GHID DE STUDIU AD II-Malpraxis - UMF

GHIDUL DE STUDIU 

CATEDRA 5 

DISCIPLINA DE DE MEDICINA LEGALA 

SEF DE DISCIPLINA : CONF. DR. PERJU-DUMBRAVA DAN 

• Titlul cursului: MALPRAXIS MEDICAL 

• Introducere 

− Tipul cursului: obligatoriu 

− Cui ii este adresat cursul: Se adreseaza studentilor an II specializarea asistenta 

dentara si urmareste obtinerea de catre acestia a unui set de cunostinte in 

domeniul legislatiei sanitare precum si a obligatiilor si a drepturilor stabilite de 

legislativ pentru exercitarea profesiei de asistent medical, in vederea definirii 

notiunii de malpraxis medical. 

− Pot participa: studentii anului II specializarea asistenta dentari 

Importanta cursului; probleme abordate: stabilirea elementelor de responsabilitate 

medicala (disciplinara, civila, administrativa, penala); fundamentarea cunostintelor de drept 

medical cu utilizare in practica medicala curenta; cunoasterea drepturilor si obligatiilor ce revin 

practicianului asistent medical; relatia cadru medical-pacient; participarea la identificarea unor 

solutii pentru probleme legate de aplicarea normelor de medicină legală; capacitatea de a 

interpreta normele de drept în raport cu situatiile concrete. 

Finalizarea cursului va putea permite: 

1.cunoasterea cadrului legislativ necesar exercitarii profesiei de asistent medical 

2.stabilirea standardelor profesionale in relatia cadru medical-pacient-unitate sanitara 

3.cunoasterea drepturilor pacientilor 

4.procedurile judiciare privind stabilirea responsabilitatii medicale 

• Cunostinte si abilitati anterioare: Notiuni de Etica medicala, Psihologie medicala si Drept 

• Resurse bibliografice utile pentru reactualizarea cunostintelor: 

1.Perju-Dumbravă Dan, Martis Doru, Curs de medicina judiciara si legislatie sanitara Ed. 

Cordia Lex, 2008. 

2.Perju-Dumbravă Dan, Bioetica si responsabilitate medicala Ed.Hipparion, 1999, I:S:B:N 

973-9339-95-6. 

3.Perju-Dumbravă Dan, Ed.Hipparion, Resonsabilitate medicala, 2000, I:S:B:N:973-9448-82-8. 

4. Belis V., Tratat de Medicina Legala, Bucuresti, 1995 

5.Belis V., Ghid de urgenţe medico-juridice, Bucuresti, 1998. 

6.Dermengiu Dan, Medicina legală, C.H.Beck, Bucuresti, 2009 

7.Groza Lulu Ionel, Introducere în medicina legală pentru juristi, C.H.Beck, Bucuresti, 2007 

8.Scripcaru Gh., Astarastoaie V., Scripcaru C., Medicina legala pentru juristi, Ed. Polirom, 

2005, Iasi 

9.Leslie, C.J., Principles of Behavioral Analysis, Harwood Academic Press, Amsterdam 

10.Malicier D., A Lacassgne, La responsabilité médicale 1990, Lyon. 

11.Legea privind organizarea si activitatii si functionarea institutiilor de medicina legala cu 

modificarile aduse de Legea nr.459/2001; OG nr.57/2001; Legea nr.271/2004. 

12.www.legmed.ro

• Perioada de desfasurare a cursului si programul diferitelor actvitati 

Cursul si Lucrarile practice se desfasoara in sistem linear, pe parcursul semestrului II 

Cursul va avea loc Miercuri intre orele 14-15 

Lucrarile practice Miercuri intre orele 15-16. 

- locul de desfasurare: Sala de Lucrari practice I.Quai, Cladirea Anatomie, 

Disciplina de Medicina Leagala, str. Clinicilor nr.3-5 

- program de consultatii: pe tot parcursul perioadei, in fiecare zi de Marti intre 

orele 8-10. 

• Tabla de materii: 

1.Malpraxis-ul 

2.Protectia vieţii si sănătăţii persoanelor – legea fundamentala si legea penala speciala. 

Uciderea din culpa. Uciderea din culpa profesionala sau speciala. Determinarea sau 

inlesnirea sinuciderii. 

3. Lovirea si vatamarea integritatii corporale sau a sănătăţii persoanelor. Vătămarea 

corporala din culpă. 

4.Provocarea ilegala a avortului. 

5.Infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public sau altor activitati 

reglementate de lege. 

6.Exercitarea profesiei de asistent medical si a profesiei de moaşa 

7.Organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România 

8.Codul de etica si deonologie profesionala al asistentului medical/moasei 

9.Obligatii etice si deontologice ale asistentului medical. 

10.Elemente de jurisdictie profesionala. 

11.Drepturile pacientului. 

12.Bazele juridice ale expertizelor medico-legale. 

13.Legislatia actuala in Codurile Penal si Civil roman cu implicatii in desfasurarea 

activitatii medico-sanitare legale. 

• Evaluarea cunostintelor si abilitatilor practice 

− Conditii pentru acceptarea la examen: frecventa 70% la cursuri si 100% la lucrari 

practice 

− Conditii pentru promovare: minim nota 5 

− Calendarul evaluarilor pe parcurs, al examenului final: Examenul final este 

compus dintr-o proba scrisa cu o pondere de 70% din nota finala si dintr-un 

examen practic cu o pondere de 30% din nota finala si se sustine la sfarsitul 

cursului 

− 

Calendarul examenelor ulterioare in caz de nepromovare: Sesiunea Toamna I si 

Toamna II 

− Modul de desfasurare a evaluarilor: Examen teoretic cu raspunsuri redactionale si 

examen practic din subiectele Lucrarilor practice 

− Modul de notare: Nota acordata va fi de la 1 la 10.

Cadrele didactice de predare: 

Titular curs: Conf. Dr.Perju-Dumbrava Dan, Seful Disciplinei de Medicina Legala 

Lucrari practice: 

1.Conf. Dr.Perju-Dumbrava Dan, Seful Disciplinei de Medicina Legala 

2.As. Univ. Siserman Costel 

Capitolul 1. Malpraxis-ul 

Tabla de materii: 

1.1 Definitia si intelesul termenului malpraxis-ul 

1.2 Erorile subiective (de diagnostic) 

1.3 Erorile obiective 

1.4 Culpa de tehnică medicală 

1.5 Comportamentul omisiv 

1.6 Culpa de omisiune 

Obiective educationale: 

1. Ce trebuie sa stiti: 

Esential: - Sa definiti termenul de malpraxis 

- Sa definiti erorile subiective si cauzele generatoare ale acestora 

- Sa definiti erorile obiective 

- Sa cunoasteti culpa de tehnica medicala 

- Sa definiti culpa prin omisiune 

Important: - inadrarea erorilor medicale in erori subiective/obiective 

-clasificarea culpei de tehnica medicala 

Util: - sa cunoasteti elemente de legislatie cu privire la malpraxis 

Facultativ: - discutia unor cazuri de malpraxis intilnite in practica medicala 

2. Ce trebuie sa faceti: Sa puteti incadra diferite tipuri de acte medicale in erori 

subiective/obiective, culpa de tehnica medicala/prin omisiune. 

Schema succinta a capitolului: 

1.1 Definitia si intelesul termenului malpraxis-ul 

Malpraxisul este acea eroare profesională generatoare de pagube in detrimentul (de 

regula) ambelor părţi. Al pacientului pe de o parte si, respectiv personalului medical 

implicat in litigiul ce va urma. 

1.2 Erorile subiective (de diagnostic)

Erorile subiective (de diagnostic) constau in reprezentarea greşită a realităţii medicale 

determinată de slaba pregătire profesională, implicit punerea defectuoasă in practică a 

tehnicilor si manevrelor de specialitate. 

Cauze ale erorilor de diagnostic 

- necunoaşterii trecutului medical al pacientului; 

- examinării greşite; 

- interpretării eronate a simptomelor; 

- neefectuării unor teste; 

- netrimiterii pacientului pentru un consult de specialitate sau neschim-bării 

diagnosticului in cazul unui tratament care nu da rezultate. 

1.3 Erorile obiective 

Erorile obiective se datoreaza, cel mai frecvent: 

- unei imperfecţiuni a ştiinţei medicale la un moment dat; 

- unei reactivităţi particulare a bolnavului sau unor particularităţi ale bolii. 

Se află in eroare cu caracter obiectiv orice cadru medical care, in aceleaşi condiţii, ar fi 

procedat la fel. In acest domeniu trebuie făcuta precizarea privind eroarea de fapt, cauza ce 

înlătura răspunderea penala (art.51 C.P.) 

Din perspectiva juridică erorile profesionale (medicale) generatoare de pagube îmbracă 

forma culpei. Sunt cunoscute in acest domeniu culpa de tehnică medicală si culpa de omisiune. 

1.4 Culpa de tehnică medicală 

Culpa de tehnică medicală sau culpa profesională medicală consta in nerespectarea 

regulilor privind exercitarea profesiunii medicale prin nepricepere sau abateri de la reguli 

îndeobşte recunoscute si recomandate in practicarea acestei profesiuni, provenite din neglijentă, 

nepăsare sau nerespectarea unor metode si procedee specifice. Aceasta mai poarta denumirea de 

imprudenţă. 

Clasificarea culpei de tehnica medicala: 

a)culpa profesională prin nepregătire (incompetenta); 

b)culpa profesionala prin neprevedere 

c)culpa profesională prin neglijenţa 

1.5 Comportamentul omisiv 

Responsabilitatea in infaptuirea actului medical exista atat in momentul actiunii subiectului, 

(in timpul desfasurarii activitatii medicale) cat si in cazul inactiunii. Neactionand atunci cand 

subiectul (medic, asistent medical) avea aceasta obligatie este elementul comportamentului 

omisiv. 

1.6 Culpa de omisiune

Cadrul medical este deopotrivă responsabil, atunci când acţionează cât si atunci nu 

acţionează; cu alte cuvinte el răspunde de tot ceea ce face si de tot ce refuza să facă. 

Culpa de omisiune se prezintă sub următoarele forme: 

- refuzul de a răspunde la solicitarea pacientului; 

- refuzul intervenţiei (neasumarea de riscuri); 

- refuzul trimiterii pacientului la un eşantion superior (privarea de şansă); 

- refuzul de a continua tratamentul unui pacient; 

- neacordarea dreptului pacientului la a doua opinie in aceeaşi cauza medicală. 

Bibliografia obligatorie si facultativa: 

1.Perju-Dumbravă Dan, Bioetica si responsabilitate medicala, Ed.Hipparion, 1999, I:S:B:N 

973-9339-95-6. 

2.George Antoniu, Coportamentul Omisiv, Revista de drept penal, nr.1, 2002. 

3.Gh. Scripcaru, Criteriile raspunderii profesionale medicale, Revista de Drept penal, nr. 1, 

1997. 

4.www.legmed.ro 

Capitol 2. Protectia vieţii si sănătăţii persoanelor – legea fundamentala si legea penala 

speciala. 

Tabla de materii 

2.1. Notiuni introductive. 

2.2. Uciderea din culpa. 

2.3. Uciderea din culpa profesionala sau speciala. 

2.4. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii. 


1.Ce trebuie sa stiti: - Sa definiti urmatorii termeni juridici: omorul, omorul calificat, uciderea 

din culpa, determinarea sau inlesnirea sinuciderii, pruncuciderea 

- Sa cunoasteti obiectul juridic, incadrarile penale ale faptelor 

2. Ce trebuie sa faceti: - Sa puteti interpreta corect pe baza scenariilor (prezentarilor de caz) 

incadrarea juridica 


2.1. Notiuni introductive

Infracţiunile care pot fi comise de către personalul angrenat în înfăptuirea actului medical 

vizează exact drepturile garantate prin constituţie. Vom analiza pentru început infracţiunile 

contra vieţii. In aceasta categorie sunt cuprinse urmatoarele infractiuni: 

- omorul 

- omorul calificat 

- omorul deosebit de grav 

- pruncuciderea 

- uciderea din culpa 

- determinarea sau inlesnirea sinuciderii 

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie dreptul la viaţă al fiinţei umane, legea 

penală, ca expresie a voinţei societăţii, nu ca un bun individual ci ca un bun social ocrotind viaţa 

persoanei încă din momentul concepţiei (de la naştere spun unii autori) şi pana în momentul 

morţii. Ocrotirea vietii are intindere asupra tuturor persoanelor indiferent de stare de sanatate, 

daca sunt sanatoase, bolnave, muribnde, legea nepermitand nimanui sa curme viata cuiva, 

indiferent de suferintele pe care le indura, indiferent cat mai are de trait chiar cu consimtamantul 

celui aflat in suferinta. Eutanasia nu este inca o optiune in reglementarile legii penale romane. 

Obiectul material al acestor infracţiuni costă in corpul unui om în viaţă, al unui om viu, 

corp aparţinând altei persoane decât făptuitorului. 

Subiect activ poate fi orice persoană, de regulă, persoană responsabilă penal. 

Latura obiectivă – infracţiunile de acest tip se săvârşesc de regulă prin acţiuni şi în mod 

excepţional prin inacţiuni. 

Latura subiectivă – infracţiunile contra vieţii sunt cu o singură excepţie – infracţiunea 

de ucidere din culpă – infracţiuni săvârşite cu intenţie 

2.2. Uciderea din culpa. 

Prevăzută de art. 178 Cod penal se conturează ca o variantă atenuată a omuciderii, legea 

penală pedepsind mai blând acest omor săvârşit din culpă sau din greşeală având în vedere lipsa 

intenţiei, făptuitorul nu urmăreşte anume moartea victimei aceasta producându-se datorită 

nedibăciei, uşurinţei, nerespectării unor reguli etc. Distingem uciderea din culpă, forma tip sau 

simplă; uciderea din culpă profesională sau specială şi unele agravante ale acestor forme 

infracţionale. 

