An. XI, nr.4(42), 12.2005

- s t u d i i - e s e u r i - i n t e r p r e t \ r i -Zăpezile de anţărţDupă o trimitere din Dicţionarul Academiei folosite ca motto de Odobescu pentru evocarea(I/I, s.v.), traducînd un foarte cunoscut vers al lui Vasile Cîrlova; Opere, I, 1955, p. 272),lui François Villon, „Mais oů sont les neiges iar Dan Botta găsește în interogaţia retorică ad’antan” (Ballade des dames du temps jadis), lui Villon un regret pentru iernile de altădată,Alexandru Odobescu găsise cîndva în anţărţ un mai bogate în precipitaţii: „Dar unde-s marilecorespondent inspirat pentru cuvîntul franţuzesc ninsori?” (Balade și alte poeme,antan (din lat. popular ante annum „în urmă cu 1956, p. 58 – 60).un an; în anul precedent”): „Dar unde sunt Pentru augmentarea exprimăriizăpezile de anţărţ?”; în dicţionarul menţionat, trăirilor, antan îi servise poetuluicitatul este preluat după Fr. Damé (Nouveau „diatelor” ca o imagine dedictionnaire roumain-français). Acest cuvînt contrast: ce sens are să teromânesc, astăzi conservat numai regional, este lamentezi în legătură cu dispariţiadescendentul lat. anno tertio „acum doi ani”. unor (mult) mai vechi figuri și frumuseţi,Așadar, în prima expresie a lui Odobescu, celebre, printre care „Blanca-Doamna, crin îndiferenţa (de numai un an!) faţă de original floare”, „Bertha cu piciorul mare” (la un alteste de acceptat; echivalări ulterioare traducător „picior lung”!), Alisa, Beitris,românești au modificat termenii confruntării Erenburga și altele, dacă s-au dus irecuperabilpropuse de Villon; chiar aceea pe care o găsim chiar și zăpezile de numai anul trecut?tot la Odobescu, cînd, într-un capitol (XI) din Dar această deformare a intenţiilorPseudokynegetikos, parafrazează versul poetului damnat („de anul trecut” devenit „derespectiv prin „unde mai sunt chiar viscolele de odinioară”) nu aparţine exclusivodinioară!” (Scrieri, III, 1887, p. 208). traducătorilor români, care, este de presupus,Franţuzescul antan devine altădată în au preluat un sens derivat al exclamaţiei luiinterpretarea lui Tudor Vianu: „Dar unde-i Villon: în franceză chiar, prin extensie,neaua de-altădată!” (traducerea versuriloraceasta a ajuns să însemne „les chosesIon Cocora, directorul editurii Palimpsest, îmi oferă,la Caransebeș, volumul doi din jurnalul lui ValentinSilvestru (1944-1984). Pe cînd era în viaţă,reputatul teatrolog și-a împărţit materialul diarist în patruvolume : primul a și apărut, cu un deceniu în urmă și , lavremea res pectivă, dat-am samă. Cel prezent, conţineînsemnările criticului între anii 1968 – 1975, perioadăimportantă a artei scenice naţionale.Cu toate acestea, volumul nu conţine nici mărturisirișocante, nici atacuri pamfletare, ori revanșe ideologice. Nugăsim în el nimic, spre exemplu, despre scandalulRevizorului, situat în această perioadă. Nu găsimvituperanţe vis-a-vis de imixtiunea CCES în viaţa altormontări celebre. Nici un cuvînt despre Paul Everac (cu carescriitorul a avut o polemică notorie). Colericul comentator(pe care, nu o dată, în viaţă, l-am văzut răbufnind violent!)se autotemperează inexplicabil, în aceste însemnări.Nu întîlnim texte revelatoare care, spre exemplu, n-arfi putut apărea atunci. E un jurnal destul de „cuminte”,cu multe trimiteri