An. XI, nr.4(42), 12.2005

E VA L U | R I - R E S T I T U I R IUn critic, Ion Vartic, îl numea peMihail Sebastian un „Cehovliric“. Într-adevăr, teatrul lui esteunul de atmosferă, străbătut de o undă delirism, muzicalitatea lui discretă – ca omuzică de cameră – desfășurîndu-se pe oclaviatură de nuanţe în care tăcerile, șoapta,tonurile surdinizate își au vibraţia lordiscretă. Iar eroii, apăsaţi de traiul intrat înrutină, năzuiesc spre altceva, spre un idealpoate mărunt, poate difuz, dar care pentruei se transformă în miraj. Undeva, îndepărtare, stăruie năluca fericirii spre careei aspiră. Acolo pare a fi refugiul unde vorsă evadeze din cotidianul cenușiu. Sau,poate, să uite inconvenientele unui real lacare nu se pot adapta.E un „joc“: „de-a uitarea“, „de-afericirea“. E, metaforic vorbind, „jocul de-avacanţa“. Piesa care poartă acest titlu, Joculde-a vacanţa (1938; premiera în 1939, cuGeorge Vraca în rolul principal masculin) euvertura unei suite care privilegiazăsentimentele, într-un spaţiu al reveriei. Lapensiunea Weber, undeva în munţi, își facvacanţa cîteva personaje pe care întîmplareale-a adunat împreună. E, mai întîi, ȘtefanValeriu. Un tînăr blazat, obosit, care nu paredeloc dispus să lege prietenie cu ceilalţi. Ba,mai mult, se comportă ciudat și chiarjignitor. Nici măcar nu schiţează un salut, nuintră în vorbă, stă retras, lenevind înșezlongul pe care nu-l cedează nimănui. Vreasă uite tot ce i s-a întîmplat peste an în slujbalui absurdă și această uitare are pentru elmica aureolă a fericirii. Își urmărește planulcu îndărătnicie, încercînd să construiască oabsolută izolare. Desfiinţează telefonul,strică radioul, face în așa fel ca scrisorile șiziarele să nu mai ajungă aici. De ce ar păstranoţiunea timpului – ca să-i aducă aminte căvacanţa se va sfîrși și va reîncepe cadenţamonotonă a traiului de fiecare zi?Iar ceilalţi, cine sînt ei? Bogoiu,funcţionar în minister. Pare cea mai banalădintre fiinţe. Flăcău bătrîn, împăienjenit îninerţie și singurătate. Dar ce resurse deimaginaţie dospesc în mintea lui sufocată, dealungul unui an de zile, de stereotipii! El sevisează un explorator. Vila din munţi, înjocul lui aproape copilăresc, e un vas cu carepoate naviga peste mări și oceane. De altfel,și la plicticoasa-i slujbă, cînd șefii îi facobservaţii, el e cu mintea în altă parte,undeva, în „insulele Azore“. Mai e și Jeff,adolescentul cu probleme la matematică. Arămas corijent și tare ar vrea să nu se maigîndească la asta. Maiorul, în fine, cultivă șiel o solitudine protectoare, mergînd, dar fărăspor, la pescuit.Și este, mai ales, Corina. Frumoasăprobabil, deșteaptă, fără doar și poate,sensibilă la trăirile celorlalţi. Misterioasă,ceea ce aprinde imaginaţia „pensionarilor“de vacanţă și-i face să se îndrăgostească, maimult sau mai puţin vădit. Nici nu era greu, lacîtă frustrare zace în aceste inimi vulnerabile.Și zborul în imaginar se produce, orchestratde spiritul fin al Corinei. E adevărat că nu-iun zbor la mari înălţimi. Eroii ţes o feeriepășunistă. Să nu se mai întoarcă în orașulunde iluziile mor, să încropească o fermă cuun pîlc de vite care să fie duse la păscut șimulse la ceas de seară. Bărbaţii să vînezemistreţi, iar femeia să îi aștepte cu lampaaprinsă la ferești, împletind, pentru iarnă,mănuși de lînă. Liniște, seninătate... Visulpare lesne de înfăptuit.Dar nu... Corina nu se lasă înrobită dereverii. S-a îndrăgostit de Ștefan Valeriu(care și el o iubește, așa cum o iubesc și Jeff,și Bogoiu), însă nici nu vrea să dea cursafecţiunii ce se înfiripă. Poate că, frîngîndaceastă relaţie, de urzeală diafană, dorește săpăstreze Visul ca pe un eter protector, ca peo sursă de regenerare. Misterul nu trebuierisipit de proza realităţii: „Lasă-mă – îispune ea lui Ștefan, într-un dialog aburit detristeţe – să fiu necunoscuta care se rupe delîngă tine, pentru a se întoarce într-o viaţă demister [...]. Și tu, rămîi prinţul meu deGalles.