„ovidius” constanţa - Biblioteca Universitatii "LUCIAN BLAGA" SIBIU

Geopolitică regională – Dobrogea de Sud în contextul anului 1913. Mărturii de epocă
Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 4/ 2007
bine administraţia română în Ţara-Nouă şi turmele de oi au umplut câmpiile; la
începutul lui octombrie am întâlnit turmele oierilor de la Selişte, Poiana etc.
tocmai aproape de Curtbunar şi Dobrici în drumul spre Batova, valea fără iarnă.)
Acesta, împreună cu drumul sărei, prinde într-o reţea deasă pământuri ce
am stăpânit sau pe care cel puţin le-am bătătorit, umblând ca la noi acasă.
Căci trebuie ştiut că un mijloc de pătrundere şi un semn de putere al
nostru, mai ales în vechime, a fost şi avuţia de sare 27 . E stabilit azi că în ficsarea,
dezvoltarea şi răspândirea omenirei au jucat un mare rol, rol determinant, unii
factori naturali şi circumstanţe geografice: contact de stepă cu pădure, ape şi văi
mari pentru comunicaţii, sarea şi apoi alte substanţe.
Omul se poate lipsi de multe numai de sare nu; organismul animal cere
chinuitor sare, 6-7 kg pe an; foamea de sare este insuportabilă. Şi pe lângă alte
avuţii ce avem, sare slavă Domnului am avut şi avem de dat la o lume întreagă,
pe când în Balcani şi Tracia lipseşte complet.
Prin urmare, deşi graniţa Principatului Ţărei Româneşti a fost trasă de
Dunărea, peste care rare ori şi pe puţin timp am stăpânit locuri şi cetăţi, neamul
păstori, opriţi pe loc de cine ştie cum, încunjuraţi de populaţie străină şi total desnaţionalisaţi.
De obiceiu limbile care mor se păstrează în cele din urmă cuvinte ale bătrânilor; în casul
acesta – e parcă un fel de augur pentru viitor –, graiul nostru, în loc să tremure în
încurcăturile de limbă ale bătrânilor, se ridică din nou voios şi sigur în jocul copiilor,
vestind parcă viitorul nostru pe aceste locuri (subl.n.) (aplause).
Aceştia – arată, în continuare, N. Iorga în plenul Adunării Deputaţilor în 1914 –
erau urmaşii mocanilor de odinioară. Şi, la câţiva chilometri de graniţa care e trasă de ofiţeri,
şi e mai bună decât aceia pe cari ar fi tras-o diplomaţii parlamentari din Bucureşti şi, în orice
cas, trasă la un moment mai potrivit, este o localitate numită Valahia, ceia ce însemnează
valahi, români, aşa încât şi dincolo de margenile Dobrogei de azi au fost astfel de vechi
colonii ale mocanilor. Eu i-am spus d-lui Brătianu: pune ca marcă un mocan cu oile pe
malurile mării (subl. n.). Dacă socotiţi că această idee nu e prea îndrăzneaţă, nepotrivită ştiu
eu cu ce norme de Stat, cu ce datine de înţelepciune politică, vă rog să vă gândiţi că, în locul
farului (care va fi, în cele din urmă, ales ca reprezentare a judeţului Caliacra – n.n.), care nu
e o producţie ieşită cu sutele din pământ, aţi putea pune această frumoasă icoană a ţăranului
ardelean mânând oile lui pe pământul acesta străin, în vederea mării. Dacă binevoiţi… Dacă
nu, ce sunt eu răspunzător de greşelile d-voastră? Regret că nu le pot îndrepta, dar încolo
sunteţi liberi. Nu poţi – conchide moralizator marele istoric şi patriot român – împiedica
niciodată pe om să facă rău; cel mult îţi permiţi să-i dai sfaturi bune, dar răul se poate face
oricând – sau lucrul nepotrivit, care e tot una” – N. Iorga, Discursuri parlamentare. Volumul
I-iu. Partea a II-a, „Bucovina” I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, pp. 230-231.
27 În urmă cu aproape cincisprezece ani, cercetătorul Mihai Gramatopol a relevat „pe baza
inscripţiilor în textele antice, motivele pentru care teritoriile geto-dace erau angrenate în
sistemul economic grecesc – munţii de sare gemă existenţi chiar la suprafaţa solului pentru
care s-au bătut monede de argint cu metal primit din Tracia şi Macedonia. Pentru această
sare, indispensabilă tăbăcăriilor, adică atunci atelierelor de armament (platoşe, coifuri,
pulpare, şei, scuturi, încălţăminte) a fost cucerită Dacia de către romani (subl.n.) şi nu
pentru aurul ei, încât ar trebui să spunem – faptul îl remarcase Arian – «munţii noştri sare
poartă …»” – apud Camelia Maria Savu, Cu Mihai Gramatopol despre „gustul eternităţii”,
în „Curierul naţional”, V, nr. 1.090, 1 octombrie 1994 , p. 5.
ISSN -1841-138X 56 © 2007 Ovidius University Press