NICOLAE TITULESCU - Akademos - Academia de Ştiinţe a Moldovei

Ştiinţa literaturiide coşmar imaginabil. Însă tocmai acest coşmarabsurd şi imaginabil vine, în cele din urmă, săreverse o anumită lumină în această lume fantasticoimaginară,construită din bucăţi şi bolovani ce seresping şi se exclud reciproc până la refuz, pentruca, până la urmă să indice – deşi răsturnat – un drumal logicii şi adevărului.Problema absurdului artistico-literar a fostabordată de critica, istoria şi teoria literară denenumărate ori, de atâtea ori de câte ori a avut şiare prilejul să vină în contact sau în tangenţă cufenomenul dat. Ne vom referi, în cazul de faţă, doarla un singur exemplu, împrumutat de la cunoscutulcercetător literar şi estetician Edgar Papu, formulatîntr-un studiu special, intitulat „Elemente de absurdşi antiliteratură la clasicii noştri”, publicat acumdouă decenii şi ceva într-un volum de investigaţii.„Absurdul, citim în ediţia respectivă, este formaextremă sau expresia cea mai radicală a atitudiniisatirice, care merge, în anumite cazuri, până laacoperirea a tot ce există. Fenomenul cuprinde,până la ultima limită posibilă, şarjarea veştezitoare aprostiei, a imposturii, a minciunii, a interesatei rutineconvenţionale, toate reduse la un registru inuman,automatic, de mecanism care nu mai gândeşte, ciacţionează refl ex, în serie” [2, p. 263].Privite prin această lentilă teoretico-conceptuală,scrierile lui Creangă îşi află temeliile şi originea îneposul popular de veacuri şi milenii. Anume operalui Ion Creangă, remarcă Edgar Papu, „reprezintăcea mai neaşteptată trăsătură de unire între absurdulfolcloric românesc şi acela al antiteatrului modern”[0, p. 273]. E vorba, conform observaţiei lui GeorgeMunteanu, reluate integral de Edgar Papu, de ceeace poate fi numit alterare psihică a personajului,fapt care şi face ca lipsa de logică şi absurdul săfie receptate ca apariţii „fireşti”, ca şi cum la locullor. „Tipurile lui Greangă, îşi continuă E.Papureflecţiile şi analizele, se constituie din cea maiautentică extracţie populară, fapt pe care nimeninu-l poate pune la îndoială. Dar alterarea lor psihică,deşi supusă altui gen de tratare artistică, se aratăa fi exact de această natură cu a personajelor dindemonstraţiile absurdului contemporan”. În scenelerespective din „Scaunele”, din „Regele moare”, din„Aşteptându-l pe Godot”, din „Cui i-a fost frică” serecunoaşte, zice E.Papu, aceeaşi alterare psihică.Oprindu-se mai pe îndelete asupra personajuluicrengian Statu-Palmă-Barbă-Cot, autorul studiuluiţine să sublinieze, că absurdul acestei întruchipărise bazează pe incongruenţa dimensională, căcipartea, în cazul de faţă, se vede cu mult, nemăsuratmai voluminoasă decât întregul pe care o cuprinde.„Imaginea lui Statu-Palmă, – ca şi acelea ale luiSetilă, Flămânzilă, Gerilă – nu este fantastică, ciabsurdă, adică nu poate fi întruchipată printr-oprezentare mentală. Aparţine unei cu totul altecategorii decât a calului înaripat care zboară cagândul, pentru a ne opri tot la un topos al basmului.Pe acesta din urmă oricine şi-l făureşte uşor cumintea. Prezentarea lui Statu-Palmă, însă, prinînsuşi comicul absurdului care o constituie, se aflădirect propulsată în imaginabil” [2, p. 274].3] Prostia ca o culme a degradării intelectualea individului şi ca furnizoare de situaţii din celemai ridicole şi absurde constituie unul dintre piloniisatirici ai creaţiei populare, lucru confirmat cu vârfşi îndesat de întregul patrimoniu folcloric, inclusivde opera artistică a lui Ion Creangă, temeliile căreiase află, cum am mai spus, în gândirea, experienţa şicuvântul purtător de înţelepciune al poporului. Săne amintim în acest context de succinta, dar plina desemnificaţii „Prefaţă la poveştile mele”, pe care oreproducem integral: „Iubite cititoriu, Multe prostiiai fi cetit, de când eşti. Ceteşte rogu-te şi ceste şiunde-i vedè că nu-ţi vin la socoteală, iè pana în mânăşi dă şi tu altceva mai bun la iveală căci eu atât m-ampriceput şi atâta am făcut”. Categorisindu-şi, ironicdesigur, scrierile drept prostii creative, autorul îşiîndeamnă cititorul, cu o tentă ironică şi mai mare,să ia pana în mână, dacă nu îi sunt pe plac cele citite,şi să dea la iveală ceva mai bun, subînţelegându-se,mai mult decât transparent, că nesatisfăcutul nu e înstare de aşa ceva!Şmecherismul, minciuna, păcălismul, tragereape sfoară a celuilalt e o poveste tot atât de vecheca şi alte plăgi fizice şi morale ale unei bune părţide populaţie, dispusă şi antrenată în exerciţiuldeposedării şi defăimării vecinului şi a celor dinpreajmă, etichetaţi drept nepricepuţi, lipsiţi deminte şi inteligenţă. Adică, taxaţi – la modul direct– drept nişte proşti şi, în multe privinţe, descreieraţi.„În nemţeşte, – relatează vizavi de acest subiectcunoscutul filosof, publicist şi om de culturăOctavian Paler, – schmecker înseamnă persoanăcu gust rafi nat. Prin părţile noastre, şmecher acăpătat alte înţelesuri, iar în vânzoleala tranziţieiaceste înţelesuri s-au agravat, încât se poate vorbi,de-acum, de o plagă. Tot felul de şmecheri se zbat,cu coatele, cu vorba, să iasă în faţă, să adulmeceoportunităţi de care să se servească. Sunt gata sasacrifice orice principiu, orice fidelitate şi, la nevoie,nr. 2(21), iunie 2011 - 131