„ovidius” constanţa - Biblioteca Universitatii "LUCIAN BLAGA" SIBIU

Stoica Lascu / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 4/ 2007
Noi dar trebuia să eşim spre Marea Neagră, unde au fost totdeauna cetăţi
celebre greceşti şi romane în vechime 24 , bizantine şi genoveze în evul mediu,
apoi turceşti şi acum româneşti. Noi ca rasă, religie şi politică am fost mereu
legaţi de puterea dela Constantinopol (Vechiul Bizanţ, Roma cea nouă a lui
Constantin cel Mare, patriarhia din timpul evului mediu şi modern); ca ocupaţie,
păstorii, în timpurile vechi cutreerau cu turmele lor stepele dunărene, câmpiile
Traciei şi macedonene şi munţii din Carpaţii nordici şi până la Pindul sudic. Aşa
cum e acum, a fost în totdeauna creşterea de vite, mai ales de oi, puterea
românilor şi a aromânilor, iarna la câmp şi vara la munte.
Dar ciobanii români după ce se scoborau din Carpaţi în câmpiile
dunărene şi în stepele dobrogene, din cauza invaziilor barbare şi alte cauze, anul
viitor suiau în Balcani (sau viceversa) şi se duceau şi mai departe. Pe atunci ţările
erau mai libere, pământul eftin şi stăpânitorii îngăduitori; iar ciobanul român era
voinic, deştept, întreprinzător, cunoştea multe limbi şi avea şi galbeni la chimir.
Mulţi dintre ei se fixau şi rămâneau pe ici şi colo 25 .
Aşa s-au răspândit românii la Sud de Dunăre, au ajuns la Mare înspre
Constanţa, Balcic şi Varna, iar aromânii s-au suit de-o parte în munţii Traciei şi
au trecut până în Balcani, de alta au mers până în Peloponez. Trepădatul şi
cutreerarea aceasta (transhumanţa) durează de mii de ani, a fost foarte întinsă în
timpul invaziunii popoarelor asiatice, s-a mai domolit acum, cu scumpirea
pământului, punerea graniţelor şi vămilor şi mai ales cu îngreunarea şi
complicarea vieţii moderne. Dar drumul oilor va rămânea deapururi ca un semn al
cutreerărilor noastre prin ţările locuite acum de alte naţii 26 . (Nici nu s-a organizat
24 vezi Gh. Popa-Lisseanu, Cetăţi şi oraşe greco-romane în Noul Teritoriu al Dobrogei,
Institutul de Editură şi Arte Grafice „Flacăra”, Bucureşti, 1914, passim.
25 vezi R. Rucăreanu, Români ardeleni în Sudul Dobrogei, în „Dobrogea de Sud”, I, nr. 2,
mai 1937, pp. 29-35; C.D. Constantinescu, Elementul românesc în Cadrilater înainte de
anul 1913, în Ibidem, pp. 7-12; N. Dragomir, Oierii mărgineni şi transhumanţa lor în
Dobrogea de Sud, în „Analele Dobrogei”, XIX, vol, II, 1938, pp. 121-137.
26 În martie 1914, când se discuta în Cameră , între altele, şi chestiunea denumirii noilor
judeţe şi stabilirea atributelor heraldice, N. Iorga pledează ca imaginea oierului transilvănean
(mocanul) să simbolizeze judeţul Caliacra: „În judeţul Dobrici, înainte de a fi bulgarii şi după
ce fuseseră turcii, cari au dat atâtea numiri de localităţi, erau mocanii noştri, a căror misiune
istorică a fost extraordinar de importantă (subl.n.). Respectabili ca ţărani români, dar şi ca
elemente de legătură între toate provinciile neamului românesc. Plecaţi din fundul
Ardealului, pe valea Dunării, a Nistrului şi până în regiunile depărtate ale Rusiei. Unde n-au
fost şi unde n-au represintat, cu oile lor, cel d’intâiu act de luare în stăpânire a teritoriului de
către neamul românesc! (Aplause).
Şi, d-lor, un geograf şi un geolog foarte distins şi foarte harnic, d. Murgoci, pe care
l-aţi consultat, pentru că nu a avut nenorocirea (sic! – greşeală de tipar: recte „norocirea” –
n.n.) să se ducă la Veneţia ca mine, a găsit un fapt etnografic, tot atât de interesant, pe cât şi
de înduioşător, pe acolo, pe la Cavarna ori Ecrene. A găsit într-un sat nişte copii cari,
jucându-se, numărau româneşte. I-a întrebat pe româneşte şi n-au putut răspunde; ştiau
numai turceşte. Din vechiul graiu românesc nu rămăseseră decât cuvinte care înseamnă
numerele; numai copiii, în jocurile lor, îşi amintiau de limba care fusese a strămoşilor
ISSN -1841-138X 55 © 2007 Ovidius University Press