2.3. Uciderea din culpa profesionala sau speciala. 

Prevazuta de art. 178 alin. 1 Cod penal, constand in uciderea din culpa ca urmare a 

nerespectarii dispozitiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercitarea unor profesii sau 

meserii, ori prin efectuarea unei anumite activităţi 

Trăsături esenţiale:

- acţiunile prin care se săvârşeşte fapta sunt îndeplinite in mod defectuos, fără a se 

ţine seama de dispoziţiile legale sau masurile de prevedere pentru exercitarea 

profesiei sau meserie; 

- inacţiunile prin care se săvârşeşte fapta se manifestă prin neîndeplinirea, 

neefectuarea sau neexecutarea unui act care era impus ca obligatoriu prin măsurile 

de prevedere sau dispoziţiile legale referitoare la executarea profesiei; 

- trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta săvârşită (acţiune ori 

inacţiune) ca urmare a nerespectării dipozitiilor legale referitoare la exercitarea 

profesiei si rezultatul produs, adică moartea victimei; 

- fapta să fie săvârşită în exerciţiul profesiei 

Prevazuta de art. 178 alin. 1 Cod penal, constand in uciderea din culpa ca urmare a 

nerespectarii dispozitiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercitarea unor profesii sau 

meserii, ori prin efectuarea unei anumite activităţi. 

2.4. Determinarea sau inlesnirea sinuciderii. 

Legea penala romana nu sanctioneaza incercarea sinuciderii obligand insa, pe toti 

cetatenii sa nu incurajeze ori sa sprijine, sa determine alte persoane sa recurga la acest gest 

ultimativ, prin insasi reglementarea prevazuta in art. 179 Cod penal. 

Articolul din Codu penal prevede forma simpla si pe cea agravanta. 

Forma simpla are urmatoarea reglementare: constă în fapta persoanei care a determinat 

altă persoană să se sinucidă sau care a inlesnit sinuciderea altei persoane, dacă sinuciderea sau 

incercarea de sinucidere a avut loc. 

Forma agravanta – daca aceasi fapta a fost savarsita asupra unui minor sau fata de o 

persoana care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale. 

Regimul sanctionator - Art. 179. - Determinarea sau înlesnirea sinuciderii: Fapta de a 

determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea sau încercarea de 

sinucidere a avut loc, se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 ani. 

Când fapta prevazuta în alineatul precedent s-a savârsit fata de un minor sau fata de o persoana 

care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale, pedeapsa 

este închisoarea de la 3 la 10 ani. 

Bibliografia obligatorie si facultativa 

1.Antoniu G., Revista de drept penal, nr. 1, 2002. 

2.Codul Penal. Codulde procedura penala. 



4.Ioana Vasiu, Drept penal – Partea speciala, Editura Albastra, 2007. 

Capitolul 3. Lovirea si vatamarea integritatii corporale sau a 

Vătămarea corporala din culpă. 

sănătăţii persoanelor.


3.1. Notiuni introductive 

3.2. Vătămarea corporala din culpă. 

3.2.1. Vătămarea corporala din culpă forma simpla. 

3.2.2. Vătămarea corporala din culpă, forma profesională (sau specială) 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa definiti urmatorii termeni: vatamare corporala, vatamare corporala din 

culpa, sa cunoasteti regimul sanctionator 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa incadrati medico-legal (sa apreciati numarul de zile de ingrijiri 

medicale) diferite tipuri de leziuni posttraumatice 


Aceasta categorie de infractiuni sanctioneaza acele fapte de pericol social prin care se 

cauzeaza persoanlor suferinte fizice (lovirea sau alte violente) sau vatamari (vatamarea 

corporala, vatamarea corporala grava, vatamarea corporala din culpa) ale integritatii corporale 

sau sanatatii (provocarea ilegala a avortului) si chiar moartea (lovirile sau vatamarile cauzatoare 

de moarte). 

Vătămarea corporala din culpă. 

Prevăzută de art. 184 Cod penal, aceasta infractiune, spre deosebire de loviri sau alte 

violenţe săvârşite din culpă, care nu se pedepsesc, faptele de vătămare corporală săvârşite din 

culpă se pedepsesc, dar mai blând decât cele săvârşite cu intenţie. 

Forma simplă a vătămării corporale din culpa prevăzuta de art. 180 alin. 2 si 2 1 , care a 

pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale (nu concediu medical) mai 

mari de 10 zile, precum si cea prevazuta la art. 181 (vatamarea corporala) , savârsite din culpa, se 

pedepsesc cu închisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda (culpa simplă si culpa cu 

previziune). Între faptă si rezultatul prevăzut de lege trebuie să existe un raport de cauzalitate. 

Forma profesională (sau specială) este prevazuta de art. 184 Cod penal, alin. 3, 4, si 4 1 

continind trei situatii agravante. Prima se refera la fapta prevazuta de art. 184 alin. 1, ca urmare a 

nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere în exerciţiul unei profesii ori 

îndeplinirea unor activităţi. Cea de a doua, prin savarsirea faptei prevazute la alin. 2, daca este 

urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de prevedere aratate in alin. 3. Iar 

ultima se refera la faptele prevazute la alin. 3 si 4, daca sunt savarsite de catre o persoana aflata 

in stare de ebrietate. 

Regim sanctionator: 

Art. 180. - Lovirea sau alte violente

(2) Lovirea sau actele de violenta care au pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare 

îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu 

amenda. 

(2 1 ) Faptele prevazute la alin. 2 savârsite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare 

de la unu la 2 ani sau cu amenda. Actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila a 

persoanei vatamate. În cazul faptelor prevazute la alin. 1 1 si 2 1 actiunea penala se pune în 

miscare si din oficiu.Împacarea partilor înlatura raspunderea penala, producându-si efectele si în 

cazul în care actiunea penala a fost pusa în miscare din oficiu. 

Art. 184. - Vatamarea corporala din culpa 

Fapta prevazuta la art. 180 alin. 2 si 2 1 , care a pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare 

îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum si cea prevazuta la art. 181, savârsite din culpa, se 

pedepsesc cu închisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda. 

Daca fapta a avut vreuna din urmarile prevazute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este 

închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. 

Când savârsirea faptei prevazute în alin. 1 este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a 

masurilor de prevedere pentru exercitiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei 

anume activitati, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. 

Fapta prevazuta în alin. 2 daca este urmarea nerespectarii dispozitiilor legale sau a masurilor de 

prevedere aratate în alineatul precedent se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. 

(4 1 ) Daca faptele prevazute la alin. 3 si 4 sunt savârsite de catre o persoana care se afla în stare 

de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la unu la 3 ani, în cazul alin. 3, si închisoarea de la unu 

la 5 ani, în cazul alin. 4. 

Pentru faptele prevazute în alin. 1 si 3, actiunea penala se pune în miscare la plângerea prealabila 

a persoanei vatamate. 




2.Perju-Dumbravă Dan, Bioetica si responsabilitate medicala Ed.Hipparion, 1999, I:S:B:N 

973-9339-95-6. 

3.Perju-Dumbravă Dan, Ed.Hipparion, Resonsabilitate medicala, 2000, I:S:B:N:973-9448-82-8. 

4. Belis V., Tratat de Medicina Legala, Bucuresti, 1995 

Capitolul 4. Provocarea ilegala a avortului 


4.1. Definitia medico-legala a avortului 

4.2 Aspecte legislative ale epocii comuniste 

4.3. Regim sanctionator


1.Ce trebuie sa stiti: - Sa definiti avortul din punct de vedere medico-legal 

- Sa cunoasteti legislatia actuala cu privire la avort 

2.Ce trebuie sa faceti:- Sa puteti interpreta corect normele de drept pentru situatii concrete 


Avortul (din latinescul aboriri = a cadea) este definit in mod diferit de specialisti 

obstreticieni si de medicii legisti. Definitia medico-legala agreata in practica juridica a avortului 

are urmatorul continut „intreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace”, „intreruperea cursului 

normal al sarcinii pe toata perioada acestuia, inclusiv daca are loc chiar in timpul declansarii 

travaliului sau pe parcursul acestuia. 

Putem spune ca avortul este clar o intrerupere a sarcinii care se poate realiza in mod legal 

sau ilegal, de catre persoane autorizate sau neautorizate, intr-un mediu propriu sau impropriu 

acestui tip de interventie, pe durata existentei sarcinii, dupa conceptie (exista pareri contradictorii 

si in aceasta problema a stabilirii datei conceptiei) si pana la expulzarea fatului in mod firesc. 

In perioada comunista, problema avortului a fost discutata si dezbatuta de legiuitorul din 

acea perioada care, in virtutea modului intolerant si dictatorial a impus aceasta lege fara sa tina 

seama de parerea societatii, nefiind in practica curenta a regimului forma dezbaterilor publice si 

democratice care ar fi putut influenta intr-un mod sau altul solutia adoptata. Decretul nr. 770 din 

1 octombrie 1996 a care interzicea tuturor femeilor sa intrerupa sarcinile, cu citeva exceptii: daca 

sarcina punea in pericol viata femeii, daca unul dintre parinti suferea de o boala transmisibila 

ereditar sau daca mama prezenta invaliditati grave, daca femeia avea peste 45 de ani sau nascuse 

deja patru copii si daca sarcina era urmarea unui viol sau incest. 

Politica pro-natalista a lui Ceausescu a oscilat in functie de reactia externa. Decretul 770 

a fost modificat inainte de prima conferinta despre populatie din lume, organizata in Romania, in 

anul 1974. In 1972 a aparut Decretul 53, care legaliza avorturile pentru toate femeile de peste 40 

de ani. Dar in stilul caracteristic al regimului virsta a fost ridicata la 42 de ani inaintea urmatoarei 

conferinte despre populatie din 1984, iar in 1985 a venit Decretul 411, care ridica virsta pentru 

avorturi legale la 45 de ani si la cinci numarul de copii aflati in ingrijire pentru a cere legal un 

avort. 

Regim sanctionator: Art. 185. - Provocarea ilegala a avortului. 

Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, savârsita în vreuna dintre urmatoarele 

împrejurari: a) în afara institutiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop; b) 

de catre o persoana care nu are calitatea de medic de specialitate; c) daca vârsta sarcinii a depasit 

patrusprezece saptamâni, se pedepseste cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. 

Întreruperea cursului sarcinii, savârsita în orice conditii, fara consimtamântul femeii 

însarcinate, se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi. 

Daca prin faptele prevazute în alin. 1 si 2 s-a cauzat femeii însarcinate vreo vatamare 

corporala grava, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi, iar daca 

fapta a avut ca urmare moartea femeii însarcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani si 

interzicerea unor drepturi. 

În cazul când fapta prevazuta în alin. 2 si 3 a fost savârsita de medic, pe lânga pedeapsa 

închisorii, se va aplica si interdictia exercitarii profesiei de medic, potrivit art. 64 lit. c).

Tentativa se pedepseste. 

Nu se pedepseste întreruperea cursului sarcinii efectuata de medic: 

a) daca întreruperea cursului sarcinii era necesara pentru a salva viata, sanatatea sau 

integritatea corporala a femeii însarcinate de la un pericol grav si iminent si care nu putea fi 

înlaturat altfel; b) în cazul prevazut în alin. 1 lit. c), când întreruperea cursului sarcinii se 

impunea din motive terapeutice, potrivit dispozitiilor legale; c) în cazul prevazut în alin. 2, când 

femeia însarcinata s-a aflat în imposibilitate de a-si exprima vointa, iar întreruperea cursului 

sarcinii se impunea din motive terapeutice, potrivit dispozitiilor legale. 


1. Dan Perju-Dumbrava, Expertiza medico-legala in practica juridica, Argonaut, 2001. 

2.Belis V., Tratat de medicina legala, vol. II., Ed. Medicala, Bucuresti, 1995 


Capitolul 5. Infractiuni care aduc atingere unor activitati de interes public sau altor 

activitati reglementate de lege. 


5.1.Notiuni introductive 

5.2.Exercitare fără drept a unei profesii 

5.3.Regim sanctionator 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa puteti defini infractiunile care pot fi savarsite prin exercitarea fara drept 

a unei profesii 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa identificati motivele nerespectarii art.281 C.P. care pot aparea in 

practicarea meseriei de asistent medical/moasa 


5.1.Notiuni introductive 

Infractiunile sunt cuprinse in Titlul VI al Codului penal roman fiind impartite in capitole, 

tinandu-se seama de valorile ocrotite si lezate tocmai prin savarsirea acestor infractiuni. Acestea 

sunt urmatoarele: 

- Infractiuni de serviciu si in legatura cu serviciu; 

- Infractiuni care impiedica infaptuirea justitiei; 

- Infractiuni contra sigurantei circulatiei pe caile ferate; 

- Infractiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activitati reglementate de lege. 

5.2.Exercitare fără drept a unei profesii

Art. 281 Cod penal are urmatoarea regelementare: constituie infracţiune exercitarea fără 

drept a unei profesii sau a oricărei activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea 

acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de 

fapte se sancţionează potrivit legii penale. 

Aceasta reglementare cuprinsa in Codul penal reprezinta norma cadru care se 

completeaza cu dispozitiile legilor speciale care stabilesc ce autorizatii sunt necesare pentru 

exercitarea unor profesii sau a unor activitati specifice. Va exista infractiune in sensul art. 281 

doar in cazul in care legea speciala prevede ca savarsirea unei astfel de fapte se sanctioneaza 

potrivit legii speciale. 

Obiectul juridic – este format din relatiile sociale care se refera la regimul legal de 

exercitare a unor profesii sau acticitati. 

Obiectul material – consta intr-un lucru sau in corpul persoanei in cazul in care 

activitatea infractionala se producea supra unei persoane sau a unui lucru. 

Subiect activ – poate fi orice persoana responsabila penal. 

Latura obiectivă – se realizeaza prin exercitarea fara drept a unei profesii sau activitati 

pentru care este nevoie de autorizare, sau chiar in prezenta unei autorizatii daca acestea se 

exercita in alte conditii decat cele reglementate de lege. 

Prestatiile succesive (imbracand forma unei indeletnicirii) sau doar o singura pestatie a 

activitatilor infractionale nu au relevanta in determinarea existentei infractiunii, lipsa autorizarii 

fiind singurul grad de apreciere concludent. 

Latura subiectivă – infractiunea se realizeaza cu intentie diecta sau indirecta nefiind 

relevant scopul urmarit de faptuitor acesta nefiind exonerat de raspunderea penala chiar daca 

persoana asupra careia se exercita profesia si-a dat consimtamantul chiar in cunostinta de cauza. 

Am putea sa asociem unui astfel de comportament infractional, fapta persoanei care, avand 

profesia de asistent medical, practica aceasta meserie fara a fi autorizata de catre Ministerul 

Sanatatii sau nu a obtinut avizul favorabil din partea O.A.M.M.R.; aceasi situatie, acelasi asistent 

medical care desi este autorizat, are deasemenea avizul necesar din partea Ordinului, desfasoara 

activitatea de asistent medical in alte conditii decat cele enumerate de legea speciala dar a 

intrerupt activitatea profesionala specifica pentru o perioada mai mare de 5 ani si nu a indeplinit 

conditia reatestarii competentei profesionale de catre organele abilitate. 

