinefrinei şi aldosteronei,în schimb cele ale BNP-ului nu s-au modificat [22].Atât IECA II, cât şi ARA II induc un nivel crescutde concentraţie plasmatică şi de activitate a reninei.Fie prin reducerea nivelului de angiotensină II (AngII) la utilizarea IECA II, fie prin reducerea stimulăriireceptorilor de tip AT1 la ARA II, nu se mai închidebucla de feedback negativ, care constă în frânarea activităţiireninei de către Ang II prin AT1. Creştereareactivă a reninei ar putea limita eficienţa IECA II şia ARA II, cu atât mai mult cu cât activitatea renineieste cea care reglează rata de clivare a angiotensinogenuluila Ang I şi, ulterior, la cascada de reacţii aSRAA [23]. În plus, renina şi prorenina, prin receptorispecifici, induc creşterea celulară şi stimuleazăexpresia genelor profibrotice [24]. Inhibarea directă areninei oferă astfel posibilitatea supresiei SRAA prinîntreruperea sistemului de la prima etapă de reglareşi diminuarea efectelor negative, pe care prorenina şirenina le declanşează în mod specific în ţesuturile sistemuluicardiovascular [25].Aliskirenul este primul inhibitor direct de renină(IDR) activ pe cale orală care a învins deficitele debiodisponibilitate ale altor IDR. O serie de studii cualiskiren au avut rezultate promiţătoare în nefroprotecţie,la pacienţii hipertensivi cu diabet zaharat de tip2 [26] sau în reducerea markerilor de severitate dininsuficienţa cardiacă, cum este BNP sau NT-proBNP[27].Concluzii. Aprecierea nivelelor NT-proBNP şiBNP ca markeri ai activării neurohumorale la pacienţiicu insuficienţă cardiacă diastolică este utilă în stratificareariscului cardiovascular şi necesară în triajulpacienţilor de această categorie. A fost dovedită corelaţiadintre nivelul BNP şi severitatea insuficienţeicardiace definite prin clasa funcţională NYHA, fracţiade ejecţie a VS şi disfuncţia diastolică a VS. Uneleremedii care blochează specific sistemul renin–angiotensin–aldosteronsunt utile la persoanele cu risc car-