An. XI, nr.4(42), 12.2005

C M Y KÎn orice moment, orice individ,orice colectivitate se află pe otraiectorie venind de undeva șiţintind undeva. E un minunat mod de anehotărî lucrurile: oricine, orice,oricînd, cineva, cîndva, undeva... Înmișcarea largă a universului, însă,oricine dorește să fie ajunge să vadă,mai devreme sau mai tîrziu, că pentru afi trebuie să fie cineva, că oricînd, preanemărginit, trebuie să fie cîndva, așacum oricum trebuie să cedeze locul luicumva. Sînt trepte ale nehotărîtului,care trebuie să capete ceva contururi.Altfel nu poate să scape de spaimaMeșterului Manole din opera cu acelașinume a lui Lucian Blaga, spaima de„drumul pe care mă găsesc, că nu știuunde sînt și unde duce. Și nu știu dacăsuie sau coboară. Și nu știu dacă m-apropii sau mă îndepărtez”.Cine sînt eu? Cine sîntem noi?Încotro mă îndrept (ne îndreptăm)?Dacă este adevărat (Eu cred în acestadevăr indubitabil!) că fiecare devineceea ce e, atunci e adevărat că fiecare e(a devenit) ceea ce era, că, deci, nu poţisă afli încotro te îndrepţi neștiind deunde vii. Scrutarea viitorului nu eposibilă fără cunoașterea trecutului.Se vorbește azi, și de o bunăperioadă de timp, despre drepturileindivizilor și ale colectivităţilor umane.Este astăzi aproape unanim acceptată înlumea civilizată ideea că singurul criteriual apartenenţei individului la ocolectivitate sau alta, la o naţiune /naţionalitate sau alta este propria saconștiinţă. Cu două condiţii, care, cumvom vedea, nu sînt deloc lipsite deimportanţă: 1) să fie vorba despre onaţiune cu un rol nu secundar înspectacolul lumii; 2) apartenenţa la ominoritate etnică să fie numai ochestiune personală, cu care nu tulburi„pacea lumii”. O mărturisea o vreme înurmă bucovineanul V. Posteucă, după cepribegise în căutarea unui loc prinAustria, Germania, Franţa, Canada,Statele Unite ale Americii: „Pribeag, delacrimi mi-am umplut ulciorul,/ Precumîn basmul mamei Lăcrimuș./ Azi, cîndmă răfuiesc cu vînzătorul,/ Mi-e guracetluită cu căluș” (Fără ţară).Anul 2001 a fost declarat AnulInternaţional a Limbilor, urmărindu-se,printre altele, stagnarea procesului deerodare a limbilor minoritare subpresiunea limbilor oficiale din ţările cucomponenţă multietnică șiplurilingvistică. Accelerarea acestuiproces în ultimul secol se poate lesneproba cu situaţia românilor aflaţi în afaragraniţelor României. În Ungaria numărulromânilor a scăzut drastic; școli în limbaromână și biserici unde se oficiază slujbareligioasă în limba română se mai află înpuţine localităţi. În sudul Dunării, vlahiidin valea Timocului, aromânii din Grecia,Macedonia, Albania, care la începutulsecolului al XX-lea începeau o viaţăculturală proprie, folosindu-și limba înșcoală și în biserică, au pierdut acestdrept. În Republica Ucraina legislaţiaoferă minorităţilor naţionale toatedrepturile, dar… În Republica Moldova,unde populaţia majoritară este chiar cearomânească, se vorbește limbamoldovenească, oficial, acolo unde nu sevorbește limba rusă, iar biserica estescindată, parte ţinînd de biserica dinRomânia, parte de cea din Moscova.