5.3.Regim sanctionator 

Regimul sanctionator prevede o pedeapsa cu inchisorea de la 1 luna la 1 an sau cu 

amenda. Legiuitorul a prevazut, de aceasta data, ca alternativa la privarea de libertate si 

sanctiunea amenzii intelegand ca situatiile si conditiile in care se poate savarsi aceasta 

infractiune pot fi diverse, scopul in sine al exercitarii unei profesii fara a fi autorizat putand fi in 

esenta unul de urgenta sau chiar la limita extrema, moment in care aplicarea maximului 

sanctiunii nu ar fi justificata sau ar fi prea severa.




2.Scherer V., Considerente referitoare la aplicarea art. 281 Cod penal privind infractiunea de 

exercitare fara drept a unei profesii, Revista Roamana de Drept, nr. 12, 1982, pag 38-39. 


Capitolul 6. Exercitarea profesiei de asistent medical si a profesiei de moaşa 


6.1.Cadru general 

6.2. Caracteristici ale activitatilor desfasurate de asistentului medical 

6.3.Caracteristici ale activitatilor desfasurate de moasa 

6.4.Exercita profesia de asistent medical sau de moaşă 

6.5.Formarea în profesia de asistent medical şi în profesia de moaşă 

6.6.Dispoziţii privind facilitarea dreptului de stabilire si libera prestare a serviciilor 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa definiti caracteristicile activitatii de asistent medical/moasa, conditiile 

necesare exercitarii profesiei de asistent medical/moasa 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa cunoasteti actele necesare practicarii profesiei 


6.1.Cadru general 

Profesia de asistent medical şi profesia de moaşă se exercită, pe teritoriul României, în 

condiţiile legii nr. 307/2004, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de 

calificare în profesia de asistent medical şi, respectiv, posesoare ale unui titlu oficial de calificare 

în profesia de moaşă. 

Compatibilitatea cu aceasta profesie o au cetatenii statului român, ai unui stat Membru al 

U.E. sau ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene; 

soţul şi descendenţii de gradul I aflaţi în întreţinerea unui cetăţean al unuia dintre statele 

prevăzute mai sus care desfăşoară legal activităţi salarizate sau nesalarizate pe teritoriul 

României, indiferent de cetăţenia lor; beneficiarii statutului de rezident pe termen lung, acordat 

conform normelor Uniunii Europene de către unul din statele de mai sus. 

Titlurile oficiale de calificare în profesia de asistent medical sau de moaşă obţinute în 

afara României, a statelor membre ale Uniunii Europene, a statelor aparţinând Spaţiului 

Economic European sau în afara Confederaţiei Elveţiene se echivalează potrivit legii. Exceptie 

de la aceasta regula o constituie titlurile oficiale de calificare în profesia de asistent medical 

generalist sau de moaşă, care au fost recunoscute de unul din aceste state.

In ceea ce priveste diplomele, titlurile oficial de calificare, certificatele cat si alte tipuri de 

formare profesionala dobandite in afara granitelor Romaniei sunt recunoscute sau echivalate in 

tara noastra, in conformitate cu prevederile Hotararii Guvernului nr. 970/2004 privind regimul 

calificarilor in profesiile de medic, medic dentist, farmacist, asistent medical si moasa, dobandite 

in afara granitelor Romaniei. 

6.2. Caracteristici ale activitatilor desfasurate de asistentului medical 

Principalele caracteristici ale activitatilor asistentului medical generalist sunt: 

- determinarea nevoilor de ingrijiri generale de sanatate şi furnizarea ingrijirilor generale 

de sanatate, de natura preventiva, curativa şi de recuperare; 

- administrarea tratamentului, conform prescriptiilor medicului; 

- protejarea şi ameliorarea sanatatii, elaborarea de programe şi desfasurarea de activitati de 

educatie pentru sanatate şi facilitarea actiunilor pentru protejarea sanatatii in grupuri 

considerate cu risc; 

- participarea asistenţilor medicali generalişti abilitaţi ca formatori, la pregătirea teoretică 

şi practică a asistenţilor medicali generalişti în cadrul programelor de formare continuă; 

- desfăşurarea opţională a activităţilor de cercetare, în domeniul îngrijirilor generale de 

sănătate, de către asistenţii medicali generalişti licenţiaţi; 

- pregătirea personalului sanitar auxiliar; 

- participarea la protejarea mediului ambiant; 

- întocmirea de rapoarte scrise referitoare la activitatea specifică desfăşurată. 

6.3.Caracteristici ale activitatilor desfasurate de moasa 

Principalele caracteristici ale activităţilor de moaşă sunt: 

- constatarea existenţei sarcinii şi efectuarea examenelor necesare, în vederea monitorizării 

evoluţiei sarcinii normale; 

- prescrierea sau recomandarea examinărilor necesare, în vederea diagnosticării timpurii a 

sarcinii cu risc; 

- asigurarea pregătirii complete a mamei pentru naştere, desfăşurarea activităţilor de 

educaţie pentru sănătate, iniţierea şi desfăşurarea programelor de pregătire a viitorilor 

părinţi; 

- acordarea sfaturilor de igienă şi nutriţie; 

- administrarea tratamentului, conform prescripţiilor medicului; 

- îngrijirea şi asistarea parturientei în timpul desfăşurării travaliului şi urmărirea stării 

intrauterine a fătului, prin mijloace clinice şi tehnice adecvate; 

- asistarea naşterii normale, la domiciliu sau în unităţi sanitare, dacă este vorba de 

prezentaţie craniană, efectuând, la nevoie, epiziotomia, iar în caz de urgenţă, asistarea 

naşterii în prezentaţie pelviană; 

- identificarea, la mamă şi la copil, a semnelor care anunţă anomalii şi care necesită 

intervenţia medicului, pe care îl asistă în aceste situaţii; 

- adoptarea măsurilor de urgenţă care se impun, în absenţa medicului, pentru extracţia 

manuală a placentei, urmată, eventual, de control uterin manual;

- examinarea nou-născutului, pe care îl preia în îngrijire, iniţierea măsurilor care se impun 

în caz de nevoie şi practică, dacă este necesar, reanimarea imediată; 

- preluarea în îngrijire a parturientei, monitorizarea acesteia în perioada postnatală şi 

acordarea tuturor recomandărilor necesare mamei cu privire la îngrijirea nou-născutului, 

pentru asigurarea dezvoltării acestuia în cele mai bune condiţii; 

- întocmirea rapoartelor scrise referitoare la activitatea desfăşurată; 

- asigurarea informării şi consilierii în materie de planificare familială; 

- participarea la pregătirea teoretică şi practică a moaşelor, precum şi la pregătirea 

personalului sanitar auxiliar; 

- desfăşurarea opţională a activităţilor de cercetare, de către moaşele licenţiate. 

Este important de remarcat ca activitatile prevazute mai sus se exercita cu asumarea 

responsabilităţii atat a asistentului medical sau a moaşei privind planificarea, organizarea, 

evaluarea şi furnizarea serviciilor avand calitate atat de salariat cat şi de liber profesionist. 

6.4.Exercita profesia de asistent medical sau de moaşă 

Persoanele care indeplinesc cumulativ urmatoarele cerinte pot exercita profesia de asistent 

medical sau de moaşă in urma autorizarii: 

- sunt posesoare ale unui titlu oficial de calificare de asistent medical sau moaşă; 

- sunt apte, din punct de vedere medical, sa-şi exercite profesia; 

- sunt autorizate de catre Ministerul Sanatatii; 

- nu au fost condamnate definitiv pentru savarsirea cu intentie a unei infractiuni contra 

umanitatii sau vietii in imprejurari legate de exercitarea profesiei; 

Autorizarea exercitării profesiei de asistent medical sau de moaşă pe teritoriul României se 

fac conform reglementărilor privind înscrierea în Registrul Unic Naţional al asistenţilor medicali 

şi moaşelor, elaborate de autorităţi competente române. 

Autorizaţia de liberă practică se acordă de către Ministerul Sănătăţii, pe baza următoarelor 

acte: 

- titlurile oficiale de calificare în profesia de asistent medical şi, respectiv, titlurile 

oficiale de calificare în profesia de moaşă, prevăzute de prezenta lege; 

- certificatul de cazier judiciar; 

- certificatul de sănătate fizică şi psihică; 

- avizul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România. 

Un alt aspect important este cel care face referire la desfasurarea activitatii in cadrul de 

libera practica si anume : asistenţii medicali şi moaşele care întrunesc condiţiile prevăzute la art. 

1 al legii 307/2004 şi sunt stabiliţi în România îşi pot desfăşura activitatea şi ca titulari sau 

asociaţi ai cabinetelor de practică independentă pentru îngrijiri de sănătate. 

În exercitarea profesiei, asistentul medical şi moaşa nu sunt funcţionari publici acstia 

nefiind supusi normelor care reglementeaza acasta categorie profesionala, fapt bine stabilit ce nu 

lasa locul interpretarilor. O aptitudine acordata absolvenţilor licenţiaţi, asistenţi sau moase, este 

aceea de a desfasura si alte activitati in paralel cu cea de baza si anume ca acestia poti fi cadre 

didactice universitare in institutii de invatamant superior care pregatesc asistenti medicali sau 

moase, sau de a desfasura activitati de cercetare in cadrul institutiilor de profil. 

6.5.Formarea în profesia de asistent medical şi în profesia de moaşă

Pregătirea asistenţilor medicali generalişti, a moaşelor şi asistenţilor medicali de alte 

specialităţi se realizează prin următoarele forme de învăţământ: 

- învăţământ superior medical de scurtă şi lungă durată; 

- învăţământ sanitar postliceal, cu o durată de 3 ani. 

Absolventul şcolii sanitare postliceale este denumit asistent medical cu studii postliceale 

sau asistent medical generalist. Absolventul colegiului medical este denumit asistent medical cu 

studii superioare de scurtă durată sau asistent medical generalist cu studii superioare de scurtă 

durată. Absolventul învăţământului superior medical de lungă durată este denumit asistent 

medical generalist cu studii superioare de lungă durată şi, respectiv moaşă. 

Certificatul de asistent medical, diploma de asistent medical, respectiv diploma de licenţă 

vor menţiona competenţa profesională dobândită. 

Planurile de învăţământ şi curricula de pregătire pentru formele de învăţământ prevăzute 

mai sus sunt diferenţiate. 

În învăţământul postliceal sanitar se pot înscrie absolvenţii de liceu cu certificat de 

absolvire sau diplomă de bacalaureat. Asistenţii medicali şi moaşele, absolvenţi ai şcolilor 

sanitare postliceale cu diplomă de bacalaureat, pot accede în colegii universitare cu profil 

medico-farmaceutic uman şi facultăţi de asistenţi medicali, respectiv în facultăţi de moaşe, în 

condiţiile legii, cu posibilitatea echivalării studiilor efectuate în învăţământul medical 

preuniversitar, în condiţiile stabilite de senatele universitare, conform reglementărilor în vigoare 

privind autonomia universitară. 

Absolvenţii de învăţământ superior medical cu o durată de 4 ani, care promovează 

examenul de licenţă, primesc diplomă de licenţă şi pot urma studii postuniversitare 

6.6.Dispoziţii privind facilitarea dreptului de stabilire si libera prestare a serviciilor 

La intrarea în profesie, asistenţii medicali generalişti şi moaşele, cetăţeni ai unui stat 

membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai 

Confederaţiei Elveţiene vor prezenta autorităţilor competente române certificatul cazierului 

judiciar emis de statul membru de origine sau de provenienţă ori, în lipsa acestuia, un document 

echivalent emis de acel stat. 

Pentru accesul la una dintre activităţile profesionale sau pentru exercitarea acesteia, 

asistenţii medicali generalişti şi moaşele, cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai 

unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, vor prezenta 

autorităţilor competente române certificatul de sănătate fizică şi psihică, eliberat de statul 

membru de origine sau de provenienţă. 

În vederea prestării temporare de servicii în România, atunci când solicită accesul la una 

dintre activităţile profesionale, asistenţii medicali generalişti şi moaşele cetăţeni ai unui stat 

membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai 

Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în unul din aceste state, sunt înregistraţi, la cerere, după o 

procedură simplificată, în Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România pe durata 

prestării temporare de servicii. 

Exercitarea activităţilor de asistent medical generalist şi, respectiv, de moaşă, în aceste 

situaţii, se face cu respectarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege pentru 

asistenţii medicali generalişti şi, respectiv, pentru moaşele cetăţeni români.

Autorizatia de libera practica se elibereaza de catre Autoritatile de Sanatate Publica 

Judetene, in temeiul avizului emis de Ordinul Asistentilor Medicali si Moaselor din Romania, pe 

baza urmatoarele acte: titlurile de calificare, adeverinta de grad principal (daca este cazul), 

certificat de cazier judiciar, certificat de sanatate fizica si psihica, copia cartii de identitate, copie 

dupa certificatul de casatorie (daca este cazul). 



Cordia Lex, 2008 

2.Directiva Consiliului nr. 77/452/CEE din 27 iunie 1977 privind recunoasterea reciproca a 

diplomelor, certificatelor si a altor titluri de asistent medical generalist, inclusiv masuri pentru 

facilitarea exercitarii efective a dreptului de stabilire si a libertatii de prestare a serviciilor, cu 

modificarile si completarile ulterioare, publicata in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene 

(JOCE) nr. L 176 din 15 iulie 1977. 

Capitolul 7. Organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din 

România 


7.1. Atribuţiile Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România. 

7.2.Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România. 

7.3.Drepturi ce decurg din dobandirea calitatii de membru O.A.M.M.R. 

7.4 Obligaţii ce decurg din dobandirea calitatii de membru O.A.M.M.R. 

7.5.Raspunderea disciplinara. 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa cunoasteti atributiile OAMMR, drepturile si obligatiile ce decurg din 

dobandirea calitatii de membru, elemente ale raspunderii disciplinare 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa propuneti solutii pentru eficientizarea activitatii OAMMR, 

imbunatatirea si adaptarea la conditiile de stat membru UE 


Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se organizează şi funcţionează ca 

organizaţie profesională a asistenţilor medicali şi a moaşelor, neguvernamentală, de interes 

public, apolitică, nonprofit, având ca obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării 

profesiei de asistent medical şi, respectiv, a profesiei de moaşă cu drept de liberă practică. 