interesante, cu o sumedenie de relatăridespre spectacole și oameni de artă importanţi, cu multearticole... autoreferenţiale (turneele lui V.S., spectacolecu texte de V.S., luări de cuvînt ale lui V.S. în diferiteconclavuri internaţionale). Cunoscînd lumea bine, autorulJurnalul (util al)unui criticscrie și descrie cu farmec locuri, întîmplări, întîlniri. Onedumerire: de ce n-a apărut jurnalul imediat dupăperioada inclusă (în 1976, spre exemplu)? A douanedumerire – pe care autorul, din păcate, nu mai are cums-o elucideze: de ce se opresc însemnările marelui criticîn anul 1984? Doar el supravieţuiește finalului jurnaluluitimp de peste un deceniu! Om muri și om afla...Plimbîndu-se mult și cu folos, pe glob, V.Silvestruconsemnează impresii teatrale (și nu numai!) din Viena,Arezzo, Plovdiv, Roma, Skopje, Leipzig, Madrid, Moscova.Sau spicuiește din interesante dialoguri avute cu cunoscuţioameni de teatru (Toma Caragiu nu se vede în rolulViteazului lui Paul Anghel; Aureliu Manea, dezamăgit deactorii și critica ieșeană , părăsește teatrul „pentrutotdeauna”; ori opinia recrutorului Teatrului Naţiunilor –„versiunile românești la Tango & Scaunele = superioarecelor franceze și italiene; un critic praghez îl informează cădupă ce a scris R.U.R. oficialităţile locale au încercat să-linterneze pe Capek în ospiciu, cu forţa; ori emite verdicte deneplăcută actualitate treimiistă („dacă există piese de păpușiscrise de Eminescu, V.I. Popa, Camil Petrescu de ce nu aparele cu frecvenţă normală pe scenele românești? De ce înschimb, abundă necăjite adaptări chioare după fel de fel depovești cu pisicuţe și iepurași?”). Face aprecieri incitante:„Primul scriitor român care s-a gîndit la un serial a fost,probabil, V. Alecsandri. În 1880, trimiţîmdu-i lui Ion GhicaSînziana și Pepelea, îi scria că aventurile lui Pepelea ar puteafi continuate în fiecare an, într-o nouă serie de ta blouri”.În volum s-au strecurat și unele inexactităţi, ori scăpăride corectură: Iona lui Sorescu, apare ca Ioana; „diferiţijustiţiei” (în loc de deferiţi); citîndu-se din LeonidaTeodorescu, ni se spune că „dramaturgia nu e decîtliteratură, cu o utilitate în plus – aceea de-a fi judecată” (deparcă proza și poezia nu se supun judecăţii!); Becket al luiAnouilh apare Beckett; există și nonsensuri incredibilepentru un atît de experimentat gazetar („Birlic a plecat, nu-lvom mai vedea. Îl vom revedea mereu”); sau chiar erori dejudecată (catalogarea costumelor Mirunei Boruzescu laChiriţa „de-o nemaipomenită urîţenie”).Ion Cocora mi-a spus că volumul trei din jurnalulmarelui critic se află sub tipar. Îl așteptăm, deci, cuexplicabilă curiozitate...d’autrefois”. O mutaţie pe care L. Deroy opunea și pe seama literaţilor „prostinformaţi”, furaţi de repetarea contextului ca„un soi de proverb” (L’emprunt linguistique,Paris, 1956, p. 116). Așadar, prin citareaizolată și ignorîndu-se intenţia nuanţărilor dindiferite strofe ale celebrei Balade, pe care leîncheie, de la un referenţial de contrast, s-aajuns la un fapt de simplă acumulare, nu fărăEXPRESII ALE MENTALIT|}ILORÎn 1841 apare o carte, pentrugastronomii din noi,fundamentală :200 reţetecercate de bucate, prăjituri și alte trebigospodărești.Pe-atunci era un volum epocal –nu doar pentru că purta semnătura a