“ O despărţire într-un fel ciudată,lăsînd în urmă o dîră de regret, de persistentămelancolie. Teatrul de cameră al lui M.Sebastian are un sunet minor, dar, oricum,un sunet pur.Piesa Steaua fără nume a avut premieraîn 1944. Din cauza legiuirilor rasiste (evreiinu aveau drept de semnătură), pe afiș a fostatribuită unui autor fictiv, Victor Mincu. Înrolul principal, Radu Beligan, care va face ocreaţie și în adaptarea radiofonică (a maiexistat un film, în 1967, în regia lui HenriColpi, cu Claude Rich și Marina Vlady, și oecranizare sovietică). Întîmplarea, banală însine, dar care ia proporţii de miracol, sepetrece într-un tîrgușor obscur, departe deforfota și freamătul marilor orașe. Străzinepavate, praf (sau noroaie, dacă plouă),lumină electrică încă nu. Roși de plictis,obtuzi, poate și înrăiţi, oamenii se ţin debîrfe, se spionează cu o curiozitate avidă șiindecentă, ducîndu-și zilele într-unautomatism care îi despersonalizează șicîteodată îi face caraghioși. Ispas, de pildă,pare să-și fi pierdut identitatea. El e„regulamentul“, așa cum Pascu e „magazincentral“. Dramaturgul își dozează cu măsurăaccentele de umor. Tîrgul are și o gară, lacare rar oprește cîte un tren, și niciodatăacceleratul de Sinaia, care le fascinează peelevele ce tînjesc după viaţa care sedesfășoară, în lux și desfătare, sub „altezări“. E un miraj care, în pofida strășnicieicu care sînt urmărite de agitata, agresiva,vigilenta domnișoară Cucu, le atrageirezistibil. E și firesc. Pentru cei carepăstrează detenta spre reverie – cuvintele sîntale profesorului Marin Miroiu – „gara estemarea. Este portul, necunoscutul,depărtarea...“. „Este dorul de a pleca, de afugi...“ „În altă parte, în altă lume“. LaMoscova, la Moscova, cum rîvnesc, fărăputerea de a se smulge din pînza de păianjena inerţiei, cele trei surori ale lui Cehov.Într-o seară, totuși, ceva survine în ritmulegal al fiecărei zile din acest colţ uitat delume. Acceleratul cu geamuri luminateoprește în gara prăpădită și din el e coborîtă ofemeie care parcă descinde din ireal. Blondă,înveșmîntată în alb, eterică și ispititoare. Nuavea bilet și conducătorul a trebuit s-o dea josla prima staţie. Noaptea se apropie șinecunoscuta, cochetînd în treacăt cu gîndulsinuciderii, riscă să petreacă ore nesfîrșite peperonul ostil. Spre norocul ei, în gară e șiMiroiu, care așteaptă înfrigurat să-i fie adusde la București un catalog astronomic. Sfios,mirîndu-se singur de îndrăzneala lui, îi oferăstrăinei ospitalitate. După o mică ezitare, eaacceptă și astfel începe, pentru amîndoi, oneverosimilă noapte.Mai întîi, șocul. Căsuţa lui Miroiu odescumpănește și o amuză pe pasageraclandestină. O cameră strîmtă, înţesată decărţi, în loc de duș, o stropitoare, fîntîna dincurte promiţînd, sub ochii vecinilor, o baieîmprospătătoare, fără pudori. Femeia eintrigată, dar, neavînd încotro, rămîne.Profesorul e gata să plece la un prieten –Udrea, alt visător, care a compus o simfonie,dar nu o poate executa fiindcă nu are bani săcumpere un „corn englez“ – ca să doarmăacolo, dar o replică a musafirei îl reţine. Oinvită la fereastră și, sub firmamentul careși-a început pîlpîirea, se transfigurează. Unelan neobișnuit îl însufleţește, și Mona – căciașa o cheamă pe cea pe care prinde a o iniţiaîn tainele cerului – vede uimită cum tînărulinhibat, modest, cu acea amprentă pe care oimprimă ratarea devine altcineva. Un lunatec,un halucinat al unei utopii pe care oproiectează în spaţiul interplanetar. Cu ofebrilitate care îl face seducător, el vorbeștedespre steaua pe care, prin calculeminuţioase, a descoperit-o, o stea carestrălucește undeva, lîngă constelaţia Alcor.E o poezie a evadării în alte lumi, înmonologul lui Miroiu și Mona, uitînd deunde vine, se simte tulburată: „... sînt sericînd tot cerul foșnește de viaţă... cînd peultima stea, dacă asculţi bine, auzi cumfreamătă păduri și oceane – fantastice păduriși fantastice oceane – seri în care tot cerul eplin de semne și de chemări ca și cum de peo planetă pe alta, de pe o stea pe alta, fiinţecare nu s-au văzut niciodată se caută, sepresimt, se cheamă...