Încercarea etniilor minoritare de a-șicultiva limba ca modalitate de cultivare atradiţiilor proprii, drept consfinţit delegislaţia mai tuturor statelor, este foarterepede taxată drept naţionalism șicondamnată ca o atitudine retrogradă. Darcondamnarea naţionalismului, doctrinăaxată pe cultivarea tradiţiilor și aaspiraţiilor naţionale, se face mai ales depe poziţii politicianiste, confundîndu-l înmod deliberat cu șovinismul. În ultimajumătate de veac s-a vorbit, și uneoricontinuă să se vorbească, desprenaţionalismul românilor bucovineni, fie eidin nordul sau din sudul Bucovinei, cadespre o ciumă. Se uită prea ușor cădoctrina naţională a românilor bucovineniîși are rădăcinile în naţionalismulrevoluţionarilor de la 1848, care, așa cumera formulat în publicaţia Bucovina,pretindea dreptul românilor de a fi ceea cesînt, „adică un popor care nu voiește aîmpila, dar care nu vrea ca alţii să-lîmpileze și nu cere decît ceea cerecunoaște și celorlalte naţii, adică: să i serespecte driturile și naţionalitatea sa,precum și el le respectă pre aceste la alţii”.Așa ajung să fie taxaţi dreptnaţionaliști cei care, moldoveni sau nu,susţin, cu argumente știinţifice, că limbamoldovenească e un concept politic (cumînsuși Mircea Snegur, fost președine alRepublicii Moldova, a recunoscut-o 1 ), iarnu o realitate lingvistică, în felul acestaluînd atitudine și împotriva folosiriilimbii ruse, limbă purtătoare a unei mariculturi, dar în Republica Moldova limbăa unei populaţii minoritare, drept „limbăCine sîntem noide circulaţie”, care subminează statutulde limbă oficială al limbii moldovenești.Așa ajung naţionaliști cei care atragatenţia asupra jocului autorităţilorucrainene, care au preluat teza împărţiriiromânilor, din punct de vedere etnic șilingvistic, după provincii, cultivînd ideeadivizării românilor din Ucraina în româniși moldoveni, astfel încît, cum zice N.Dabija, ajung „să bocim în stirpearomânească/ a locurilor astea ca o rană,/eu, mut, în limba mea moldovenească,/ei, muţi, în limba lor bucovineană”.Combaterea naţionalismului s-adovedit în numeroase rînduri utilă șiprofitabilă. La începutul secolului al XXleamișcarea naţională a aromânilor, careurmărea cîștigarea dreptului la școală șiefectuarea slujbei religioase în limbaproprie, a fost înăbușită de bande greceștiînarmate, care acţionau pentru „păstrareaordinii”, teroarea dezlănţuită căzînd învina aromânilor: „dacă nu ar fi existat omișcare naţională, aromânii ar fi fostscutiţi de teroare și de emigrare; ei ar fifost absorbiţi, pe nesimţite, de lumeagreacă” 2 . Orice comentariu e de prisos.Dispariţia lor avea deci alternative: întrovreme mai îndelungă și „pe calepașnică” din perspectiva autorităţilor, darnu fără zbaterea minorităţii aromânilor,cum o dovedește Dimîndareapărintească, numită și Marseillaise-aaromânilor, pe care Constantin Belimaceo publicase de mai mult timp, ori mairapid, prin teroare dezlănţuită.Autorităţile sovietice, care între 1940– 1941 și după 1945 au hotărît să-i trimităîn Siberia pe „naţionaliștii” români dinBasarabia și Bucovina, pentru ca nouaordine să nu fie cumva destabilizată, ofăceau ca să-i scoată de sub teroare!?Dacă vom trăi sub presiuneatrecutului, se spune, nu vom fi nicicîndcapabili să judecăm limpede situaţiaactuală. Să privim atunci situaţia actuală aromânilor din regiunea Cernăuţi. În 1994I. Kandîba, adjunct al președinteluiConsiliului Central al ONU în Ucraina,opina ca „cetăţean al Ucrainei să poatădeveni numai cel născut din mamăucraineană, iar toţi ceilalţi să fieconsideraţi persoane care locuiesc aicipermanent, sau să fie stabilit un termen deasimilare cu 3 – 5 trepte pentru cîștigareatreptată a cetăţeniei” (Plai românesc,Cernăuţi, 27 aprilie 1994). Așa se poateînţelege ușor afirmaţia că „drepturileacordate minorităţilor naţionale dinUcraina sînt atît de largi, că realizarea lorpune în pericol însăși existenţa statului”(Ceas, Cernăuţi, 2 iunie 