doidin iluștri noștri cărturari, ci și pentru căînmagazina, involuntar, o bogăţiedocumentară. Azi, cu tristeţe constatăPierrotul cu bonetă din mine, nu se maipot prepara (lesne) nici jumătate dinindimenticabilele nestemate bucătărești!Cuvinte rare străbat reţetele, făcîndu-le,nu o dată, criptice ; dar cît deapetisant/molcom rămîne, peste un secolși jumătate, ”mijlocul de a face brînzădin cartoafe”! („…după ce au fiert bineși s-au răcit, le scoate pieliţa ( cartoafelor-n.n. ) și le freacă bine într-o doniţă, pînăcînd se face un fel de aluat. La 5 ocă (oca, din turcescul okka, adică circa 1,3kg., n.n. ) de acest aluat se pune o ocă desmîntînă și sarea trebuincioasă, pe urmăse amestecă și se freacă bine. Cînd sesocoate că-s destul de frecate,amestecătura se acoperă și se lasă laodihnă trei sau patru zile ( întotdeauna mis-a părut această sintagmă, o minune apersonificării! - n.n.). Amestecătura iarse freacă și brînza se pune în panere sauîn coșerce mici, ca să se scurgă umezeala. Pe urmă se pune să se usuce laumbră și apoi să așază în oale mari sau înputini, unde rămîne cincisprezece zile.Brînza atunce este gata și bună de mîncat,dar cu cît această brînză este mai veche,cu atîta e mai bună”).Ce ziceţi? Pe lîngă valoarea &frumuseţea reţetei, există o liniștitoareconduită a expresiei, un plăcut son altermenilor, o candoare a imaginii stîrnităîn minte ! Desigur, azi c`nd prozaici șitemători de indigestie, nu ne vine săhăpăim sm`nt`na care a zăcut… 2 zile înfrigider, o să privim chior`ș la cea care astat peste trei săptăm`ni într-o putină(oric`t de la răcoare s-ar afla polobocul!).Dar uite că strămoșii noștri, nu se speriaude vechimea alimentelor : or fi fost eimai robuști ? Or fi fost barabulele șiderivatele din lapte mai de bună calitate ?Certamente!.Dar ce nu înveţi din carteapașoptiștilor !? Ce slove rare și pline demister nu îţi apar în faţa ochilor pofticioși(și filologic)! Chitonag de gutăi (banaladulceaţă), vișinap (tradiţionala vi șinată),castale îngheţate ( un desert minunat, dincastane care se prăjesc în „frigarea ce decafé”, apoi se scot pe beţisoare și se dauprin zahăr), Meridon de orez ( „pui șipuţin omăt de la două al bușuri”), glas (oglazură simplă din albuș, lăm`ie și zahăr),orjadă ( băutură care e din migdale binepisate), coriabele ( corăbioarele de pevremea copilăriei mele, azi dispărute),gratii de fran zelă ( budincă din friganele,dar mult mai cu fantezie complicată !),cum se face tremură (un fel de gelatinăsau șerbet, aspic aromat), hamutul(cordoane de cocă pe care le poţi prelucrasub di ferite forme) ș.a.m.d.Finndcă tot am pomenit dedeliciile lexicale, un bucătar, un curioslaic, un cercetător, un student cu fixaţiiculinare, dacă ar dori să decripteze carteaBogdan ULMUlegătură cu jadis, din titlu.Folosind termenul anţărţ, Odobescufusese, prin urmare, foarte aproape deintenţia lui Villon (pentru sensul acestuicuvînt după un context mai larg, vezi șigradaţia temporală dintr-o formulă ce segăsește numai în dicţionarul lui Damé: „Cît/es/timp, cît an și cît anţărţ”, tradusă prin„combien maintenant, combien il y a un an etcombien il y a deux ans”; la fel și la Slavici,în Gura satului: un gospodar le spune celorveniţi în peţit „cît rod au adunat estimp, cîtan și cît anţerţ”). Dar