7.1.Atribuţiile Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

Atribuţiile generale ale Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România sunt: 

a) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea normelor specifice şi a 

reglementărilor privind profesiile de asistent medical şi de moaşă şi asigură 

aplicarea lor; 

b) apără demnitatea şi promovează drepturile şi interesele profesionale ale 

membrilor săi, apără onoarea, libertatea şi independenţa profesională a 

asistentului medical şi a moaşei în exercitarea profesiei; 

c) supraveghează respectarea standardelor de calitate a activităţilor de asistent 

medical şi, respectiv, de moaşă; 

d) participă, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, la elaborarea criteriilor şi 

standardelor de evaluare a calităţii îngrijirilor de sănătate şi asigură aplicarea 

acestora; 

e) elaborează şi adoptă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ordinului 

Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi Codul de etică şi deontologie al 

asistentului medical şi al moaşei din România, luând măsurile necesare pentru 

respectarea unitară a acestora; 

f) îi reprezintă pe membrii săi în relaţiile cu autorităţile şi instituţiile 

guvernamentale şi neguvernamentale, interne şi internaţionale; 

g) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică, deontologie 

profesională şi a cazurilor de malpraxis, în calitate de organ de jurisdicţie 

profesională; 

h) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la înscrierea asistenţilor medicali şi a 

moaşelor în Registrul unic naţional al asistenţilor medicali şi moaşelor din 

România şi la actualizarea permanentă a acestuia; 

i) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la organizarea şi desfăşurarea concursurilor 

şi examenelor pentru asistenţi medicali şi moaşe; 

j) controlează şi supraveghează împreună cu Ministerul Sănătăţii modul de 

exercitare a profesiei de asistent medical şi de moaşă, indiferent de forma şi de 

unitatea sanitară în care se exercită; 

k) eliberează avizul necesar dobândirii autorizaţiei de liberă practică în profesia 

de asistent medical, respectiv în profesia de moaşă; 

l) colaborează cu Ministerul Sănătăţii la elaborarea criteriilor şi standardelor de 

dotare a cabinetelor de practică independentă pentru îngrijiri de sănătate; 

m) reprezintă asistenţii medicali şi moaşele, care desfăşoară activităţi de îngrijire 

în cadrul sistemului de asigurări de sănătate, la elaborarea contractului-cadru 

privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări 

sociale de sănătate şi a normelor de aplicare a acestuia; 

n) stabileşte, în funcţie de gradul riscului profesional, valoarea riscului asigurat 

în cadrul asigurărilor de răspundere civilă pentru asistenţii medicali şi pentru 

moaşe; 

o) acţionează, alături de instituţiile abilitate centrale sau teritoriale ca, în unităţile 

sanitare publice şi private, să fie asigurată calitatea îngrijirilor de sănătate; 

p) organizează puncte teritoriale de informare privind legislaţia sistemului de 

sănătate;

q) poate formula acţiuni în justiţie în nume propriu sau în numele membrilor săi, 

prin structurile naţionale şi teritoriale; 

r) elaborează ghiduri şi protocoale de practică, criteriile şi condiţiile privind 

asigurarea calităţii îngrijirilor de sănătate pe care le propune spre aprobare 

Ministerului Sănătăţii. 

In incercarea de a sintetiza succint cele precizate mai sus am putea concluziona astfel: 

controlul precum si supravegherea exercitarii profesiei de asistent medical sau moasa sunt 

atributii ale Ordinului Asistentilor Medicali si Moaselor din Romania, institutie care are 

conturata forma unei organizatii profesionala neguvernamentala, de interes public, apolitica, 

non-profit, care are in componenta sa totalitatea asistentilor medicali si a moasele avand calitatea 

de cetateni romani precum si cei straini, domiciliati sa stabiliti in Romania, autorizati sa-si 

exercite profesia pentru care s-au pregatit. Ordinul Asistentilor Medicali si Moaselor din 

Romania este o institutie care s-a infiinta in baza Legii nr. 307/2004, dorindu-se a avea menirea 

sa apere demnitatea si sa promoveze drepturile si interesele profesionale ale membrilor sai, sa ii 

reprezinte pe acestia in relatiile cu autoritatile si institutiile guvernamentale sau 

neguvernamentale, interne sau internationale si un aspect foarte important, sa organizeze 

judecarea cazurilor de abateri de la normele de etica, deontologie profesionala precum si a 

cazurilor de malpraxis, in calitate de organ de jurisdictie profesionala. 

7.2.Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România. 

Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se 

dobândeşte la cerere. 

Calitatea de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România se 

pierde pe durata suspendării sau în caz de retragere a dreptului de exercitare a profesiei de 

asistent medical sau a profesiei de moaşă. 

Pot deveni, la cerere, membri ai Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din 

România şi asistenţii medicali şi moaşele cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai 

unui stat aparţinând Spaţiului Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, stabiliţi în 

România. 

7.3.Drepturi ce decurg din dobandirea calitatii de membru O.A.M.M.R. 

Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România au următoarele 

drepturi: 

a) de a alege şi de a fi aleşi în organele reprezentative ale Ordinului Asistenţilor 

Medicali şi Moaşelor din România, în condiţiile prezentei legi; 

b) de a avea acces la toate datele care privesc organizarea administrativă a 

Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi a filialelor acestuia; 

c) de a se adresa nemijlocit tuturor organelor Ordinului Asistenţilor Medicali şi 

Moaşelor din România, naţionale sau teritoriale, şi de a primi informaţiile 

solicitate; 

d) de a participa la acţiunile organizate de Ordinul Asistenţilor Medicali şi 

Moaşelor din România şi de a fi informat despre desfăşurarea acestora;

e) de a participa la programe de perfecţionare pentru asistenţii medicali şi pentru 

moaşe; 

f) de a contesta sancţiunile primite în termen de 30 de zile de la comunicarea lor, 

conform prevederilor prezentei legi; 

g) dreptul persoanelor care exercită funcţii de conducere la nivel teritorial sau 

naţional în structurile Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România de 

a-şi menţine locul de muncă pe perioada în care îndeplinesc funcţiile respective; 

h) de a li se acorda, de către Consiliul naţional, pentru merite deosebite, 

recompense, diplome de onoare şi de excelenţă, la propunerea Biroului executiv al 

Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, precum şi calitatea de 

membru de onoare; 

i) asistenţii medicali şi moaşele în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau 

soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora beneficiază în mod gratuit, începând cu 

data de 1 ianuarie 2007, de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în 

condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei la asigurările 

sociale de sănătate. 

7.4 Obligaţii ce decurg din dobandirea calitatii de membru O.A.M.M.R 

Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România au următoarele 

obligaţii: 

a) să respecte reglementările legale privind exercitarea profesiei; 

b) să respecte Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România 

privind exercitarea profesiilor de asistent medical şi de moaşă, precum şi 

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ordinului Asistenţilor Medicali şi 

Moaşelor din România; 

c) să respecte şi să aplice prevederile Codului de etică şi deontologie al 

asistentului medical şi al moaşei din România, manifestând un comportament 

demn în exercitarea profesiei; 

d) să se abţină de la orice faptă menită a aduce prejudicii Ordinului Asistenţilor 

Medicali şi Moaşelor din România sau prestigiului profesiei de asistent medical şi 

profesiei de moaşă; 

e) să participe la adunările generale ale filialelor din care fac parte; 

f) să apere reputaţia şi interesele legitime ale asistenţilor medicali şi moaşelor; 

g) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie profesională şi a celor care 

reglementează organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi 

Moaşelor din România; 

h) să respecte Statutul Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, 

Codul de etică şi deontologie al asistentului medical şi al moaşei din România, 

hotărârile organelor de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor 

din România şi regulamentele profesiei; să rezolve sarcinile ce le-au fost 

încredinţate în calitate de membri sau reprezentanţi ai Ordinului Asistenţilor 

Medicali şi Moaşelor din România; 

i) să nu aducă prejudicii reputaţiei Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor 

din România şi să acţioneze pe toată durata exercitării profesiei în vederea 

creşterii gradului de pregătire profesională.

7.5.Raspunderea disciplinara. 

(1) Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România care încalcă 

normele de exercitare a profesiei şi nu respectă Codul de etică şi deontologie al asistentului 

medical şi al moaşei din România răspund disciplinar, în funcţie de gravitatea abaterii, şi li se va 

aplica una dintre următoarele sancţiuni: 

a) mustrare; 

b) avertisment; 

c) suspendarea temporară a calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor 

Medicali şi Moaşelor din România; 

d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor 

din România şi propunerea către Ministerul Sănătăţii de anulare a autorizaţiei de 

liberă practică a profesiei pentru o perioadă limitată sau definitiv. 

Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se aplică de către consiliul teritorial al 

Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România. 

Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d) se aplică de către Consiliul naţional al 

Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România numai după efectuarea unei expertize 

de către o comisie alcătuită din cel puţin 5 membri, aprobată de acesta la propunerea comisiilor 

de specialitate. 

Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se comunică în scris persoanei în cauză 

precum si consiliului teritorial al Ordinului, persoanei juridice cosemnatare a contractului 

individual de muncă şi, după caz, Ministerului Sănătăţii. 

Gradul sanctiunilor aplicate determina modul de contestare si anume: contestaţiile 

împotriva primelor doua sancţiuni (a şi b) se pot adresa comisiei teritoriale de disciplină a 

Ordinului care a aplicat sancţiunea, în termen de 30 de zile de la comunicare; sancţiunile 

prevăzute la punctele c) şi d) pot fi contestate la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială 

îşi desfăşoară activitatea asistentul medical sau moaşa sancţionată, în termen de 30 de zile de la 

comunicarea sancţiunii. In Codului de etica si deontologie profesionala va sunt exemplificate 

care din faptele savarsite determina aplicarea graduală a sanctiunilor. 

Articolul 61 la legii prevede expres ca răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului 

Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, nu exclude răspunderea civilă, contravenţională 

şi penală. In consecinta, asistentii medicali trebuie sa incheie o asigurare obligatorie de 

raspundere civila profesionala. 

În sensul prezentei legi, profesia de asistent medical de farmacie, profesia de optician 

medical şi profesia de tehnician dentar se asimilează profesiei de asistent medical. 

Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 461/2001 privind 

exercitarea profesiunii de asistent medical, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ordinului 

Asistenţilor Medicali din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 

din 31 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare. 

In exercitarea profesiei nobile, asistentul medical sau moasa, abstractizand drepturile si 

obligatiile legale care decurg din legile speciale, ca beneficiari directi ai ingrijirilor medicale, 

datoram respectul meritat acestor oameni devotati care, alaturi de medici, isi dedica viata in 

slujba semenilor lor.




2.Codul de etica si deontologie profesiona la al asistentului medical si al moasei din Romania. 

3.Legea nr. 95/2006, Titlul XV, privind reforma in domeniul sanatatii. 

4.www.oamr.ro 

Capitolul 8. Codul de etica si deonologie profesionala al asistentului medical/moasei 


8.1. Dispozitii generale 

8.2. Atributiile asistentului medical/moasei 

8.3.Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul sanitar 

8.3.1. Colaborarea in exercitarea profesie 

8.3.2.Medierea si solutionarea conflictelor 

8.3.3. Raporturile profesionale cu instituţiile 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa definiti atributiile asistentului medical/moasei 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa propuneti mijloace si metode de imbunatatire a relatiilor profesionale 

cu alti profesionisti din domeniul sanitar/institutii 


8.1. Dispozitii generale 

Ordinul Asisţentilor Medicali şi Moaşelor din România, denumit în continuare 

O.A.M.M.R., este autoritatea competentă română, având ca obiect de activitate controlul şi 

supravegherea exercitării profesiei de asistent medical şi respectiv a profesiei de moaşă, cu drept 

de liberă practică. Profesia de asistent medical şi respectiv, de moaşă se exercită pe teritoriul 

României în condiţiile Legii nr. 307/2004, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu 

oficial de calificare în profesia de asistent medical şi respectiv, de moaşă. 

Asistentul medical, prin natura profesiunii sale, nu poate fi considerat funcţionar public 

şi nici nu va putea fi asimilat funcţionarului public, conform legii. 

Asistentul medical/moaşa angajat în unitaţi medico-sanitare din reţeaua de stat sau 

privată are obligaţii ce decurg din normele şi reglementările legale, din prevederile contractului

individual de muncă, din regulamentele de ordine interioară, precum şi din normele cu caracter 

profesional elaborate de O.A.M.M.R. Protecţia asistentului medical/moaşei pentru riscurile ce 

decurg din practica profesională, se realizează de angajator, prin societăţile de asigurări; pentru 

practicienii independenţi, poliţa de asigurare se încheie în nume personal. 

8.2. Atributiile asistentului medical/moasei 

- se bazează în acţiunile sale pe cunostinţe valide şi revizuite, astfel încât să garanteze 

persoanei tratamentele şi îngrijirile cele mai eficace; 

- trebuie să evite în exercitarea profesiei atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi 

să evite tot ceea ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi 

profesională; 

- nu trebuie să facă propagandă unor procedee de îngrijire insuficient probate, fără să 

sublinieze şi rezervele ce se impun; 

- nu trebuie (în condiţii normale de lucru) în nici un caz să-şi exercite profesia în 

situatii ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor şi a actelor sale profesionale; 

- asistentul medical/moaşa are obligaţia unei conduite ireproşabile pe plan fizic, mental 

şi emoţional faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea acestuia; 

- in caz de pericol public, asistentul medical/moaşa nu are dreptul să-şi abandoneze 

bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autorităţi competente, conform legii; 

- asistentul medical/moaşa este independent profesional şi este răspunzator pentru 

fiecare din actele sale profesionale; 

- incredinţarea atribuţiilor proprii unor persoane lipsite de competenţă şi lipsa 

controlului personal, constituie greşeli deontologice. 

8.3.Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul sanitar 

În baza spiritului de echipă, asistenţii medicali/moaşele îşi datorează asistenţă morală şi 

sprijin reciproc. 

Constituie încălcări ale regulilor etice: 

- jignirea şi calomnierea profesională; 

- blamarea şi defăimarea profesională; 

- orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii profesionale a asistentului 

medical/moaşei. 

8.3.1. Colaborarea in exercitarea profesie 

În cazul colaborării mai multor asistenţi medicali/moaşe pentru examinarea, tratamentul 

sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare practician îşi asumă responsabilitatea individuală prin 

aplicarea parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre sau tehnici executată personal. 