2000).Românii din regiunea Cernăuţi nu sepot plînge că legea le îngrădeștedrepturile. Un proiect de lege din 1999privind dezvoltarea și folosirea limbilor înUcraina prevedea: „Cînd numărul depersoane ce ţin de minorităţile naţionaleeste suficient [?], limba de educare dinașezămintele preșcolare sau limba destudiere în așezămintele din învăţămîntulmediu general poate fi, alături de limbade stat, și limba minorităţii respective”. Șitotuși o profesoară de limba și literaturaromână din regiunea Cernăuţi îndrăzneștesă afirme că, în pofida condiţiilor istorice,românii din nordul Bucovinei „au păstratcu sfinţenie tot ce ţine de psihologia șispiritualitatea unui popor: școală șibiserică. Și poate din acest motiv acum selovește tot mai vehement în tot ce avemmai scump – în limbă și școală”(Septentrion literar, 2002, nr. 1-2, p. 25).Se lovește și încă vehement sînttermeni ce par a fi folosiţi din treacăt,fără o corespondenţă exactă. Ceargumente se invocă? În ColincăuţiiHotinului, 90% din cei 5500 de locuitorisînt români, dar școală românească nuau. Școala medie din Herţa, cu 90% dinelevi și profesori români, avea ca limbăde predare, pînă cîţiva ani în urmă, limbarusă, iar acum limba ucraineană. Înraionul Herţa, aproape toţi locuitorii sîntromâni (excepţie face Mamorniţa);cărţile românești intrate în bibliotecileșcolare, între 1993 și 2000, erau numaidin donaţii. Nu s-au tipărit în ultimii ani,cu ajutorul statului, opere știinţifice,beletristice sau de cultură în limbaromână. Nu există vreo librărie înCernăuţi de unde să se poată cumpăracărţi românești; a rămas în centrulCernăuţilor librăria Luceafărul‹Ëó÷ŕôșđóë›, care a păstrat numeleromânesc (în limba ucraineană existăcuvîntul luceafăr ‹ëó÷ŕôșđ›, dar formaarticulată e specifică limbii române șilipsește din limba ucaineană), fără a aveași cărţi în limba română. S-au tipăritpentru școlile românești ceva manuale,care sînt în parte inutilizabile. În schimb,în anul 2000 autorităţile au dispusînfiinţarea unei „comisii de experţi” caresă avizeze cărţile provenite din donaţiipentru școlile românești; pînă laprimirea avizului, cărţile provenite dinRomânia au stat și vor mai sta în vamă.Rezultatele sînt pe măsură. În anul1989 media persoanelor cu studii mediide specialitate pe regiunea Cernăuţi era194 la mia de locuitori. În raioanele cupopulaţie românească media era cea maiscăzută: Noua Suliţă – 150, Storojineţ –142, Hliboca și Herţa – 132. Pentru studiisuperioare media pe regiune era 106 lamia de locuitori; raioanele cu populaţieromânească aveau din nou media cea maiscăzută, spre jumătate: Noua Suliţă – 56,Hliboca și Herţa – 55, Storojineţ – 53.Să fie determinată această situaţie deideea că renașterea limbii române înregiunea Cernăuţi ar duce la creareaunei elite a intelectualităţii româneștipentru toate domeniile de activitate, înlipsa căreia limba română, rămasă larangul de limbă vorbită, folosită doarpentru transmiterea culturii orale, n-armai constitui o frînă în procesul dedeznaţionalizare?S-a vorbit și încă se vorbește despreînfiinţarea unei universităţimulticulturale la Cernăuţi, cu o linie depredare în limba română avînd douăfacultăţi, una de știinţe și una de știinţeumaniste, dar evenimentul s-a totamînat. Între timp numărul absolvenţilorde studii medii în limba română totscade și n-ar fi exclus ca autorităţile săconstate la un moment dat că aceastăuniversitate este inutilă, din lipsaposibilităţilor de recrutare a studenţilor.Poate tocmai de aceea e demnă nunumai