imaginea poetuluifrancez a fost transpusă (și) exact înmarilor doi înaintași studiaţi și-n manuale, ar trăi o cumplită deziluzie ! Treisferturi din arhaisme (turcisme,franţuzisme, grecisme, slavisme,regionalisme ) nu figurează în dicţionarelemari ale României !Dau un exemplu : la HAMUT,Dicţionar universal al limbii române –vocabular general (E-M), apărut laMYDO CENTER în 1996, oferădenotaţia : „hamut, hamuturi n. (inv.)parte a hamului care trece peste g`tulcalului” . Or, evident, autorii manualuluinostru nu la accesoriile harnașamentuluise gîndeau!...Care aveţi încă, prin familii,străbunici nesclerozaţi, ori colegi de-ai luiAl. Graur iviţi pe lu me pe la finelesecolului XIX, profitaţi și rugaţi-i să vădeslușească t`lcul acestor vechi reţete,îmbin`nd utilul cu plăcutul . Asta p`năc`nd editorii noștri de dicţionare se vorg`ndi și la u tilitatea unuia dedicatgastronomiei (de la începuturile ei).Am pierdut, poate, răbdareapentru regăsirea cuvintelor sonore,născătoare de nostalgii li terare ! C`ndrecitesc (pentru a c`ta oară?) opulpașoptiștilor ( 200 reţete cercate…), măcu tremură sensul at`t de rapid-criptic alpaginilor! Cum e posibil, în numai unveac și jumătate, să dispară aproapejumătate din înţelesul semantic alreţetelor?! Ceea ce E. Lovinescuproorocea că se va petrece cu teatrul luiCaragiale (va avea nevoie, peste doarjumătate de secol, de dicţionar), iată că s-a petrecut, neanunţat de nici o Casandră,cu o blajină, odihnitoare și distins/ futilăcarte de bucate, a unor scriitori care, înproza sau teatru lor, răm`n în continuare,lizibili ! Să deducem de aici, nu pentruînt`ia oară, că simplitatea artei culinarerăm`ne o... simplă prejudecată de „laic”!?...Ne surîde ideea!Exemplul cel mai grăitor este lecturareatablei de materii a volumului (și eadenumită, altfel : „scara”). Pe lîngăreţetele care nu s-au devalorizat (cavaloare practică), iubitorul de zaharicalefilologice înt`lnește aici sintagme cripticeazi, precum : „bou de modă”, „spănacde curechi v`năt”, „caralabii rumene”,„aluat de pastetă”, „mazire verde îngrăunte”, „br`nză zburată”, „salce dehrean cu migdale”, „răsol de salce deciuperce”, „pui au coton”, „budincă cușoto”, „tort de lenţo cu gratii”,„scoarţă”, „milhărod”, „mandel cuhencu foi”, „craplen”, „blamanje” etc. Așacum un celebru grafician francez a editatun album de obiecte imposibile, amputea zice și noi, la ceasulmucalitlîcului, că cei doi pehlivani aicuhniei moldave (și nu numai!) au scosun manual de reţete (azi) imposibile ! Ogospodină lipsită de fantezie, pacienţă șicultură, dacă va pu ne m`na, înt`mplător,pe biblia bucătăriei naţionale (*, după ceo va răsfoi, timp de maximum cinciminute, o va arunca, zic`ndu-și că enefolositoare.Sancta simplicitas ! Ce recuzită(vocabular) de poem suprarealist există laromânește de Romulus Vulpescu, la care acestvers sună „Dar unde-i neaua de mai an?”(Opurile magistrului…, 1958, p. 59 – 60). Iarla Zanne, Proverbele românilor (IX, p. 412),aflăm o zicală populară cu aceeașiformulare: „a trecut ca neaua d’an”.Și pe teren românesc, anţărţ, desprins deetimon, a căpătat valoarea generală de„vechi”, judecînd după considerarea lui caatribut (pe lîngă vin), ca la N.D.Cocea: „vorba veche: mănîncăbucate de azi și bea vin de anţărţdacă vrei să trăiești cît lumea”(Vinul de viaţă lungă).Pe de altă parte, în parafrazăripe (sau aluzii la) tema îndiscuţie, „altădată” apare frecvent ca marcă aregretului: „Unde sunt parlamentarii șiziariștii de altă dată?”, titlu al lui Alex.