“ Steaua, încă fărănume, pe care pasionatul astronom adescoperit-o nu va putea fi zărită vreodată:„Pentru că stelele nu se abat niciodată dindrumul lor.“Dar va purta un nume – Mona, ca alfrumoasei care, cucerită, îi stă alături. Monacea vie, care nu știa pînă acum unde e UrsaMare și privea cerul ca să vadă dacă plouă, îidăruiește romanticului culegător de stele onoapte de iubire. Iar dimineaţa, o bate gîndulsă se statornicească aici, în peisajul frust,căsătorindu-se cu bărbatul plin de calităţisufletești pe care l-a întîlnit. Oare Mona seva abate din drumul ei?Sînt, în viaţă, traiectorii care nu pot fischimbate. Alertat de dispariţia Monei,amantul ei, Grig, un elegant și cinic om delume, o caută pînă ce, cu stupoare, o găseșteîn căscioara lui Miroiu. În dialogul care areloc între ei, Mona se dezmeticește, chiardacă încercată de păreri de rău. Nu se vaputea obișnui cu monotonia acestui tîrgcolbăit vara și troienit iarna, cuincomodităţile de aici, cu oamenii care sîntcum sînt. Ea e o cochetă obișnuită cuUn sentimental lucid –MIHAIL SEBASTIANdesfătul din hoteluri și din marile cazinouri,deprinsă să poarte bijuterii și veșmintescumpe. E un „animal de lux“, făcut „dinpuţin parfum, din multă lene și oarecarefantezie“. Vrea, cumva să semene, cu timpul,cu caricaturala domnișoară Cucu, care și eapoate arăta altfel în tinereţea ei? Într-unsurprinzător moment confesiv, chiar spaimaelevelor, regăsindu-și stropul de omenesc, osfătuiește să plece.E o scenă de o tristeţe reţinută, ţesută dinamărăciune și resemnare. Mona se întoarcela viaţa ei plină cu de toate, în afară deorizont, iar Miroiu, înfrîngîndu-și durerea,se va dărui ca și pînă acum, noapte denoapte, contemplării bolţii cerești, tărîmunde nimeni și nimic nu-l poate împiedica săevadeze.Și Alexandru Andronic, profesorul deistorie antică din Ultima oră (premiera, în1946), face parte din această familie despirite. A celor timizi, retractili, distraţi,pentru că sînt absorbiţi într-o lume a lor,dezarmaţi în faţa vieţii. Alexandru Andronicse transpune, la orele de curs sau în linișteacamerei lui de lucru, în epoca lui Alexandrucel Mare. Evadările lui într-acolo se produc.Cine ar fi crezut că un asemeneapersonaj, naiv și neîndemînatic, va fi luat deun potent om de afaceri, cinic și hîrșit, dreptun șantajist primejdios? Și totuși, așa seîntîmplă... Totul pleacă de la niște greșeli detipar dintr-un articol de specialitate al luiAndronic, care, cine știe cum, apare înpaginile ziarului de scandal „Deșteptarea“. Înloc de „Prophtasis“, de exemplu, se tipăreșle„Protar“ ș.a.m.d. N-ar fi nimic, dacă„Protar“ n-ar desemna o afacere în cereale,încă secretă, pusă la cale de marele magnatBucșan. Simţindu-se vizat, Bucșancontraatacă. Încearcă să-l intimideze peAndronic și, fiindcă acesta, parcă picat dinlună, nu reacţionează, plusează, căutînd să-icumpere tăcerea. Ba, mai mult, cumpărătipografia unde se tipărește ziarul în care aapărut textul care l-a pus pe jar. Ziarul e osursă de pericol și trebuie anihilat.Aici e farsa, pe care ‚joacă’ Ultima oră.În această încurcătură, care producenemaipomenite efecte. Puternicul industriaș,cu simţurile ascuţite ca de animal de pradă,inteligent fără îndoială și versat, omul careare la cheremul lui miniștri și directori degazete, poate cădea în ridicol, lăsîndu-sepăcălit în așa hal. De fapt, se păcăleștesingur, plătind din gros și făcînd, fără săvrea, o faptă bună.E drept că la „îmbrobodirea“ mareluirechin al afacerilor dubioase participă activ șiMagda Minu. O fată care nu seamănă cueroinele de pînă acum ale dramaturgului.Energică, întreprinzătoare, cu simţ practic,tînăra, care e studenta lui Andronic, își are șiea exaltările ei, care o transpun în epociîndepărtate. „Nebunia“ care a cuprins-o estecă s-a îndrăgostit de Alexandru cel Mare,conducătorul de oști chipeș, viteaz, de otinereţe triumfătoare. E, poate, idealul debărbat pe care și-l dorește, la care visează, casă folosim ‚cheia’ compoziţiilor dramaticeale lui Sebastian.