2011, nr. 3 - Academia de Ştiinţe a Moldovei

Ştiinţe Medicale• un grup nou – anticorpi faţă de glicanele pereteluibacterian: ACCA (anti-chitobisoside carbohydrateantibodies), ALCA (anti-laminaribioside carbohydrateantibodies), AMCA (anti-mannobiosidecarbohydrate antibodies) [21].Determinarea concomitentă a pANCA şi ASCAcontribuie la diferenţierea CU şi BC: fenotipul pAN-CA+/ASCA- este de 19 ori mai frecvent în CU, iarfenotipul pANCA-/ASCA+ are o frecvenţă de 16 orimai mare la bolnavii cu BC [22].Există relatări care sugerează existenţa legăturilordintre unele tipuri de anticorpi şi formele evolutiveale BII. Astfel, s-au determinat niveluri crescute depANCA în colitele pe stânga, rezistente la tratamentulcu steroizi [23]; prezenţa ASCA este caracteristicăvariantelor evolutive stenozante şi penetrante ale BC;creşterea nivelului de Omp C şi I2 a fost asociată cuevoluţia severă a CU şi cu necesitatea efectuării colonectomiei[20]. Clasele noi de anticorpi – ACCA,ALCA şi AMCA – au demonstrat sensibilitate şi specificitateînalte pentru BC (respectiv 77,4% şi 90,6%)şi necesită cercetări ulterioare, care ar permite utilizareaacestora în scopul performanţei diagnosticării înstadiile timpurii ale BII [21].O direcţie nouă şi de perspectivă a cercetărilorimunologice din cadrul BII este studierea mecanismelorde interacţiune locală a celulelor imunocompetente,realizată prin intermediul citochinelor. Spectrul deacţiune al citochinelor este larg, dar din punct de vedereal efectelor asupra inflamaţiei, tradiţional, acestease divizează în citochine proinflamatorii (IL-1, IL-2, IL-6, IL-8, TNF, IF-γ etc.) şi antiinflamatorii (IL-4,IL-10, IL-13, antagoniştii receptorilor IL-1 etc.). ÎnBII a fost demonstrată creşterea importantă a citochinelorproinflamatorii. Cel mai bine studiat şi demonstrateste rolul TNF-α, care posedă un spectru larg deacţiuni biologice: stimulează chemotaxisul granulocitelorşi monocitelor spre focarul inflamator, stimuleazăfagocitoza, producerea altor citochine proinflamatorii,activarea T- şi B-limfocitelor etc. În Cu şi BCse decelează creşteri importante ale concentraţiei deTNF-α în sânge şi în lichidul culturilor de celule alestratului mucos colonic [24]. Prin introducerea anticorpilorneutralizanţi, a fost demonstrat rolul-cheie alTNF-α în dezvoltarea inflamaţiei şi destrucţiei în BII.Introducerea anticorpilor neutralizanţi ai efectelorTNF-α a depăşit limitele cercetărilor experimentale şide mai mult de un deceniu este o intervenţie terapeuticăutilizată în medicina practică. Infliximabul, careconţine anticorpi monoclonali împotriva TNF-α, esteunul dintre remediile cele mai eficiente de tratamental formelor severe de CU şi BC.De la inceputul anilor ’90 ai secolului XX, se considerăcă procesele de reglare a imunităţii corelează231cu funcţia subpopulaţiei CD4+ de T-limfocite (celuleT-helperi: Th1 şi Th2), care se deosebesc prin profilulde citochine produse. Celulele Th1 sunt secretoare deIF-γ şi TNF-α, iar celulele Th2 – de IL-4, IL-5, IL-6şi IL-10. Celulele Th1 şi Th2 se află în interacţiune curelaţii antagoniste – citochinele stimulează funcţiilepropriei subpopulaţii şi inhibă funcţiile subpopulaţieiopozite. Cu toate că până în prezent nu sunt clarificatepe deplin interacţiunile verigilor Th1 şi Th2 aleimunităţii în BII, totuşi, opinia generală este că în CUprevalează activitatea componentei Th2 a imunităţii,iar în BC – a componentei Th1 [26].În secolul XXI creşte interesul savanţilor pentrustudierea imunităţii înăscute şi a mecanismelor implicateîn procesele de reglare a acesteia. După câţiva anide la descoperirea genei NOD2, s-au obţinut dovezică gena este responsabilă de codificarea activităţii şi acaracterului imunităţii înnăscute. Ulterior au mai fostdescoperite gene responsabile de răspunsul imun înnăscut(TLR2, TLR3, TOLLIP, MUC3A, în total sestudiază mai mult de 20 de gene), în particular, celecare codifică activitatea celulelor natural killer, toleranţafaţă de unii antigeni (inclusiv antigenii florei intestinale)etc. S-a relatat despre legătura dintre acestegene şi susceptibilitatea la BII [27].În aria de interes ştiinţific al cercetătorilor din domeniulpatogenezei BII, apare o direcţie nouă – studiereaautofagocitozei. Autofagocitoza este definită caproces apărut în rezultatul evoluţiei, care oferă posibilitateade autoepurare a mediului intracelular în celuleleeucariote [27]. Anumite sectoare din citoplasmacelulelor şi chiar organite intregi sunt captate demembrana izolatorie şi digerate în autofagosome cuparticiparea organitelor litice specializate, denumiteautolizosome. Importanţa particularităţilor autofagocitozeiîn patogeneza BII este menţionată în cercetărilerecente [28]. Au fost identificate genele ce codificăautofagocitoza (ATG16L1, IRGM) şi s-a demonstratexistenţa susceptibilităţii la BC în asociere cu expresiaspecială a acestor gene. Studierea mecanismelorreglatoare ale imunităţii înnăscute şi autofagocitozeieste încă la etapa iniţială şi necesită cercetări în continuare,în scopul clarificării rolului acestor procese înpatogeneza BII.Cu toate că aspectele imunologice ale BII, la felca şi cele genetice, sunt elucidate doar parţial, estecert faptul că studierea în complex a fenomenelorimunologice în CU şi BC pe viitor va favoriza înţelegereamai bună a mecanismelor patogenetice, dar şiva contribui la elaborarea noilor metode eficiente detratament al acestor afecţiuni.Rolul microflorei intestinale. Înca la etapele iniţialede studiere a BII, interesul savanţilor era orientatspre studierea florei intestinale. Primele cercetări