În interesul pacienţilor, asistenţii medicali/moaşele vor avea raporturi bune cu celelalte profesii 

din domeniul sanitar, cu respectarea demnităţii şi onoarei profesionale 

8.3.2.Mediere si solutionarea conflictelor

În cazul unor neînţelegeri, în considerarea calităţii profesionale, conflictul în primă 

instanţă trebuie mediat de Biroul Consiliului Judeţean la nivel judeţean şi de Biroul Executiv la 

nivel naţional. Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa Comisiei de disciplină sau 

justiţiei, fiind interzisă perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze. În cazul în care se 

constată încălcări ale regulilor etice, se urmează procedura de sancţionare, conform prezentului 

Cod. 

8.3.3. Raporturile profesionale cu instituţiile 

Asistentul medical/moaşa, în concordanţă cu diferitele nivele de responsabilitate pe care 

le îndeplineşte, contribuie la orientarea politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate care 

garantează respectul drepturilor celor asistaţi, utilizarea în mod egal a resurselor şi valorizarea 

rolului profesional. 

Angajatorul trebuie să asigure condiţii optime în exercitarea profesiei. Asistentul 

medical/moaşa încearcă compensarea lipsurilor structurii printr-un comportament îndreptat către 

cooperare în interesul pacienţilor şi al instituţiei, dar nu poate suplini lipsurile esenţiale sau de 

excepţie ale structurii administrative medicale, exercitarea profesiunii în această situaţie 

neprejudiciind mandatul profesional. Acestia vor aduce la cunostinţa persoanelor competente, 

autorităţilor profesionale (inclusiv O.A.M.M.R.), orice circumstanţă care poate prejudicia 

îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în special în ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau 

care limitează exerciţiul profesional. 




2.Ordonanta de Urgenta Nr. 144 din 28 octombrie 2008 privind exercitarea profesiei de asistent 

medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi organizarea 

şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din 

România. 

3. Legea nr. 307 din 28/06/2004 Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 578 din 30/06/2004 

privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de moaşă, precum şi organizarea şi 

funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România 

4.www.oamr.ro 

Capitolul 9.Obligatii etice si deontologice ale asistentului medical 

Tabla de Materii: 

9.1. Obligaţia acordării îngrijirilor medicale. 

9.2. Respectarea drepturilor pacientului. 

9.3. Obligativitatea obtinerii consimţământului.

9.4. Exceptii in ce priveste obtinerii consimţământului 

9.5.Obligativitatea pastrarii secretului profesional. 

9.6. Exceptii. 

9.7. Situatii speciale in practicarea profesiunii in sistem institutionalizat 


1.Ce trebuie sa stiti: Sa cunoasteti elemente ale obligativitatii acordarii ingrijirilor medicale, 

drepturile pacientului, exceptii si situatii speciale in practicarea profesiunii 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa identificati motivele ce pot conduce la nerespectarea drepturilor 

pacientului si obligativitatii consimtamantului in practica medicala 


9.1. Obligaţia acordării îngrijirilor medicale. 

Asistentul medical/moaşa, în exercitarea profesiei, nu poate face discriminări pe baza 

rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor 

politice sau antipatiei personale, faţă de pacienţi. Are deasemenea obligaţia să acorde asistenţă 

medicală şi îngrijirile necesare în limita competenţei sale profesionale. 

În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii, epidemii, incendii), sau accidentări în 

masă (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare, etc),sunt obligati să răspundă 

la chemare, chiar să-şi ofere de bună voie serviciile de îngrijire, imediat ce a luat cunostiinţă 

despre eveniment. 

Voinţa pacientului în alegerea asistentului medical/moaşei trebuie întotdeauna respectată, 

indiferent care ar fi sensul acesteia. 

Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce nu-i permit exprimarea lucidă a 

voinţei, aparţinătorii sau apropiaţii celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect pentru a 

hotări în numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de comunicare, de 

deplasare, etc) sau a urgenţelor. Dacă în urma examinării sau în cursul îngrijirilor, asistentul 

consideră că nu are suficiente cunostiinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă 

corespunzătoare, va solicita un consult cu alţi colegi sau va îndruma bolnavul către alţi 

specialişti. 

Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeiaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şanse de 

vindecare. 

Personalul medical va păstra o atitudine de strictă neutralitate şi neamestec în problemele 

familiale (morale, materiale, etc.) ale pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia 

este motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimtământul prealabil al acestuia. 

9.2. Respectarea drepturilor pacientului. 

Pacientul are următoarele drepturi: 

o dreptul la informaţia medicală; 

o dreptul la consimtământ;

o dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în domeniul 

reproducerii, drepturi la tratament şi îngrijiri medicale. 

9.3. Obligativitatea obtinerii consimţământului. 

O intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată sau 

reprezentantul legal al acestuia şi-a dat consimţământul în scris şi în cunostinţă de cauză. 

Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris, 

răspunderea pentru decizia sa doar dupa ce i-au fost explicate pacientului consecinţele refuzului 

său ale opririi actelor medicale trebuie. 

Consimţământul pacientului sau, după caz, al reprezentantului legal al acestuia, este 

obligatoriu: 

- pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate din 

corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului; 

- în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală; 

- în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică; 

- în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate medicală; 

- în cazul donării de sânge ( vezi Legea nr. 4/1995); 

- în cazul prelevării sau transplantului de ţesuturi şi/sau organe ( vezi Legea nr. 

2/1998). 

9.4.Exceptii in ce priveste obtinerii consimţământului. 

Consimţământul pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia după caz, nu este 

obligatoriu în următoarele situaţii: 

a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie 

medicală de urgenţă; 

b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră ca intervenţia este în 

interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, 

asistentul medical este obligat să anunţe medicul curant sau de gardă (decizia 

fiind declinată unei comisii de arbitraj de specialitate). 

9.5.Obligativitatea pastrarii secretului profesional. 

Secretul medical este obligatoriu. 

Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane din sistemul 

sanitar, neinteresate în tratament, chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul pacientului. 

Obiectul secretului îl constituie tot ceea ce asistentul medical sau moaşa, în calitatea sa de 

profesionist, a aflat direct sau indirect, în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a 

aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în 

legătură cu boala şi alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei. 

9.6. Exceptii. 

Acestia răspund disciplinar pentru destăinuirea secretului profesional, excepţie făcând 

situaţia în care pacientul şi-a dat consimţământul expres pentru divulgarea acestor informaţii, în 

tot sau în parte. 

Interesul societăţii (prevenirea şi combaterea epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu 

extindere în masă) primează faţă de interesul personal.

În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi astfel prezentate, încât identitatea pacientului să 

nu poată fi recunoscută. Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate de numai în cazul în 

care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres. 

9.7. Situatii speciale in practicarea profesiunii in sistem institutionalizat 

Persoanele cu tulburări psihice beneficiază de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate 

de aceeaşi calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate cerinţelor lor de sănătate. 

Orice persoană cu tulburări psihice trebuie apărată de daunele pe care ar putea să i le 

producă administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau manevră de îngrijire şi 

tratament, de maltratările din partea altor pacienţi sau persoane, ori alte acte de natură să 

antreneze o suferinţă fizică sau psihică. 

Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât 

permite capacitatea lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu-şi poate 

exprima liber voinţa, consimţământul, în scris, trebuie luat de la reprezentantul legal al acestuia. 

Nu este necesară obţinerea consimţământului atunci când este necesară intervenţia de 

urgenţă. Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în 

scris, răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale 

trebuie explicate pacientului, cu informarea medicului, dacă întreruperea tratamentului sau a 

îngrijirilor au drept consecinţă punerea în pericol a vieţii pacientului. Orice persoană care suferă 

de tulburări psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii umane, şi trebuie să fie 

apărată împotriva oricăror forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva 

tratamentelor vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nici o discriminare bazată pe o tulburare 

psihică. 

Asistentului medical/moaşei care îngrijeşte o persoană privată de libertate îi este interzis 

sa aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau demnităţii acestuia. Dacă asistentul acestia 

constată că persoana privată de libertate a suportat maltratări, are obligaţia, să informeze 

organele competente. 

Pacienţii HIV/SIDA au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod nediscriminatoriu; 

asistenţii medicali şi moaşele sunt obligaţi să asigure îngrijirile de sănătate şi tratamentele 

prescrise acestor pacienţi. Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind persoanele infectate 

cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie pentru asistenţii medicali/moaşele care au în 

îngrijire, supraveghere şi/sau tratament astfel de persoane. Între specialiştii medico-sanitari, 

informaţiile cu privire la statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie comunicate. 

Asistentul medical/moaşa chemat într-o familie ori colectivitate, în exercitarea profesiei, 

trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie. Acestia au obligaţia morală de a aduce la 

cunostinţa autorităţilor competente orice situaţie de care află şi care influenţează în rău starea de 

sănătate a colectivităţii precum si datoria de a ajuta la orice acţiune întreprinsă de către 

autorităţile competente, în scopul protecţiei sănătăţii. 

Dacă asistentul medical/moaşa apreciază că minorul este victima unei agresiuni sau 

privaţiuni, trebuie să încerce să-l protejeze uzând de prudenţă şi să alerteze autoritatea 

competentă (autoritatea tutelara), trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă apreciază că 

starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau nu este suficient de bine protejată de anturaj. În 

vederea efectuării tehnicilor şi/sau manevrelor de îngrijire şi/sau tratament asupra unui minor,

consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul personal sau legal al minorului cu excepţia 

situaţiilor de urgenţă. 

Se interzice provocarea de îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni 

experimentale. Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte prevederi legale 

incidente în materie. Impunerea cu forţa sau prin inducere în eroare, a experimentului pe om, 

reprezintă abatere gravă pentru orice asistent medical/moaşă care participă în mod voluntar şi 

conştient la asemenea fapte. 







România. 




Capitolul 10. Elemente de jurisdictie profesionala. 

Tabla de Materii 

10.1 Principiile anchetei disciplinare. 

10.2. Competenţa organelor jurisdicţionale. 

10.3.Plângerea. 

10.4.Procedura de soluţionare a plângerilor. 

10.5. Propunerea sancţiunii. 

10.6. Cauzele care înlătură răspunderea disciplinară. 

10.7. Aplicarea sancţiunii 

10.8. Contestaţia. 

10.9. Semnificatia sancţiunilor si prescripţia sancţiunilor disciplinare. 

10.10. Dispozitii finale si speciale. 

Obiective educationale:

1.Ce trebuie sa stiti: - Sa cunoasteti principiile anchetei disciplinare, competenta organelor 

jurisdictionale si procedura de solutionare a plangerii. Sa definti sanctiunile disciplinare 

(mustrarea, avertismentul, suspendarea, retragerea calitatii de membru) si cazurile in care se 

aplica. 

2.Ce trebuie sa faceti: - Sa propuneti modificari ale solutionarii plangerii si la clasificarea 

abaterilor 


10.1 Principiile anchetei disciplinare 

Constituie abatere disciplinară fapta prin care se încalcă prevederile Legii nr. 307/2004, 

ale prezentului Statut, Regulamentului de organizare şi funcţionare, Codul de etică şi deontologie 

al asistentului medical/moaşei precum şi a celorlalte acte normative emise de O.A.M.M.R. 

Răspunderea disciplinară atrage aplicarea uneia din următoarele sancţiuni: 

a. mustrare; 

b. avertisment; 

c. suspendarea temporară a calităţii de membru al O.A.M.M.R. ; 

d. retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R. şi propunerea de anulare a 

autorizaţiei de liberă practică a profesiei pentru o perioadă limitată sau definitiv; 

Răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din 

România nu exclude răspunderea civilă, contravenţională şi penală. Dacă în cursul soluţionării 

unei abateri se conturează elementele săvârşirii unei infracţiuni, organele competente au obligaţia 

de a sesiza organele de urmărire penală. 

Abaterile disciplinare săvârşite de membrii O.A.M.M.R. care exercită funcţii elective se 

cercetează de către Comisia Naţională de disciplină, mediere şi deontologie profesională, iar 

aplicarea sancţiunii se face de către plenul Consiliului Naţional. 

Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de 30 de zile de la data săvârşirii sau 

cunoaşterii săvârşirii faptei dar nu mai târziu de 6 luni. Ancheta disciplinară se desfaşoară în 

limitele prezentului Cod, ale Legii nr. 307/2004, Statutului şi Regulamentului de organizare şi 

funcţionare al O.A.M.M.R. 

Fiecare membru al O.A.M.M.R. beneficiază de prezumţia de nevinovăţie până la 

soluţionarea cauzei, are dreptul de a se apăra, prin orice mijloc legal, atunci când a fost acuzat de 

săvârşirea unei abateri. 

Respectarea demnităţii umane: 

– orice persoană supusă procedurii de soluţionare a plângerii trebuie tratată cu respect şi 

demnitate umană. 

Garantarea dreptului la apărare: 

– orice persoană supusă procedurii de soluţionare a plângerii are dreptul de a se apăra 

prin orice mijloc legal considerat necesar; părţile implicate au dreptul la asistenţă juridică. 

Limba în care se desfăşoară ancheta disciplinară şi procedura de soluţionare a 

plângerii: 

- este limba română;

- persoanele care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română au dreptul de a se exprima 

şi/sau apără prin intermediul unui traducator autorizat. 

10.2. Competenţa organelor jurisdicţionale. 

Plângerile sunt adresate în prima instanţa organizaţiilor judeţene/mun. Bucureşti, 

respectiv Comisiilor de Disciplină şi Mediere teritoriale. Plângerile împotriva unor membri cu 

funcţii elective în cadrul organizaţiei şi contestaţiile la hotărârile comisiilor de disciplină şi 

mediere teritoriale se adresează O.A.M.M.R. central, respectiv Comisiei de Disciplină şi Mediere 

Naţională. 

Cercetarea faptelor, adunarea dovezilor şi propunerea unei sancţiuni cu privire la 

abaterile simple este de competenţa Referentului numit de Biroul Consiliului Judeţean al Filialei. 

Cercetarea faptelor, adunarea dovezilor şi propunerea unei sancţiuni cu privire la abaterile grave 

revine în competenţă Comisiei judetene de disciplină. 

Membrii O.A.M.M.R. care au participat la solutionarea unei cauze în primă instanţă, nu 

pot face parte din organele de jurisdicţie competente în a soluţiona contestaţiile îndreptate 

împotriva acestor hotărâri. Membrii O.A.M.M.R. ce fac parte din organele de jurisdicţie şi care 

au vreun interes în soluţionarea cauzei, sau în care cauza sunt implicaţi în calitate de pârâţi soţii 

acestora, precum şi rudele până la al patrulea grad inclusiv, sunt obligaţi să se abţină de la 

soluţionarea cauzei disciplinare, cu arătarea cauzei ce constituie motivul abţinerii. În cazul în 

care nu a fost formulată declaraţia de abţinere, membrul O.A.M.M.R. care se află într-una din 

situaţiile descrise mai sus, poate fi recuzat la cererea oricărei persoane ce participă la 

soluţionarea cauzei. Biroul Consiliului Judeţean/al mun. Bucureşti, după caz Biroul Executiv, 

vor dispune în maxim 3 zile înlocuirea membrului aflat în incompatibilitate. 