de respect atitudinea slujitorilorșcolii din regiunea Cernăuţi care,înscriindu-se în descendenţa vestituluitestament al lui Doxachi Hurmuzachi(„aveţi de împlinit trei datorii mari șisfinte, pentru care veţi răspunde în faţalui Dumnezeu, înaintea oamenilor și aurmașilor […] patria, limba șibiserica”), s-au pus în slujba școlii cafactor de care depinde însăși existenţalor ca membri componenţi ai naţiuniiromâne, ca participanţi la dezvoltareaculturii române majore, scrise.Este mai mult decît merituos efortuldascălilor de la școlile românești dinregiunea Cernăuţi, ca și din alte părţiunde limba română este marginalizată,că reușesc să menţină interesul copiilorde „a face carte… fără carte, să înveţelimba mamei numai din dragostea ce i-opoartă” (Septentrion literar, 2002, nr. 1-2, p. 25). Că această flacără poateînsufleţi lumea o probează una dincreaţiile Victoriei Lâsenco, publicată înSeptentrion literar, pe cînd era elevă înclasa a X-a de la Liceul din NouaSuliţă, Eu vin din neamul românilor:Eu vin de-acolo, de unde piatra afost lovită, crăpată, ciuntită, dar arezistat puhoaielor vremii…Eu vin de-acolo de unde focul apîrjolit, culcînd stejarii, darrădăcinile acestora au înviat din nou.Eu vin din acel pămînt ce ascundeadînc sămînţa vieţii unui neam iubit dezei.Eu vin de-acolo, de unde susurulapei, răcoarea pădurii și cînteculpăsărilor au făurit melodia doinei șipacea lumii.Eu cobor din acei regi ce auîmblînzit fierul, făcîndu-l plug.Eu vin de la sînul zînelor, mîinilecărora mi-au legănat scrînciobulcopilăriei, mi-au frămîntat pîinea și miauţesut soarta.Eu vin din ţara hărniciei și ademnităţii, vin din ţara cîntecului, din ţarabucuriei și a dorului, vin din ţara unde semoare cu semnul vieţii viitoare pe faţă.Eu vin din neamul românilor.Este naţionalism?! Să se observe căautoare se cheamă Lâsenco, are numeneromânesc. Dar în Bucovina, ţarămultietnică, este un fapt curent ca româniisă poarte nume de alte origini, după cumnu toţi cei ce poartă nume românești sîntromâni. Apartenenţa la o colectivitateetnică este condiţionată nu biologic, cispiritual; este un caz de conștiinţă, pecare omul și-o poate cultiva, cu nădejdeaîmplinirii desăvîrșite în climatul spiritualal colectivităţii sale, dispunînd de toateposibilităţile puse la dispoziţie de statlocuitorilor săi, sau pervertiţi, prin alţii oriprin sine însuși, trecînd la lumeadominantă și sperînd într-o mailesnicioasă realizare 3 .Cadrul legal, care să asigureclimatul necesar dezvoltării armonioasea personalităţii umane, este absolutnecesar. Dar nu e și suficient.Suceava, octombrie 2005------------------------------------------1Vezi Mircea Snegur, Limbaromână este numele corect al limbiinoastre, în „Limba română”, Chișinău,1955, nr. 3; Idem, Oficializareaglotonimului „limba moldovenească”este o acţiune falimentară, în „Limbaromână”, Chișinău, 1996, nr. 1.2Max Demeter Pfeyfuss, Chestiuneaaromânească. Evoluţia ei de la origini pînăla pacea de la București (1913) și poziţiaAustro-Ungariei, București, 1994, p.1203Am citat și altă dată din scrisoareaunui ostaș român din Ucraina, publicatăde Plai românesc, din Cernăuţi, nr.12/1993: ”Privet din ciasti. Să măvedeţi cu șineli și cu furașcă, nici nu măcunoașteţi. Starșinaua noastră e tareblatnoi, dar am găsit obșcii iazîc cu el.Acum sîntem drugi. Merg în samovolcîcînd vreau. În oraș am mulţi znacomîi.Dedovcina la noi nu-i. Otpusc nuprimesc pînă nu va fi alt prizîv.”Prof. univ. dr. GheorgheMOLDOVEANUSuceava24 Revista rom=n\C M Y K