Ștefănescu, în „România literară”, 30/1999, p.4, o cronică la un articol al lui Z. Ornea,Glose despre altădată, din care citează:„lectura presei de odinioară” este recomandatăpentru a înţelege „ce a însemnat presa îndemocraţia românească de altădată”. Iată și oaltă evocare: Else von Schuster scrie, recent,despre Timișoara, „Mica Vienă” de altădată.Stelian DUMISTRĂCELînaintașii noștri, M. Kogălniceanu & C.Negruzzi ! Ce ziceţi de poemul într-unvers Mijloc ca să se ouă găinile înfiteșcare vreme a anului? (în realitate,titlul unui sfat pentru gospodine, cuprinsîn „scara” cărţii ) ; sau de admirabileleredundanţe „Must pentru mustariu” ori„posmagi de făină”, „c`rnăciori decarne”? Ce scriitor de teatru absurd n-arsavura cu voluptate sintagma „laptezburat” sau „chipul de-a pute ţine varac`teva săptăm`ni carnea proaspătă”? CeCum [i ce m`ncau clasicii noștrieleganţă a perifrazei în denumirea„budincă de raci ce se cheamă meridon”!Sau c`t umor (involuntar?) este condensatîn denumirea reţetei „babe fărălapte”(variantă : „babe opărite tarebune”)! Ce straniu sună pînă și cel maisim plu component al unei gustări reci –„cașcaval de vacă”!Sănătoase vremuri! Zoriibucătăriei naţionale nu aparţin, culmea,profesioniștilor anonimi, ci intelectualilorcelebri ! De la Cronicari, D.Cantemir,Ion Ghica, Manolachi Drăghici, tandemulsus citat, Odobescu, Caragiale, Filimon,Hogaș ... pînă la Sadoveanu, Ionel & Al.O. Teodoreanu, T. Mușatescu, Arghezi,V. Voiculescu, Eugen Barbu, G.Bălăiţă,Octavian Stoica , Radu Anton Roman,Adriana Babeţi, ș.a.m.d., primele secolede literatură cultă coincid, în ţărilerom`ne, cu primele secole de știinţăgastronomică.Bogate ţinuturi! Bogaţi oameni!Bogată mintea care a știut, cu șart, să furece era mai bun în cuhniile fr`nce, austroungare,palicare și osmanl`ie, pentru apune bazele unei solide bucătării…naţionale!Asemenea penelului unui clasicolandez , moldoveanul Ion Ghicarealizează un tablou care, prinfrumuseţe și forţă de stimulare apapilelor & sucurilor bulimicilor, merităreprodus, în în cheiere : „..Cum intraipe ușă, figurau un șir de farfurii cupiftii de picioare de porc, viţel și de labede păsări. Cu usturoi și fără usturoi :fiecare dintre aceste răcituri avea laspatele sale c`te un r`t de porc sau depurcel cu urechile ciulite și cu nărileumflate, curăţite și făcute dobă . În mijlocul cămării se ridică o piramidă marede piepţi de g`scă destinaţi a fi puși lafum, ca să se facă pastramă ; apoi, întoate părţile, festoane de c`rnaţi mari șimititei, înșiraţi unii după alţii, și at`rnaţi de tavan, ce păreau fr`nghiileunei corăbii gata de plecare; în fund, obaterie de șunci sfi dau m`ndru Yorkulși Westfalia”…Te cred, un asemenea peisaj puteasperia, prin opulenţă și forţă de sugestie,nu doar Yor kul și Westfalia, ci întregulglob păm`ntesc, căzut c`teodată, nimeninu poate înţelege de ce, în imposibile zilede post…Categoric, asceză nu-i un cuvîntromânesc !---------------------(* cărţile mari de bucate – paradoxal! –nu se adresează gospodinelor, cierudiţilor...Revista rom=n\ 7