10.3.Plângerea 

Dreptul de a face plângere aparţine persoanei vătămate (pacient sau reprezentantul legal, 

după caz), precum şi membrilor O.A.M.M.R. Plângerea se adresează filialei judetene/mun. 

Bucureşti, în care îşi desfăşoară activitatea membrul O.A.M.M.R. în cauză sau Comisiei 

teritoriale de disciplină şi mediere. 

Plângerea trebuie să cuprindă următoarele elemente: 

- numele, prenumele, domiciliul petiţionarului; 

- elementele de identificare ale membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia se îndreaptă 

petiţia; 

- locul şi contextul în care s-a săvârşit fapta; 

- descrierea faptei; 

- mijloacele de probă; 

- semnătura petiţionarului. 

Lipsa unuia dintre aceste elemente se sancţionează cu neadmiterea acesteia. Termenul în 

care poate fi depusă plângerea este de 30 de zile de la data săvârşirii sau cunoaşterii săvârşirii 

faptei, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii ei. 

Introducerea plângerii după expirarea termenului de mai sus se sancţionează cu decăderea 

din dreptul de a face plângere pentru fapta respectivă.

10.4.Procedura de soluţionare a plângerilor. 

La primirea plângerii, Biroul Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti o înaintează 

Referentului sau Comisiei de Disciplină şi Mediere, după caz, care va verifica condiţiile de 

admisibilitate şi de competenţă şi va formula concluziile. În baza art. 82, Comisia de Disciplină 

şi Mediere va dispune: 

- respingerea plângerii ca nefondată; 

- declanşarea procedurii de soluţionare, conform Legii nr. 307/2004 şi prezentului Cod. 

Decizia de respingere a plângerii se emite de Biroul Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti 

şi se comunică petiţionarului, cu motivare. 

Pasii ce se parcurg in procedura de soluţionare a plângerii constau în: 

o cercetarea faptei; 

o adunarea dovezilor; 

o solicitarea de opinii calificate; 

o apelarea la oricare alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei (în 

anumite cazuri); 

o propunerea sancţiunii. 

Vinovăţia - există atunci când fapta este săvârşită cu intenţie sau din culpă, prezintă 

pericol social şi este prevăzută în Codul de Etica şi Deontologie Profesională a asistentului 

medical/moaşei. 

Constituie abateri simple faptele : 

- prin care se aduce atingere valorilor sociale ce ocrotesc drepturile pacientului, 

precum şi onoarea, demnitatea confraţilor şi a celorlalte persoane cu care asistenţii 

medicali şi moaşele intră în relaţii profesionale; 

- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale sau îndeplinirea acestora cu neglijenţă, 

nepăsare, în mod repetat; 

- neparticiparea la programele de pregătire profesională şi perfecţionare; 

- neplata sau refuzul la plată a cotizaţiei de membru, pentru o perioadă de cel 

mult 3 luni; 

Constituie abateri grave urmatoarele faptele: 

- neîndeplinirea obligaţiilor profesionale cu privire la divulgarea secretului 

profesional; 

- neacordarea primului ajutor medical; 

- folosirea de mijloace de constrângere fizică şi/sau psihică în exercitarea 

profesiei; 

- condamnarea printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pentru săvârşirea unei 

infracţiuni privitoare la viaţa, integritatea fizică a persoanei sau ce are legatură cu 

exercitarea profesiei; 

- desfăşurarea de activităţi politice în cadrul O.A.M.M.R. şi cu ocazia 

manifestărilor organizate de acesta; 

- orice faptă care îndeplineşte criteriile de individualizare a acesteia prevăzute în 

prezentul Cod. 

Adunarea dovezilor constă în: 

- interogarea părţilor;

- interogarea martorilor; 

- strângerea depoziţiilor; 

- strângerea înscrisurilor oficiale. 

Neprezentarea membrului O.A.M.M.R. împotriva căruia s-a depus plângere, la solicitarea 

Comisiei de Disciplină şi Mediere, echivalează cu recunoaşterea săvârşirii faptei. 

Solicitarea de opinii calificate constă în: - obtinerea de opinii personalului specializat, 

cu competenţă maximă pe anumite domenii, de la caz la caz – medici, jurişti, etc. 

Apelarea la orice alt mijloc legal ce poate contribui la soluţionarea cauzei presupune : 

audierea în contradictoriu a persoanelor implicate, etc. 

10.5.Propunerea sancţiunii. 

La stabilirea încadrării faptei în abatere simplă sau gravă, precum şi în procesul de 

individualizare a sancţiunii, se va ţine seama de următoarele elemente: 

- împrejurările în care a fost săvârşită fapta; 

- pericolul social al faptei; 

- rezultatul imediat şi de durată al faptei; 

- prezenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei; 

- modul şi mijloacele de săvârşire; 

- atitudinea membrului O.A.M.M.R. pe parcursul desfăşurării anchetei, etc. 

Repetarea unei abateri disciplinare constituie circumstanţă agravantă, care va fi avută în 

vedere la aplicarea sancţiunii. 

Comisiei de Disciplină şi Mediere întocmeşte un referat de soluţionare către Biroul 

Consiliului Judeţean, care cuprinde pe scurt: 

- descrierea în fapt; 

- probele administrate; 

- concluzia comisiei; 

- încadrarea legala; 

- sancţiunea propusă a se aplica, după caz, trimiterea dosarului Comisia Naţională de 

Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională, ori existenţa unei cauze (sau mai multe) 

care înlătură răspunderea disciplinară. 

10.6. Cauzele care înlătură răspunderea disciplinară. 

Nu constituie abatere disciplinară fapta săvârşită de membrii O.A.M.M.R. în exercitarea 

profesiei: 

- în condiţiile în care aceasta s-a produs prin constrângere morală sau fizică, a 

intervenit cazul fortuit sau iresponsabilitatea. 

- dacă săvârşirea ei a fost impusă de ordinul dat de către superiorul ierarhic, într-o 

situaţie în care nu se putea cunoaşte în mod vădit ilegalitatea şi nici nu se putea 

prevede pericolul. 

- refuzul a executa un ordin dat de către un superior ierarhic, dacă acest ordin se 

dovedeşte a fi fost în mod vădit ilegal sau ar fi creat o stare de pericol previzibil, 

atunci când nu este vorba de o urgenţă.

- pentru a salva, de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viata, 

integritatea corporală sau sănătatea pacientului. 

Înţelesul termenilor de constrângere fizică sau morală, caz fortuit sau iresponsabilitate, 

este cel care rezultă din interpretarea acestor termeni prin prisma dreptului comun: 

Constrângere fizică – presiunea pe care o forta, careia nu i se poate rezista, o exercita 

asupra energiei fizice a unei alte persoane in asa fel incata ceasta comite o fapta (penala) 

fiind in imposiblitatea fizica sa actioneze altfel. 

Constrângere morală – presiunea exercitata prin amenintarea cu un pericol grav, pentru 

persona faptuitoruli sau a altuia si sub imperiul caruia cel amenintat savarsete o fapta 

prevazuta de lege (legea penala). 

Caz fortuit – situatia in care actiune sau inactiunea unei persoane aprodus un rezultat pe 

care acea persoana nu l-a conceput si nici nu l-a urmarit si care se datoreaza unei energii a 

carei interventie nu a putut fi prevazuta. 

Iresponsabilitate – starea de incapacitate fizica sau psihica aunei persoane care nu poate 

sa-si dea seama de semnficatia sociala a actiunilor sau inactiunilor sale ori nu poate fi stapana pe 

ele. 

10.7 Aplicarea sancţiunii. 

Aplicarea sancţiunilor este de competenţa Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti pentru 

abaterile simple, şi de competenţa Consiliului National pentru abaterile grave. 

Biroul Executiv, respectiv Biroul Consiliului Judeţean/mun. Bucureşti, emite hotărârea 

de sancţionare, termenul de redactare fiind de maxim 10 zile de la adoptarea sa. 

Hotărârea va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, următoarele elemente: 

- arătarea organului competent care a soluţionat plângerea; 

- arătarea organului competent care a dispus aplicarea sancţiunii; 

- numele, prenumele, funcţia, unitatea sanitară unde lucrează membrul 

O.A.M.M.R. în cauză; 

- obiectul plângerii, descrierea faptelor, cu arătarea dovezilor pe care se 

fundamentează hotărârea; 

- sancţiunea aplicată şi perioada pentru care se aplică, după caz; 

- temeiul de drept în baza căruia se aplică sancţiunea; 

- calea de atac, termenul de contestaţie şi organul competent a soluţiona 

contestaţia; 

- semnătura reprezentantului legal al filialei ori al O.A.M.M.R. central, după caz. 

Hotărârea adoptată se comunică în termen de 5 zile de la redactare, prin scrisoare 

recomandată, urmatorilor: 

- petentului; 

- persoanei în cauză; 

- Consiliului teritorial al O.A.M.M.R.; 

- persoanei juridice consemnatare a contractului individual de muncă şi după caz, 

Ministerului Sănătăţii.

10.8.Contestaţia. 

Dreptul de a introduce contestaţie aparţine atât persoanei vătămate, cât şi membrului 

O.A.M.M.R. împotriva căruia s-a dispus sancţiunea. 

Contestaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea neadmiterii acesteia, următoarele 

elemente: 

- numele, prenumele, domiciliul contestatarului; 

- indicarea deciziei de sancţionare care se contestă; 

- motivele de nelegalitate pe care se întemeiază contestaţia şi dovezile în 

susţinerea acestor motive; 

- semnătura petiţionarului. 

Regulile procedurale cu privire la contestaţie sunt aceleaşi ca şi în cazul plângerii, cu 

excepţia situaţiilor în care sunt aduse noi probe/elemente în cauză. În astfel de cazuri, judecarea 

cauzei se face în funcţie de competenţă. La admiterea contestaţiei, Comisia Naţională de 

Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională va solicita comisiei teritoriale dosarul cauzei 

complet, ce se va trimite în maxim 10 zile de la comunicarea solicitării. Comisia Naţională de 

Disciplină, Mediere şi Deontologie Profesională, în soluţionarea contestaţiei, poate dispune: 

păstrarea sancţiunii aplicate, în tot sau în parte; anularea sancţiunii aplicate; respingerea 

contestaţiei ca nefondată. 

Este dreptul oricărei părţi să conteste hotărârea Comisiei Nationale de Disciplina, 

Mediere si Deontologie Profesionala, in termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia. 

Contestaţia se depune la judecătoria în a cărei rază de circumscripţie îşi desfăşoară activitatea 

asistentul medical sau moaşa în cauză. 

10.9.Semnificatia sancţiunilor si prescripţia sancţiunilor disciplinare. 

Sancţiunile se înscriu în dosarele de avizare-acreditare ale membrilor O.A.M.M.R. şi 

constituie recomandări (aprecieri) negative pentru acordarea reavizării. Departamentul de 

jurisdicţie, etică şi deontologie profesională va comunica Compartimentului de acreditare, 

avizare şi evaluare spre monitorizare sancţiunile aplicate. 

Sancţiunile disciplinare pronunţate se prescriu prin înlăturarea consecinţelor sancţionarii, 

astfel: 

a) “mustrarea” se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei, cu 

condiţia să nu fi intervenit o nouă sancţiune disciplinară; 

b) “avertismentul” se prescrie în termen de 12 luni de la data săvârşirii faptei, cu 


c) “suspendarea” se prescrie în termen de 24 luni de la data săvârşirii faptei, cu 


d) “retragerea calităţii de membru al O.A.M.M.R.” pentru o perioadă limitată se 

prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei, cu condiţia să nu fi 

intervenit o nouă sancţiune disciplinară. 

Cursul termenului prescripţiei se întrerupe în momentul în care s-a pronunţat o nouă 

sancţiune disciplinară; după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. 

Pe perioada aplicării unei sancţiuni pentru o abatere gravă, membrul O.A.M.M.R. este 

supus următoarelor interdicţii:

- nu poate activa în calitate de membru O.A.M.M.R.; 

- nu are drept de vot şi nici dreptul de a fi ales în organele de conducere ale O.A.M.M.R. 

(până la împlinirea termenului de prescripţie); 

- nu are dreptul de a-şi practica profesia pe perioada cât autorizaţia de liberă practică 

este anulată pe o perioadă limitată sau definitivă; 

- nu are dreptul de a beneficia de asistenţă medicală gratuită şi/sau medicamente gratuite, 

atât personal cât şi pentru membrii familiei. 

Refuzul membrilor O.A.M.M.R. de a colabora cu organele competente ale O.A.M.M.R. 

în soluţionarea abaterilor disciplinare constituie abatere simplă. 

10.10. Dispozitii finale si speciale. 

La primirea în organizaţia profesională, asistentul medical/moaşa depune următorul 

jurământ: 

“În numele Vieţii şi Onoarei Jur Să-mi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa umană şi 

drepturile sale şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” 

Dovedirea calităţii de membru al O.A.M.M.R. se face cu certificatul de membru, eliberat 

de O.A.M.M.R. Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţi medicali/moaşe vor purta 

parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii individuale şi probarea 

responsabilităţii profesionale (Dreptul la parafă profesională). 

Nerespectarea prevederilor prezentului Cod constituie abatere şi atrage după caz, 

răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform legii în vigoare şi a prezentului 

Cod. Prevederile prezentului Cod se completează corespunzător cu dispoziţiile Legii nr. 

307/2004, ale Statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare al O.A.M.M.R., cu 

normele legale în materie pe specialităţi, cu modificările ulterioare. 




2.Drept penal roman - Parte generala, Constantin Mitrache, Editura Sansa, Bucuresti, 1995. 

3.Drept penal - parte generala, vol. I, Bulai C. 1992. 




România. 




6.Legea nr.4/1995.

7.Ordinul Nr. 386/M.S. din 7 aprilie 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii 

drepturilor pacientului nr. 46/2003. 

8.Legea nr. 4/1995. 