Și totuși, Magda Minu are o slăbiciune șipentru Alexandru Andronic. Pentru„Alexandru cel Mic“. Și-a dat seama, laprelegerile lui, că în el vibrează un sufletcare merită afecţiune: „Vorbeai despreplecarea lui Alexandru în Asia. Păreaiplictisit, absent. Și deodată – nu știu cum s-aîntîmplat – ai tresărit. Ai ridicat mîna cu ungest ca un fulger – un gest care deschideaporţile Asiei, porţile visului. Glasul îţi vibra.În ochi aveai o mare lumină... Simţeam că teiubesc.“ Îl vede dezarmat, și vrea să-lprotejeze. Îl simte pur, și se angajează într-oluptă cu cei impuri, recurgînd, la nevoie, șila minciună, la trișerie. Ea îi întărește luiBucșan convingerea că Andronic e unșantajist, și încă unul dintre cei rafinaţi,diabolici, un adversar de care trebuie să tetemi. Căzut pe gînduri la un moment dat,Bucșan se sperie încă mai mult. Cum ideilenu-i lipsesc, le propune celor doi o soluţiecare i-ar putea neliniști – va finanţa oexpediţie știinţifică în Asia, în careprofesorul va putea să meargă pe urmele luiAlexandru cel Mare. E visul dintotdeauna allui Andronic, vis, care, iată, se împlinește.Dincolo de această propulsie în imaginar,piesa are o certă expresivitate în plan satiric.Cu o peniţă incisivă este încondeiat atîtmediul viciat al oamenilor de afaceri, cît șiacela al presei, o presă pentru careadevărurile sînt stingheritoare, iubitoare descandal și lesne coruptibilă. Experienţa degazetar a lui Sebastian se simte în felul cumevocă atmosfera dintr-o redacţie.Cu Insula (1944; j. 1947), care e o piesăneterminată din cauza morţii autorului (actulal treilea a fost scris de actorul MirceaȘeptilici, o versiune și de dramaturgulMircea Ștefănescu, o alta), Mihail Sebastianrevine la claviatura primelor sale comediilirice. Pretextul e oarecum forţat. Undeva,într-o ţară de pe continentul latino-american,trei oameni pe care nimic nu-i apropie sîntnevoiţi să rămînă pe loc din cauza unor gravetulburări ce au blocat orice posibilitate deplecare. Bancherul, fotbalistul de talieinternaţională Bolby II și pictoriţa Nadia seadăpostesc într-o mansardă amărîtă, trăinddin vînzarea ultimelor lucrușoare și prestînd,pe unde apucă, servicii din care abia dacăpot să încropească o masă din cînd în cînd.Cînd Manuel, bogătașul, aduce niște cartofi,mai că tustrei simt, chiar înainte de a-ifierbe, gustul fericirii. Altfel, îndură foamea,suportă, cum n-ar fi crezut, umilinţa situaţieiîn care se află, ceea ce îi apropie, îi face săse simtă solidari, în izolarea lor parcă fărăsperanţă. Se regăsesc pe ei înșiși, în ce aumai profund omenesc.Ca să mai uite, se ameţesc cu aspirină,bulina albă procurîndu-le stări de euforie, încare, privind ţintă în zarea visului, văd, ca unliman salvator, o insulă „cu multă lumină, cumult albastru, cu mult cer.“ S-ar abandonaacestor amăgiri, renunţînd să lupte, dacăNadia, femeie voluntară, energică, din speţaMagdei Minu, nu le-ar insufla, cu forţă deconvingere, acea încredere care pe cei doi e pecale să-i părăsească. Pledoaria ei înaripată, cupatetismul ei retoric, emană o nestăvilitădorinţă de a trăi. În restriștea oricărei insulete-ar arunca viaţa, nu trebuie să te lași înfrînt:Dacă trebuie, poate și să cerșească, să fure, săimplore: „Eu întind mîna dacă e nevoie. Furdacă e nevoie. Cer, implor, caut, urlu. Viaţaasta n-o dau din mînă – că alta nu știu binedacă mai găsesc. Veniţi cu mine. Eu n-amscrupule și orgolii... Mergem oriunde.Mergem în cîrciuma lui Lopez și vom cîntaacolo. Vom cînta așa de tare că o să ne audă șisurzii și o să ne dea o bucată de pîine...fiindcă eu vreau să trăiesc. Fiindcă nu vreau casoarele, mîine dimineaţă, să răsară fără noi“.Printr-un paradox tragic al soartei, acestimn închinat vieţii nu-l va proteja pe MihailSebastian de accidentul cumplit care-i curmăzilele. Catifelata, plina de farmec „micămuzică de noapte“ a teatrului său se încheiebrusc, în lumina crudă a unei amieze nefericite.Florin FAIFERRevista rom=n\ 13