NICOLAE TITULESCU - Akademos - Academia de Ştiinţe a Moldovei

Akademosorice bun simţ pentru a-şi aşeza scaunul în direcţiaistoriei. Pentru cei care nu sunt capabili de aşa cevaîi consideră proşti. Un şmecher nu se împiedică defleacuri, cum ar fi adevărul sau ruşinea. Pentru elun singur lucru e important: să iasă permanent încâştig, indiferent ce se întâmplă cu ceilalţi. Odatăajuns pe creasta valului, să nu ajungă sub val” [3, p.261]. Deci, exact o piramidă a valorilor, pe dos!Definiţia „modernă” a şmecherismului, cuprinsăîn formula lui Octavian Paler, nu se deosebeşteîntru nimic esenţial de şmecherismul personajelorcrengiene: atâta doar că şmecherii de azi –continuatorii şi moştenitorii legitimi ai celor dinvremurile lui Ion Creangă şi din totdeauna – suntun pic mai pragmatici şi mai calculaţi în comparaţiecu predecesorii săi, recrutaţi din lumea fantastică abasmelor şi a minunilor terestre şi extra-terestre.4] În Povestea lui Harap Alb sunt prezentaţitocmai cinci reprezentanţi ai lumii absurdului, careînsă, până la urmă, îşi găsesc locul lor aparte înmediul neadecvat pe care îl asimilează. Primul, edihania de om de la poalele unui codru, „care sepârpâlea pe lângă un foc de douăzeci şi patru destânjeni de lemne” şi care striga cât îl ţinea guracă moare de frig. Înfăţişarea lui exterioară aveaceva de spăriet, posedând, nenormal, „nişte urechiclăpăuge şi nişte buzoaie groase şi debălăbăzate” dete îngrozeau; căci, „când sufla şi răsufla – buza dedeasupra se răsfrângea peste scăfârlia capului, iarcea de desubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele”.Acesta era Gerilă, lângă care şi focul îngheţa defrig; foc de ger era, nu altceva; ce putea fi mai deneoprit! Lui Harap-Alb i-a fost de ajuns o ţâră, doarcâteva clipe pentru a face ţurţuri la gură.Al doilea la rând vine namila de om care „mâncabrazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atuncistriga în gura mare că crapă de foame”. Acestaera, desigur, mereu nesatisfăcutul şi înfometatulFlămânzilă, urmat de o altă minunăţie şi mai mare:o arătare de „o onănâe de om”, pe nume Setilă,care băuse apa de la 27 de iazuri şi o gârlă pe careumblau numai 500 de mori”, şi totodată strigând „îngura mare că se usucă de sete”. „Grozav burdăhanşi nesăţios gâtlej, comentează a mirare Harap-Alb, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarelepământului; mare ghiol de apă trebuie să fie înmaţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor,vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia răţelor şiîmpodobit cu darul suptului”.Devierile de la normă nu se opresc însă aici.În cale apare „o minunăţie şi mai minunată: oschimonositură de om (ce) avea în frunte numaiun ochiu mare cât o sită şi când îl deschidea, nuvedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară când îlţinea închis, dar fie zi, fie noapte, spunea că vede cudânsul şi în măruntaiele pământului”. Prin aceastălentilă deformată a lui Ochilă, căci despre el estevorba, lumea e văzută răsturnată cu picioarele însus: copacii cu vârful în jos, vitele cu picioareleîn sus, şi oamenii umblând cu capul între umere”.Harap-Alb comentează – „Mă rog, unu-i Ochilă pefaţa pământului, care vede toate şi pe toţi altfel decum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vedecât e de frumuşel. Parcă-i un boţ, chilimboţ boţit, înfrunte cu un ochi, să nu fie de deochiu!”Vârf la toţi şi la toate le pune multiînfăţişătorulPăsărilă, cunoscut în popor şi ca Păsări-Lăţi-Lungilă, perceput în genere, din anterior şi dinexterior, ca „brâul pământului şi ca scara ceriului”;ca „ciuma zburătoarelor şi spaima oamenilor”.Fiecare, care mai de care în ce priveşte calităţilefizice şi morale! Însă toată povestea e că toţi cinci„aliaţii” lui Harap-Alb – unul mai ciudat şi maiabsurd decât celălalt – au în faţă un exemplar umannu mai puţin de ciudat, absurd şi răutăcios, cum esteacela al Împăratului Roş, despre care lumea ziceacă „era un om pâclişit şi răutăcios la culme; nuavea milă de om nici cât de un câne”. Pornind dela această logică şi construcţie strâmbă, accesul laesenţa lucrurilor devine posibilă doar prin aplicareametodelor şi procedurilor cuprinse, – zice Harap-Alb, – în vorba populară: „La unul fără suflet trebuieunul fără lege”. Căci, precizează în continuare eroulprincipal al povestirii, Harap-Alb: „Lumea asta epe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţicoboară, unul macină la moară”.Ce impresie oribilă produceau toţi cei 5 membriai echipei de netoţi sau de „golani”, cum îi numeaîmpăratul Roş, nu e greu de imaginat: „care de caremai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şicurgeau oghelele după dânşii, parcă era oastealui Papuc Hogea Hogecarul.” Masa copioasă şinesatisfăcătoare, pusă la dispoziţia oaspeţilornepoftiţi şi neaşteptaţi, de Împăratul Roş; merţade sămânţă de mac, amestecată cu una de nisipmărunţel, pusă în responsabilitatea oaspeţilor de asepara – timp de o noapte – una de alta; fiica de o rarăfrumuseţe, cerută în căsătorie de nepotul ÎmpăratuluiVerde, fiica, care trebuia să fie identificată în raportcu o altă fată luată de suflet şi între care nu era niciodeosebire – „nici la frumuseţă, nici la stat, nici lapurtare”, toate acestea, cât şi altele, constituind doar132 - nr. 2(21), iunie 2011