Capitolul 11. Drepturile pacientului 


11.1. Termeni medicali in acceptiune juridica. 

11.2. Drepturile pacientului 

11.2.1.Dreptul pacientului la informaţia medicală 

11.2.2. Dreptul pacientului la informaţia medicală furnizata de unităţile sanitare. 

11.3. Obligaţii ale unitatilor sanitare. 

11.4. Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală 

11.5. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului 

11.6. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale 


1.Ce trebuie sa stiti: - Sa definiti termenii: pacient, discriminare, ingrijiri de sanatate, 

interventie medicala. Sa cunosteti drepturile pacientului precum si obligatiile unitatilor sanitare 

cu privire la acestea. 

2.Ce trebuie sa faceti: - Sa propuneti modificari (imbunatatiri) cu privire la comunicarea 

informatiilor catre pacient. 

- Sa identificati rolul asistentului medical/moasei in obtinerea 

consimtamantului privind interventia medicala 


11.1. Termeni medicali in acceptiune juridica. 

Pacientul: - persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate. 

Discriminare: - distincţia care se face între persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, 

sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau 

antipatiei personale. 

Ingrijiri de sănătate: - sunt serviciile medicale, serviciile comunitare şi serviciile conexe actului 

medical. 

Intervenţie medicală: - orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de diagnostic 

preventiv, terapeutic ori de reabilitare. 

Ingrijiri terminale: - sunt îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile, 

atunci când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării de boală, precum şi 

îngrijirile acordate în apropierea decesului.

11.2. Drepturi fundamentale. 

Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea 

dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale. 

Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare. 

11.2.1.Dreptul pacientului la informaţia medicală. 

Pacientul are dreptul de a fi informat: 

- cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le 

utiliza; 

- asupra identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de 

sănătate; 

- informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe 

durata spitalizării. 

Pacientul are dreptul de a fi informat asupra: 

- stării sale de sănătate; 

- a intervenţiilor medicale propuse; 

- riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri; 

- alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra 

neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale; 

- datelor despre diagnostic şi prognostic. 

Dreptul negativ (de a nu fi imformat). 

- de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de 

către medic i-ar cauza suferinţă; 

- de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie 

informată în locul său. 

Comunicarea informaţiilor. 

- informatiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu 

minimalizarea terminologiei de specialitate; 

- în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română, informaţiile i se aduc la 

cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta 

o altă formă de comunicare. 

- rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor, 

diagnostic şi tratament dar numai cu acordul pacientului. 

In cazul in care doreste, pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine si o altă opinie 

medicală (precum şi acordarea de servicii medicale de către medici acreditaţi din afara unităţii) 

in ceea ce priveste starea sa de sanatate sau referitor la boala. 

La externare pacientul are dreptul să solicite şi să primească, un rezumat scris (cuprins de 

obicei in foaia de externare) al investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor 

acordate pe perioada spitalizării. În scopul asigurării continuităţii îngrijirilor acordate pacienţilor, 

precum şi a serviciilor comunitare necesare după externare, unităţile stabilesc parteneriate cu alte 

unităţi medicale publice şi nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, care dispun de medici, cadre 

medii sanitare şi de alt personal calificat.

11.2.2. Dreptul pacientului la informaţia medicală furnizata de unităţile sanitare. 

Unităţile sanitare de orice fel, denumite în continuare unităţi, care acordă îngrijiri de 

sănătate sau îngrijiri terminale şi în care sunt efectuate intervenţii medicale, au obligaţia de a 

furniza pacienţilor informaţii referitoare la: 

a) serviciile medicale disponibile şi modul de acces la acestea; 

b) identitatea şi statutul profesional al furnizorilor de servicii de sănătate; 

c) regulile şi obiceiurile pe care trebuie să le respecte pe durata internării în unităţi cu 

paturi; 

d) starea propriei sănătăţi; 

e) intervenţiile medicale propuse; 

f) riscurile potenţiale ale fiecărei proceduri care urmează a fi aplicată; 

g) alternativele existente la procedurile propuse; 

h) date disponibile rezultate din cercetări ştiinţifice şi activităţi de inovare tehnologică; 

i) consecinţele neefectuării tratamentului şi ale nerespectării recomandărilor 

medicale; 

j) diagnosticul stabilit şi prognosticul afecţiunilor diagnosticate. 

11.3. Obligaţii ale unitatilor sanitare. 

Fiecare unitate trebuie să cuprindă în regulamentul propriu de organizare şi funcţionare 

prevederi referitoare la obligaţia personalului angajat privind dreptul pacienţilor la respect ca 

persoane umane. 

Unităţile trebuie să utilizeze toate mijloacele şi resursele disponibile pentru asigurarea 

unui înalt nivel calitativ al îngrijirilor medicale. 

În asigurarea serviciilor din domeniul sănătăţii reproducerii, unităţile trebuie să asigure 

condiţiile necesare alegerii de către pacienţi a celor mai sigure metode din punct de vedere al 

eficienţei şi lipsei de riscuri; acestea au deasemenea obligaţia de a asigura efectuarea de 

intervenţii medicale asupra pacientului numai dacă dispun de dotările necesare şi de personal 

acreditat, exceptia existand si aici dar numai în cazuri de urgenţă apărute în situaţii extreme. 

Unităţile trebuie să asigure accesul egal al pacienţilor la îngrijiri medicale, fără 

discriminare pe bază de rasă, sex, vârstă, apartenenţă etnică, origine naţională, religie, opţiune 

politică sau antipatie personală. 

11.4. Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală. 

Refuzul continuarii interventiei. 

- pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în 

scris, răspunderea pentru decizia sa; 

- consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate pacientului. 

Incapacitatea de exprimare a consimtamantului. 

- când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală 

de urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o 

exprimare anterioară a voinţei acestuia;

- in cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul 

reprezentantului legal nu mai este necesar. 

- in cazul în care este necesar consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie 

să fie implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de 

înţelegere; in toate situaţiile care nu sunt prevăzute mai sus, unităţile sunt obligate să 

asigure obţinerea consimţământului pacientului. 

- in cazul în care furnizorii de servicii medicale (institutia medicala) consideră că 

intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea 

consimţământul, decizia este declinată unei comisii de arbitraj de specialitate; 

(comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi 

din 2 medici pentru pacienţii din ambulator). 

Obligativitatea consimţământului. 

- consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea 

tuturor produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii 

diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord; 

- consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în învăţământul 

medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică; 

- nu pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt capabile să îşi 

exprime voinţa (incapabilii), cu excepţia obţinerii consimţământului de la 

reprezentantul legal şi dacă (conditie suplimentara) cercetarea este făcută şi în 

interesul pacientului; 

- pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără 

consimţământul său, cu excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare 

diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei culpe medicale. 

11.5. Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată a pacientului 

Informatii cu caracter confidential: 

- informaţiile privind starea pacientului; 

- rezultatele investigaţiilor; 

- diagnosticul; 

- prognosticul; 

- tratamentul; 

- iar datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia. 

Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi 

dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres. 

Exceptie exista insa in cazul în care, informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii 

medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este 

obligatorie. 

Pacientul are acces la datele medicale personale. 

Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor 

în care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi 

numai cu consimţământul pacientului.

Excepţii - cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea 

publică. 

11.6. Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale 

În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite 

tipuri de tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe baza 

criteriilor medicale elaborate de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi se aduc la cunoştinţa 

publicului. 

Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă există condiţiile de 

dotare necesare şi personal acreditat. 

Excepţii - cazurile de urgenţă apărute în situaţii extreme. 

Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate. 

Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual, material 

şi de sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în măsura 

posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi creat cât mai aproape de cel familial. 

Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic acreditat 

din afara spitalului. 

Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul 

nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd 

reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective. 

Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau 

donaţii, cu respectarea legii. 

Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de 

sănătate sau până la vindecare. 

Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi parteneriatul dintre diferitele 

unităţi medicale publice şi nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de medicină 

generală, oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. După externare pacienţii au 

dreptul la serviciile comunitare disponibile. 

Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă 

stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu. 







România. 




4.Legea nr.4/1995. 

5.Ordinul Nr. 386/M.S. din 7 aprilie 2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii 

drepturilor pacientului nr. 46/2003. 

6.Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.


Capitolul 12. Bazele juridice ale expertizelor medico-legale. 



12.2.Organizarea activitatii si functionarea institutiilor de Medicina Legala 

12.3.Tipuri de acte medico-legale 

Obiective educationale 

1.Ce trebuie sa stiti: - Sa cunoasteti organizarea institutiilor de medicina legala, precum si 

tipurile de acte medico-legale (certificat medico-legal, expertize). 

2.Ce trebuie sa faceti: - Sa redactati un certificat medico-legal. 



Probele medico-legale pot fi imediate (constatarea medico-legală), şi mediate(expertizele 

medico-legale). Juristul trebuind să cunoască problemele de rezolvat în fiecare caz în parte, el va 

formula întrebările, iar sarcina rezolvării lor revine expertului. De aici decurge obligativitatea 

cunoaşterii întrebărilor medico-legale ridicate de problematica speţei pentru verificarea 

versiunilor de anchetă, întrebări care trebuiesc puse de jurist. 

Sectorul de asistenţă medico-legală este subordonat Ministerului Sănătăţii, şi în 

conformitate cu Legea 459/2001 are trei atribuţii: de a oferi mijloace de probă organelor 

judiciare şi de stat, de a asigura progresul cercetării ştiinţifice medico-legale, şi de a contribui la 

calitatea actului medical, prin sesizarea şi rezolvarea unor situaţii litigioase de practică medicală. 

12.2.Organizarea activitatii si functionarea institutiilor de Medicina Legala 

Cabinetele medico-legale deservesc teritoriul arondat dintr-un judeţ,dar nu pot efectua 

expertize în caz de omor, responsabilitate medicală, expertize psihiatrice. 

Serviciile medico-legale efectuează expertize din cadrul întregului judeţ şi definitivează 

expertizele efectuate de Cabinete. Medicul legist şef al unui Serviciu Judeţean controlează 

activitatea subalternilor, formează comisii de expertiză pentru suspendarea executării pedepsei, 

pentru examinările psihiatrico-legale şi pentru cazurile de responsabilitate medicală, solicită 

Institutele medico-legale pentru cazurile care îi depăşesc competenţa şi face personal expertizele 

în caz de omor, leziuni cauzatoare de moarte şi responsabilitate medicală. 

Institutele medico-legale efectuează noi expertize în materie de omor, leziuni cauzatoare 

de moarte, moarte suspectă, deficienţe în asistenţă medicală şi examinări psihiatrico-legale, de 

asemenea toate examinările complementare care depăşesc posibilităţile serviciilor medico-legale. 

Tot Institutele controlează şi avizează în mod obligatoriu actele efectuate de Serviciile Judeţene

medico-legale în caz de Noi expertize, omor, leziuni cauzatoare de moarte sau ori de câte ori i se 

solicită de către organe competente. 

12.3.Tipuri de acte medico-legale 

1.Certificatul medico-legal 

Examinări medico-legale la cererea persoanei interesate se fac numai pentru constatarea: 

1. leziunilor traumatice 

2 infirmităţii sau invalidităţii consecutive unui traumatism 

3. virginităţii, deflorării, violului, sarcinii, viduităţii, avortului posttraumatic 

4. sexului, vârstei, conformaţiei şi dezvoltării fizice 

5. stării psihice (numai în vederea unui act de dispoziţie: donaţie, vânzare, testament) 

Aceste examinări sunt supuse unei taxe, şi certificatele se timbrează cu timbru fiscal. 

Certificatele se eliberează numai persoanei examinate, identitatea acesteia fiind stabilită 

obligatoriu prin actul de identitate (în cazuri deosebite prin impresiunile digitale ale indexului 

stâng, aplicate pe certificat şi pe copie; la minori va fi aplicată impresiunea digitală şi va fi 

identificată persoana majoră care îi însoţeşte). 

Referitor la forma şi conţinutul certificatului medico-legal: 

Forma: 

1. două exemplare (unul pentru arhivă) 

2. antet, număr de înregistrare 

3. timbru fiscal anulat cu sigiliul unităţii (timbru pe original şi matca pe copie) 

scris dactilografiat lizibil, fără ştersături, adăugiri, 

semnat, parafat, cu sigiliul unităţii. 

Conţinutul: 

1. preambul 

2. istoric 

3. parte descriptivă 

4. concluzii. 

1. Preambulul conţine: 

- numele şi prenumele părţii examinatoare, funcţia ei 

- data examinării 

- datele personale ale persoanei examinate: 

- numele, prenumele 

- vârsta 

- domiciliul 

- seria şi numărul actului de identitate 

2. Istoricul: 

- cuprinde sumarul celor relatate de persoana examinată 

- în cazul leziunilor traumatice, obligatoriu data şi modul de producere 

3. Descrierea: 

a.- date din actele medicale:- felul actului, numărul de înregistrare,unitatea emitentă,descrierea 

datelor medicale (dacă persoana a fost internată se menţionează: diagnosticul, perioada internării, 

tratament aplicat, recomandări)

.- efectuarea examenului obiectiv cu descrierea amănunţită a leziunilor traumatice; examinarea 

şi descrierea se efectuează sistematic: cap, gât, trunchi, membre superioare, inferioare; 

c.- simptomele subiective: dacă pentru precizarea diagnosticului sunt necesare investigaţii 

ulterioare,este îndrumat la unităţile sanitare competente şi rezultatul este scris în conţinutul 

certificatului. 

4. Concluziile - trebuie să fie: 

- clare, concise, sistematice 

- obiective - precizând: 

a. realitatea traumatismului 

b. modul de producere a leziunilor (mecanism, tip de agent vulnerant) 

c. timpul de îngrijiri medicale 

d. consecinţele eventuale ale traumatismului (vezi art. 182 C.P.) 

e. alte elemente cu importanţă medico-legală 

2.Expertizele sunt de următoarele tipuri: 

A) expertize pe cadavru, care constau în autopsierea cadavrului (pe baza ordonanţei judiciare), 

exhumarea (la cererea procurorului) şi reautopsierea lui, examenul la locul faptei, examinări 

complementare impuse de cauza morţii. Autopsia este obligatorie în moartea violentă, suspectă 

(cauză necunoscută), subită (neaşteptată), moartea cauzată de deficienţe medicale, la cadavrele 

cu identitate necunoscută, la cei decedaţi în primele 24 ore de la internarea în spitale, la cei 

decedaţi pe masa de operaţie. 

