„ovidius” constanţa - Biblioteca Universitatii "LUCIAN BLAGA" SIBIU

Geopolitică regională – Dobrogea de Sud în contextul anului 1913. Mărturii de epocă
Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 4/ 2007
preţioase pentru realităţile etnopolitice ale oraşului, pe baza mărtuiriilor unei
notabilităţi locale: „Hogea, care primise să vie în mijlocul nostru, ne spune,
printr-un tâlmaciu, că în Turtucaia sunt două moschei. Românii, cari sunt în
majoritate, au şi ei o biserică …, adică au avut, căci în anul 1900 le-a furat-o
bulgarii. De când s-a construit 104 şi până în acest an, biserica a fost românească.
Bulgarii au cerut să li se dea şi lor o strană, şi cum era în ţara lor, au pretins
strana din dreapta. În 1900, într-o duminică, au pătruns în biserică şi au dat afară
preotul şi dascălul român. Sfântul Nicolae, hramul bisericei, a fost dat jos, şi în
locul lui aşezat pe Metodiu şi Kiril. Astăzi 105 , odată cu bucuria românilor, care de
acum să se roage în locaşul Domnului în limba strămoşească, figura blândului
Sfânt va fi luminată de raze de bucurie, căci va ocupa iarăşi locul de cinste.
Cum şedeam la cafenea, văd venind de pe o stradă lăturalnică, un soldat
bulgar, cu mâna stângă înfăşurată în cârpe. M-am dus spre el. Era un tânăr de
statură mijlocie, îndesat şi bine legat. Faţa lui rotundă, cu ochii mari, negri, era
rumenită de arşiţa soarelui. Era îmbrăcat cu pantaloni soldăţeşti, fără tunică,
încălţat cu opinci şi pe cap avea o şapcă militărească.
- Eşti bulgar?…
- Nu… Mi-s român, îmi răspunse el, uitându-se lung la mine.
- Eşti rănit în războiu?
- Da… Mi-a intrat un glonţ în mână …
- Nu cumva eşti prizonier …
- Nu ştiu ce este aia …
- Prins de noi …
- Nu! Eu m-am luptat la graniţa sârbească.
- Ei…, cum a fost p’acolo?
- A fost bătălie mare, domnule. De la noi s-au răpus mulţi de tot. Eu zic că s-or fi
răpus mulţi şi de la sârbi. Eu m-am luptat şi cu turci, da…, mai la urmă.
104 Românii turtucăieni au avut permisiunea de a avea o biserică proprie încă din anul 1774
(anul Păcii de la Kuciuk-Kainargi). „«Spun bătrânii, că ei învăţau bucoava, literele chirilice,
chiar în tinda bisericii vechi», ceea ce înseamnă că, existând tinda bisericii vechi, a existat şi
biserica veche. Nu putem preciza prin ce împrejurări biserica veche dispare, sau e distrusă
printr-un războiu şi pe locul ei Biserica nouă cu hramul Sf. Nicolae, în anul 1864” – Oct.
Mărculescu, Transmarisca-Turtucaia în „Analele Dobrogei”, XIX, vol. III, 1938, p. 126;
vezi şi Ap. Culea, Românii din Caliacra şi Durostor, în „Graiul românesc”, I, nr. 6, 1927, p.
120. Remarcabil este că „D-nul Gheorghe Ionescu, turtucăian getbeget, directorul şcoalei
româneşti de acolo din 1884 şi până azi, a putut găsi pe cărţile bisericeşti şi în amintirea
bătrânilor, pomelnicul dascălilor de româneşte” – Idem, Cât trebue să ştie oricine despre
Dobrogea. Trecutul-Prezentul-Viitorul, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 114:
lista imortalizează numele preoţilor români până la 1884; la 1878 erau trei preoţi români, dar
noile autorităţi ale Principatului Bulgar îngăduie doar existenţa unuia: „La 1900 l-au dat
afară şi pe acesta, ultimul preot român până la 1913” – Ibidem, p. 118.
105 vezi C.D. Remus, Cererile românilor din Turtucaia. Delegaţii români la d-nii Bădărău,
ministru interim al Internelor; la C. Dissescu, ministrul Cultelor şi la I.P.S. Konon, mitropolit
Primat. Plecarea în Cadrilater a d-lui Dissescu, în „Minerva”, V, nr. 1.699, 7 septembrie
1913, p. 1.
ISSN -1841-138X 86 © 2007 Ovidius University Press