B) expertizele pe persoane: includ examinări clinice şi complementare, şi se efectuează în caz de 

agresiuni, infracţiuni sexuale, expertize psihiatrice, de stabilire a vârstei, filiaţiei, boli 

posttraumatice, incapacităţi de muncă posttraumatice, amânare/suspendare a pedepsei cu 

închisoarea, etc. Sunt obligatorii de efectuat în comisie de experţi : expertizele psihiatrico-legale, 

responsabilitatea medicală, filiaţia, şi normele obligă ca la examinările ginecologice să asiste o 

persoană de sex feminin, la examinarea deţinuţilor o persoana din personalul de pază, şi părinţii 

la examinarea minorilor. La cererea persoanelor se pot efectua constatări ale leziunilor 

traumatice, a infirmităţii, incapacităţii de munca, virginităţii/deflorării, violului, sarcinii, 

stabilirea vârstei şi a dezvoltării fizice, ca şi expertize privind starea mintală, dar numai pentru 

acte de vânzare-cumpărare, donaţie, căsătorie, testamente. 

C) expertize pe bază de lucrări pe acte, atunci când obiectul expertizei nu permite expertiza pe 

persoană sau pe cadavru. 

D) Expertize de laborator. 

Contribuţii probatorii medico-legale ale elementelor infracţiunii sunt la: 

-Obiectul infracţiunii: realitatea leziunilor ce caracterizează un tip de moarte violentă, felul 

morţii(patologică sau violentă), cauza medicală a morţii(primară sau secundară), data agresiunii, 

data morţii, gravitatea leziunilor (letale şi neletale), caracterul vital al leziunilor. 

-Latura obiectivă a infracţiunii: obiectul care a produs leziunile letale, cauza(etiologia)leziunilor 

letale/neletale, numărul leziunilor produse cu acelaşi obiect sau cu obiecte diferite, succesiunea 

leziunilor în timp, mecanismul de producere a leziunilor, legătura cauzală între leziuni şi deces. 

-Subiectul infracţiunii:identificarea victimei, identificarea autorului, relaţia victimă-agresor, 

direcţia de producere a leziunilor, posibilitatea unor reacţii supravitale, starea mintală a 

victimei/agresorului (responsabilitate).

-Latura subiectivă a infracţiunii: rezultatul acţiunii(comisive sau omisive), mobilul faptei, forma 

medico-legală de moarte(omor, suicid, accident, moarte neviolentă), elemente privind dovedirea 

intenţiei, preterintenţiei, culpei simple sau cu prevedere. 







Capitolul 13. Legislatia actuala in Codurile Penal si Civil roman cu implicatii in 

desfasurarea activitatii medico-sanitare legale 

Obiective educationale 

1.Ce trebuie sa stiti: - Sa cunoasteti definitile judiciare (prin articole din C.P. si CP.P.) ale 

probelor, expertilor oficiali, infractiunea, vinovatia, starea de necesitate, constrangerea, eroarea 

de fapt, minoritatea, eroarea de fapt, cazul de fortuit. 

2.Ce trebuie sa faceti: Sa identificati asemenarile si deosebirile dintre constatarea si expertiza 

medico-legala. 


Art. 63 C.P.P - PROBELE ŞI APRECIEREA LOR: 

Constituie probă orice element care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei 

infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare 

pentru justa soluţionare a cauzei. 

Art. 64 C.P.P. - MIJLOACELE DE PROBĂ : 

Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: 

-Declaraţiile învinuitului sau inculpatului, ale părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii 

responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, 

-Înscrisurile,-Înregistrările audio sau video, Fotografiile, -Mijloacele materiale de probă, - 

Constatările tehnico-ştiinţifice, 

-Constatările medico-legale şi Expertizele medico-legale. 

Art. 114 C.P.P.- CONSTATAREA MEDICO-LEGALĂ: 

În caz de: 

-moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă, sau când 

-este necesară o examinare corporală asupra învinuitului/persoanei vătămate, pentru a constata pe 

corpul acesteia existenţa urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei 

constatări medico-legale şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţă potrivit 

legii, să efectueze această constatare. 

Exhumarea pentru constatarea cauzelor morţii se face numai cu încuviinţarea procurorului.

Art. 115 C.P.P.- RAPORTUL DE CONSTATARE TEHNICO-ŞTIINŢIFIC / MEDICO- 

LEGAL: 

Operaţiile şi concluziile constatării se consemnează într-un raport. 

Organele de urmărire penală sau instanţa, din oficiu sau la cererea părţilor, dacă apreciază că 

raportul nu este complet, sau concluziile nu sunt precise, dispune: 

- refacerea lui sau 

- completarea sau 

- efectuarea unei expertize. 

Art. 116 C.P.P.- ORDONAREA EFECTUĂRII EXPERTIZEI: 

Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt 

necesare cunoştinţele unui expert, organul de urmărire penală sau instanţa dispune, (la cerere sau 

din oficiu), efectuarea unei expertize. 

Art. 117 C.P.P.- EXPERTIZE OBLIGATORII: 

Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în omor deosebit de grav precum şi când 

organul de urmărire penală sau instanţa are îndoieli asupra stării psihice a 

învinuitului/inculpatului. Expertiza se efectuează în instituţii de specialitate. Organul de urmărire 

penală(cu aprobarea procurorului) sau instanţa dispune internarea pe timpul necesar(se aduce la 

îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie). 

Efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit 

un raport medico-legal. 

Art. 118 C.P.P.- PROCEDURA EXPERTIZEI: 

Expertul este numit de organul de urmărire penală sau de instanţă, cu excepţia expertizei 

prevăzute în art. 119 al. 2. 

Fiecare dintre părţi are dreptul să ceară ca un expert recomandat de ea să participe la efectuarea 

expertizei. 

Art. 119 C.P.P. - EXPERŢI OFICIALI : 

Dacă există experţi medico-legali sau oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert 

o altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta. 

Când expertiza. urmează a fi efectuată de un Serviciu medico-legal, organul de urmărire penală 

sau instanţa se adresează acestora pentru efectuarea expertizei. 

Când Serviciul medico-legal consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi 

dea părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora. 

Art. 120 C.P.P.-LĂMURIRI DATE EXPERTULUI ŞI PĂRŢILOR: Organele de urmărire 

penală şi instanţa, fixează un termen la care sunt chemate părţile şi expertul. Atunci se aduce la 

cunoştinţa acestora, obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se 

pune în vedere că au dreptul să facă observaţii, şi că pot cere modificarea sau completarea lor. 

Părţile mai sunt încunoştinţate că au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de 

fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei. 

După acestea, organul de urmărire penală sau instanţa pune în vedere expertului termenul în care 

urmează să fie efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează 

să participe şi părţile. 

Art. 121 C.P.P. - DREPTURILE EXPERŢILOR : 

Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei. 

În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de urmărire 

penală;

- expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei cu privire la anumite 

fapte sau împrejurări ale cauzei 

- părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală, sau de instanţă, 

pot da expertului explicaţiile necesare 

Art. 122 C.P.P. - RAPORTUL DE EXPERTIZĂ : 

După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris. Când sunt mai mulţi experţi se 

întocmeşte un singur raport; dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate se consemnează în el 

sau într-o anexă. Raportul se depune la organul de urmărire penală sau la instanţa care a dispus 

efectuarea expertizei. 

Art. 123 C.P.P. - CONŢINUTUL RAPORTULUI: 

a)partea introductivă: obiectul materialului pe baza căruia a fost făcută, şi dacă părţile au 

participat sau au dat explicaţii 

b)descrierea operaţiilor, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, analiza acestora în lumina celor 

constatate de expert 

c)concluziile-răspunsuri la întrebări şi părerea expertului asupra obiectului expertizei 

Art. 124 C.P.P. - SUPLIMENT DE EXPERTIZĂ : 

- Când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu 

este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către acelaşi expert, fie de 

către altul. 

- De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se 

dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză. În acest caz, 

ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor. 

- Lămuriri suplimentare în scris pot fi cerute şi Serviciului medico-legal, care a efectuat 

expertiza. 

Art. 125 C.P.P. - NOUA EXPERTIZĂ : 

Dacă organul de urmărire penală sau instanţa are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor 

raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize. 

Art. 50 C.P.P.- ABŢINEREA : 

Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului 

care supraveghează cercetarea penală, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea 

cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. Declaraţia se face de îndată ce 

persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. 

Art. 51 C.P.P. - RECUZAREA: 

În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, poate fi recuzată atât în 

cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat 

de existenţa cazului de incompatibilitate. 

Art. 54 C.P.P. - INCOMPATIBILITATEA EXPERTULUI : 

Dispoziţiile art. 48, 50-53 se aplică în mod corespunzător expertului şi interpretului.Calitatea de 

expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauza. Calitatea de martor are întâietate. 

Participarea ca expert de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare. 

Art. 198 C.P.P.- AMENDA JUDICIARĂ: 

Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de 

la 20. 000-100. 000 lei: 

a) neîndeplinirea sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare 

a actelor procedurale, de trimitere a dosarelor, precum şi a oricăror altor lucrări, dacă prin acestea 

s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal

c) lipsa nejustificată a martorului sau expertului legal citat 

d) tergiversarea de către expert a îndeplinirii însărcinărilor primite 

g) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză , a 

măsurilor necesare pentru efectuarea acestora 

Art. 199 C.P.P.- PROCEDURA amenzii judiciare: 

Amenda se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de instanţă prin încheiere. 

Cererea de scutire sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea 

ordonanţei ori a încheierii. Dacă persoana justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia sa, 

organele de urmarire penala sau instanţa, dispun scutirea sau reducerea amenzii. 

Art. 442 C.P.P.- EXECUTAREA amenzii judiciare: 

Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o. 

Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care 

priveşte aplicarea amenzii organului care, potrivit legii, execută amenda penală. 

Executarea amenzii judiciare se face de organul arătat în aliniatul precedent 

Art. 464 C.P.P.- CONTESTAŢIA amenzii judiciare: 

Contestaţia contra executării amenzii judiciare se soluţionează de către instanţa care le-a pus în 

executare. 

Art. 17 C.P.- INFRACŢIUNEA este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi 

prevăzută de legea penală . Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. 

Art. 18 C.P.- Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau 

inacţiune, prin care se aduce atingere uneia din valorile art.1.CP: (persoana, drepturile şi 

libertăţile acesteia) şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. 

La stabilirea gradului de pericol social se ţine seama de: 

- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei 

- scopul urmărit 

- împrejurările în care a fost comisă 

- urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce 

- persoana sau conduita făptuitorului 

Art. 19 C.P.-VINOVĂŢIA există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie 

sau din culpă 

Fapta este săvârşita cu intenţie când infractorul: 

1. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea ei prin săvârşirea ei 

2. prevede rezultatul faptei, şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui 

Fapta este săvârşită din culpă când infractorul: 

1. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce, 

2. nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă 

Art. 73 C.P.- CIRCUMSTANŢE ATENUANTE ale unei infracţiuni sunt 

următoarele împrejurări: 

1.depăşirea limitei legitimei apărări sau ale stării de necesitate, 

2.săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinate de o 

provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, atingere gravă a demnităţii 

persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. 

Art. 75 C.P.- CIRCUMSTANŢE AGRAVANTE ale unei infracţiuni sunt: 

1. săvârşirea infracţiunii de 3 sau mai multe persoane împreună

2. săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, sau prin metode/mijloace ce prezintă pericol 

public 

3. săvârşirea infracţiunii de un major, dacă a fost comisă împreună cu un minor 

4. săvârşirea infracţiunii din motive josnice 

5. săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată 

6.săvârşirea infracţiunii de o persoana care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate. 

CAUZE CARE INLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI: 

Art. 44 C.P.- LEGITIMA APĂRARE: 

Nu constitue infracţiune fapta prevazută de legea penală ,săvârşită în stare de legitimă apărare: 

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac 

material,direct,imediat şi injust,îndreptat împotriva sa,a altuia sau împotriva unui interes public şi 

care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public. 

Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit 

limitele unei apărari proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs 

atacul. 

Art. 45 C.P.- STAREA DE NECESITATE: 

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală savarşită în stare de necesitate. 

Este în stare de necesitate acela care savârşeste fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi 

care nu poate fi înlăturat altfel,viaţa,integritatea corporală sau sănătatea sa,a altuia,sau un bun 

important al său ori al altuia sau un interes public. 

Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a savârşit fapta şi-a dat seama ca 

pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era 

înlăturat. 

Art. 46 C.P.- CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ: 

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală savârşită din cauza unei constrângeri 

fizice careia făptuitorul nu i-a putut rezista. 

De asemenea,nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală savârşită din cauza unei 

constrângeri morale,exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului 

ori a altuia,şi care nu putea fi înlaturat în alt mod. 

Art. 47 C.P.- CAZUL FORTUIT: 

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală, al carei rezultat este consecinţa unei 

împrejurări care nu putea fi prevăzută. 

Art. 48 C.P.- IRESPONSABILITATEA(vezi Expertiza medico-legală psihiatrică) 

Art. 49 C.P.- BEŢIA INDEPENDENTĂ DE VOINŢA FĂPTUITORULUI 

Art. 50 C.P.- MINORITATEA: 

-Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. 

-Minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit 

fapta cu discernământ. 

-Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal. 

Art. 51 C.P.- EROAREA DE FAPT: 

Nu constitue infracţiune fapta prevăzută de legea penală,când făptuitorul,în momentul săvârşirii 

acesteia ,nu cunoştea existenţa unei stări ,situaţii,sau împrejurări de care depinde caracterul penal 

al faptei. 

Nu constitue o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul NU a cunoscut-o în 

momentul săvârşirii infracţiunii.

Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi faptelor savârşite din culpă pe care legea penala le pedepseşte 

,numai dacă necunoaşterea stării,situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul 

culpei. 

Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei. 

Art. 145 C.P.- PUBLIC: 

Prin termenul public se înţelege: 

-tot ceea ce priveşte autorităţile publice 

-instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, 

-administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, 

-serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes 

public 

Art. 147 C.P.- FUNCŢIONAR PUBLIC ŞI FUNCŢIONAR: 

Prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice 

titlu, indiferent cum a fost învestită,o însărcinare de orice natură, (retribuită sau nu), în serviciul 

unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 

Prin functionar se înţelege persoana menţionată în al. 1 , precum şi orice salariat care exercită o 

însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat. 






3..www.legmed.ro 

Sef de Disciplina 

Conf.Dr.Perju-DumbravaDan

GHID DE STUDIU AD II-Malpraxis - UMF

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?